Vlad Mirela – Daniela

Anul III, sem al II-lea

Specializare romană-franceză

Le rouge et le noir
Stendhal

La petite ville de Verrières peut passer pour l'une des plus jolies de la Franche-Comté. Ses
maisons blanches avec leurs toits pointus de tuiles rouges s'étendent sur la pente d'une colline,
dont des touffes de vigoureux châtaigniers marquent les moindres sinuosités. Le Doubs coule à
quelques centaines de pieds au-dessous de ses fortifications, bâties jadis par les Espagnols, et
maintenant ruinées.
Verrières est abritée du côté du nord par une haute montagne, c'est une des branches du Jura.
Les cimes brisées du Verra se couvrent de neige dès les premiers froids d'octobre. Un torrent, qui
se précipite de la montagne, traverse Verrières avant de se jeter dans le Doubs, et donne le
mouvement à un grand nombre de scies à bois ; c'est une industrie fort simple et qui procure un
certain bien-être à la majeure partie des habitants plus paysans que bourgeois. Ce ne sont pas
cependant les scies à bois qui ont enrichi cette petite ville. C'est à la fabrique des toiles peintes,
dites de Mulhouse, que l'on doit l'aisance générale qui, depuis la chute de Napoléon, a fait rebâtir
les façades de presque toutes les maisons de Verrières.
A peine entre-t-on dans la ville que l'on est étourdi par le fracas d'une machine bruyante et
terrible en apparence. Vingt marteaux pesants, et retombant avec un bruit qui fait trembler le
pavé, sont élevés par une roue que l'eau du torrent fait mouvoir. Chacun de ces marteaux
fabrique, chaque jour, je ne sais combien de milliers de clous. Ce sont des jeunes filles fraîches et
jolies qui présentent aux coups de ces marteaux énormes les petits morceaux de fer qui sont
rapidement transformés en clous. Ce travail, si rude en apparence, est un de ceux qui étonnent le
plus le voyageur qui pénètre pour la première fois dans les montagnes qui séparent la France de
l'Helvétie. Si, en entrant à Verrières, le voyageur demande à qui appartient cette belle fabrique de
clous qui assourdit les gens qui montent la grande rue, on lui répond avec un accent traînard :
Eh ! elle est à M. le maire .

Verrières poate fi considerat unul dintre cele mai frumoase orășele din France-Compté. Casele
lui albe cu acoperișurile ascuțite, cu țigla roșie, care se întindeau pe panta unei coline, ale căror
tufișuri de castani robuști marchează și cele mai mici unduiri. Răul Doubs curge la câteva sute de
pași pe dedesubtul fortificațiilor, odinioară clădite de spanioli și acum zac în ruină.

Verrieres e adăpostit de o creastă înaltă, una din ramurile munților Jura. Vârfurile retezate Verra
se acoperă cu zăpadă încă din primele ninsori ale lui octombrie. Un pârâiaș care străbate
Verrieres înainte de a se vărsa în Doubs, punând în mișcare numeroase joagăre, este o industrie
simplă și care oferă o anumită bunăstare majorității locuitorilor, majoritatea țărani. Totuși, nu
joagărele au îmbogățit orașul. Prosperitatea generală se datorează fabricii Mulhouse de țigle
pictate, cu care, încă de la căderea lui Napoleon, au fost refăcute fațadele tuturor caselor din
Verrieres.

De cum păşeşti în oraș, esti uimit de zgomotul unei mașini înfricoșătoare. Douăzeci de ciocane
imense care căzând zgomotos, determină tremuratul caldarâmului, sunt ridicate de o roată pe
care apa pârâului o face să se miște. Fiecare dintre ciocane fabrică zilnic o mulțime de cuie. Fete
vesele și drăguțe întind în fața ciocanelor bucăți de fier care sunt transformate imediat în cuie.
Această muncă, aparent dură, îl uimește pe călătorul care apare în munții care despart Franța de
Elveția. Și dacă intrând în orășel, călătorul va întreba cui aparține această fabrică de cuie: Eii!
Aparține domnului primar!
 Amintiri din copilărie

de Ion Creanga

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din
Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele
jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge
copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte
jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!
Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne
era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi
mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Şi eu eram vesel ca
vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi mama, care era vestită
pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori
după o ploaie îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta
vremea şi vremea se îndrepta după râsul meu... Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci
eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii: alunga nourii
cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfingând toporul în
pământ, afară, dinaintea uşii; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea
de mirare; bătea pământul, sau peretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la
picior, zicând: Na, na!, şi îndată-mi trecea durerea... când vuia în sobă tăciunele aprins, care se
zice că face a vânt şi vreme rea, sau când ţiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbeşte cineva
de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, şi-l buchisa cu cleştele, să se mai potolească
duşmanul; şi mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată
pregătea, cu degetul îmbălat, puţină tină din colbul adunat pe opsasul încălţării ori, mai în grabă,
lua funingine de la gura sobei, zicând: Cum nu se deoache călcâiul sau gura sobei, aşa să nu mi
se deoache copilaşul şi-mi făcea apoi câte-un benchi boghet în frunte, ca să nu-şi prăpădească
odorul!...

Je ne sais pas comme sont les autres, mais moi, quand je pense aux lieux de ma naissance, je
tremble de bonheur. Quand je pense aux lieux ou je suis né, à la maison de mes parents, au pilier
de la cheminée ou ma mère attachait une ficelle avec des pélots de telle manière que les chats
crevaient au rebord de l’âtre glaisé qui me soutenait quand j’ai commencé à marcher; au four sur
lequel je me blottissais quand on jouait le cache-cache et à d’autres jeux pleins de joie
d’enfance... Oh Dieu! Comme il était beau! Car mes parents, mes sœurs et mes frères étaient
pleins de santé, dans notre maison rien ne manquait, les gamins et les gamines des voisins
s’amusaient avec nous tout le temps et je ne faisais qu’à ma guise. J’étais le maître de tout le
monde! Et j’étais allègre comme le beau temps, agité et espiègle comme la brise. Maman, qui
était fameuse pour ses drôleries, me disait parfois avec un sourire, quand le soleil commençait a
paraitre parmi les nuages, après une longue pluie : « Sors, enfant blondin, sors et ris au soleil, et
le temps se remettra. Et le temps se remettait à mon rire…

Le soleil savait bien à qui il avait affaire, car j’étais le fils de ma mère qui, elle aussi, en
vérité, savait accomplir de vrais prodiges : elle éloignait les nuages noirs, menaçant notre village,
elle envoyait ailleurs la grêle, en enfonçant une hache dans la terre, dehors, devant la porte ; elle
faisait figer l’eau rien qu’avec deux pieds de vache, et les gens se signaient de stupeur. Elle
battait la terre, le mur, ou le morceau de bois auxquels je m’étais cogné la tête, le bras ou la
jambe, en disant : Tiens ! Tiens ! Et aussitôt la douleur me passait… Quand les tisons brulants
ronflaient dans le poêle- on dit que c’est signe de vent et de mauvais temps – ou quand les tisons
sifflaient- c’est signe que quelqu’un dit du mal de vous- maman les grondait, là, dans l’âtre, et les
frappait à coups de pincette, pour apaiser l’ennemi. Et mieux encore : quand maman trouvait que
j’avais un peu mauvaise mine, à l’instant elle préparait, de son doigt mouillé en salive, un peu de
boue avec la poussière amassée sous la semelle de sa chaussure, ou bien elle prenait de la suie
dans le poêle, en disant : « Pas plus que le mauvais œil n’a touché le talon du soulier ou le poêle,
qu’il ne touche mon petit enfant ! »

Pe drumuri de munte - Amintiri dintr-o călătorie

de Calistrat Hogaș

Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la
îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge şezând
şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi. Iată pentru ce eu şi tânărul meu tovarăş
de călătorie ne hotărârăm a merge pe jos peste munţi şi în răgaz, de la Piatra pân' la Dorna,
lăsând la o parte drumul mare.
În ziua de şase iulie eram gata; cu alte cuvinte, aveam toate trebuincioasele de drum aşezate în o
boccea de forma unei raniţi soldăţeşti, legate la spate prin ajutorul unor curele ce se încrucişau pe
pieptul nostru: la şoldul stâng câte un revolver, în dreapta câte un baston sănătos, şi la picioare
opinci de piele roşie, legate cu şferi negre de lână de capră, care ne înfăşurau în spirală pulpa
până la genunchi peste un colţun negru de lână vrâstat cu roş. O pălărie neagră şi mare putea, la
nevoie, să mă apere şi de ploaie şi de soare. Tovarăşul meu, în loc de pălărie, avea pe cap un
chipiu de uniformă, iar drept strai mai gros de lână era îmbrăcat cu o venghercă1 de doc alb.
În revărsatul zorilor plecarăm.
Deocamdată trebuia să mergem la Almaş. Fiind însă mai dinainte hotărât între noi de a ne feri de
drumul mare, nu cunoşteam o potecă sau un drum mai scurt pentru ţinta noastră. Ajunsesem la
barieră. Nici un suflet de om nu era încă deştept; numai câţiva câini, prea harnici poate, îşi făceau
datoria bătând la noi, sau — mai bine zis — la neobişnuita noastră îmbrăcăminte de drum.
Oricum însă, eu găseam de vină pe tovarășul meu, care avuse ciudata idee de a mărita straiele de
sublocotenent cu opincile, bastonul și bocceaua din spate; și mă sileam a-l face să priceapă că
numai pentru dânsul făceau câinii atâta gălăgie. Apucarăm la stânga pe prundul Cuejdiului înspre
Dărmănești, fără să știm dacă am apucat bine sau rău. Norocul însă ține cu drumețul: la câțiva
pași, pe prispa unei case albe, gospodarul și gospodina dormeau sub o plapumă, lipiți unul de
altul pentru a putea să înfrunte, după socotința mea, răcoarea dimineții; căci, deși în iulie,
dimineața din ziua de șase era totuși destul de rece; ei dormeau duși și se legănau poate în visuri
fericite; noi însă, și mai cu seamă eu, fără respect pentru toate aceste nimicuri și fără nici o
ceremonie, mă apropiai de dânșii, ridicai cu bățul plapuma de pe nasul gospodarului, care
dormea la margine, îl împinsei puțin, îl trezii și, fără a-i da bună dimineața cel puțin, îl întrebai
scurt despre drumul la Almaș. Foarte rar se întâmplă cuiva să vadă o figură mai elocventă decât
acea a omului meu; un psiholog ar fi scris volume întregi, eu însă cred de ajuns a spune că e —
psihologicește vorbind — de mare interes înfățișarea unei figuri ce trece de la adânca liniște a
unui somn fără de grijă la izbitoarea întipărire a unei surprinderi. Ceea ce s-a petrecut atunci în
sufletul lui a fost, desigur, mai iute decât fulgerul; destul că, cu niște ochi de două ori mai mari
decât cei ce poate-i avea de obicei, cu o față lungă și speriată și neputându-se lămuri de unde și
cum răsărisem noi așa ca din pământ, se uită la noi, măsurându-ne cu privirea-i zăpăcită, de sus
până jos și îndesându-se tot mai tare spre perete, ca și cum ar fi voit să scape de o vedenie
supărătoare. Biata femeie, strâmtorată astfel și buimacă de somn, începu a se întoarce sub
ogheal2 și a îngăima vorbe neînțelese, care nu puteau fi decât niște puternice protestări
conjugale... Pentru a sfârși mai iute cu toate acestea, îl întrebai încă o dată pe gospodar despre
drumul la Almaș.
 Sur les chemins de montagne

Calistrat Hogas

Chaque voyage, sauf celui a pied est selon moi, un voyage étrange : disposer d’un
compartiment de train, de roués d’une charrette ou de pieds, d’un cheval représente se laisser
porter et voir seulement ce qu’on te donne, mais pas tout ce que tu voudrais voir. Voila pourquoi
moi et mon compagnon de voyage avons pris la décision de courir sans hâte les montagnes de
Piatra jusqu’à Dorne, en laissant du cote la route ouverte.

Le 6juillet on était prêt, c’est-a-dire on avait tous les nécessaires dans un paquet ayant la
forme d’un sac soldatesque lie au dos a l’aide des cordons qui se croisaient sur notre poitrine :
sur la hanche gauche on avait un revolver, du cote droit on avait un bâton fort et aux pieds on
était chaussé avec des sandales en cuir rouge, liées avec des ficelles noires en laine de chèvre,
qui nous enveloppaient notre mollet jusqu’aux genoux après une chaussette noire en laine. Un
chapeau noir et grand pouvait me protéger, au besoin, tantôt de pluie et du soleil. Mon
compagnon portait un d’uniforme au lieu d’un chapeau et il était vêtu avec un manteau fourre de
contre blanc à la place d’un vêtement en laine.

Pour l’instant on devait aller à Almas. Avant de partit on avait décide de parcourir le grand
chemin et on ne connaissait aucun itinéraire plus court pour l’arrivée a la destination proposée.
On arrivait à la barrière de la ville. Personne n’était encore éveille sauf quelques chiens, qui
commençaient aboyer a nous.

De tout façon je considérais mon compagnon le seul coupable, car il avait la mauvaise idée de
vendre les vêtements de souslocotenent au lieu des sandales, du bâton et du sac a dos ; et je me
donnais toute la peine de réussir à le faire comprendre que les chiens aboyaient seulement a lui.
On avait tourne a gauche sur le gravier du Cuejdin vers Darmanesti, sans savoir si ce chemin
était celui qui menait ou pas a notre destination. De toute façon on que la chance est du cote du
voyageur : a deux pas d’ici le propriétaire et sa maitresse dormaient sur la terrasse en terre, ils
étaient couverts avec une couverture de lit piquée, étant près l’un de l’autre pour pouvoir
affronter, selon moi, la fraicheur du matin. Même si on était du mois de juillet il faisait assez
froid dans ce matin de 6juillet ; surtout moi je me suis approche d’eux, sans avoir du respect, j’ai
soulève avec mon bâton la couverture de lit ouatée qui couvrait le propriétaire jusqu’au nez, je
l’ai éveillé sans lui dire au moins bon matin et je l’ai demande en bref de chemin vers Almas.

Il arrive très rarement a quelqu’un voir une personne avec l’air plus éloquent que celui de
mon homme, un psychologue aurait écrit beaucoup de volumes regardant ce sujet, mais moi, je
me résume simplement de dire que l’apparition d’une personne qui vient de passer du profond
calme d’un sommeil sans aucun souci a l’impression d’une étonnement présente un grand intérêt.

Ce qui s’était passe dans mon âme a été plus vite que l’éclair ; il suffisait de nous regarder
avec les yeux deux fois plus grands qu’il avait l’habitude, avec le visage long et effraye, il nous
regardait en même temps qu’il nous mesurait d’un seul coup d’œil de la tète a pieds. Pauvre
femme, gênée et egourdie de sommeil, elle commença se retourner sous la couverture de lit, et,
en même temps, disant des confuses paroles.

Pour mettre fin plus vite a tous ces détails, je demanda le propriétaire encore une fois
d’itinéraire vers Almas.