Elita Clujeană A Dreptului. Paradigme În Gândirea Juridică A Şcolii Clujene de Drept de Cristian Colceriu

Revista Romana de Drept Privat (Universul Juridic) nr.
1/2016
Elita clujeană a dreptului. Paradigme ı̂n gâ ndirea juridică a şcolii clujene de
drept
de Cristian Colceriu
01 aprilie 2016
Dr. Cristian Colceriu

L’élite du droit de Cluj. Des paradigmes dans la pensée juridique de l’école de droit de Cluj
Résumé
Durant le XXème siècle, les meilleurs juristes de Cluj ont imposé de certains étalons de valeurs, surtout dans
ces branches du droit où l’originalité des solutions a toujours primé, et ces orientations sont devenues,
plusieurs fois, des points de référence pour la doctrine et la jurisprudence roumaine. L’élite juridique a
représenté l’un des segments sociaux dynamiques et de prestige professionnel de Cluj, tant au niveau
académique, par la contribution des professeurs qui ont créé l’école solide de droit, que par l’intermédiaire des
praticiens de premier rang, des avocats, des juges ou des procureurs actifs dans la période durant l’entre-deux-
guerres. La doctrine juridique de Cluj a eu aussi un rôle d’avantgarde pour la doctrine juridique roumaine, en
lançant de nouvelles théories en permanence sur les différents aspects du droit résultant de diverses étapes de
développement spécifique au relations sociales et d’évolution économique et politique de l’Etat. Le noyau de
l’école de droit de Cluj a été créé et développé sous l’égide de la Faculté de Droit de l’Université, ainsi que de
la filiale de Cluj de l’Académie Roumaine, étant des forums coordinateurs qui ont organisé et coordonné la
recherche scientifique de façon systématique dans le domaine juridique. Depuis 1919, lorsque le Royaume de
Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 1/28
Document Lege5 - Copyright © 2022 Indaco Systems.
Roumanie a décidé de créer à Cluj «l’Université Nationale de la Dacie Supérieure», devenue ultérieurement
l’Université «le Roi Ferdinand I», la Faculté de Droit a réussi à recruter des professeurs valeureux, des juristes
de grande valeur, qui se sont affirmés comme des créateurs enthousiastes d’école et de tradition. En
appartenant à la première génération des juristes universitaires de Cluj, Traian Pop, Camil Negrea, Ion
Cătuneanu, George Sofronie, Romul Boilă, Victor Onişor ont fait partie de l’élite des formateurs d’école
juridique, dans l’ambiance de laquelle, pendant les étapes de développement parcourues, certains
professionnels dans le domaine du droit se sont affirmés, comme par exemple Erast Diti Tarangul, Aurelian
Ionaşcu, Ioan Albu, Tudor Drăganu, Vladimir Hanga, Ion Deleanu, Liviu Pop. Dans leur qualité de spécialistes
en droit privé et d’éditeurs avec des préoccupations solides dans le domaine de la science juridique, ils ont
assuré la cohésion nécessaire à la création d’un important corpus d’idées, conceptions, théories, solutions et
études qui ont conféré l’unité conceptuelle à la pensée juridique des professionnels de Cluj et une signification
intégrante pour la manière spécifique de manifestation de la personnalité du juriste transylvain dans la vie
publique de Roumanie. La pensée et les œuvres des juristes de Cluj durant l’entre-deux-guerres sont
caractérisées par un certain atticisme, et plusieurs études représentatives des auteurs des œuvres de droit
étant conçues dans l’idée de mesure, d’équilibre, de système. Dans le cas où au niveau national, l’orientation
doctrinaire a été fortement influencée par la doctrine juridique française sur le plan du droit civil, et par la
doctrine juridique italienne sur le plan du droit pénal, en Ardeal, la tradition juridique autrichienne a représenté
le modèle juridique poursuivi, et ce fait s’explique aussi par l’influence de la législation impériale et en spécial
du Code civil autrichien, qui a continué d’être appliqué jusqu’en 1943 dans l’espace transylvain.
Mots-clés: atticisme; l’école de droit de Cluj; le droit privé; le droit public; le droit civil; le droit pénal; le droit
commercial; le droit constitutionnel; le droit administratif; le droit financier; le droit du travail; l’élite; l’école
juridique; l’histoire du droit roumain; la pensée juridique, le systèmedudroit; Traian Pop; Ioan Cătuneanu; Camil
Negrea; Romul Boilă; Emil Haţieganu; Victor Onişor; Gheorghe Sofronie; Eugeniu Sperantia; Dumitru
Mototolescu; Victor Cădere; Erast Diti Tarangul; Vasile Almăşan; Aurel Isac; Ioan Petran; Iuliu Coroianu; Amos
Frâncu; Vasile Poruţiu; Teodor Mihali; Ioan Giurgiu; Aurelian Ionaşcu; Tudor Drăganu; Ioan Albu; Vladimir
Hanga; la doctrine; la jurisprudence; les juristes; l’ordre de droit; les conceptions; les personnalités; les théories;
la législation; les sciences juridiques; l’Université de Cluj; la filiale de Cluj - l’Académie Roumaine.
The Cluj elite of law. Paradigms in the legal way of thinking of the Cluj law school
Abstract
In the 20th century, the best jurists from Cluj imposed certain value benchmarks, especially in those branches of
the law in which the originality of the solutions was on the tops, and these orientations have been benchmarks
for the Romanian doctrine and case law several times. The judiciary elite represented one of the dynamic social
shares of professional conduct from Cluj, both at the academic level, by those professors who represented the
solid school of law, and by its practitioners of first importance, lawyers, judges or prosecutors exercising their
office in the inter-war years. The legal doctrine from Cluj was also in the forefront for the Romanian legal
doctrine, as it has permanently launched new theories related to different aspects of law appeared in its various
stages of specific development of the social relationships and of the economic and political growth of the State.
The nucleus of Cluj law school was built and developed under the aegis of the Faculty of Law of the University,
as well as of the Cluj Subsidiary of the Romanian Academy, representing umbrella forums, which systematically
organized and conducted the scientific research in the legal field. Since 1919, when the Kingdom of Romania
decided to establish "The National Superior Dacia University" in Cluj, which became "King Ferdinand I
University" later, the Faculty of Law managed to recruit valuable professors who were notable jurists, who
distinguished themselves as enthusiastic creators of school and tradition. Belonging to the first generation of
the university jurists from Cluj, Traian Pop, Camil Negrea, Ion Cătuneanu, George Sofronie, Romul Boilă, Victor
Onişor were part of the elite of trainers of legal school, in the climate of which, during its development stages,

certain professionals of law were distinguished, such as Erast Diti Tarangul, Aurelian Ionaşcu, Ioan Albu, Tudor
Drăganu, Vladimir Hanga, Ion Deleanu, Liviu Pop. In their capacity as experts in private law and publicists with
solid concerns in the field of legal science, they provided that cohesion needed for the development of an
important corpus of ideas, concepts, theories, solutions and papers which conferred some conceptual unit tothe
legal way of thinking from Cluj and inclusive significance of the specific manner of expression of the personality
of the Transylvanian jurist in the Romanian public life. The way of thinking and the writings of the jurists from
Cluj in the inter-war years were distinguished by a certain Atticism, as many of the outstanding writings of the
authors of the law papers were created based upon the idea of measure, balance, system. If the doctrinal
orientation at the national level was strongly influenced by the French legal doctrine in civil law, and by the
Italian legal doctrine in criminal law, in Ardeal the Austrian legal tradition represented the followed legal pattern,
and this aspect may be explained as well, by the influence of the Imperial laws and especially, of the Austrian
Civil Code, which continued to apply until 1943 in the Transylvanian region.
Keywords: Atticism; Cluj school of law; private law; public law; civil law; criminal law; commercial law;
constitutional law; administrative law; financial law; labour law; elite; legal school; history of the Romanian law;
legal way of thinking, law system; Traian Pop; Ioan Cătuneanu; Camil Negrea; Romul Boilă; Emil Haţieganu;
Victor Onişor; Gheorghe Sofronie; Eugeniu Sperantia; Dumitru Mototolescu; Victor Cădere; Erast Diti Tarangul;
Vasile Almăşan; Aurel Isac; Ioan Petran; Iuliu Coroianu; Amos Frâncu; Vasile Poruţiu; Teodor Mihali; Ioan
Giurgiu; Aurelian Ionaşcu; Tudor Drăganu; Ioan Albu; Vladimir Hanga; doctrine; case law; jurists; legal order;
concepts; personalities; theories; legislation; legal sciences; University of Cluj; Cluj Subsidiary-Romanian
Academy.
În sistemul ontologiei meritocratice naţionale, elitele juridice ale Clujului au întregit, prin cazuistica reală sau
eidetică din sfera realităţii sociale, corpul culturii publice româneşti a secolului al XX-lea. Fondul activ şi pasiv al
cunoaşterii şi valorizării normativismului juridic a dobândit semnificaţie ştiinţifică în mediul juridic clujean, mai
ales în ipostaza-i academică, prin opera de diagnoză şi exegeză a unor jurişti recunoscuţi în teoria şi practica
din sistemul dreptului românesc.
Elita juridică a constituit unul dintre segmentele sociale dinamice şi de prestigiu profesional ale Clujului, atât la
nivel academic, prin solida şcoală de drept interbelică, cât şi prin reprezentanţii ei practicieni de primă mărime,
avocaţi, judecători sau procurori. Încă de la înfiinţarea Universităţii, şcoala clujeană de drept în ansamblu a fost
o prezenţă vie, activă şi contributivă în viaţa juridică a ţării. Juriştii, buni cunoscători ai legislaţiei naţionale, care
au dat literaturii juridice opere de valoare, mulţi afirmaţi şi în prim-planul vieţii publice, au creat în timp o tradiţie
clujeană în ştiinţa juridică autohtonă, consolidată şi sporită în materie de competenţe teoretice şi practice cu
fiecare nouă generaţie.
În secolul al XX-lea, cei mai buni jurişti ai Clujului au impus anumite etaloane valorice, mai ales în acele ramuri
ale dreptului în care originalitatea soluţiilor a primat fără prea multe declinări de competenţă, devenind puncte
de referinţă pentru doctrina şi jurisprudenţa românească. Pe de altă parte, doctrina juridică clujeană a avut şi un
rol de avangardă pentru doctrina juridică românească, lansând în permanenţă noi teorii cu privire la diferite
aspecte ale dreptului apărute în diversele etape de dezvoltare specifică a relaţiilor sociale şi de evoluţie
economică şi politică a statului.
Şcoala clujeană de drept a cunoscut perioade de avânt, dar şi de stagnare, divergenţe moderate şi
convergenţe flexibile, fundamentându-se pe un anumit echilibru între conservatorism şi modernitate.
Dimensiunea fondatoare a acestei şcoli de drept a rezultat preponderent din carierele şi operele ştiinţifice ale
principalilor exponenţi ai eminenţei juridice clujene a secolului al XX-lea, care, dincolo de variaţiile lor sub
aspectul întinderii sau ponderii valorice, al calităţii intelectuale şi morale, au adus un important capital cognitiv şi
epistemic în ştiinţa şi practica dreptului românesc.
În istoria spaţiului academic clujean, de regulă, juriştii universitari s-au integrat în clasa cărturarilor reali, având

încrengături genealogice onorabile şi bine plasate social. Selecţia în breasla profesiilor juridice şi filiaţia în elita
profesioniştilor dreptului de la Cluj n-au evoluat exclusiv pe o anumită linie, fie aceasta familială, corporatistă ori
culturală, carierele juriştilor perpetuându-se eclectic pe mai multe căi. Juriştii versaţi au pătruns în număr
semnificativ în elita puterii locale şi centrale, în structurile executive şi administrative ale statului, dar şi în
rândurile elitei sectoriale, de serviciu, care a asigurat buna funcţionare a diferitelor instituţii publice.
Nucleul şcolii clujene de drept s-a format şi s-a dezvoltat sub egida Facultăţii de Drept a Universităţii, precum şi
a filialei din Cluj a Academiei Române, foruri tutelare care au organizat şi coordonat sistematic cercetarea
ştiinţifică în domeniul dreptului. Începând din 1919, când Regatul României a decis să creeze la Cluj
"Universitatea Naţională a Daciei Superioare", devenită ulterior Universitatea "Regele Ferdinand I", Facultatea
de Drept a reuşit să atragă profesori valoroşi, veniţi de la Iaşi, de la Cernăuţi, de la Viena, de la Budapesta,
între care jurişti de mare marcă, entuziaşti creatori de şcoală şi tradiţie.
Paradigmatic, evoluţia şi direcţiile de dezvoltare ale şcolii clujene de drept au cuprins abordări holistice ale
fenomenului juridic vernacular, dar şi importante demersuri de căutare, investigare, reflectare şi interpolare a
rezultatelor şi progreselor înregistrate pe plan internaţional în dreptul pozitiv al secolului al XX-lea. Teoreticieni
şi practicieni ai dreptului ca Traian Pop, Ioan Cătuneanu, Camil Negrea, Romul Boilă, Emil Haţieganu, Victor
Onişor, Gheorghe Sofronie, Dumitru Mototolescu, Aurelian Ionaşcu, Tudor Drăganu, Vladimir Hanga, Ioan Albu,
Liviu Pop, Ion Deleanu au fost preocupaţi de aprofundarea conceptelor de drept privite evolutiv şi comparativ cu
sistemele de drept europene, dar şi de dezvoltarea doctrinei juridice autohtone în diverse ramuri ale dreptului
(penal, civil, administrativ, comercial şi constituţional), iar sociologul Eugeniu Sperantia s-a remarcat ca un
important teoretician cu semnificative lucrări în domeniul filosofiei dreptului.
Privatişti şi publicişti, profesori, jurisconsulţi, magistraţi şi avocaţi cu temeinice preocupări în domeniul ştiinţei
juridice au asigurat coeziunea necesară creării unui important corpus de idei, concepţii, teorii, soluţii şi lucrări
care au conferit unitate conceptuală gândirii juridice clujene şi semnificaţie integratoare modului caracteristic de
manifestare a personalităţii juristului transilvănean în viaţa publică din România. Conştienţi de rolul doctrinei ca
izvor de drept, specialiştii şcolii clujene au abordat cu obiectivitate ştiinţifică principiile care domină sistemul
juridic, au pus în lumină imperfecţiunile şi contradicţiile ordinii de drept şi au oferit soluţii diferitelor probleme
apărute în jurisprudenţă. Gândirea juriştilor clujeni s-a caracterizat printr-un anumit aticism, multe dintre scrierile
reprezentative ale autorilor de lucrări de drept fiind concepute în ideea de măsură, de echilibru, de sistem.
Învăţământul juridic de la Cluj îşi are începuturile la sfârşitul secolului al XVI-lea(1), când, pe baza studiului
organizat al noţiunilor de drept, a avut loc. şi un proces de constituire a unei incipiente culturi juridice
provinciale, care în secolele ce au urmat s-a dezvoltat semnificativ în concordanţă cu evoluţia legislaţiei din
Transilvania. Odată cu înfiinţarea, în 1872, a Universităţii din Cluj, îşi începe activitatea Facultatea de Drept şi
Ştiinţe de Stat, printre ai cărei absolvenţi s-au numărat şi români afirmaţi cu cariere în învăţământul juridic şi în
viaţa socială a Transilvaniei. După 1900, Facultatea de Drept din Cluj a început să devină o concurentă
serioasă pentru facultatea omologă de la Budapesta, numai în anul 1905 primind diplome de absolvire 837 de
studenţi, faţă de cei 281 de absolvenţi de la Budapesta(2). "Studentul român, le spunea Emil Haţieganu
discipolilor săi din anii ’30 ai secolului trecut, avea nume bun la Universitatea din Cluj. Pentru ţinuta noastră
demnă şi bărbătească eram o adevărată autoritate. Un corp de elită gelos de demnitatea sa... Conştiincios în
îndeplinirea datoriei de student, hotărât în acţiunea pentru neam şi lege, demn şi gata de jertfă, când trebuie
apărată onoarea... Păstraţi cu sfinţenie moştenirea agonisită cu atâtea jertfe!"(3)
Elita transilvană în întregime, afirmată ab initio la finele secolului al XIX-lea ca o creaţie a etosului instruirii, s-a
format sub impulsul emancipării românilor ardeleni trăitori în fostul Imperiu Austro-Ungar(4). Desăvârşirea
unităţii naţionale, în 1918, a creat condiţiile înfiinţării învăţământului juridic românesc şi constituirii unei
comunităţi ştiinţifice şi în domeniul dreptului la Cluj. Unificarea legislativă impusă de realizarea statului naţional

român a mobilizat eforturile şi activitatea specialiştilor în drept angajaţi în crearea unui sistem de drept naţional
unitar. Spiritul juridic ardelean, întruchipat în "concepţia de drept a ardeleanului român, n’a fost decât rezultatul
luptei pentru libertate, dreptate şi - mai târziu - unire. Rezultatul acestor continue frământări şi lupte pentru
acest ideal a născut acel spirit juridic, specific românului ardelean"(5). Înainte de toate, juriştilor le-a revenit
misiunea de a lupta pentru transpunerea de iure şi de facto în statul român întregit a tuturor drepturilor de
folosinţă ale poporului asupra proprietăţii lui identitare câştigate eroic ca naţiune.
Printre primele cadre didactice ale Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Daciei Superioare s-au remarcat
personalităţi cu un bun renume în domeniul dreptului, precum: Victor Onişor - autor al primului manual de drept
administrativ complet din ţară; Traian Pop - penalist şi criminolog cu o vastă activitate în domeniul dreptului
public; Romulus Boilă -specialist în dreptul constituţional; Ioan C. Cătuneanu - profesor de drept roman; Vasile
Dimitriu - profesor de drept comercial, primul decan al Facultăţii de Drept din cadrul universităţii clujene; Camil
Negrea - specialist în drept civil local, primul prodecan al Facultăţii; Gheorghe Sofronie - autorul celui dintâi curs
universitar modern de drept internaţional public; Emil Haţieganu - profesor de procedură civilă. Consolidarea
învăţământului juridic clujean s-a realizat pe măsură ce membrii corpului profesoral au publicat cărţi, cursuri
universitare, articole ştiinţifice, au participat la conferinţe interne şi internaţionale.
Doctrina juridică configurată diacronic din opera teoreticienilor dreptului, care au profesat la Universitatea din
Cluj, a asimilat în timp o serie de rezultate din cercetarea şi sistematizarea la nivel principial, logic şi raţional a
multiplelor problemele de drept caracteristice diferitelor etape şi transformări parcurse de societatea
românească.
Centru logistic al gândirii juridice, Facultatea de Drept de la Cluj s-a aflat printre coloanele de susţinere cele mai
solide ale învăţământului juridic superior din România şi a reprezentat un important nucleu de creaţie, analiză,
sistematizare şi inovaţie doctrinară, îndeplinind consuetudinar şi rolul pragmatic al unei "instituţii de dresare a
funcţionarilor"(6), cum spunea cândva George Bariţiu. Asemenea majorităţii intelectualilor vremii, corpul
profesoral al Facultăţii de Drept de la Cluj a luat parte activă, după 1918, la viaţa politică locală şi naţională,
această latură a activităţii profesorilor de drept manifestându-se constant în organizaţiile de la nivel local ale
marilor partide naţionale, ca reprezentanţi clujeni în Parlamentul României sau ca înalţi funcţionari
guvernamentali. Mulţi au făcut parte din administraţia centrală şi locală, contribuind la formarea, structurarea şi
desăvârşirea sistemului socio-economic şi administrativ-juridic naţional. În anumite situaţii, elaborarea de acte
cu caracter normativ iniţiate de jurişti de clasă s-a împotmolit însă în derizoriul opţiunilor politice, al intereselor şi
partizanatelor care au grevat desfăşurarea procesului legislativ şi adoptarea unei legislaţii calitative
corespunzătoare imperativelor epocii. În confruntarea cu elita politică, nu de puţine ori exponenţii elitei juridice
nu au reuşit să îşi impună proiectele, concepţiile şi viziunile, cu toate demersurile făcute pe coridoarele puterii.
În dinamica sistemelor de drept impusă de succesiunea regimurilor politice, istoria dreptului clujean a cunoscut
pe parcursul ultimului secol cele trei mari perioade distincte în evoluţia sa cu numeroase faze de flux şi reflux:
perioada capitalistă, derulată între 1919-1948, perioada comunistă, între 1948-1989, şi, după 1990, revenirea la
un drept cu tentă democratică.
Cercetarea fondurilor arhivistice de drept şi a legislaţiei secolului al XX-lea relevă deopotrivă o efervescenţă
legislativă românească, dar şi o lipsă a sintezelor juridice integratoare, atât de necesare limpezirii teoriei şi
practicii dreptului, mai ales odată cu preluarea mimetică a multor paradigme din spaţiul juridic european.
În contextul etapelor parcurse de şcoala clujeană de drept, abordarea sistemică a diferitelor aspecte ale
realităţii juridice a permis, pe lângă o întreagă semiotică a inovării culturii legalităţii, elaborarea de concepţii cu
semnificaţie pentru continuitatea şi discontinuitatea tipurilor istorice de drept.
Aparţinând marii familii a elitei idealismului naţional, prima mare generaţie de profesori, jurişti şi teoreticieni ai
dreptului, adevăraţi conditores iuris, întemeietori cu percepţie sinoptică şi riguroasă asupra fenomenului juridic,
cum au fost Camil Negrea, Victor Onişor, Ioan Cătuneanu, Vasile Dimitriu, Emil Haţieganu, Traian Pop, Balogh

Artur, Romul Boilă, Iorgu Radu, George Sofronie, Eugeniu Sperantia, a dezvoltat idei fondatoare şi concepţii
deschizătoare de orizont în arealul şcolii clujene de drept(7).
Gândirea juridică de drept public şi cea de drept privat a exponenţilor interbelici ai şcolii clujene a interferat
constructiv cu marile curente şi paradigme juridice ale Occidentului, axate pe teoretizarea şi formalizarea
modalităţilor de manifestare a dreptului în societate, concepţii şi teorii care postulau existenţa unui drept pozitiv,
creaţie a oamenilor, concretizat în legi şi alte acte normative, şi a unui drept natural "nescris" şi superior celui
dintâi, care nu este o creaţie voluntară, ci are un caracter etern, imuabil, care se impune dreptului pozitiv(8).
În conturarea unui curent doctrinar românesc, operele juriştilor clujeni s-au fundamentat organic ca alcătuiri
sistemice ale dreptului, prezervând un complex de noţiuni, categorii, concepte şi principii şi dezvoltând, într-un
amplu proces explicativ, teoriile şi ideile semnificative despre norme, ramuri şi instituţii juridice configurate în
domeniul dreptului încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
O primă dimensiune a studierii fenomenului juridic urmărit de juriştii clujeni a fost axată pe investigaţia
comparatistă, pe verticală, la scara istorică a devenirii regulii de drept, perspectivă promovată la Bucureşti de
Mircea Djuvara(9), care considera că "istoria dreptului devine vie prin legătura evolutivă care se face cu propriile
noastre concepţii juridice, pe care contribuie să le lumineze şi să le îndrumeze"(10). Natura juridicului,
caracteristicile sale structurale, legăturile interne ale sistemului juridic au suscitat interesul teoreticienilor şi
practicienilor clujeni, care au reuşit să aducă un aport original la fundamentarea patrimoniului ştiinţei şi la
înnoirea practicii dreptului românesc.
Aprofundarea procesului cognitiv al dreptului caracteristic secolului al XX-lea, puternic influenţat de dreptul
natural, şcoala istorică germană a dreptului, pozitivism, marxism, teoria sociologică, structuralism, normativism
kelsenian, existenţialism juridic, teoria statului de drept, dar şi de inflaţie legislativă şi relativism cultural, a
angajat preocupări constante ale juriştilor clujeni, profilate pe studierea esenţei, conţinutului şi formei dreptului
şi pe cercetarea multiplelor valenţe axiologice, teleologice şi praxiologice în jurul cărora activează legiuitorul în
spaţiul normativist-juridic, în tentativa sa de disciplinare şi de coordonare a relaţiilor sociale.
Paradigma dreptului natural a fost receptată în gândirea juridică a teoreticienilor clujeni din perspectiva
distincţiei care operează între dreptul natural ca un drept superior, care invalidează toate normele incompatibile
ale dreptului pozitiv, şi dreptul natural ideal, căruia normele dreptului pozitiv trebuie să i se conformeze, fără ca
prin aceasta valabilitatea acestor norme să fie afectată. Fundamentele dreptului natural, construite pe ideea
ordinii universale care guvernează viaţa oamenilor şi drepturile inalienabile ale individului, au fost preluate mai
cu seamă în doctrina dreptului constituţional, a dreptului civil şi a dreptului internaţional public şi privat.
Concepţia dreptului natural a infuzat constant preocupările profesorilor Victor Onişor, Camil Negrea, Aurelian
Ionaşcu, Tudor Drăganu, Marţian Niciu, Liviu Pop şi Ion Deleanu, care au contribuit la dezvoltarea dreptului
configurat ca rezultat al adaptării, transpunerii şi reflectării intereselor şi valorilor general-umane ale societăţii.
Conceptul şi doctrina statului de drept statornicite sub înrâurirea dreptului natural au inspirat procesul de
reînnoire şi o adaptare permanentă a fundamentelor dreptului public. Ion Deleanu s-a numărat printre primii
specialişti care au subliniat puternica relaţie dintre statul de drept şi dreptul natural, afirmând că ideea statului
de drept nu este specific germană, identificându-i sorgintea antică încă în dreptul natural(11). Un val de interes
cognitiv în abordarea accepţiunilor dreptului a stârnit la Cluj şi teoria sociologică elaborată de Leon Duguit,
Eugen Ehrlich şi Rudolf von Jhering, care considerau că dreptul se naşte din lupta dintre interese sociale
diferite şi reprezintă instrumentul fundamental al vieţii sociale. Influenţele acestei teorii s-au remarcat în lucrările
de drept penal elaborate de Traian Pop, Ludovic Biro, Constantin Stegăroiu şi Matei Basarab.(12)
Curentul de gândire pozitivist a antrenat şi reflecţia juridică a doctrinarilor clujeni, mai ales sub impactul
variantei cunoscute sub denumirea de normativism juridic, concept fundamentat de Hans Kelsen, autorul teoriei
pure a dreptului, potrivit căruia ştiinţa dreptului se înfăţişează ca o ierarhie de relaţii normative, şi nu ca o

succesiune de cauze şi efecte, cum se întâmplă în cazul ştiinţelor naturii. Impactul normativismului s-a
manifestat cu precădere în privinţa clarificării şi sistematizării ordinii de drept a unui stat. Ioan Albu, Graţian
Porumb, Ioan Ceterchi, Aurelian Ionaşcu, Gheorghe Boboş au făcut, implicit sau explicit, trimiteri în lucrările lor
la normativism în expunerea raporturilor ce se stabilesc între normele juridice care-şi trag validitatea dintr-o
normă juridică superioară.
În explicarea şi aplicarea dreptului pozitiv care vizează structura, dinamica şi finalităţile dreptului, s-au
manifestat influenţe ale neokantianismului puternic reflectat în natura gândirii şi cunoaşterii juridice. Ideea de
justiţie întemeiată pe constatarea şi aprecierea faptelor şi a caracterului de adevăr obiectiv al dreptăţii a fost
valorizată interdisciplinar în linia de gândire a dreptului raţional printr-o analiză comparativă a realităţilor sociale,
juridice şi morale. O pleiadă de concepţii ale unor importanţi autori în domeniul dreptului, ca Maurice Hauriou,
Raymond Carré de Malberg, Marcel Planiol, François Gény, Georges Ripert, Jean Carbonnier, au suscitat un
real interes ideatic în rândul reprezentanţilor şcolii clujene de drept, conectată la orientările şi la marile curente
de gândire juridică europeană. La rândul lor, privatiştii clujeni, fascinaţi de pactum societatis şi pactum
subiectionis, au unit instituţii juridice comune ale diferitelor norme de drept(13), infuzând argumente mai solide
doctrinelor care teoretizau importanţa pe care o are proprietatea privată, libertatea de contractare, de asociere
şi de disociere, responsabilitatea personală şi atitudinea de combatere a falsităţii şi a răului asociat cu etatismul
dogmatic, relativismul, iresponsabilitatea şi corupţia morală.
La mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut, ca în întreaga ţară, elita juriştilor clujeni a cunoscut confruntarea cu
şocul stalinizării, produs de ideologia socialistă şi de dogmatismul comunist. Regimul de selectare şi de
reproducere a elitei tradiţionale a fost grav perturbat de răsturnarea întregului sistem de valori al societăţii
româneşti, tot mai aservit puterii politice şi expus degradării samavolnice produse de tortura trupurilor, minţii şi
sufletelor reprezentanţilor întregii vieţi intelectuale. Conformismul ideologic, prezumţiile dreptului injust, spiritul
uniformist şi caracterul totalitar al comunismului s-a repercutat şi asupra elitei juridice, tot mai epurată de
componenta tradiţională, înlocuită şi constrânsă la forme de mobilitate extremă, de exil, de rezistenţă sau de
represiune, pe fondul afirmării şi consacrării contraelitelor impuse de regimul comunist(14), animate de dorinţa
de a accede la locul pe care credeau că îl merită în noua societate. În corpul juridic s-au înregistrat anumite
fluctuaţii conjuncturale în privinţa formelor de rezistenţă la opresiunea politico-ideologică, care a condus la
izolarea gândirii independente şi la comprimarea drastică a spiritului de excelenţă manifestat alteori în profesiile
juridice.
Discursul ştiinţelor juridice, ca şi cel al ştiinţelor sociale în general, a fost profund ideologizat şi supus
dogmatismului materialist dialectic al doctrinei marxiste, odată cu confiscarea degenerantă a dreptului de către
statul totalitar. Regimul comunist a îndepărtat mulţi reprezentanţi indezirabili din corpul elitei ilicite ideologic. Mai
dificil, dar chiar după 1945, a existat o oarecare rezistenţă subterană la canoanele epocii şi printre cei care
compuneau intelectualitatea clujeană de formaţie juridică, care însă nu s-au manifestat prea vocal, preferând
formula unor vagi tendinţe de nonconformism ideologic şi prea puţine tendinţe de gândire independentă şi
antidogmatică.
În prima parte a epocii comuniste, dominată de numeroase abuzuri şi de încălcări ale drepturilor constituţionale,
între teoria şi practica dreptului exista o discrepanţă totală, care a diminuat considerabil conştiinţa ideii
superioare de justiţie. Calitatea dreptului s-a deteriorat brusc, iar abandonarea imparţialităţii actului de justiţie a
condus la neaplicarea masivă, de multe ori fără excepţie, a principiilor universale şi imuabile ale înseşi ideii de
dreptate. Întreg sistemul juridic a fost supus concepţiei etatiste şi restructurat în funcţie de modificările
intervenite în natura formelor proprietăţii, transformată în proprietate socialistă. Raporturile de drept pur privat
au continuat să existe într-o formă trunchiată şi parţial independentă, restrângându-se semnificativ spectrul de
manifestare pentru practicieni şi teoreticieni din sfera dreptului privat.
Unii jurişti s-au pliat pe exigenţele noului sistem de drept, dar alţii nu au acceptat să participe la metodele

multiplu corelate cu aporiile teoriei dreptului comunist, de degradare a justiţiei. Compromisul cu ideologia
comunistă a reprezentat totuşi şi o modalitate de salvare şi de supravieţuire a unor buni jurişti, care au
continuat astfel să activeze la catedrele de drept ale universităţii clujene. Juriştii de formaţie mai veche sau mai
nouă au încercat să menţină spiritul legalist din Ardeal în condiţiile în care noua orânduire nu avea nevoie de
jurişti excepţionali, aşa încât mulţi profesionişti ai dreptului au ajuns să fie marginalizaţi sau îndepărtaţi de
regimul democraţiei populare din sistem. Cu toate aceste impedimente, chiar şi în anii de comunism, şcoala
juridică de la Cluj a reuşit să ofere un mediu stimulant pentru cercetarea juridică şi s-a remarcat prin înclinaţia
spre construcţia logică a dreptului, verificarea temeiurilor şi adecvării normelor dreptului, justiţiarismul civic şi
optimizarea organizării legislaţiei, încadrându-se în tradiţia fanion a gândirii juridice moderne.
Apusul orânduirii comuniste a însemnat pentru unii jurişti cu sete de emancipare un reviriment, iar pentru alţii,
mai ataşaţi de vechiul sistem juridic, o reculare a carierei lor în noua tipologie a practicării dreptului, pe măsură
ce după 1990 s-a produs revenirea treptată la un drept de sorginte capitalistă. Fenomenul juridic în ansamblu a
cunoscut o perioadă de renaştere, de decomunizare şi de reconversie în procesul tranziţiei culturii ideilor
juridice de la comunism la postcomunism. În acest context, fundamentarea juridică a unui regim democratic a
constituit imperativul primelor demersuri teoretice şi iniţiative legislative ale specialiştilor în drept, dar şi ale
practicienilor care au activat în anii de zbucium reformator pentru reabilitarea justiţiei(15).
La scară istorică, doctrina juridică clujeană a secolului al XX-lea s-a adaptat şi a cunoscut transformări
semnificative în toate cele trei mari etape cronologice reprezentate de perioada interbelică, perioada postbelică
şi perioada postcomunistă. Patru generaţii de profesori, cercetători şi doctrinari clujeni au alcătuit o şcoală de
drept, fără a fi însă un conglomerat eminamente compact. Un anumit eclectism doctrinar din sfera de principii
ale domeniului i-a conferit acestei şcoli o unitate de viziune dincolo de consensul sau de dezacordul conceptual
al exponenţilor săi. În ansamblu, dreptul clujean a avut specialişti de clasă cu vizibilitate internaţională, uneori
marginalizaţi pe nedrept, dar şi unele mediocrităţi care au escaladat instanţele academice pe căi
nonmeritocratice.
În activitatea juriştilor români care s-au afirmat în perioada interbelică la Universitatea din Cluj a existat un
antecedent formativ-profesional săvârşit încă în Austro-Ungaria, unde românii au început să studieze dreptul de
pe la 1870-1880, din interese personale, de grup şi politice, şi, chiar dacă nu s-au consacrat imediat, au avut
şansa de a se iniţia într-o bună şcoală a dreptului.
O sursă de formare a unei bine pregătite clase de jurişti în interiorul românilor transilvăneni au fost chiar
activităţile de ordin administrativ-juridic, pe care ei le-au efectuat şi le-au îmbrăţişat în ultimele două-trei decenii
de existenţă ale vechii monarhii austro-ungare. Unii dintre absolvenţii de formaţie juridică au profesat ca avocaţi
pledanţi, care, fără să pătrundă în elita teoretică a disciplinei, şi-au făcut o bună reputaţie în dezlegarea unor
litigii şi pricini, destul de încurcate câteodată, dar de pe urma cărora au reuşit să facă avere frumoasă şi să fie
respectaţi în branşă, fără a fi figuri proeminente.
Avocatura era o meserie foarte bine cotată în acea perioadă, o profesie mobilă din care se câştiga bine şi care
oferea un statut social foarte bun. A fi, cum spuneau strămoşii ardelenilor, absolvenţi de "iură" însemna ceva.
Juriştii bine pregătiţi în universităţile austriece şi maghiare din 1880, 1890 şi până la Primul Război Mondial au
reprezentat o categorie socială destul de numeroasă, din care s-au recrutat oameni cu o solidă formaţie.
Juriştii, de regulă, nu au fost nişte patrioţi fanatici, aşa încât s-au adaptat şi s-au afirmat mai uşor, chiar şi atunci
când au scris sau au predat sub un nume mai "agreabil" celor mari decât cei care au activat în alte domenii. În
1878, în baroul oraşului Cluj activau 50 de avocaţi, dintre care 5 cu titlul de doctor în drept, iar în 1906, 71,
majoritatea (50) cu titlul de doctor. Din baroul Cluj au făcut parte avocaţi ca: Vasilie Almăşan, Aurel Isac, Ioan
Petran, Iuliu Coroianu, Amos Frâncu, Vasile Poruţiu, Teodor Mihali, Emil Haţieganu, Ioan Giurgiu, Romul
Boilă(16).
După 1918, statul român şi Consiliul Dirigent s-au adresat multor absolvenţi de drept, mai ales celor care au

avut activitate politică şi o anumită relaţie cu cercurile politiceromâneşti, dar şi absolvenţilor unor prestigioase
universităţi europene (Geneva, Berlin etc.), care au fost chemaţi la catedră(17). În învăţământul superior juridic
au fost atraşi şi au intrat şi specialişti din categoria celor care făcuseră iniţial carieră ca avocaţi pledanţi.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, principala problemă a gândirii juridice civiliste, şi nu numai, era în
România, implicit în Transilvania, unificarea legislaţiei pe întreg teritoriul ţării, mai cu seamă a dispoziţiilor
privitoare la cărţile funciare, care aveau o însemnătate covârşitoare pentru desăvârşirea unificării economice şi
sociale a statului român. Pentru juriştii care au început să funcţioneze în administraţia şi justiţia ardeleană în
condiţiile noului cadru statal s-a declanşat o adevărată competiţie în tranşarea numeroaselor litigii şi chestiuni
de drept moştenite de la vechiul regim austro-ungar. Multe probleme de drept nu puteau fi soluţionate decât de
către cei care aveau pregătire şi experienţă juridică dobândită din cunoaşterea realităţilor juridice austro-
ungare, deoarece juriştii de dincolo de Carpaţi nu le stăpâneau prea bine, fiind de formaţie franceză.
Reprezentativi prin pregătire, statut social, stare materială şi chiar ca număr, avocaţii români activi în Cluj au
dominat scena vieţii publice şi politice ardelene în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi în primele decenii
ale secolului al XX-lea. Marea Adunare Naţională l-a ales pe avocatul Valentin Poruţiu membru în Marele Sfat
Naţional Român, iar Consiliul Dirigent al Transilvaniei l-a numit, la 29 decembrie 1918, ca prefect al oraşului
Cluj. Mulţi avocaţi clujeni, printre care Amos Frâncu, Ioan Giurgiu, Emil Haţieganu, Romul Boilă, s-au regăsit şi
în Parlament în diferite legislaturi. Pe 5 iulie 1919, la Cluj s-a constituit primul barou avocaţial român din
Transilvania, avându-l ca preşedinte pe Amos Frâncu, ca vicepreşedinte pe Parthenie Barbu şi ca secretar pe
Dionisie Pop, sub autoritatea preşedintelui de tribunal, dr. Laurenţiu Nestor, în calitate de comisar trimis de
Consiliul Dirigent de la Sibiu. Primul decan al baroului Cluj a fost Amos Frâncu, căruia i-au urmat la conducere
Aurel Isac şi Alexandru Dragomir. Prin Legea pentru organizarea corpului de avocaţi, publicată în M. Of. nr. 251
din 19-21 februarie 1923 (Decretul nr. 610), s-au organizat barouri de avocaţi pe judeţe, Baroul de avocaţi Cluj
devenind Baroul de avocaţi al judeţului Cluj(18).
Specialiştii în drept au întâmpinat şi alte dificultăţi, fiind puşi în situaţia de a se orienta între ceea ce
moşteniseră prin tradiţie şi prin educaţia lor juridică din trecut şi ceea ce venea acum tot mai intempestiv din
partea noilor legi, a noilor probleme organizatorice, sociale şi politice ale statului român unitar. Apărători ai
intereselor avocaţilor transilvăneni, avocaţii baroului Cluj au urmărit să îşi impună la nivel central viziunea
asupra profesiei de avocat în contextul dezbaterilor referitoare la unificarea legislativă şi la armonizarea
tradiţiilor juridice din Transilvania cu cele din vechea Românie.
Un alt debuşeu pentru foarte mulţi dintre cei din pătura juriştilor au fost marile întreprinderi industriale care nu
au fost expropriate de statul român. Întreprinderile din vechea Austro-Ungarie au avut nevoie de noi echipe de
asistenţă juridică, pentru care au preferat să angajeze avocaţi români plătiţi cu sume substanţiale, care să le
reprezinte interesele în diferite instanţe, la Curtea de Apel din Cluj, la Curtea de Casaţie din Bucureşti etc.
Foarte mulţi avocaţi români de elită au intrat în consiliile de asistenţă juridică ale întreprinderilor din
Transilvania. Şi astfel, la Cluj, Turda, Oradea, Timişoara şi în alte părţi, juriştii care nu s-au afirmat în planul noii
elite s-au acomodat ocupaţional foarte bine regimului administrativ-politic românesc.
În perioada interbelică se conturează tot mai evident distincţia dintre generaţia nouă şi cea veche,
moştenitoarea directă a tradiţiilor din vechea Austro-Ungarie, eclipsată treptat nu pentru deficienţele ei
intelectuale, ci pentru ancorarea în vechiul sistem juridic, tot mai confruntată cu apariţia unei noi categorii de
jurişti formaţi în primele decenii după Marea Unire. În mediul academic, "toţi profesorii facultăţii de drept au fost
personalităţi de seamă, doctrinari ai dreptului şi practicieni - unii de la începuturile Universităţii din 1919 şi alţii
din anul 1934. Experienţa vieţii s-a contopit cu vigoarea tinereţii, dând învăţământului clujean un contur propriu,
care a rămas pentru toate seriile de studenţi ce au urmat. Revirimentul a constituit o orientare juridică, o
orientare profesională, care au fost sinteze ale curentelor juridice ce au dominat perioada de dinainte de Unire
din ţările în care profesorii noştri şi-au făcut specializarea. Viaţa juridică a oglindit realităţile vieţii economice,

politice, sociale, naţionale şi evoluţia acestora, îmbinate cu importanţa ce trebuie acordată textului de lege care
se aplica, cu spiritul legii. […] Profesorii noştri au cunoscut frământările din lumea românească, pe care le-au
cuprins în lucrările lor, căutând să armonizeze concepţii de drept cu concepţii despre lume şi viaţă, cu
circumstanţele istorice, cu concepţia funcţională a dreptului. Deci, se poate spune că a existat o şcoală de drept
clujeană"(19).
Jurist, om politic şi avocat, doctor în drept şi ştiinţe politice la Cluj (1930), Romul Boilă (1881-1946) a urmat
cursuri de drept penal şi de economie politică la Universitatea din Berlin şi s-a consacrat ca profesor titular de
drept constituţional(20) la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj (1919-1945). Fruntaş al Partidului Naţional
Român, participant la Marea Unire din 1918, afirmat ca membru marcant al Partidului Naţional-Ţărănesc în
viaţa politică interbelică, Romul Boilă a fost şeful Departamentului Comunicaţiilor şi al Alimentării (1918-1920)
în Consiliul Dirigent, membru în Consiliul de reviziune legislativă sub guvernul Iuliu Maniu, deputat, senator şi
vicepreşedinte al Senatului între anii 1928 şi 1929. În viaţa universitară, a îndeplinit funcţia de prodecan şi pe
cea de decan al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe de Stat şi a fost membru al Senatului Universităţii Daciei
Superioare şi al Senatului Universităţii "Regele Ferdinand I". Sub aspect publicistic, cele mai semnificative
lucrări apărute sub semnătura sa tratează probleme de drept constituţional şi administrativ: Dreptul de alegător
(1905); Dreptul de alegător comunal (1909); Dreptul constituţional român (1920); Democraţia (1921);
Anteproiect de Lege pentru Organizaţia Administraţiei Locale (în colaborare cu C. Stere şi Gh. Alexianu, 1921);
Diviziunea dreptului în drept public şi privat (1923); Organizarea de stat (1927); Codul administrativ adnotat, în
colaborare cu Paul Negulescu şi Gh. Alexianu (1930); Anteproiect de constituţie pentru statul român întregit
(1931); Studiu asupra reorganizării statului român întregit (1931); Statul, vol. I (1939).
Preocupat de organizarea constituţională a statului român, juristul clujean a emis în doctrina constituţională
interbelică două concepţii diferite în ceea ce priveşte clarificarea raporturilor dintre construcţia politică a statului
şi aspiraţiile societăţii. Într-o primă etapă, convingerile sale de teoretician al fundamentelor constituţionale ale
statului s-au axat pe primatul statului-naţiune, considerat a fi baza tuturor drepturilor constituţionale, a ideilor de
cetăţenie, democraţie şi libertate, considerând că naţiunea "în înţelesul ei de domnie a poporului a ajuns
maximul posibil, idealul chiar", fiind "cea mai sublimă organizaţie a omului în drepturile sale". Pledând pentru
supremaţia dreptului şi a unei ordini constituţionale adecvate, la o conferinţă intitulată "Democraţia",
desfăşurată în cadrul cercului de studii al PNR, la 31 decembrie 1921, Romul Boilă afirma: " naţiunea, ca
depositară a puterii de Stat, se prezintă în faţa noastră nu ca totalitatea matematică a indivizilor cari o
alcătuiesc, ci ca o fiinţă deosebită, care ea însăşi constituie Statul […] " şi asigură "dezvoltarea tuturor energiilor
intelectuale, morale şi materiale ale indivizilor, punându-le apoi aceste toate în serviciul cauzei comune a
naţiunii". În structura constituţională de "drepturi date de Naţiunea organizată pentru viaţa de Stat, Naţiunea
este nu numai depozitarea tuturor puterilor în Stat, ci ea este şi izvorul tuturor drepturilor. […] Naţiunea are
dreptul să pună faţă de drepturile oamenilor toate restricţiile, are dreptul să le ia de la noi, chiar şi viaţa noastră,
când este vorba de existenţa sa", juristul constituţionalist având convingerea că "Drept este numai unul: acela
al cărui izvor este Naţiunea" şi că "prin drept nu se pot realiza interese private"(21).
Abandonarea acestei poziţii de gândire asupra temeiurilor constituţionale ale statului întregit a coincis cu o
radicală schimbare de viziune anunţată de Romul Boilă în conferinţa "Capitalul uman şi organizaţia
constituţională a statelor"(22), susţinută la 23 martie 1927 în cadrul secţiei medicale şi biopolitice a Astrei. În
noua sa concepţie despre viaţa constituţională, "organizarea statului în baza unor principii în al căror centru se
găseşte omul" face ca principal titular de drepturi să devină cetăţeanul. Premisele unui model constituţional
românesc se prefigurau astfel sub semnul unei revolte împotriva centrului, R. Boilă fiind artizanul ideii de stat
descentralizat şi de reformă a administraţiei pe principii descentralizatoare, mai concret în datele unui proiect
de regionalizare a României mari. După mai bine de un deceniu de la Marea Unire, el condamnă centralismul

excesiv şi propune o reorganizare administrativă în conformitate cu specificul regional al provinciilor româneşti.
"Descentralizarea, conchide Boilă, însemnează, deci, în afară de descentralizarea atribuţiunilor, şi
descentralizarea răspunderilor."(23)
Invocarea unor structuri federale era motivată de paradigma conform căreia sistemul centralist dezavantajează
dezvoltarea reală a regiunilor. Socotind Constituţia anacronică, Romul Boilă avansa, după modelele de
organizare politico-administrativă a unor state europene, un proiect de constituţie federalistă necesar pentru a
se obţine o mai largă autonomie a ţinuturilor istorice şi avea în vedere structuri de conducere cum ar fi un
Consiliu de Stat şi un guvern la centru şi diete şi guverne locale în cele trei provincii. Dezbaterea despre
federalism a născut reacţii, polemici, controverse.
Adversar înverşunat al centralismului birocratic, Romul Boilă lansează, în 1931, Studiul asupra reorganizării
statului român reîntregit, la care adăuga iniţiativa Anteproiectului de Constituţie. Juristul cu viziuni federaliste
identifică în descentralizare singurul remediu eficient pentru depăşirea instabilităţii politice şi economice a anilor
’30, argumentând simplu că "singura cale de salvare este descentralizarea largă a organizaţiei de stat" prin
introducerea "unui mecanism de stat care să deservească mentalitatea, gradul de cultură generală, juridico-
socială şi economică a diferitelor fracţiuni ale neamului şi care să conducă la înstăpânirea unei organizaţii de
stat solide şi cinstit constituţionale, menită a realiza cu timpul cea mai mare chezăşie a viitorului: unitatea
sufletească a neamului"(24). În cadrul diferitelor conferinţe, Romul Boilă criticase Legea de unificare
administrativă din 1925 şi considera că modelul descentralizat ar putea responsabiliza într-o mai mare măsură
atât factorii de putere în stat, cât şi pe cetăţeni. Anteproiectul de Constituţie prevedea că România, regat
constituţional, este un stat indivizibil cu teritoriu inalienabil şi drepturi care "emană de la naţiunea română." În
mod concret, regimul constituţional propus de Romul Boilă preconiza înfăptuirea descentralizării prin
delimitarea configuraţiei teritoriale şi administrative a celor trei provincii ale statului şi stabilea atribuţiile
organelor centrale şi provinciale, garantând cetăţenilor toate drepturile şi libertăţile constituţionale. Reputaţia
profesorului Romul Boilă a fost viciată de implicarea sa în afacerea "Skoda", iar proiectul său de constituţie a
rămas fără ecou. De altminteri, în presa vremii nu au lipsit articolele care făceau conexiuni directe între
chestiunea federalizării pe care R. Boilă, nepotul lui Iuliu Maniu, o avansa ca soluţie pentru realizarea
descentralizării administrative a statului şi cazul Skoda, apărut după ce guvernul ţărănist semnase în 1931
contractul cu această firmă de armament. Presa a scris despre consistentele comisioane încasate de Romul
Boilă în această afacere, soldată doi ani mai târziu cu un val de anchete şi deconspirări, dar rămasă pe scena
politică interbelică fără un deznodământ clar.
În cariera de avocat, Romul Boilă s-a remarcat ca apărător în răsunătorul proces intentat ţăranilor români din
Moftinul Mic, acuzaţi pe nedrept de revoltă împotriva înfiinţării episcopiei romano-catolice de la Hajdudorogh, ca
factor al maghiarizării satelor româneşti din nordul Ardealului. Răsfoindu-i biografia profesorului R. Boilă,
constatăm că este printre primii jurişti români care au susţinut, pornind de la dreptul roman, că nu există o
ruptură totală între dreptul public şi dreptul privat, că, dincolo de autonomia lor dihotomică, cele două mari
diviziuni ale dreptului se întrepătrund, concepţie care s-a dezvoltat treptat mai ales în Occident şi la care, mai
târziu, a aderat şi profesorul Ion Deleanu.
Jurist, avocat şi om politic, Emil Haţieganu (1878-1959) a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj în
1901. A fost judecător la mai multe instanţe, fiind avansat, în 1911, la Tribunalul Cluj, pe care l-a condus în anii
Primului Război Mondial. În Consiliul Dirigent, E. Haţieganu a fost şeful resortului codificărilor şi autorul a
numeroase acte normative. La Facultatea de Drept, a fost numit, în 1919, profesor titular la Catedra de
procedură civilă, director al seminarului de procedură civilă şi suplinitor la materia Drept cambial român(25). În
mai multe rânduri, a fost deputat, vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor, subsecretar de stat la justiţie, ministru
al muncii. Pe plan universitar, a deţinut funcţiile de decan al Facultăţii de Drept (1921-1922 şi 1927-1928),
rector (1928-1929) şi prorector al Universităţii (1929-1930). Între 1912 şi 1918 a condus "Curierul Judiciar".

Experienţa din activitatea de magistrat şi din avocatură l-a ajutat să devină un apreciat didact în procedura
civilă. În anii de refugiu al Universităţii la Sibiu, profesorul Emil Haţieganu a rămas la Cluj, aflându-se în fruntea
luptei pentru apărarea drepturilor românilor oprimaţi din Ardealul de Nord, perioadă în care a editat singurul
cotidian în limba română, "Tribuna Ardealului", care a apărut în timpul prigoanei hortyste. În conştiinţa
studenţilor, apărea "bun şi sfătos ca omul care a reţinut din cărţi şi din viaţă esenţialul, ceea ce este de folos.
Pretindea să ştii carte ca ardeleanul care a învăţat între străini şi n-a permis niciodată să fie batjocorit sau umilit
că n-a ştiut. [...] Strălucitor la carte, impecabil în conduită, îşi îndeplinea datoria. A fost un educator, înainte de a
fi profesor"(26).
Un important precursor al şcolii juridice clujene specializat în drept civil şi funciar a fost Camil Negrea (1882-
1956), doctor în drept (1904), avocat în Baroul Făgăraş (1904- 1919), profesor titular de Drept civil (1919-
1948), director al Seminarului de Drept civil, prodecan (1919-1920; 1926-1927), decan (1920-1921) la
Facultatea de Drept şi rector (1924-1925) şi prorector (1925-1926) la Universitatea din Cluj. Problemele de
drept civil, în special cele din materia drepturilor reale, a succesiunilor şi a cărţilor funciare, s-au regăsit în
întreaga sa activitate didactico-ştiinţifică şi în lucrările publicate în română, maghiară, franceză şi germană:
Dreptul civil al ţinuturilor ardelene şi ungurene în comparaţie cu dreptul civil român (1920); Az ausztriai
általános polgári törvénykönyv (1922); Dreptul civil valabil în Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş. Dreptul de
proprietate (1930); Dreptul civil al ţinuturilor ardelene şi ungurene în comparaţiune cu dreptul civil român, vol. I-
III (1933); Dreptul de servitute. Curs de drept civil (1933); Cursul de drept civil. Drepturile reale. Proprietatea
(1937); Noul regim al cărţilor funciare − cursuri (1940); Despre temeiurile acţiunii în rectificarea înscrierilor de
cărţi funciare (1941); Noul regim al cărţilor funciare (Legea pentru unificarea cărţilor funciare din 27 aprilie
1938) (1942); Evoluţia legislaţiei în Transilvania de la 1918 până astăzi (1943); Le problème du rétablissement
de la législation roumaine en Transylvanie du Nord (1945). Analizând atributele şi capacitatea persoanelor
fizice, civilistul nota: "fiecare om este deopotrivă susceptibil de oricare drept privat sau, cu alte cuvinte, fiecare
om posedă deplinătatea capacităţii"(27) civile de folosinţă. Extinderea legislaţiei civile a Vechiului Regat în
Transilvania pe fondul menţinerii legilor private ungare şi a C. civ. austriac în vigoare până la data de 15
septembrie 1943 i-a permis aprofundarea particularităţilor dreptului transilvan. Studiile sale privind Noul C. pen.
şi legiuirile civile valabile în Ardeal (1939), Regimul juridic al gazului metan din Ardeal (1940), Problema
restabilirii legiuirilor româneşti în Transilvania de Nord (1944), Despre temeiurile acţiunii în rectificarea
înscrierilor de cărţi funciare (1942), Legiuirile civile locale rămase în vigoare după extinderea legislaţiei civile
(1946) sunt concepute şi din raţiuni pragmatice, oferind soluţii la problema conflictelor de legi locale, dar şi celor
izvorâte din interpretarea controversată a legislaţiei agrare româneşti în raport cu tratatele de pace. În
întregime, opera sa juridică atestă erudiţie şi cunoaştere în profunzime a dreptului succesoral austriac şi
maghiar şi a dreptului civil român, Camil Negrea inaugurând în literatura de drept privat românesc o direcţie
comparatistă de cercetare privind drepturile reale, succesiunile, obligaţiile, raporturile juridice de familie şi
regimul cărţilor funciare(28), fiind considerat cel mai bun civilist al perioadei interbelice din Ardeal.
Interesat de identificarea şi atributele persoanelor fizice în raporturile juridice, Camil Negrea a avansat ipoteze
şi în privinţa dreptului la nume, considerând că numele de familie exprimat sub forma unui drept subiectiv civil
nepatrimonial incumbă un drept rezultat din personalitatea omului(29). Pe plan legislativ, a colaborat la
întocmirea proiectului de C. civ. (1936-1938) şi a Legii pentru unificarea cărţilor funciare din 21 aprilie 1938(30).
În decursul anilor de profesie, Camil Negrea a îndeplinit şi unele misiuni diplomatice ca delegat al Ministerului
Afacerilor Străine în Comisia pentru reevaluarea bunurilor cedate României prin Tratatul de Pace de la Trianon
(1922-1923), ca delegat guvernamental în Comisia de Reparaţii de la Paris (1925) şi la Tribunalul de Arbitraj
Româno-Ungar de la Budapesta. De asemenea, a cunoscut mediul jurisdicţional internaţional în procesul
optanţilor maghiari de la Geneva, având calitatea de consilier al lui Nicolae Titulescu.

Cu studii universitare efectuate la Budapesta, doctor în drept (1899) al Universităţii din Budapesta, Victor
Onişor (1874-1932), juristul cu solidă formaţie intelectuală, face parte din aceeaşi generaţie a precursorilor
ştiinţei juridice clujene. Primele sale articole de drept, precum "Dreptul de asociere" ori "Despre comune. Lista
alegătorilor" le-a publicat, începând din 1897, în "Foaia poporului" din Sibiu. În 1900, îi apare la Bistriţa primul
volum, Legiunea ţării noastre, având subtitlul Cunoştinţe de drept constituţional, considerat un îndrumar pentru
viaţa politică a românilor transilvăneni din acea perioadă. În 1905, a publicat toate reglementările juridice în
vigoare privind drepturile grănicereşti, o expresie a interesului acordat pentru păstrarea drepturilor grănicerilor
din ţinutul său natal năsăudean. Militant pentru unire, Victor Onişor a fost numit secretar general al resortului
afacerilor interne al Consiliului Dirigent, revenindu-i misiunea de a se ocupa de organizarea administraţiei
româneşti în Transilvania. După 1918, s-a evidenţiat ca profesor titular de drept administrativ şi financiar al
Universităţii Daciei Superioare, dar şi în munca de decan şi prodecan al Facultăţii de Drept. Opera
fundamentală care stabileşte locul profesorului Victor Onişor în ştiinţa dreptului administrativ românesc este
Tratat de drept administrativ, apărut în anul 1923, primul tratat complet în domeniu tipărit în România. Plecând
de la normele juridice ce reglementează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice, autorul, preocupat
de unificarea legislaţiei administrative româneşti, aprofundează sistematic aspecte privind organele centrale ale
puterii executive, organizaţiile teritoriale, judeţul şi comuna, justiţia administrativă, controlul financiar, funcţia
publică, actele administrative ş.a. O preocupare predilectă a avut şi pentru cercetarea izvoarelor din trecutul
dreptului românesc, concretizată prin publicarea în două ediţii a lucrării Istoria dreptului român (1921, 1925), o
primă sinteză din literatură juridică românească în care se prezintă evoluţia reglementărilor juridice în vigoare
de pe toate teritoriile locuite de români(31). În prefaţa lucrării, autorul nota: "Am făcut un început, indicând în
multe privinţe un drum nou, pentru acest important studiu al instrucţiunii juridice naţionale. Scopul meu a fost de
a veni în ajutorul studenţilor care până acum nu au avut fericirea de a cunoaşte trecutul instituţiilor de stat şi
juridice ale neamului nostru"(32).
Afirmat ca avocat, Traian Pop (1885-1960), doctor în drept la Cluj şi la Viena, agregat apoi ca profesor titular
din 1923, a făcut o strălucită carieră în dreptul penal şi la catedra de procedură penală, având o contribuţie
semnificativă în procesul de modernizare a dreptului penal pozitiv românesc din perioada interbelică. Decan la
Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj în anii 1925-1926 şi 1931-1932 şi prodecan în 1926-1927, Traian
Pop a fost membru al Asociaţiei Internaţionale de Drept din Paris şi a ocupat poziţia de deputat naţional-ţărănist
în 1928 şi senator în 1932, dar şi pe cea de ministru însărcinat cu întocmirea inventarului avuţiilor publice, în
anul 1939. A fost unul dintre cei trei membri care au redactat proiectul de C. pen. din 1933. Activitatea sa
publicistică se regăseşte în volume precum Dicţionar juridic român-maghiar şi maghiar-român (1921); Drept
penal comparat, 3 vol. (1921-1924); Curs de criminologie (1928); C. pen. Carol al II-lea, adnotat, vol. I-III
(1937); Drept procesual penal, vol. I-IV (1946-1948), dar şi în paginile diverselor reviste de specialitate.
Ilustru profesor clujean, adept al necesităţii introducerii de modalităţi şi instituţii penale moderne, califica ordinea
de drept, ordinea socială şi interesul public ca fiind obiecte mijlocite atinse indirect în cadrul comiterii oricărei
infracţiuni, arătând că "nu orice lucru, bun, interes sau drept poate fi obiectul unei infracţiuni, ci numai acela
care are valoare juridică penală"(33), şi făcea sublinierea că fapta care nu are obiect juridic se numeşte
infracţiune putativă. La nivel doctrinar, dar şi cu incidenţă la jurisprudenţa din epocă, a resuscitat argumentativ
diverse probleme de drept penal, cum ar fi, de pildă, teoria normativă a vinovăţiei sau instituţia infracţiunii
deviate, văzută ca o formă de manifestare a unităţii naturale de infracţiune, pe motivul că "tentativa asupra
persoanei vizate de către făptuitor se absoarbe în infracţiunea consumată"(34).
Pe baza argumentelor de drept comparat, Traian Pop a dat cea mai adecvată definiţie a infracţiunii în
accepţiunea de "faptă antijuridică şi culpabilă, sancţionată penaliceşte", care prezintă, în optica sa, cele patru
caracteristici "1. faptă, 2. antijuridică, 3. culpabilă, 4. sancţionată penaliceşte"(35). Pentru prima dată în doctrina

penală română, antijuridicitatea(36) a fost reţinută de către Traian Pop ca trăsătură esenţială a infracţiunii, prin
antijuridicitate considerând că se indică o reprobare a faptei, iar prin culpabilitate - o reprobare a agentului(37).
În expunerea de motive a proiectului noului C. pen. se menţionează numele lui Traian Pop în legătură cu
antijuridicitatea, concept renăscut în dreptul penal românesc după un îndelungat abandon, odată cu extinderea
categoriei cauzelor justificative în legislaţia penală.
În privinţa angajării răspunderii penale a unei persoane în cazul săvârşirii unei fapte concrete, a definit
imputabilitatea ca fiind "capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică şi socială a actului său, de a
aprecia motivele care îl stimulează la acela sau îl reţin de la acela şi de a se determina conform acestei
aprecieri"(38). Tot despre infracţiune mai nota că reprezintă "o faptă provenind din voinţa autorului, iar infractorul
este individul care a ales răul, deşi putea alege binele. Deci, infracţiunea este numai în funcţiune de voinţa
omului, iar nu de alţi factori. Din liberul arbitru al omului rezulta responsabilitatea morală, iar din aceasta deriva
responsabilitatea penală"(39). Infracţiunea, înţeleasă ca o faptă antijuridică, imputabilă şi sancţionată de legea
penală, l-a determinat să constate că "imputabilitatea este condiţiunea culpabilităţii, iar aceasta este
condiţiunea responsabilităţii penale"(40). În domeniul aplicării normelor juridico-penale, încă din 1923, Traian
Pop nu a susţinut aplicarea globală a legii penale mai favorabile, fiind de notorietate în literatura de specialitate
că aderase la teza divizibilităţii legilor concurente, motivându-şi poziţia pornind de la apariţia unor posibile
incoerenţe între dispoziţiile alese din două sau mai multe legi. În materia răspunderii penale, persoana juridică,
având voinţă colectivă, sesiza Traian Pop, se poate manifesta atât licit, cât şi în mod delictual, asemenea
voinţei persoanei fizice: "Faptul că scopul persoanei morale fixat prin actul de asociere nu admite comiterea de
infracţiuni nu însemnează că, dacă totuşi, contrar scopului, se vor comite (infracţiuni), ele nu se vor socoti ca
fapte ale persoanei morale, din a cărei voinţă derivă..."(41). Partizan al teoriei ficţiunii în materia răspunderii
juridice, Traian Pop a fost adeptul tezei negative potrivit căreia persoanele juridice nu pot avea calitatea de
subiecţi activi ai infracţiunii şi, în conformitate cu principiul societas delinquere non potest, nu pot săvârşi
infracţiuni(42).
Pe tărâm legislativ, a fost implicat în elaborarea proiectelor de C. pen. în care se regăsesc principalele curente
de idei şi soluţii doctrinare din ştiinţa penală interbelică, stăruind sistematic pentru o lege penală gândită în
raport cu provocările sociale, ca expresie a unor multiple interacţiuni dintre "jurisprudenţă, codurile penale
moderne şi noile proiecte de C. pen. străine, dezideratele ştiinţei penale, instituţiile moderne recomandate de
ştiinţă şi verificate de practică, necesităţile vieţii sociale, moravurile şi particularităţile vieţii noastre naţionale,
indicaţiile şi cerinţele politicii criminale", penalistul motivând că "ne-am străduit să apropiem cât mai mult codul
nostru penal de codurile popoarelor de care suntem legaţi prin cultură şi prin interesele noastre şi, în acelaşi
timp, să dăm afirmare largă specificului naţional"(43).
Proceduristul penalist Traian Pop a analizat minuţios izvoarele juridice ale dreptului procesual penal, a
aprofundat multiplele probleme care apar în soluţionarea raportului juridic procesual penal şi a introdus în
literatura de specialitate o serie de consideraţii şi de delimitări conceptuale, cum ar fi cele privind participanţii în
procesul penal. În viziunea sa, noţiunea de participanţi în procesul penal încorporează toate persoanele care au
rol în vreo activitate procedurală(44), din rândul acestora făcând parte organele judiciare, părţile, apărătorul şi
alte persoane. În acest sens, a realizat o clasificare a părţilor în procesul penal, potrivit căreia inculpatul este
singurul considerat ca fiind parte principală a procesului penal, iar partea vătămată, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente sunt părţi secundare. Pe de altă parte, inculpatul şi partea vătămată reprezintă părţile
constante, iar partea civilă şi partea responsabilă civilmente apar ca părţi eventuale. În cazul participării
succesorilor în cadrul procesului penal, Traian Pop a admis existenţa a două ipoteze: în una succesorii exercită
acţiunea civilă iure proprio, iar în cealaltă, iure hereditatis(45), iar în privinţa substituiţilor procesuali, care au

libertatea de apreciere la intervenirea în vederea realizării drepturilor procesuale, a arătat că substituirea
procesuală este un drept, şi nu o obligaţie, cum se întâmplă în cazul reprezentării. "Pasiunea şi interesul pentru
ştiinţa dreptului penal material, scria Traian Pop în 1946, nu m-au putut face să uit de sora ei: procedura
penală. Ba chiar studiul dreptului penal material m-a ajutat şi stimulat la studiul procedurii penale. Desigur,
aceste două ramuri ale dreptului penal au un latifundiu foarte întins, pentru stăpânirea căruia se cer eforturi
foarte înteţite. Dar acestea sunt uşurate de înrudirea structurală şi finalitatea comună a acestor două ramuri de
drept"(46). Lucrările profesorului Traian Pop au consolidat fundamentul ştiinţific al dreptului procesual penal,
bucurându-se peste timp de o largă apreciere în cultura juridică românească.
Inspirat de concepţia pozitivistă a şcolii penale şi interesat de problematica privind tratarea cauzelor
criminalităţii, Traian Pop este juristul care a elaborat în 1928 primul curs de criminologie din ţară. Analizând
principalele concepţii criminologice din primele decenii ale secolului al XX-lea, a ajuns la concluzia că influenţa
eredităţii este mai mare decât cea a mediului, iar infracţiunea, fiind un fenomen social, va exista atât timp cât va
exista şi societatea. Studiul instituţiei pedepsei penale prin prisma evoluţiei sale istorice şi a interconexiunii
dintre evoluţia reacţiei represive a societăţii şi stadiul sistemului sancţionator aplicat de stat a constituit pentru
întemeietorul Catedrei clujene de ştiinţe penale o altă temă de aprofundare a bazelor conceptuale ale justiţiei
penale, încadrate într-un generos orizont teoretico-explicativ. În acest sens, nota: "Au trebuit să treacă atâtea
veacuri ca, prin atâtea modificaţiuni, prefaceri, să ajungem de la reacţiunea pasională, instinctivă, exagerată,
manifestată prin pedeapsa primitivă, la pedeapsa de azi. Pedepsei private îi succede pedeapsa religioasă şi
apoi pedeapsa etatică sau publică. Răzbunării private îi succede cea socială, colectivă. Răzbunarea se
temperează prin talion şi compoziţie. Răzbunării private îi succede răzbunarea sau expiaţiunea divină, iar
acesteia expiaţiunea juridică. Ideii expiaţiunii i se substituie ideea dreptăţii sau justiţiei. La ideea de justiţie se
alătură ideea de utilitate socială sau se substituie acesteia. La funcţiunile morale ale pedepsei se adaugă sau
se substituie funcţiuni utilitare. Pedepsele de intimidare, barbare, crude se umanizează, se îndulcesc.
Pedepselor corporale pozitive li se substituie pedepse negative, adică privative de libertate. Pedeapsa,
succesiv, ia şi un alt caracter: natural, religios, etic, juridic, etico-juridic, social"(47). Distant în raporturile
interumane, Traian Pop "avea ceva din sobrietatea şi masivitatea ardeleanului în suferinţă. De aici o severitate,
uneori drastică, dar dreaptă, care a împiedicat ca ştiinţa sa-i fie recunoscută după merit"(48).
Odată înlăturat, în 1948, de la Facultatea de Drept din Cluj, Traian Pop nu s-a mai întors în învăţământul
universitar, s-a retras din viaţa publică, iar în 1960 a încetat din viaţă, aproape în anonimat. Atât studiile sale de
drept penal şi de procedură penală, cât şi cele de criminologie, care cuceresc prin profunzimea discursului, prin
argumente, prin nenumăratele trimiteri la dreptul comparat, au rămas un original model de cercetare în ştiinţele
penale.
În lumea dreptului clujean interbelic s-a impus şi figura dascălului Ioan C. Cătuneanu (1883-1937), jurist cu
doctoratul în drept obţinut în 1912, la Berlin, cu o teză de drept civil, intitulată Die Rechtslage des
aufgegebenen Grundstücks. Profesor agregat din 1919, apoi titular la Catedra de drept roman a Universităţii din
Cluj, la care a pus bazele învăţământului de istorie juridică, Ioan Cătuneanu a publicat volumele: Din evoluţia
politicei externe a Imperiului German (1915); Hereditas jacens (1915); Curs elementar de drept roman (ediţii
succesive: 1922, 1924, 1927) şi Isvoare de drept roman (1923).
Inspirat cu precădere de Manuel élémentaire de droit romain al lui Paul Frédéric Girard, romanistul clujean a
teoretizat valorile dreptului roman, sintetizând, din perspectiva interesului didactic, o serie de idei definitorii,
valabile pentru progresul juridic general al societăţii, fixate în jurul constantelor consacrate în dreptul pozitiv:
principiul proprietăţii individuale şi distincţia dintre ius publicum şi ius privatum(49). În lucrările sale sunt
analizate instituţii juridice şi concepte importante, cum ar fi proprietatea în dreptul roman, legea ca izvor al
proprietăţii, mijloacele juridice de ocrotire a fiecărei forme de proprietate, atât procedurale (acţiuni şi excepţiuni),

cât şi administrative (interdicte), delimitându-se semnificaţia dreptului privat roman prin explicarea statutului
juridic al persoanelor, a relaţiilor dintre persoane care au un conţinut patrimonial, precum şi a relaţiilor ce se
stabilesc între persoane cu ocazia soluţionării proceselor private. O interesantă abordare este dată, de pildă,
violenţei ca instituţie juridică a dreptului roman, care, înainte de a fi consacrată ca viciu de consimţământ, era
considerată, subliniază profesorul Cătuneanu, o faptă delictuală, o dovadă fiind măsura luată în anul 74 î.Hr. de
către pretorul Octavius, care a pus la dispoziţia victimei violenţei o acţiune denumită actio metus, considerată o
actio in rem scripta(50), dar şi acordarea corespunzătoare de restitutio in integrum propter metum, prin care
pretorul, desfiinţând actul încheiat, repunea victima în situaţia juridică anterioară, putând astfel să intenteze
toate acţiunile pe care le avusese contra adversarului. În prezentarea izvoarelor de drept roman, Ioan
Cătuneanu parcurge sistemul juridic roman din epoca fondării Romei, perioada Republicii, perioada Imperiului,
referindu-se argumentativ la leges datae, senatusconsulte, constituţiile imperiale, edictele magistraţilor,
instituţiile lui Gaius ş.a. Figura magistrului impresiona prin "frumuseţea sa proverbială, care era sculptată în
fiinţa sa prin linii regulate, măsură şi armonie şi completată cu o ţinuta sobră şi mândră a omului conştient de
ceea ce ştie, este şi reprezintă, stăpân pe sine, era asemenea unui senator roman din perioada imperiului. Sau
a unui mare jurisconsult ca Ulpian, Papinian. Ne-a cucerit prin exprimarea clară, precisă, concisă, în
propoziţiuni şi fraze scurte, de o stringentă logică captivantă, cu o putere de sinteză caracteristică limbii latine,
pe care o stăpânea cu desăvârşire. Aceleaşi calităţi le au cursul său de drept roman şi lucrările sale"(51). La
înmormântarea sa, profesorul George Strat amintea că "o întreagă tinerime îi sorbea cuvântul greu de
învăţătură, greu de înţelepciunea rară a umanistului clasic, a cercetătorului erudit, care-şi făcuse din
cunoaşterea şi frecventarea marilor spirite juridice ale antichităţii latine un adevărat cult al vieţii sale"(52).
În perioada de început a învăţământului juridic românesc de la Cluj, a predat o vreme ca profesor titular de
drept comercial Vasile Dimitriu (1859-1928), primul decan al Facultăţii de Drept (1919-1920), rector (1920-
1921) şi prorector (1921-1922) al Universităţii, care se afirmase ca magistrat, avocat şi profesor la Iaşi. Pe linie
ştiinţifică, Vasile Dimitriu a elaborat monografia Contractele de cont curent (1906), cursuri litografiate de drept
comercial şi cambial şi alte studii de specialitate, publicate în colaborare cu alţi autori. Tot de la Iaşi a venit, în
1919, Nicolae Ghiulea, profesor agregat şi, din 1926, profesor definitiv de politici sociale la Facultatea de Drept
şi la Academia de Studii Comerciale şi Industriale din Cluj, autor de studii şi volume pe teme sociale, cooperaţie
şi asigurări: Ocrotirea clasei de mijloc. Chestiunea meseriaşilor (1926); Organizarea statului. Mijloace şi metode
noi (1935) ş.a.(53).
Pe lângă disciplinele juridice, Facultatea de Drept din Cluj avea incluse în programele de studiu cursuri de
economie politică, finanţe, statistică, politici publice, filosofia dreptului etc., pentru o cât mai temeinică pregătire
a juriştilor. În prima organigramă a Facultăţii de Drept figurează şi numele profesorului Dimitrie B. Ionescu,
doctor în ştiinţe economice, politice şi financiare al Universităţii din Berlin. A fost primul profesor universitar de
economie politică în Transilvania şi a ocupat funcţia de prodecan al Facultăţii de Drept din Cluj (1947-1948).
Principalele volume pe care le-a publicat în domeniu sunt: Justiţia socială în materie fiscală (1924), Fiscul în
ordinea socială (1925), Curs de economie politică (1928, 1943) şi Istoria doctrinelor economice (1941,1947). La
Catedra de finanţe şi statistică a Facultăţii de Drept a activat George N. Leon, doctor în economie politică la
Universitatea din Jena, care a publicat mai multe studii de specialitate şi un valoros tratat despre finanţe, în
două volume. Cassiu Maniu (1867- 1943), fratele lui Iuliu Maniu, licenţiat la Budapesta şi cu doctoratul făcut la
Cluj, a fost profesor titular de politică şi filosofia dreptului. Sub semnătura sa au apărut lucrări şi broşuri
informative ca: Principii de filozofie politică (1906), Cultura conştiinţei (1914), Despre putere (1922), Importanţa
coeziunei naţionale în politica mondială (1927), Cultura spiritului (1928), Idealul naţional (1928), Manualul de
politică (1928), Manualul de filozofia dreptului (1929), dar şi articole sau studii publicate în presa ardeleană:
"Natura juridică a chestiunii române din Transilvania" (1904), "Rolul şi chemarea tinerimii cu cultură academică"

(1927). În avocatură a intrat în 1897, ajungând să fie solicitat ca apărător sau consultant în procese care se
derulau în faţa instanţelor superioare de la Viena şi Budapesta, unde i-a reprezentat pe unii gazetari români în
procesele ce le-au fost înscenate înainte de 1918 de stăpânirea austro-ungară. Fără a avea anvergură
ştiinţifică sau intelectuală, Cassiu Maniu a fost unul dintre precursorii delimitării unui obiect de studiu clar în
domeniul politicului, articolele sale susţinând necesitatea întemeierii unei ştiinţe politice româneşti "pe temeliile
solide ale ştiinţei universale politice, subliniind un set de principii de conducere bazate pe subordonarea
elementului politic, în raport cu societatea globală"(54).
În 1934, Facultatea de Drept din Oradea s-a unit cu cea din Cluj. Decretul Regal nr. 2424 din 20 august 1934
stipula trecerea celor 14 cadre didactice provenite de la Academia de Drept din Oradea la Facultatea de Drept
din Cluj, repartizarea acestora pe ani de studii, eventualele modificări şi reorganizări de cursuri urmând a fi
făcute în Consiliul întregit al Facultăţii(55). În urma fuziunii, colectivul profesoral al Facultăţii s-a lărgit cu noii
profesori veniţi de la Oradea: dr. Dumitru Mototolescu, dr. Aurelian Ionaşcu, dr. Tiberiu Moşoiu, dr. Alexandru
Angelescu, dr. Liviu Lazăr, dr. Victor Cădere, dr. Eugeniu Sperantia, dr. Gheorghe Sofronie, dr. George Strat, dr.
Andrei Sigmond, dr. Bogdan Ionescu, dr. Iacob Lazăr, dr. Constantin Petrescu-Ercea şi dr. Iuliu Hovany. În
memoria studenţilor de atunci evenimentul n-a trecut neobservat, unii dintre ei amintindu-şi că, atunci când s-a
desfiinţat Facultatea de Drept din Oradea şi s-a contopit cu Facultatea de Drept din Cluj, "profesorii veniţi de la
Oradea au fost încadraţi definitiv în rândurile profesorilor din Cluj, în anul 1934. S-au sporit şi numărul
studenţilor şi implicit selecţiunea. A fost un real ajutor, pe toate planurile, pentru Universitatea din Cluj - cu toţii,
profesori şi studenţi devenind participanţi preţioşi ai activităţii şi evoluţiei ei. Au mai venit şi de la Cernăuţi prof.
Erast Diti Tarangul, decan al Facultăţii de Drept din Cluj, care mi-a fost preşedinte în Comisia de doctorat, şi
Gh. Coroană. Un eveniment îmbucurător şi pentru studenţi. Aceste cadre didactice au fost foarte bine pregătite
şi buni pedagogi. S-au format două serii de profesori, pentru anumite discipline, şi fiecare serie de studenţi
mergea până la sfârşitul facultăţii cu profesorii săi. Aşa, de exemplu, dintre cei veniţi, nu l-am avut la procedura
civilă pe V. Cădere, ci pe Em. Haţieganu, dar l-am avut la doctorat, atât la procedura civilă, cât şi la dreptul
internaţional public, în locul lui G. Sofronie - transferat la Bucureşti. Nu i-am avut pe Bogdan Ionescu şi
Alexandru Angelescu la dreptul civil, ci pe Aurelian Ionaşcu. Nu l-am avut pe Tiberiu Moşoiu la roman, ci pe I.C.
Cătuneanu. Nu l-am avut la finanţe pe George Leon, ci pe fratele acestuia, Nicolae Leon"(56).
La Academia de Drept din Oradea şi la Universitatea din Cluj, Eugeniu Sperantia (1888-1972) a predat
sociologia dreptului, enciclopedia şi filosofia dreptului. Mai cu seamă în prima parte a carierei sale a elaborat o
serie de studii, cursuri şi monografii de logică juridică, sociologie a dreptului şi filosofie juridică, precum: Curs de
filosofia dreptului (1932), Principii fundamentale de filosofie juridică (1936), Lecţiuni de enciclopedie juridică cu
o introducere istorică în filosofia dreptului (1936), Viaţă, spirit, drept şi stat (1938), Introducere în sociologie
(1938), Principiul raţiunii suficiente în logica juridică (1940), Considérations philosophiques sur la plasticité du
Code civil napoléonien (1940), Principiile fundamentale ale sociologiei (1944), Droit laïque, droit transcendant
et obligativité (1944), Introducere în filosofia dreptului (1944).
Ca teoretician al dreptului în esenţa sa universală, Eugeniu Sperantia a căutat să identifice într-o viziune
enciclopedistă factorii apriorici, transcendentali în constituirea dreptului, pe care l-a tratat eminamente din
perspectivă filosofică şi sociologică, încercând, totodată, să delimiteze prin "juxtapunerile cominatorii" modul de
constituire, trăsăturile şi particularităţile enciclopediei juridice faţă de cele ale filosofiei dreptului. Dreptul se
înfăţişează, consideră Sperantia, ca "un sistem de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie
realizabilă să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat"(57). Din această perspectivă a
demersului investigativ, dreptul apare ca "un produs spiritual, sintetic, ce tinde spre un maximum de armonie şi
de consecvenţă", iar "o filosofie a dreptului trebuie să fie precedată de cel puţin o succintă introducere în
filosofia Spiritului"(58). În concepţia sperantiană, "dreptul ca idee a raţiunii şi postulat al credinţei pure" nu se

limitează la formele sale de manifestare din lumea sensibilă în ordinea juridică impusă de dreptul pozitiv, ci se
admite existenţa unei forme ideale a dreptului, care transcende realitatea empirică a dreptului real, contingent
căruia îi atribuie doar o dimensiune regulativă, şi nu una constitutivă. În societatea creată prin schimbul
conţinuturilor de conştiinţă, dreptul se instituie ca un sistem de norme sociale care asigură, pe fundalul
contrapunerii subiectivităţii indivizilor, realizarea justiţiei într-o ordine de relaţii cu alţii. Sub influenţa lui G. Tarde,
E. Sperantia considera că valorile spirituale, numite "psihome", care se transmit prin "contagiune", reprezintă
fundamentul dreptului pozitiv, ce reglează, prin existenţa sistemului său normativ, conflictele apărute în
competiţia dusă pentru obţinerea valorilor materiale, menţinând solidaritatea grupului în cadrul societăţii. Ca şi
Giorgio del Vecchio, Eugeniu Sperantia situează morala la baza dreptului(59). Metafizica dreptului, concepută
de Sperantia ca o filosofie a dreptului, permite nu doar o simplă descriere a obiectului de studiu al dreptului, ci
şi cunoaşterea modalităţilor prin care în disputa dintre valorile conceptuale şi valorile senzoriale intervine
legitimitatea ordinii juridice. "Dacă, afirmă Sperantia, dreptul apare ca un total de norme sociale, obligatorii,
unitatea acestei totalităţi este datorată consecvenţei tuturor normelor faţă de un număr minim de principii
fundamentale, ele însele prezentând un maximum de afinitate logică între ele"(60).
În filosofia dreptului, Eugeniu Sperantia a preluat o serie de idei de la Max Weber, Émile Durkheim, von
Jhering, Gabriel Tarde, Giorgio Del Vecchio, Mircea Djuvara, Hans Kelsen, asumându-şi originalitatea de
artizan al punerii în relaţie inedită a ideilor care pot conduce la neaşteptate sinteze. Eugeniu Sperantia,
interesat de natura şi geneza dreptului, a adus, prin bogăţia de idei răspândite în lucrări cu tematici variate,
importante contribuţii la consolidarea fundamentelor sociologiei juridice româneşti. Înţeles ca fenomen social,
dreptul, în esenţa sa, se înfiripă din necesitatea de a proteja socialitatea ca trăsătură inerentă naturii umane,
ameninţată de lupta pentru acumularea nesăbuită de către oameni a valorilor senzorio-motrice, care, potrivit
sociologului, spre deosebire de valorile conceptuale, nu pot fi supuse posesiunii simultane şi efective a mai
multor persoane, deoarece sunt epuizabile prin caracterul material pe care-l presupune obiectul lor. Din acest
motiv "dreptul este destinat să asigure această nevoie spirituală de «socialitate», împotriva pericolelor care
nasc condiţiile materiale de viaţă"(61), reprezentând, în egală măsură, "o realitate de ordin social şi spiritual..."
(62). Sub aspectul rolului individului şi societăţii în geneza dreptului, sociologul Sperantia concluzionează
considerând prin excelenţă dreptul "un produs individual şi colectiv" "intenţionat şi raţionat", racordat la toate
exigenţele vieţii sociale.
Şcoala dreptului procesual civil l-a avut printre reprezentanţii săi interbelici şi pe Victor Cădere (1891-1980),
jurist şi doctor în drept la Iaşi, entuziast discipol al lui Henri Capitant, care a predat la Cluj procedura civilă din
1934 până în 1949 şi a avut o bogată carieră politică şi diplomatică în ţară şi peste hotare. În decursul carierei
didactice, a fost preocupat mai ales de justiţia civilă şi a publicat lucrările Despre autoritatea lucrului judecat
(1918); Théorie et pratique de l’assurance de responsabilité (1923); Ideea naţională (1927); Tratat de
procedură civilă română. După legile de unificare şi după legile provinciale în vigoare (1928/1935); Questions
juridiques et diplomatiques roumaines (1936).
Victor Cădere a făcut parte din delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 şi a fost şeful
Misiunii Militare Române din Extremul Orient (1920-1921). Ca diplomat, a reprezentat ţara la Varşovia, Belgrad
şi Lisabona. Între altele, a fost secretar general în Ministerul de Interne şi rezident regal în Ţinutul Dunărea de
Jos. Autorităţile comuniste l-au arestat de la 7 octombrie 1952 şi a fost internat de către D.G.S.S., prin Ordinul
nr. 60107/1952(63), pentru spionaj şi legături cu străinătatea sub Guvernul Antonescu, când fusese ministru
plenipotenţiar în Portugalia. Condamnat politic în 1956, V. Cădere a decis să părăsească ţara şi s-a expatriat la
Paris, unde a lucrat ca profesor asociat al Universităţii Paris II şi a continuat să publice studii precum La famille
et la protection de l’enfant en la législation roumaine (1970), La Formation et l’évolution du droit roumain (1972)
şi monografia L’Économie planifiée et la famille en droit socialiste roumain, în colaborare cu René David (1972).

A fost membru al Societăţii de Legislaţie Comparată din Paris şi al Societăţii "Henri Capitant" pentru cultura
juridică franceză.
Pornind de la realităţile socio-umane ale societăţii româneşti interbelice, precum şi de la arealul principiilor de
drept şi al regulilor juridice europene, Victor Cădere a gândit în mod unitar problemele procedurii civile
armonizate în conformitate cu legile de unificare şi legile în vigoare din Vechiul Regat şi din Transilvania.
Pentru studiul procedurii civile şi, în genere, al ştiinţei dreptului procesual civil, Victor Cădere a avut în vedere
starea imanentă a proceselor civile şi jurisprudenţa generată de realităţile legislative ale vremii, abordând
sistematic în tratatul de procedură aspecte privind organizarea judecătorească, competenţa, acţiunile în justiţie,
probele, dezbaterile contencioase, judecata, hotărârile judecătoreşti şi căile de îndreptare a acestora,
executarea hotărârilor, regulile execuţiei silite, execuţia silită mobiliară şi imobiliară, execuţia specială. "Legile
de procedură, menţiona profesorul Victor Cădere, sunt instrumentul cel mai de seamă în serviciul dreptului; fără
ele existenţa unei societăţi ar fi haotică. Legile de procedură intrate în conştiinţă publică asigură respectarea
dreptului fără luptă; viaţa cetăţenească devine astfel pacifică, iar societatea care adoptă în mod natural în
moravurile sale respectul formelor procedurale dovedeşte prin aceasta că a ajuns pe o treaptă mai superioară
de civilizare. Legile de procedură sunt astfel oglinda unei societăţi civilizate, ele urmează îndeaproape evoluţia
umanităţii în lupta sa pentru libertate. Procedura, zice Ihering, este sora geamănă a libertăţii"(64).
La Facultatea de Drept din Cluj s-a predat, peste un deceniu, şi drept canonic, dar, pe măsura laicizării
societăţii, s-a renunţat la disciplină şi catedra de drept bisericesc a fost desfiinţată. Avocatul Valeriu Moldovan
(1875-1954), care urmase studii de drept la Budapesta, a fost profesor de drept canonic şi a publicat un Curs
elementar de Drept bisericesc comparat (1930), dar, după cei patru ani petrecuţi în fruntea seminarului de drept
bisericesc, a devenit, din 1934, profesor titular la catedra de drept administrativ. Pe plan didactic nu a avut o
carieră fastă, dar a publicat totuşi unele studii şi cursuri despre Administraţiunea locală română. Judeţul şi
comuna (1936), Drept administrativ pentru licenţă (1939). Intrat, după Unire, în tumultul vieţii politice ca deputat
în cinci legislaturi şi ca senator în patru legislaturi, ajungând chiar vicepreşedinte al Senatului, ocupant al mai
multor demnităţi guvernamentale din partea ţărăniştilor, Valeriu Moldovan, fost luptător pentru drepturile
românilor din Transilvania în timpul regimului austro-ungar, a avut parte după 1950 de reprimarea regimului
comunist şi a sfârşit ca deţinut politic în închisoare.
Petre Poruţiu (1884-1951), doctor în ştiinţele juridice şi politice la Universitatea din Budapesta, a fost numit la 1
octombrie 1919 profesor titular de drept comercial, numărându-se, ca şi Emil Haţieganu, printre primii profesori
desemnaţi de Consiliul Dirigent pentru Facultatea de Drept, care au făcut parte din comisia pentru organizarea
universităţii româneşti la Cluj. În anii 1923-1924 şi 1931-1932 a fost prodecan şi în 1924- 1925 şi 1930-1931,
decan al Facultăţii. A activat ca şef de secţie în cadrul Resortului Agriculturii şi Comerţului de pe lângă Consiliul
Dirigent, apoi ca membru în comisia de unificare legislativă şi în consiliul de administraţie al Casei autonome a
Monopolurilor Statului român şi a fost autorul anteproiectului pentru decretul-lege privitor la "Reforma agrară din
Transilvania, Banat şi părţile ungurene", din însărcinarea şefului Resortului Agriculturii, Victor Bontescu. De
altminteri, într-o sinteză retrospectivă, a publicat în revista "Transilvania" un amplu comentariu cu privire la
principiile exproprierii în reforma agrară, concluzionând: "în noua configuraţie a proprietăţii agricole numărul şi
întinderea proprietăţilor mijlocii putea chiar să crească, fără a altera concepţia socială a legiuitorului. Astfel
echilibrul proprietăţii rurale şi posibilităţile de culturi agricole sistematice şi îndrumătoare au fost deplin
asigurate"(65). Rezultatele activităţii sale didactice şi ştiinţifice sunt reflectate şi sub aspect publicistic, în lucrări
ca: Stabilizare şi bilanţ (1929); Regimul bancar român. Observaţiuni la anteproiectul de lege pentru
reglementarea comerţului întreprinderilor de bancă prezentat de Asociaţiunea Băncilor Române (1928); Drept
comercial. Curs de drept comparat român, transilvănean şi bucovinean (1938); Principii de economie dirijată în
legislaţia bancară a României (1939); Tratat de drept comercial (1940); Fondul de comerţ în noul nostru cod
comercial (1940); La Transylvanie et le conséquences économiques de l’Acte de Vienne du août (1940); Les

principes de l’expropriation danslaréformeagraire (1944). Lucrările sale juridice tratează probleme privind istoria
dreptului comercial, faptele de comerţ, comercianţii, auxiliarii comerţului, fonduldecomerţ, mandatul şi
reprezentarea în dreptul comercial. Tratatulsău de drept comercial continuă să fie o lucrare de referinţă în
domeniu. Alături de V. Bologa, D.V. Ionescuşi Lucian Blaga(66), Petre Poruţiu a fost membru al Institutuluide
Ştiinţe Morale şi Politice din Cluj, vicepreşedinte al asociaţiei "Prietenii Universităţii din Cluj" şi a făcut parte din
conducerea "Centrului de Studii Transilvănene", care, în anii care au urmat Dictatului de la Viena şi Refugiului
"Universităţii Regele Ferdinand I" din Cluj la Sibiu, a desfăşurat o intensă activitate de afirmare, pe baze
ştiinţifice, a "drepturilor românilor asupra întregului spaţiu românesc"(67). Profesorii Petre Poruţiu şi C.
Petrescu-Ercea au fost primii comercialişti români de la Cluj, de după reîntregirea ţării(68), care au contribuit la
elaborarea anteproiectului, precum şi a proiectelor ulterioare ale Codului comercial unificat. P. Poruţiu a făcut
parte, în calitate de consilier, din delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (1920). După 28 de ani de
activitate didactică, Petre Poruţiu s-a numărat printre primii profesori care au fost epuraţi în 1947 de regimul
comunist de la Universitatea din Cluj.
Constantin Petrescu-Ercea a urmat Facultatea de Drept din Bucureşti şi a obţinut doctoratul la Paris, în 1923,
cu o teză de drept civil, La puissance maritale en droit comparé, în care fixa câteva dintre ideile şi principiile
fundamentale despre familie ca instituţie de drept sub forma unui studiu comparativ al legislaţiilor europene de
atunci în domeniu. Ruta preocupărilor sale didactice şi ştiinţifice la Facultatea de Drept din Cernăuţi, Oradea şi
apoi la cea din Cluj l-a poziţionat teoretic în cele din urmă în aria dreptului comercial. În acest domeniu şi-a
publicat cursurile şi cărţile: Curs elementar de drept comercial (1927), Actele de comerţ. După dreptul în
vigoare în Transilvania şi după dreptul comercial aplicat în Vechiul Regat (1931), Criteriul de determinare a
domeniului dreptului comercial în legătură cu ante-proectul Consiliului legislativ (1931), Curs de Drept comercial
(1934), Titlul preliminar al codului comercial Carol al II-lea (1938), Spre un cod unic al obligaţiunilor (1941),
Curs de Drept comercial (1946), Teoria obligaţiilor comerciale (1946). În cuprinsul lor, autorul cercetărilor
comparative asupra actelor de comerţ dezbate o problematică vastă privind comerţul, activitatea comercială,
actele de comerţ, comercianţii, societăţile comerciale, contractele comerciale, probele în dreptul comercial,
insolvenţă, faliment etc. C. Petrescu-Ercea a fost membru al Societăţii de Legislaţie Comparată din Paris şi al
Asociaţiei juriştilor de limba franceză. Alături de profesorii Aurelian Ionaşcu, Camil Negrea, Traian Pop, Petre
Poruţiu şi Victor Cădere, a fost membru al Institutului de Drept pozitiv comparat de la Cluj. Odată cu
schimbarea de regim politic, profesorul Constantin Petrescu-Ercea, care avusese convingeri liberale, a intrat în
categoria iliciţilor ideologici şi a fost disponibilizat de la Facultatea de Drept din Cluj începând cu anul 1949.
Din programa de studii a Facultăţii de Drept şi Ştiinţe de Stat din Cluj făcea parte şi disciplina dreptului
internaţional, de care s-a ocupat Iorgu Radu, doctor în ştiinţe juridice al Universităţii din Berlin, numit în 1919
profesor agregat şi din 1923 profesor titular. În literatura juridică s-a făcut cunoscut prin studii de drept
internaţional public, precum "Conflictul româno-bulgar în dreptul internaţional public" (1914), "Dreptul
internaţional public în antichitate" (1914), "Chestiunea Dunării. Studiu politic şi juridic" (1915), "Conferinţa de la
Haga şi declaraţiunea de război" (1915), "Conflagraţiunea europeană şi dreptul internaţional public" (1915),
"Originile dreptului internaţional public" (1919), dar a scris şi despre raporturile juridice de drept internaţional
privat: "Validitatea căsătoriilor celebrate în străinătate" (1918). De pe urma primelor sale cercetări privind
raporturile juridice de drept privat cu element de extraneitate, a publicat o amplă lucrare în două volume asupra
teoriilor, naturii juridice şi metodologiei dreptului internaţional privat: Ştiinţa şi tehnica dreptului internaţional
privat (1933). Analizând temeiul aplicării legii străine în raporturile juridice private cu element de extraneitate,
profesorul Iorgu Radu observa caracterul derivat al autorităţii legii străine, care nu se aplică prin autoritatea ei
proprie, ci numai în măsura în care norma conflictuală a ţării forului permite acest lucru(69).
Cu studii universitare efectuate la Bucureşti şi cu un doctorat în drept la Paris, Alexandru C. Angelescu (1902-

1947), profesor titular al Facultăţii de Drept (1934), a ţinut timp de peste un deceniu cursuri de drept civil român.
În lucrările sale, a tratat aspecte privind drepturile patrimoniale, drepturile nepatrimoniale şi mijloacele juridice
prin care se înlătură încălcarea lor, filiaţia şi probleme juridice de legislaţia familiei. Despre natura problemelor
teoretice şi practice care apar în materia persoanelor şi a familiei, a elaborat studiile Jurisprudence roumaine en
matière de droit civil, personnes et droit de famille (1933), Nebunia ca motiv de divorţ (1934), Despre actele
frauduloase în materie de căsătorie (1934), Factorul eugenie în căsătorie (1943). În "Pandectele române" a
publicat un pertinent studiu(70) despre dreptul la nume, ca drept subiectiv personal sau extrapatrimonial,
evidenţiindu-i cu rigoare caracterele juridice specifice. În materia drepturilor reale, a pus în evidenţă, în
Publicitatea imobiliară (1931), o serie de particularităţi ale regimului publicităţii imobiliare din spaţiul ardelean
prin comparaţie cu cel din Vechiul Regat şi a editat Organizarea micii proprietăţi ţărăneşti (1939), o primă parte
dintr-o monografie asupra micii proprietăţi. Civilistul Alexandru Angelescu a fost membru al "Société de
législation comparée din Paris şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice a României.
O figură emblematică pentru dreptul clujean de la jumătatea secolului al XX-lea şi o personalitate marcantă în
istoria ştiinţelor juridice româneşti a fost Erast Diti Tarangul, profesor universitar la Catedra de drept
administrativ din Facultatea de Drept, decan al aceleiaşi facultăţi, membru al Institutului Regal de Ştiinţe
Administrative din România. Licenţiat în drept în 1920, Erast Diti Tarangul şi-a susţinut în 1924 doctoratul cu
teza "Caracterul juridic al republicilor europene" la Universitatea din Cernăuţi şi a primit o bursă de studiu la
Facultatea de Drept din Bordeaux pentru o specializare în istoria dreptului constituţional şi administrativ.
Apreciat de profesorul Roger Bonnard pentru lucrarea "Contenciosul în anulare în Franţa şi România", dar şi
pentru alte studii publicate, Erast Diti Tarangul a avut în ţară o rapidă ascensiune universitară la Cernăuţi şi apoi
la Cluj, unde în 1947 a fost ales decan al Facultăţii. Conjunctura politică a timpului a dus la demiterea sa din
funcţia de decan în 1948 şi la îndepărtarea din învăţământul superior în 1951, vreme de peste un deceniu fiind
jurisconsult la Uniunea Regională a Cooperativelor de Consum.
Autor prolific, Erast Diti Tarangul a publicat 59 de lucrări de drept administrativ, cum ar fi: Teoria lui Duguit
asupra raportului între drept şi stat (1928), Tratat de drept administrativ român (1944), Curs de drept
administrativ (1947) ş.a., multe apărute atât în ţară, cât şi în străinătate, la Leipzig, Paris, Zurich, Bruxelles.
Prezent în periodicele vremii, Erast Diti Tarangul a colaborat la revistele "Pandectele române", "Arhiva de Drept
public", "Revista de Drept public", "Revue internationale de la théorie du droit". Plecând de la normele şi
raporturile de drept administrativ, dar şi de la o bună cunoaştere a jurisprudenţei române în materie de
contencios administrativ, teoreticianul a scris despre organizarea administraţiei publice, sistemul dreptului
administrativ, actele de guvernământ, actele administrative, condiţiile de valabilitate a actelor administrative,
aplicarea actelor administrative, contractele administrative, regimul juridic al serviciilor publice, răspunderea
administrativă, principiul legalităţii în dreptul administrativ român şi francez, puterea discreţionară a
administraţiei etc. Contractele administrative, subliniază E.D. Tarangul, sunt subordonate unui regim de putere
în vederea realizării unui interes general sau pentru buna funcţionare a serviciilor publice(71). Analizând regimul
funcţiei publice, califică situaţia juridică a funcţionarului public ca fiind o situaţie obiectivă, deoarece "statul în
mod unilateral determină situaţia funcţionarului, în mod egal pentru toţi funcţionarii şi prin dispoziţii care au un
caracter permanent. Consecinţele caracterului obiectiv al situaţiei funcţionarului public sunt următoarele:
funcţionarilor publici nu le este recunoscut dreptul de a cere modificarea acestei situaţii; statul, în schimb, poate
oricând să procedeze la modificarea normelor care o reglementează, în acelaşi mod unilateral în care le-a
instituit; nu se poate deroga, prin contracte, de la drepturile şi obligaţiile stabilite pentru funcţionarii publici"(72).
Teoria actului juridic, formulată în dreptul public de Léon Duguit, dezvoltată de Bonnard şi Jèze, a fost apreciată
de Diti Tarangul drept creaţia pe care se sprijină teoria funcţiilor statului(73). În doctrină Erast Diti Tarangul a
contribuit la dezvoltarea ştiinţei raporturilor de drept administrativ şi în practica juridică, la perfecţionarea

întregului aparat al puterii administrative, având în vedere relaţia dintre legalitatea şi oportunitatea actelor
administrative şi teoria contractelor administrative(74). Spre deosebire de poziţiile federaliste ale lui Romul
Boilă, care susţinea necesitatea descentralizării administrative, Erast Diti Tarangul considera că "o
independenţă completă a autorităţilor descentralizate ar aduce anarhia în stat. Autorităţile centrale au dreptul şi
chiar datoria să aibă un control asupra activităţii şi autorităţilor descentralizate"(75).
La Facultatea de Drept a funcţionat, în anii interbelici, şi Catedra de legislaţie agrară şi industrială, la care a
profesat Liviu Lazăr, deţinător de doctorat susţinut la Cluj (1921) şi la Paris (1925). A fost titularul cursurilor de
legislaţie agrară şi industrială şi a publicat volumele La mise en œuvre de la réforme agraire en Roumanie
(1924), Agricultura şi consumaţia (1934), Dumping şi antidumping (1934), Curs de legislaţie industrială (1937),
Curs de finanţe (1948), Noile impozite în legislaţia fiscală românească (1949).
Licenţiat la Universitatea din Iaşi, având doctoratul în drept obţinut la Paris (1922), George Strat (1894-1961) a
fost conferenţiar (1926-1929), profesor agregat şi apoi titular până în anul 1934 la catedra de Economie politică
de la Facultatea de Drept din Oradea, după care a devenit profesor titular la catedra de Economie politică II a
Facultăţii de Drept de la Universitatea "Regele Ferdinand I" din Cluj. Lucrările sale didactice şi ştiinţifice [Le rôle
du consommateur dans l’économie moderne (1922), La liberté syndicale en Roumanie (1927), Consideraţiuni
asupra proletariatului (1930), La situation économique des classes sociales en Roumanie (1930),
Intervenţionismul Statului în economia naţională (1932), Politica şi consumaţiunea (1932), Despre necesitatea
unui nou ideal naţional (1933), Economia americană (1934), Curs de Economie Politică (1935), Curs de Istoria
doctrinelor economice (1936)] dezbat o suită de teme privind caracterul economiei româneşti, legătura dintre
resursele naturale şi programele de dezvoltare, rolul şi importanţa statului în viaţa economică, interdependenţa
dintre principalele ramuri economice, relaţiile dintre social şi economic, dintre economic şi politic, eficienţa şi
maniera de funcţionare a democraţiei faţă de viaţa economică, legislaţia economică, economia capitalistă
americană. A fost un partizan al liberalismului clasic, bun cunoscător al legislaţiei şi susţinător al elitelor sociale,
despre care argumenta: "fără îndoială, elitele unei naţiuni nu se creează prin generaţiune spontanee, pe cale
de legi ori de decrete ministeriale, ele apar, se dezvoltă şi pier cu însăşi societatea a cărei supremă podoabă
sunt. Societatea românească este una dintre cele mai permeabile societăţi omeneşti, ea are cultul
personalităţii, iubeşte individualitatea şi dispreţuieşte instinctele gregare… Ea nu are poate în suficientă măsură
simţământul ierarhiei, al disciplinei. […] Elitele implică o seamă de aptitudini, calităţi, competenţă şi
superioritate. Distrugerea elitelor în războaie şi revoluţii, decăderea lor, moartea lor duce la decăderea
popoarelor. Drama elitelor este drama popoarelor. Puterea şi strălucirea României sunt indisolubil legate de
existenţa elitelor noastre sociale"(76).
Personalitate complexă, bine implicată în viaţa publică interbelică, George Strat a îndeplinit funcţii şi misiuni
diverse, fiind, printre altele, referent titular al Secţiei Economice a Consiliului Legislativ din 1926 până în 1934,
consilier onorar al Consiliului Legislativ începând din 1935, membru şi vicepreşedinte al Secţiei economice a
Institutului Social Român, membru fondator al Asociaţiei române pentru progresul social şi al Asociaţiunii
Generale a Economiştilor din România, membru al Institutului Regal de Ştiinţe Administrative din România,
delegat al României la Congresul internaţional de Politică Socială (1937).
Activitatea didactică şi ştiinţifică a profesorului Dumitru Mototolescu (1884-1970) s-a desfăşurat la Catedra de
istoria dreptului român. În lucrările sale, a investigat vechiul drept românesc, normele de drept de la cutume la
hrisoave, pravile şi dreptul scris, procesul de formare şi evoluţia sistemului de drept românesc, scriind despre
Originea proprietăţii române pornind de la cele mai vechi popoare pomenite pe pământul României până la
începutul secolului al XVI-lea (1910), Privilegiul masculinităţii este o inovaţie a privilegiului Ipsilanti şi Caragea
sau o conservare a unui drept preexistent (1915), Jus valachicum în Polonia (1916), Darurile dinaintea nunţii în
dreptul vechi românesc comparat cu cel romano-bizantin şi slav (1921), Jurământul cu brazda în cap
întrebuinţat la hotărnicii în vechiul drept românesc (1922). Apreciat şi în străinătate, Dumitru Mototolescu a fost

ales în anul 1932 de către Regia Societas Scientiarum Bohemica ca membru activ al său, singurul român
devenit în acea perioadă membru al Academiei Cehe.
Juristul Tiberiu Moşoiu (1898-1953), cu doctoratul în drept obţinut la Universitatea din Bruxelles, şi-a desfăşurat
cariera didactică şi ştiinţifică la catedra de drept roman. Fără a beneficia de o sistematizare suficient de
riguroasă, cursurile sale expun chestiuni privind persoanele, status libertatis, civitatis, familiae, căsătoria şi
regimul dotal, puterea paternă, tutela şi curatela, bunurile, proprietatea, drepturile reale, contractele,
obligaţiunile şi succesiunea. A publicat articole şi studii de specialitate în Analele Facultăţii de Drept(77) din Cluj
şi lucrarea Debitori şi creditori în Roma republicană (1934). Implicat, ca primar, guvernator şi politician, în viaţa
publică, Tiberiu Moşoiu a avut de înfruntat rivalităţile venite dinspre unii colegi, precum Dumitru Mototolescu,
care i-a contestat, chiar în justiţie, pregătirea ştiinţifică, mai precis, autenticitatea tezei de doctorat(78).
Dintre profesorii relocaţi de la fosta facultate de drept din Oradea făcea parte şi Andrei Sigmond, care a predat
drept administrativ, statistică şi finanţe. În aria sa de cercetare au intrat probleme privind îndeosebi organizarea
şi reforma administrativă, procedura administrativă, votul popular în constituţiile moderne, teme reflectate pe
larg în studii precum "Contribuţii la reforma administrativă", "Teoria generală a procedurei administrative",
publicate în "Revista de drept public", apărută din 1926 la Bucureşti.
Din grupul universitarilor jurişti orădeni instalaţi la Cluj după 1934 a făcut parte şi decanul de vârstă Iuliu
Hoványi, profesor de drept penal şi procedură penală, care publicase Revizuirea în procedura penală în 1931,
menţinut câţiva ani în activitatea didactică după ce împlinise vârsta de pensionare. Printre cei integraţi la
Facultatea de Drept din Cluj s-a numărat şi Bogdan Ionescu, profesor de drept civil până în 1934 la Academia
de Drept din Oradea, interesat în prima parte a carierei de aspecte de drept penal şi autor de lucrări eclectice şi
legislaţie comparativă, precum: Modul de formare al dreptului şi în special al dreptului penal, Observaţiuni
critice relative la judecarea daunelor de interese în caz de absoluţiune şi achitare, drept critic şi anomalii
juridice, Les droits successoraux des frères et sœurs et des conjoints.
În al treilea deceniu al secolului trecut, dreptul canonic a fost menţinut în programa universitară, în pofida
tendinţei de laicizare a învăţământului juridic. Profesorul Lazăr Iacob, autor al lucrării Regimul cultelor în
România Întregită, transferat tot de la Oradea, a predat, între anii 1934-1938, drept bisericesc la Facultatea de
Drept din Cluj.
Intrată în circuitul axiologic universitar, Facultatea de Drept a atras figuri importante de universitari străini, jurişti
şi teoreticieni ai dreptului, somităţi occidentale care au susţinut la Cluj mai multe conferinţe: L. Duguit în 1925,
P. Collinet în 1927, H. Capitant în 1929, L. Josserand în 1931.
În publicistica juridică a vremii s-au remarcat reviste profilate ca publicaţii mensuale de doctrină, legislaţie şi
jurisprudenţă, în care au semnat articole profesori, profesionişti din rândul judecătorilor, procurorilor şi
avocaţilor. Universitarul Emil Haţieganu a condus "Curierul Judiciar" între 1912-1918, iar în 1920 a apărut, la
Cluj, "Ardealul juridic", publicaţie întemeiată şi condusă de magistratul Vasile M. Dimitriu. În anii ’30 au apărut
"Analele Facultăţii de Drept din Cluj", o revistă juridică cu o structura de tip universitar. Juriştii clujeni au publicat
şi în periodicele nespecializate, în diferitele reviste de cultură care apăreau la Cluj în perioada interbelică. Unii
dintre ei şi-au dobândit şi faima de editori. Om al condeiului, profesorul George Strat a fost preşedinte şi
fondator al revistei "Libertatea" şi publicist la "Analele statistice şi economice", "Tribuna financiară",
"Administraţia financiară" şi "Excelsior". Emil Haţieganu, rămas la Cluj în timpul ocupaţiei hortiste a Ardealului
de Nord, a fost cel care a continuat să lupte pentru apărarea drepturilor românilor oprimaţi şi pentru susţinerea
şi răspândirea culturii române, editând publicaţiile "Gazeta noastră" şi singurul cotidian ardelean de limbă
română, "Tribuna Ardealului", apărut între 1940-1944.
Corpul culturii juridice clujene a fost întregit şi susţinut şi de către magistraţi, mulţi având un bun renume. După
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, alături de alte instituţii publice, justiţia clujeană a cunoscut o semnificativă
transformare sub aspectul organizării şi funcţionării pe baze româneşti a activităţii instanţelor de judecată. Din

datele vremii rezultă că în anul 1920, la un număr de 83.000 de locuitori ai Clujului, elita practicienilor dreptului
activa diseminată la diferite niveluri ierarhice în cadrul instanţelor clujene, reprezentând judecătoria, tribunalul,
Curtea de Apel, în parchetele procurorilor sau angrenată în baroul de avocaţi. De pildă, Curtea de Apel
funcţiona cu un preşedinte, 2 preşedinţi de secţie, 18 consilieri (judecători), un procuror general, un procuror de
secţie şi personal de grefă. În 1938, la o populaţie de 115.000 de locuitori, Clujul avea o Curte de Apel care
funcţiona cu un personal alcătuit din un prim-preşedinte, 4 preşedinţi de secţie, un procuror general, 3
inspectori judecătoreşti, 24 de consilieri şi 5 procurori.
În fruntea justiţiei clujene au fost instalaţi, de regulă, magistraţi cu renume dobândit prin competenţa lor
profesională. Juristul dr. Pompei Micşa a ocupat până în 1936 funcţia de preşedinte al Curţii de Apel Cluj. Din
anul 1939, preşedinte al Curţii de Apel Cluj a fost juristul dr. Ioan Papp (1878-1959) (79), membru de onoare al
Academiei Române, cel care publicase Procesul Memorandului românilor transilvăneni şi, în colaborare cu Paul
Balaşiu, Cartea Funduară. Colecţie de legi, regulamente, ordonanţe şi formulare referitoare la Cărţile Funduare
din Ardeal (1922) şi C. proc. civ. din Transilvania (1925). Legea pentru organizarea judecătorească din 20
august 1938(80) stabilea patru secţii pentru Curtea de Apel Cluj, între care şi cea criminală, care judeca toate
faptele penale din circumscripţia Curţii, astfel fiind înlocuită Curtea cu juri din perioada austro-ungară. În anii
interbelici, preşedinte al Tribunalului Cluj a fost Vasile Fărcaş, unul dintre liderii marcanţi ai rezistenţei
anticomuniste, condamnat la zece ani de închisoare, executaţi din 1956 până în 1964. La Tribunalul din Cluj,
dar şi la cel din Dej a activat ca judecător Aurel Grigore Zegreanu, scriitor, membru al Asociaţiei Scriitorilor
Români din Ardeal, care, în timpul guvernării Goga-Cuza, a fost preşedinte al Comitetului Interimar al judeţului
Someş şi, mai apoi, primar al oraşului Dej.
La fel ca universitarii, şi magistraţii clujeni au avut de înfruntat dificultăţile războiului şi ale vitregiei vieţii în
refugiu. În perioada 1940-1944, Curtea de Apel Cluj a funcţionat la Sibiu, iar la Cluj i-a luat locul, până în anul
1944, Curtea de Apel Regală Ungară. După război, în anul 1945, Curtea de Apel revine la Cluj şi continuă să
funcţioneze până la reforma justiţiei, când, prin Legea nr. 5 din 19 iunie 1952, curţile de apel sunt desfiinţate,
magistraţii sunt redistribuiţi, epuraţi sau întemniţaţi politic şi se organizează Tribunalul Regional Cluj. Odată cu
instaurarea regimului democraţiei populare, în sfera vieţii juridice clujene s-au produs o serie de mutaţii
caracteristice, în genere, începuturilor comunismului în România. Noua orânduire s-a arătat interesată de
efectuarea unor schimbări radicale în sistemul juridic. Pe plan local, a avut loc. transformarea Cărţilor funciare
ale Clujului, s-a editat "Buletinul Justiţiei", s-a înfiinţat o tipografie a justiţiei şi s-a creat Asociaţia Magistraţilor.
Un alt segment profesional activ în evoluţia pragmatică a dreptului clujean a fost cel al avocaţilor. În genere,
avocaţii ardeleni au alcătuit o lume dedicată dreptului la apărare, prin tradiţie, avocatura ocupând, numeric, dar
şi ca prestigiu social, un loc. bine definit profesional printr-un anumit specific al ei de a veni în sprijinul celuilalt.
Istoria Baroului Cluj s-a integrat în istoria îndelungatelor frământări ale unei păturii mai largi a intelectualităţii
transilvănene care a luptat pentru emanciparea românilor ca naţiune. Prin profesie, dar şi prin angajament,
avocaţii români activi în Cluj, care s-au impus şi pe scena vieţii politice ardelene în ultimele decenii ale secolului
al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, şi-au asumat rolul de conducători politici ai românilor
transilvăneni şi de apărători ai acestora în lupta pentru adevăr şi dreptate. Din elita avocaţilor interbelici făceau
parte Iuliu Coroianu, Aurel Isac, Amos Frâncu, Valentin Poruţiu, Teodor Mihali, Emil Haţieganu, Ioan Giurgiu,
Romul Boilă. Comparativ cu anul 1919, când în Baroul Avocaţilor din Cluj erau înscrişi 93 de avocaţi definitivi şi
30 de avocaţi stagiari, în anul 1938 erau înscrişi 360 de avocaţi definitivi şi 200 de avocaţi stagiari(81).
Schimbările de regim politic de după 1944 au afectat şi regimul juridic, supus unui proces de centralizare şi
politizare, restrângerea numerică şi tamizarea corpului avocaţilor de persoanele indezirabile politic fiind
introdusă în 1947 în Proiectul de lege pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi din
România.
În vara anului 1940, în urma Dictatului de la Viena, Facultatea de Drept, împreună cu alte facultăţi ale
universităţii clujene, s-a mutat la Sibiu. După reintegrarea Transilvaniei de Nord în România, Facultatea a
revenit la Cluj, începând cu anul universitar 1945-1946. Pentru o perioada de timp, în Cluj au funcţionat două
facultăţi de drept, în cadrul celor două universităţi: "Victor Babeş", cu predare în limba română, şi "János
Bolyai", cu predare în limba maghiară. Cele două universităţi, respectiv cele două facultăţi, s-au unit în anul
1959. Profesorii de drept ai universităţii clujene, de cele mai multe ori jurişti de clasă, profesionişti desăvârşiţi ai
ştiinţelor juridice, au publicat articole, studii şi cărţi de specialitate în Franţa, Germania, Italia şi în alte ţări
europene, fiind cunoscuţi şi apreciaţi în mediul academic internaţional. Profesorul Tudor Drăganu, o somitate în
dreptul constituţional şi administrativ, a fost ales, după cel de-al Doilea Război Mondial, în conducerea mai
multor importante societăţi şi organizaţii internaţionale de drept.
Fenomenul juridic clujean a câştigat reprezentativitate pe măsură ce prestigiul Facultăţii de Drept a sporit
considerabil în perioada interbelică. Mulţi dintre profesori, deşi aflaţi la începutul carierei universitare, s-au
angajat în proiecte educative şi ştiinţifice ambiţioase. Procesul didactico-ştiinţific a cunoscut acumulări calitative
şi permanente tendinţe de specializare. Într-o epocă de deşteptare naţională, de efervescenţă şi deschidere
culturală, profesorii-jurişti clujeni au participat la reuniuni, conferinţe şi congrese internaţionale, fiind conectaţi la
pulsul curentelor de idei din lumea dreptului european.
(1) *** Istoria României. Transilvania, vol. II, Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1999, p. 1078.
(2) L. Năstasă, Itinerarii spre lumea savantă. Tinerii din spaţiul românesc la studii în străinătate (1864-1944), Ed.
Limes, Cluj-Napoca, 2006, p. 274.
(3) Al. Popşor, Spre Universitate, în "Un medic în dialog cu viaţa, profesiunea şi vremea sa", Ed. Elisavaros,
Bucureşti, 2004.
(4) C. Sigmirean, Formarea elitelor intelectuale româneşti din Transilvania (1701-1918), în M.D. Gheorghiu, M.
Lupu (coord.), "Mobilitatea elitelor în România secolului XX", Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 109.
(5) I. Fruma, Despre spiritul juridic ardelean, în "Transilvania - organ al Astrei", anul 75, nr. 2-1944, p. 102.
(6) G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, vol. I, Sibiu, 1889, p. 218.
(7) C.C. Giurescu (coord.), Istoria învăţământului din România, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.
328.
(8) Ph. Malaurie, Antologia gândirii juridice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 7-11.
(9) M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All, Bucureşti, 1995, p.
101.
(10) Idem, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 1999, p.
42.
(11) I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, pp. 67-
70.
(12) A se vedea: Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. III, Partea generală: acte, termene, nulităţi şi măsuri
procedurale, probele, Ed. Tipografia Naţională S.A., Cluj, 1946; C. Stegăroiu, Drept penal. Partea generală,
părţile I şi a II-a, Ed. Universitatea Victor Babeş, Cluj, 1958, colecţia "Litografia învăţământului Cluj"; L. Biro, M.
Basarab, Curs de drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963.
(13) Al. Herlea, Aspecte ale dezvoltării dreptului civil românesc, în "Studii de istorie a dreptului", vol. III, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1987, pp. 10-14.
(14) M.D. Gheorghiu, Mobilitatea elitelor în România secolului XX, op. cit., pp. 21-36.
(15) Cr. Colceriu, Elite clujene contemporane - Cluj Contemporary Elites, vol. II, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
2014, p. 610.

(16) M. Ionescu, G.-M. Miron, Istoria Baroului Cluj, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2012, pp. 4-10.
(17) Gh. Iancu, Justiţie românească în Transilvania (1919), Ed. Ecumenica Press, Cluj-Napoca, 2006, pp. 9-17.
(18) M. Ionescu, G.-M. Miron, op. cit., p. 12.
(19) Al. Popşor, op. cit., p. 48.
(20) Despre cursurile introductive în drept şi ştiinţe de stat şi lucrările de seminar conduse de Romul Boilă, a se
vedea Anuarul Universităţii din Cluj, pe anii şcolari 1925/26 şi 1926/27, Institutul de Arte Grafice "Ardealul",
Cluj, 1928, pp. 18-20.
(21) R. Boilă, "Democraţia" (conferinţă ţinută la cercul de studii PNR, 31 decembrie 1921), Tipografia Naţională,
Cluj, f.a.
(22) R. Boilă, Capitalul uman şi organizaţia constituţională a statelor, Tipografia Naţională, Cluj, 1923.
(23) Idem, Organizaţia administraţiei locale, Ed. Fundaţia Culturală "Regele Mihai I", Bucureşti, 1929, p. 7.
(24) R. Boilă, Studiu asupra reorganizării Statului Român întregit, Tipografia Naţională, Cluj, 1931, p. 5.
(25) *** Anuarul Universităţii din Cluj, pe anii şcolari 1925/26 şi 1926/27, op. cit., pp. 21-22.
(27) C. Negrea, Drept civil, vol. I, fasc. I, Tipografia Bernat, Cluj, 1920, p. 138.
(28) *** Anuarul Universităţii din Cluj, pe anii şcolari 1925/26 şi 1926/27, op. cit., pp. 22-23.
(29) C. Negrea, Drept civil, vol. I, Cluj, 1921, p. 143.
(30) A se vedea C. Negrea, Noul regim al cărţilor funciare - cursuri ţinute studenţilor - Cluj, 1940, p. 2: "În cât
priveşte legiuirile civile, Comisiile au întocmit şi ele anteproectele de coduri, civil, comercial şi procedură civilă,
dar guvernele nu şi-au apropiat aceste anteproecte, ci le-au supus examinării prin noi comisiuni alcătuite de
guvern. Singura lucrare pe care a primit-o guvernul din 1938 neschimbată a fost legea pentru unificarea
dispoziţiunilor privitoare la cărţile funciare".
(31) *** Istoria României. Transilvania, op. cit., p. 1086.
(32) V. Onişor, Istoria dreptului român, pentru anul I al Facultăţii de Drept, Prefaţă, ed. a 2-a, Cluj, 1925.
(33) C. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I.G. Perieţeanu, V. Dongoroz, H. Asnavorian, Tr. Pop, M.I. Papadopolu, N.
Pavelescu, C. pen. Carol al II-lea adnotat, vol. II, Ed. Librăriei Socec & Co, Bucureşti, 1937, pp. 277- 279.
(34) Tr. Pop, Drept penal. Partea generală, Cluj, 1923, p. 469.
(35) Idem, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Institutul de Arte Grafice "Ardealul", Cluj, 1923, pp.
189-194.
(36) Ibidem, p. 189.
(37) Ibidem, p. 194.
(38) Ibidem, p. 321.
(39) Tr. Pop, Drept penal, vol. I, Tipografia "Libertatea", Orăştie, 1921, p. 198.
(40) Idem, Drept penal comparat, vol. II, Cluj, 1923, pp. 188, 331.
(41) Tr. Pop, op. ult. cit., p. 273.
(42) Idem, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Cluj, 1928, p. 272.
(43) Idem, Proiectul C. pen. din 1922 şi C. pen. Carol II, în "Analele Facultăţii de Drept din Cluj", vol. 1, nr. 8,
1939, p. 4.
(44) Idem, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, Tipografia Naţională, Cluj, 1948, p. 45.

(45) Ibidem, p. 70.
(46) Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea introductivă, vol. I-II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 4.
(47) Tr. Pop, Curs de criminologie, Ed. Institutul de Arte Grafice "Ardealul", Cluj, 1928, p. 232.
(49) I.C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, ed. a 2-a, Ed. Cartea Românească S.A., Bucureşti, 1924,
p. 13.
(50) I.C. Cătuneanu, op. cit., p. 390.
(52) *** Anuarul Universităţii "Regele Ferdinand I din Cluj", 1936-1937, Tipografia "Cartea Românească", 1938,
p. 178.
(53) A se vedea A. Negru, Ideea cooperaţiei rurale în concepţia lui N. Ghiulea, în vol. "Studii şi cercetări din
domeniul ştiinţelor socio-umane", Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1990, pp. 46-49.
(54) C. Maniu, Ştiinţa ca mijloc politic, în Revista politică şi literară nr. 6/1907, Blaj, p. 165.
(55) Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Cluj, Fond: Facultatea de Drept Oradea (1919-1934), dos. 147, f. 4.
(57) E. Sperantia, Introducere în filosofia dreptului, ed. a 3-a, revăzută şi adăugită, Tipografia "Cartea
Românească", Cluj, 1946, p. 373.
(58) Idem, Principii fundamentale de filosofie juridică, Institutul de Arte Grafice "Ardealul", Cluj, 1936, p. 16.
(59) Idem, Introducere în filosofia dreptului, op. cit., p. 172
(60) E. Sperantia, Principii fundamentale de filosofie juridică, op. cit., p. 8.
(61) Idem, Une définition du droit (Analyse philosophique), în "Analele Facultăţii de Drept din Cluj", fasc. 11 (t. I),
1939, p. 34.
(62) Idem, Curs de filosofia dreptului şi sociologie, vol. I, Lecţiuni de enciclopedie juridică cu o introducere
istorică în filosofia dreptului, Tipografia "Cartea Românească", Cluj, 1936, p. 9.
(63) Fişe matricole penale - personalităţi, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc, pe http://www.iiccr.ro/ro/fise_detinuti_politici/personalitati/.
(64) V. Cădere, Tratat de procedură civilă după legile de unificare şi legile provinciale în vigoare, ed. a 2-a,
Tipografiile Române Unite S.A., Bucureşti, 1935.
(65) P. Poruţiu, Principiile exproprierii în reforma agrară legiferată de Marele Sfat Naţional al Transilvaniei,
Banatului şi Părţilor ungurene prin Decretul-lege nr. 3911 din anul 1919. Reprivire şi constatări, în revista
"Transilvania", anul ’75, Sibiu, 1944, p. 631.
(66) Gh. Iancu, Despre formarea şi componenţa Consiliului Dirigent, în "Anuarul Institutului de Istorie din Cluj",
vol. 12, 1969, p. 329.
(67) S. Popescu, T. Prelipceanu, Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului/ Medalion/Jurişti
comercialişti de la Consiliul Legislativ interbelic, coautori ai Codului comercial unificat, în elita profesiei, în
"Buletin de informare legislativă" nr. 3, 2006.
(68) *** Anuarul Universităţii "Regele Ferdinand I", 1937-1938, Tipografia "Cartea Românească", Cluj, 1939, p.
101.
(69) I. Radu, Ştiinţa şi tehnica dreptului internaţional privat, Cluj, 1939, p. 217.
(70) Al. C. Angelescu, Despre nume, în PR, 1937, partea a IV-a, p. 57.

(71) E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Tipografia "Glasul Bucovinei", Cernăuţi, 1944, p. 477.
(72) Ibidem, p. 243.
(73) Ibidem, p. 30 şi urm.
(74) E.D. Tarangul, Principiul legalităţii în dreptul administrativ român şi francez, în Revista de drept public,
1929, p. 69.
(75) E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, op. cit., p. 24.
(76) G. Strat, Problema elitelor sociale, comunicare făcută la Academia de Ştiinţe Morale şi Politice în ziua de
10 aprilie 1940, Tipografia Ziarului "Universul", Bucureşti, 1942.
(77) *** Anuarul Universităţii "Regele Ferdinand I", 1937-1938, op. cit., p. 101.
(78) Arhivele Naţionale − Direcţia Judeţeană Cluj, fond Universitatea Regele "Ferdinand I" − Academia de Drept
din Oradea, dosar 110/1930-1931, f. 11.
(79) I.P. Papp, Instaurarea justiţiei româneşti în Ardeal, în "Transilvania - organ al Astrei", anul 76, nr. 1-
2/ianuarie-februarie 1945, Sibiu, Cuvântare rostită în şedinţa adunării generale solemne a Curţii de Apel Cluj-
Sibiu, ţinută în 11 martie 1944, pentru comemorarea a 25 de ani de când această instituţie a fost preluată de la
unguri de stăpânirea românească, pp. 1-31.
(80) *** Legea de organizare judecătorească decretată sub nr. 2958 din 19 august 1938, publicată în M. Of. nr.
193 din 22 august 1938.
(81) M. Ionescu, G.M. Miron, op. cit., pp. 10-27.


Elita Clujeană A Dreptului. Paradigme În Gândirea Juridică A Şcolii Clujene de Drept de Cristian Colceriu

Transféré par

Informations du document

Titre original

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Elita Clujeană A Dreptului. Paradigme În Gândirea Juridică A Şcolii Clujene de Drept de Cristian Colceriu

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Revista Romana de Drept Privat (Universul Juridic) nr.

Dr. Cristian Colceriu

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 2/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 3/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 4/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 5/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 6/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 7/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 8/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 9/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 10/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 11/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 12/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 13/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 14/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 15/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 16/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 17/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 18/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 19/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 20/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 21/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 22/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 23/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 25/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 26/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 27/28

Tipărit de E. Cristea la 15.05.2022. 28/28

Vous aimerez peut-être aussi