PARTEA I

1
Ţara mea

Ţara mea, o ştiu cu toții;

Este mândra Românie,
Ţară veselă, bogată,
Dumnezeu în veci s-o ție.

De la Nistru, pân’la Tisa.

Se întinde țara mea;
Altă țară nu-i pe lume
Mai frumoasă decât ea.

Ţara mea, priviţi-o doară!

O grădină e, de flori;
Iar într-însa, ea cuprinde
Toate scumpele comori.

Ţară dragă, jur pe Domnul,

Pentru tine să trăiesc!
Ca să fii cât mai ferice,
Zi şi noapte-o să muncesc.
De vorbă cu bunicul

Într-o zi, bunicul stă la umbra nucului din grădină cu o carte

veche în mână.
Eram pe acolo şi-l priveam cu luare aminte cum răsfoia filele
cărţii şi cum le îndrepta colţurile cu degetul.
Deodată se opri din răsfoit şi privi îndelung pe o filă. O privi
şi iar o privi. Apoi scoase o batistă şi-şi şterse ochii înlăcrimaţi.
M-am apropiat sfios şi l-am întrebat:
- Ce s-a întâmplat, bunicule? De ce ai plâns?
- N’am plâns, dragul meu... Dar o lacrimă mi-a venit în ochi,
când mi-am adus aminte de pe când eram copil ca tine.
Iată, vezi cartea asta? Am găsit-o azi, când am răscolit prin
pod. E cartea pe care am învăţat acum 50 de ani. O răsfoiam aşa, cu drag, când am dat peste însem-
narea aceasta. O vezi? Citeşte-o!
Şi însemnarea era aşa: „Astăzi, 20 Septembrie 1892 a fost în clasă la noi Regele Carol I”
— Mi-aduc aminte ca azi.
Se făceau manevre regale prin părţile noastre. Le zicea „regale”, fiindcă se desfăşurau chiar
sub ochii Regelui.
Intr-o zi, o trăsură cu patru cai a oprit la poarta școlii...
,,Regele, copii!” Spuse învăţătorul, sărind de pe catedră.
Nici n’am apucat să ne aşezăm ca lumea, uşa s-a deschis şi Regele cu aghiotantul său au
intrat în clasă...
Într-o clipă am fost în picioare şi am strigat un „Trăiţi!”, mai, mai să dărâmăm şcoala...
Ce Rege bun!

Ne-a întrebat din istorie, despre ţara şi neamul nostru, ne-a întrebat dacă ştim cine e el...
Şi am ştiut...
A rămas foarte mulţumit.
Iar când a plecat, un alt „Trăiţi!” şi mai şi...
O săptămână, o lună, ...numai de venirea Regelui Carol I am vorbit. Şi am însemnat aici
întâmplarea aceasta... Insă tare îmi pare rău că n-am mai însemnat şi alte întâmplări, pe alte foi.
Câtă bucurie aş avea acum, să-mi pot aminti şi alte lucruri din viaţa mea de copil!...
Şi bunicul tăcu, privind iarăşi cartea cea veche...
 Să vă spun drept, această întâmplare m-a pătruns... Şi m-am hotărât să scriu şi eu în fiecare
zi, pe câte un colţ de filă, lucruri mai însemnate.
Intr-o zi, am scris cum a venit domnul Inspector şcolar, în alta am însemnat vestea despre
căderea Odesei şi alte însemnări.
Da’, ...odată, nu ştiu cum s-a făcut că domnul a luat în mână tocmai cartea mea, pe când
citea lecţia un copil. Mi se făcuse inima cât un purice de teamă că s-o supăra domnul învăţător... Ce
e drept, cartea mea era destul de mâzgâlită cu atâtea însemnări...
Dar n-a zis nimic. Numai, m-a întrebat cum mi-a venit în gând treaba asta.
Atunci, i-am povestit toată tărăşenia cu bunicul. A urmat o tăcere...
Domnul s-a sucit, s-a învârtit şi numai ce l-am auzit:
Bun gând e acesta... dar să facem altfel. Vom înfiinţa o carte a clasei. Voi veţi nota zilnic
întâmplările deosebite. In ora de compunere, vom alege ce e mai însemnat şi vom scrie totul în
cartea clasei. Această carte va rămâne în biblioteca şcolii. Când veţi fi mari, veţi răsfoi-o cu mult
drag.
Și așa facem regulat de atunci.

Toamna

Vacanţa cea mare s-a sfârşit.

Odată cu ea, s-au dus şi zilele călduroase ale verii.
Cu Septembrie începe frumosul şi bogatul anotimp al toamnei.
Acum zilele încep să se micşoreze: iar nopţile se măresc şi se răcoresc.
Pasările călătoare îşi iau drumul spre ţările călduroase.
 Prin Octombrie, încep ploi şi dau brume: iar în noiembrie, frigul se face tot mai mare.
Toamna e anotimpul bucuriei omului harnic.
Acum se vede cine a muncit cuminte şi cine a pierdut vremea.
Pe câmp şi în livezi, copii, tineri, bătrâni, în cântece de veselie, adună recoltele.
Prin vii e zgomot şi veselie. Culegătorii adună strugurii şi-i pun în butoaie. Apoi îi storc şi
scot din ei mustul cel dulce.
Carele încărcate merg încet, scârţîind sub povara greutăţii.
Podul se încarcă cu hrana casei; iar mama are grijă de beci şi de cămară. Aici se adună toate
bunătăţile din grădină şi zarzavaturile, care se păstrează pentru iarnă.
Magiunul, bulionul, marmelada, murăturile sunt în grija mamelor şi a fetelor harnice.
Toţi muncesc, toţi se pregătesc pentru iarna cea grea. Vorba cântecului:
Cine-i harnic şi munceşte,
Are tot ce vrea,
Şi nu-i pasă de nimica,
Dacă-i iarna grea.
Iar noi, şcolarii, punem gândul la carte şi la ascultare.

Zicătoare:
Toamna se numără bobocii.

Ghicitoare:
Sunt patru surioare,
Care toată ziua fug
Dar nu se ajung
Rândunelele

Sus pe turnul de la gară,

Rândunelele țin sfat;
Una astfel ciripeşte:
„Toamna s-a apropiat!”
„Uite frunza'n gălbenită;
„Gol, pustiu e pe câmpie;
nici o muscă nu mai joaca,
„Colo ’n raza argintie!
„Sunteţi gata de plecare?"
Cele mari răspund:
„Da, da! Iară puişorii întreabă: „încotro?”
„Spre Africa!”
Sbârrr... porneşte cea mai mure
„ Cu tot stolul ei la drum...
Şi-ntr-un fâşâit de aripi,
Cuibul e pustiu acum!
Nu fiţi trişti, că rândunica
A plecat de pe la noi!
Voi nu ştiţi? La primăvară,
Ele iar sunt înapoi!
Rândunelele deasupra mării

Viaţa rândunelelor este un neîncetat du-te-vino peste

ţări şi mări.
Cum s-a răcorit vremea, pornesc în stoluri către ţări
calde, unde le aşteaptă alte cuiburi.
In lunga lor călătorie, pâlcurile de rândunele trebuie să
treacă marea în zbor.
In zilele cu puţin nor, apa are culoarea oţelului; atunci
rândunelele zboară mai sus.
Altădată marea e albastră şi liniştită; atunci
rândunelele zboară jos, gata să atingă cu aripioarele
crestele valurilor.
Când se face întuneric, se aude din stol ca un
fâşâit de frunze; este ciripitul, repetat de toate, prin care
se încurajează una pe alta. In timpul nopţii, stolul încetineşte zborul, ca să se mai odihnească. Cum
se arată Întâia rază de soare, aripile lor îşi iuţesc bătăile.
Rândunelele bătrâne, din capul stolului, scot un strigăt de îndrumare către cele mai tinere,
nedeprinse cu zborurile lungi.
Se uită în zadar înainte, peste pustiul apelor, o bucată de pământ sau o corabie, pe care să se
aşeze. Către seară, iată, o corabie se desluşeşte la orizont. Un ciripit de bucurie izbucneşte din
piepturile celor din cap. Strigătul se răspândeşte în tot pâlcul, până la cele din urmă. Atunci stolul
începe să se lase către catargele corăbiei.
 Marinarii, adunaţi pe punte privesc norul negru, mişcător, coborând spre ei. In câteva clipe,
corabia se acoperă de un fâlfâit de aripioare negre şi de ciripiri obosite, rugătoare parcă să fie
primite în casa plutitoare.
Unele se aşează pe catarge, pe punte, pe frânghii; altele, pe umerii şi braţele marinarilor,
care le încălzesc cu mâinile lor aspre şi cu suflarea lor prietenească. In câteva clipe, întreaga corabie
se îmbracă în negru. Când se întunecă, rândunelele îşi vâră capul sub aripioare şi adorm. Dimineaţa,
la cea dintâi rază de soare, cele mai bătrâne din ceată îşi înalţă câpşoarele şi scot un ţipăt. E semnul
de deşteptare. Un ciripit vesel se răspândeşte.
La strigătul uneia, se ridică toate în albastrul cerului; şi, după ce fac un ocol deasupra
corăbiei, în semn de rămas bun, îşi iau zborul spre miazăzi... Marinarii se urcă pe punte, mişcă
mâinile, beretele urmărind norul negru de rândunici, până se şterge în zare.

Ghicitoare
Vine o fiară încornorată;
De mari meşteri e lucrată.
Suflet n-are, suflet duce;
De pământiu se atinge.
Cad frunzele

Acum două săptămâni, pădurea era mai verde şi veselă. Pe urmă au început a rugini
frunzele. Au căpătat colori felurite, dela roşul cel mai aprins, până la galbenul lumânării de ceară.
Iar vântul toamnei a început de ieri să scuture frunzele. Cad una câte una, foşnind uşor,
troienind potecile, împrăştiind nu ştiu ce tristeţe, ca într’un cimitir.
Acum zilele sunt mai scurte. Căldura soarelui e mai fără putere. Au plecat cele dintâi stoluri
de păsări călătoare, spre ţările calde din miazăzi. In crengile copacilor, desgolite de frunze, se
găseşte câte un cuib negru şi părăsit. E o căsuţă pustie de pasăre, unde n-ai crede că toată vara a fost
ciripit vesel şi fără de grijă în ea.
Cad frunzele. S-au veştejit florile. Mâine vor începe ploile cele urîte şi lungi de toamnă.
Trece pe uliţă un copil îmbrăcat în straie groase şi negre. Parcă si el e trist. Parcă se întoarce
dela o înmormântare.
 Toamna

Văl de bruma argintie

Smălţuitu-mi-a grădina
Firelor de lămâiţă,
Li se usca rădăcina.

Peste creştet de dumbravă.

Norii suri îşi poartă plumbul;
Cu podoaba zdrenţuită,
Tremură pe câmp porumbul.

Şi acum, din miez de noapte,

Vine vântul fără milă;
De pe vârful şurii noastre,
Smulge’n zbor câte-o şindrilă.

De viforniţa păgână,
Se’ndoiesc nucii, bătrânii;
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus, pe cumpăna fântânii.

Îi ascult şi simt sub gene.

Cum o lacrimă- mi învie.
Ce te- i face tu la iarnă,
Pui golaş de ciocârlie?

Octovian Goga

Octavian Goga, fiu de preot din Ardeal, a fost un mare poet şi un mare luptător pentru
unirea tuturor Românilor.
A scris poezii multe în care cântă nădejdile Românilor din Ardeal şi plânge suferinţele
lor de pe când erau sub jug străin.
A fost şi ministru.
Când a murit, tot neamul românesc l-a plâns.
 Cea mai buna recomandare

Se publicase în gazete că un mare negustor are nevoie de un ucenic la prăvălia sa. Mulţi
băieţi ar fi vrut să intre acolo, căci se dusese vestea despre bunătatea acelui negustor.
În ziua hotărâtă, se şi prezintară la prăvălie vreo cinci tineri.
Ca să fie mai siguri de primire, unii au adus şi scrisori dela prietenii negustorului. Acesta a
ales pe unul din ei şi celorlalți le-a dat drumul. Întâmplarea a făcut ca, la această alegere, să fie de
faţă şi un prieten al negustorului. El l-a întrebat:
Aş vrea să ştiu de ce ai ales pe unul care n-a avut nici o recomandare!
Te înşeli, răspunse negustorul. Băiatul ales a avut cele mai multe şi mai bune recomandări.
Cum aşa?
N-ai băgat de seamă, că numai el a bătut la uşă şi şi-a şters picioarele înainte de a intra aici?
Ai văzut ce încetişor a închis uşa?
Aceasta dovedeşte că e un băiat bine crescut. Când a intrat, şi-a descoperit capul şi a salutat;
iar la întrebările mele, a răspuns respectuos, repede şi sigur.
Prin urmare este isteţ şi cuviincios. Cartea, pusă de mine înadins pe duşumea, numai el a
ridicat-o, pe când ceilalţi au împins-o într-o parte cu piciorul sau au trecut peste ea.
Este drept că are haine vechi, dar sunt frumos cârpite şi nepătate.
Nu arată aceasta că e băgător de seamă, că iubeşte ordinea şi curăţenia? Fără să stea pe
gânduri, el s-a sculat şi a dat scaunul său bătrânului şchiop.
Prin urmare, are şi suflet bun. Acestea toate nu sunt destule recomandări pentru el?
Sunt sigur că acest băiat va ajunge un bun negustor ...
Zicători:
Nu toate muștele fac miere.
Toți se plâng de bani,
Dar de minte nimeni.
 Prin munţi

Deodată, valea se strâmtează. Şoseaua şerpueşte alături cu râul.

Am intrat în munţi. Aerul e răcoros şi aspru, cu mirosul răşinei de brad.
Ah! munţii mei iubiţi! Cum vă recunosc! Nu v-am văzut de anul
trecut. Îmi era dor de voi. Acolo, în oraşul cu zidurile sure, unde copacii
sunt prăfuiţi şi unde nu mai cântă nici o pasăre, tot timpul m’am gândit
la voi.
Am pătruns în pădure, m-am repezit la izvorul unde am poposit şi
anul trecut. E acelaşi. Nu s-a schimbat.
In unda lui limpede, ca într-o oglindă, văd vârfurile de brazi.
Sorb câteva înghiţituri de apă. O apă limpede cum e cleştarul şi rece ca
gheaţa.
Apoi ascult. Se aude versul păsărelelor. Aici e raiul lor. Se întrec
în cântece, ameţite de parfumul răşinei.
A! Iată o veveriţă! Poate e tot aceea de anul trecut.
M-a văzut, dar nu s-a speriat. Poate mă recunoaşte. Se joacă. Sare
din creangă în creangă. A găsit un fruct. S-a ridicat în două lăbuţe. Se
uită la mine şi ronţăie repede-repede. A aruncat cojile. Era o alună. A sărit în altă creangă. Şi iar se
joacă şi iar saltă. S-a dus. Adio! Pădurea e mai tristă, fără tine, veveriţa mea mică!
Plecăm mai departe. Zidul munţilor se ridică mai drept. Pe o coastă cu fâneaţă verde, se
zăreşte o turmă de oi. Sunt atât de mici, cum se văd de departe, încât par jucăriile aduse de Moş
Crăciun. Lin străbate până la nori ecoul tălăngilor.
Auzi buciumul? Toată pădurea răsună, iar cântecul jalnic trece din munte în munte şi din
vale în vale, cum va fi fost pe vremea străbunilor.
Aici era adăpostul neamului nostru, când năvăleau barbarii. Aici s-au păstrat portul nostru
românesc, graiul, cântecele şi doinele.
Iar de acolo, de sus, din vârful munţilor celor mai înalţi, se vede ţara cu râurile sclipind ca
oglinzile în soare. Se vede ţara de o parte şi de alta.
Scumpa noastră ţară!

Ţara mea

Acolo unde-s ’nalţi stejari

Şi ca stejarii 'nalţi îmi cresc
 Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;
Acolo unde-s stânci şi munţi
Şi,ca şi munţii, nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi,
În dor de ţară strămoşesc
Acolo este ţara mea
Şi neamul meu cel românesc;
Acolo, eu să mor aş vrea.
Acolo vreau eu să trăiesc!
Acolo unde întâlneşti,
Cât ţine ţara-n lung şi-n lat,
Bătrâne urme vitejeşti
Şi osul celor ce au luptat;
Şi unde vezi mii de mormane
Sub care adânc s-au îngropat
Mulţime de oştiri duşmane,
Ce cu robie ne-au cernut.
Acolo este ţara mea
Și neamul meu cel românesc;
Acolo, eu să mor aş vrea
Acolo, vreau eu să trăiescl

Ioan Neniţescu

Poezia aceasta, ca şi altele multe, în care se cânta vitejiile Românilor, e scrisa de loan
Neniţescu.
loan Neniţescu a luat parte la războiul nostru de la 1877 şi a vâzut la faţa locului toate
faptele vitejeşti ale ostaşilor noştri, pe care le-a cântat apoi în poezii pline de simţire patriotica şi de
îmbărbătare.
 Curajul unui copil

Intr-un canton de cale ferată trăia micul Vasile cu tatăl său. Mamă n-avea...
Intr-o zi, când tatăl său s-a dus să inspecteze linia Vasile a intrat în pădurea de alaiuri şi
privea cum, omorâte de toamnă, cad frunzele galbene. Deodată el tresări de un zgomot puternic. I se
părea că se dărâmase ceva. Repede părăsi pădurea şi alerga spre locul de unde venea zgomotul. Un
fel de frică îl cuprinse, când văzu că podul făcut peste râul cel adânc se prăbuşise. Şi, în curând
trebuia să treacă trenul...
Vasile aleargă şi se suie pe capul podului rămas.
O, Doamne, ce înălţime! Când mă uit în jos, parcă mi se opreşte respiraţia! Ce pot să fac,
Doamne?.. Tată! Tată!” Acesta era insă prea departe şi strigătul băiatului nu ajungea până la el.
In liniştea serii care se apropia, se auzea trenul.
,,Peste câteva clipe se va prăbuşi aici. Ce sfârşit groaznic vor avea atâţia oameni... Dar nu
trebuie să se-ntâmple această nenorocire!
Agăţându-se cu mâinile mici şi plăpânde de iarba care creştea pe inelul apei, el începu să se
dea jos, sprijinindu-se cu picioarele de pietre. Dar iată, îşi pierde cumpătul şi cade în apă. Norocul
lui este că în apropiere vede o scândura de la podul prăbuşit. Cu mâinile sale ce tremurau de frig,
apucă scândura şi încalecă pe ea. Nu ştia să înnoate, dar dă din braţe şi din picioare, luptându-se cu
valurile. Cu mâinile sângerate şi cu faţa zgâriată de crengile aduse de apă, abia putu să ajungă la
malul celălalt. Voi să stea jos, să răsufle puţin, dar tocmai atunci, şuieratul locomotivei îl vesti că
trenul este în apropiere.
Abia ţinându-se pe picioare, Vasile aleargă pe linie, agaţă batista în capul scândurii, o ridică
în sus şi şade în faţa trenului. Locomotiva gâfâie greoi şi şuieră îndelung, dar Vasile nu se mişcă.
Inima îi bate puternic.
Trenul se apropie şi se opreşte numai la câţiva paşi.
Mecanicul sare jos şi la fel fac pasagerii.
Ce este, băiatule, cu tine? Ai înnebunit?
Tremurând de frig şi sfârşit de oboseală, Vasile răspunde:.......podul....
Ei, ce este cu podul?
S-a prăbuşit.
Atâta putu să zică şi căzu jos, în nesimţire. Atunci începu o învălmăşeală cu neputinţă a fi
descrisă. Unii alergau să vadă podul, iar alţii luară pe micul erou, datorită căruia călătorii scăpaseră
de la o mare nenorocire.
A doua zi, Vasile se deşteptă într-o cameră mare, luminată şi întrebă: „Unde sunt?”
La spital, iubitul meu fiu! Bietul cantonier plângea de bucurie, văzând că Vasile revenise la
viaţă.
Pasagerii îi luaseră o mulţime de daruri, iar toate ziarele lăudau eroismul acestui copil.
Vestea despre el a mers până la regele ţării. Acesta a dat ordin să fie primit pe cheltuiala sa în liceul
militar. Aici era ascultător şi silitor.
Vasile a ajuns general şi a fost de folos ţării sale.
Copil român

I
Copile, comoara părinţilor eşti.
Iar ţării podoabă, nădejde şi scut,
Ascultă de mama ce-ţi spune poveşti,
iubeşte ţărâna pe care-ai născut.

II
învaţă de-acuma să cânţi, să munceşti,
Şi vorba 'nţeleaptă ascult-o tăcut;
Copile, comoara părinţilor eşti,
Iar ţării podoabă, nădejde şi scut.

III
Credinţă în suflet în veci să nutreşti.
La jertfă fii mândru, in luptă temut.
Că viaţa atâtor „eroi" româneşti
Ţi-e pildă; cunoaşte-o privind în trecut...
Copile, comoară părinţilor eşti.
 Copiii miloşi

Erau doi băieţi şi o fată, care aveau un naş foarte bun. EI avea barba lungă, albă ca zăoada,
chipul blând, prietenos şi nişte ochi mari, negri şi pătrunzători. De câte ori venea, le da câte ceva.
Într-o toamnă, veni iar naşul pe la fini şi, ca de obicei, dădu copiilor câte un ban de aur.
,.Ei”, întrebă el „ce aveţi de gând să vă luaţi acum din paralele acestea?”
,,O săniuţă”, răspunseră copiii în cor, parcă ar fi fost o singură gură „O săniuţă cu scaun şi
legată în fier, să avem la iarnă”.
„Bine, bine, zise naşul. Apoi dacă este aşa, să dea Dumnezeu să fie zăpadă cât mai multă la
iarnă!”
Naşul a plecat. In seara acelei zile, ca de obicei, toţi ai casei ascultau ce spune tatăl, după ce îşi
aruncă ochii pe gazetă.
„Parcă ţi se rupe inima când citeşti ce nenorociri s-au mai întâmplat şi cu inundaţiile. Bieţii
oameni au pierdut tot ce aveau. Casele au fost dărâmate, semănăturile au fost înnecate şi li s-au
stricat, iar vitele au murit. Nu mai au lemne, pâine, haine şi nici bani. Mulţi părăsesc satul în care s-
au născut şi se duc să cerșească în alte părţi. Mai de plâns decât toţi sunt bieţii copii. Şcoala s-a
dărâmat, iar ei sunt fără haine şi încălţăminte. Flămânzi şi aproape goi, stau îngrămădiţi în casele
ruinate, care au mai rămas. Mulţi din ei mor de mizerie și de boală. In timpul iernii care bate la uşă,
ce vor face nenorociţii aceştia, dacă nu se vor găsi inimi cărora să le fie milă de dânşii şi să-i ajute?”
După ce a tăcut tatăl, copiii au rămas pe gânduri, fără să mai scoată vreun cuvânt. Încearcă
să adoarmă, dar nu pot. Târziu de tot, mama simte o suflare caldă aproape de obrazul său şi două
mânuţe care îi cuprinseră gâtul.
„Mamă dragă, te rog ţine banul meu de aur să-l trimiţi acelor copii săraci!”
Şi celălalt copil, cu fetiţa, numai în cămăşuţe, veniră lângă pat şi se rugară la fel, iar mama îi strânse
la piept şi-i sărută. Inima ei se umplu de bucurie, când văzu ce suflet bun au. Se culcară apoi şi
adormiră mulţumiţi, ca după o faptă bună.
Nu mai trecură multe zile şi iarna veni, aducând multă zăpadă. Copiii se jucau bătându-se cu
bulgării, făcând oameni şi dându-se pe gheaţă. Le-ar fi fost drag să aibă o săniuţă, aşa cum doriseră,
dar nu le părea rău, fiindcă ştiau că dăduseră banii, să uşureze suferinţa unor nevoiaşi.
 Vitejia motanului

A fost odată, ca niciodată...

A fost odată, într-un sat, un om sărac lipit
pământului, și avea 10 copii.
Într-o zi, când se adunaseră toţi la masă, veni şi
motanul între ei.
Îşi mişca coada şi mieuna: cerea şi el o felie de
mămăligă. Copiilor le veni gust de joacă. Au zis să-i lege
un cuţitaş de gât, ca să-şi taie singur
mămăliga. Şi aşa şi făcură.
Motanul, văzându-se cu cuţitul de gât, socoti că
are o sabie şi plecă în lume. Mergând el fudul, cu cuţitaşul: tronca, tronca, tronca, se întâlneşte cu o
vulpe.
— Încotro, măi soldat?
Motanul, îngâmfat răspunse:
Mă duc la bătălie!
Nu mă iei şi pe mine?
— Bucuros, soro dragă!
Şi vulpea 1-a dus întâi pe la vizuina ei, să ospăteze puţin. Aici, motanul dădu de trai; căci
vulpea avea toate bunătățile: găinuşe, răţişoare, gâsculiţe, de toate, ştii ca gospodina la casa ei.
Când mâncau ei aşa, aud că strigă cineva; ieşind vulpea, găseşte afară pe lup, care o
întreabă:
Surioară vulpe, n-ai ceva de mâncare?
Ba am, nene lupule, dar mai am şi un oaspete un soldat.
Un soldat? Ia să-1 văd şi eu! zise lupul râzând.
Când văzu soldatul, adică motanul, atâta namilă de lup, îşi zbârli părul şi începu să sforăie
de frică. Lupul crezu atunci, că se pregăteşte să-l taie cu sabia şi de aceea, o luă la sănătoasa. In fuga
lui cea mare, întâlneşte pe urs. Acesta îl întrebă de ce fuge. Lupul îi povesti toată păţania. Ursul se
arătă viteaz şi se duse şi el să vadă soldatul de la vulpe, dar o păţi ca şi lupul. Atunci lupul se sfătui
cu ursul cum să facă să scape de soldatul acela.
In sfârşit, s-au înţeles să facă o masă mare şi să cheme pe leu, pe iepure şi pe vulpe cu
soldatul ei. Şi, sub un stejar mare, puseră o masă, cu tot felul de mâncări şi băuturi. Dar acum, cine
să cheme pe vulpe şi pe soldat? Lupul zicea să se ducă ursul; da ursul de colo: „Să se ducă lupul!”
Lupul zicea că se simte cam slab şi l-ar putea prinde, iar ursul, că e greoi la mers şi o să-l prindă
soldatul. Acum căzu păcatul pe iepure. Iepurele n-avu încotro şi se duse. Fricos cum e, el nu se
apropie, ci strigă de departe, apoi o luă la fugă. Cum auzi vulpea de aşa petrecere, îşi luă musafirul
şi plecă într-acolo.
Când să ajungă la locul acela, unde era masa, motanul zări o cioară în vârful unui copac. Şi,
cum sunt motanii învăţaţi, se sui; şi, cât ai clipi din ochi, fu în vârf. Cioara proastă, n-a zburat. El o
înhăţă cu ghearele şi o aruncă jos, aproape de masa lupului.
Bre, bre! Dacă omoară el pe unul tocmai de sus, dar pe noi aceştia de jos?... Ce ne facem
acum?
Leul se băgă sub masă; ursul se sui în copac; lupul şi cu iepurele dădură fuga în tufiş. Până
să bage vulpea de seamă, toţi musafirii se ascunseseră de frica soldatului motan. Motanul zări coada
leului, care era puţin ieşită afară şi, crezând că-i şobolan, se repezi pe ea. Văzând motanul atâta
namilă de leu, se urcă în copac de frică. Aici, dădu de urs. Buf! ursul căzu jos, tot de frică; şi, după
el, şi motanul. Aici găsi pe lup şi pe iepure şi, de frica lor, fugi la vulpe.
Vulpea nu mai putea de bucurie, crezând că toţi fugiseră de frica motanului. Ea se aşeză la
masă cu viteazul ei musafir şi petrecură până la ziuă. Am fost şi eu cu ei la masă şi de acolo ştiu
povestea asta.
Şi-am venit călare pe un fus şi povestea toată v-am spus.
 Iarna

„Îşi scutură Sfântul Nicolae barba!” Aşa zic sătenii, pe la începutul lui Decembrie, când se
porneşte pe ninsoare. După ploile de toamnă alba lumină a zăpezii înveseleşte ochii.
Iarna aduce copiilor alte bucurii şi jocuri: fac oameni de zăpadă, se trag cu sania, ori se dau
pe gheaţă. La Crăciun şi Anul Nou, umblă cu steaua şi colindul, cu pluguşorul şi sorcova.
Animalele şi păsările de curte stau ascunse în adăposturi. Numai hoaţele de vrăbii şi ciori
dau târcoale prin curţi şi uliţe, căutând de ale mâncării.
Copiii milostivi aruncă grăunţe şi fărâmituri pentru păsărelele care îşi petrec iarna la noi.
Animalele pădurii suferă de foame; şi de frig. Când e zăpada mare, lupii se adună cete, atacă
vite şi oameni şi adesea vin până în sate. Când e ger mare, vulpile dau târcoale după vânat. Iepurii
flămânzi se apropie de sate, căutând livezile cu pomi tineri şi straturile din grădini. Şi câte animale
sălbatice vin prin sate noaptea, asta ne-o spun dimineaţa, urmele de labe prin zăpadă. Foamea le
scoate din vizuini şi le aduce pe lângă locuinţele omeneşti, cu toată teama ce-o au de colţii câinilor.
Prin pădure, ereţii şi şoimii urmăresc găinuşile şi cocoșii sălbatici, când aceştia îndrăznesc să
iasă din cuiburi. Chiar în ziua mare, cucuvelele şi bufniţele flămânde ies din ascunzişurile lor,
căutând şoareci şi iepuri.

Moş Crivăţ

Pare că geme la fereşti,

In geamuri parcă bate;
Să-şi încălzească, poate-ar vrea,
Ciolanele ’nghetate.
A degerat bietul moşneag,
De când, nebun, aleargă
Printre copacii troieniţi,
Prin lumea asta largă.
Şi-ar vrea, alăturea de foc,
Căldura să i-o soarbă;
Să-i piară pânza de fulgi albi
Şi ţurţurii din barbă.
Deschis-am geamul îngheţat
Din noaptea ’ntunecoasă;
De gerul morţii, amorţit,
Moş Crivăţ intră-n casă.
E un bătrân frumos şi’nalt
Cu faţa lui cea ninsă;
Din fir de gheaţă şi-a cusut manta pe trup întinsă.
Iar când vorbeşte şuierând.
Ţi-e frig până la oase;
Glasul îi tremură încet
Pe sub mustăţi geroase.
 Legenda florilor de gheață
Intr-un oraş dintr-o ţară ce se găseşte departe de aici şi unde nu era niciodată iarnă, trăia o
fetiţă cam de 14 ani. Locuia împreună cu bunica ei într-o căsuţă mică, la marginea oraşului, trăind
din ce câştiga bătrâna, care lucra cu ziua. Fetiţa îngrijea de casă şi-şi făcea de-ale mâncării, iar când
avea timp liber, se ducea după lemne.
Dar nu-i fu dat fetiţei, să se bucure mult de bunica ei, care pică într-o zi bolnavă; şi nu mult
după aceea, muri. Acum, biata copilă rămase fără nici un sprijin. Neştiind ce să facă şi de ce să se
apuce, se gândi să se ducă pe la casele la care lucrase bunica ei, să le roage să găsească ceva de lu -
cru şi pentru dânsa.
Şi, de milă, multe îi dădură până şi aţă, să le brodeze felurite batiste, cum se va pricepe ea
mai bine; iar de vor fi frumoase, îi vor da şi mai mult de lucru.
Biata fetiţă ştia să facă fel de fel de cusături cu acul, dar ceva modele, să poată mulţumi
cocoanele, nu avea.
Ajungând acasă, amărîtă cum era, rugă pe Bunul Dumnezeu, să-i vină în ajutor. Deodată
cerul, care până atunci fusese totdeauna albastru în ţara aceea, începu să se întunece şi peste puţin,
fulgi mari, de zăpadă, porniră să cadă.
Fetiţa îşi făcu repede focul şi zgribulită de frig, se urcă în pat, să se încălzească. Acolo,
ghemuită, aţipi curând.
Dimineaţa când se sculă, sări iute din pat şi fugi la fereastră, să vadă de mai ninge afară; dar,
minune!...
Geamurile erau acoperite cu sute de modele frumoase, în forme de frunze, de steluţe, de
rămurele cu flori şi fel de fel de alte chipuri, de nu ştiai la care să te uiţi mai întâi. Fata nu mai putu
de bucurie. Luă repede un creion şi scoase tot ce i se păru mai frumos; apoi le aşternu pe pânză şi le
lucră.
Când fură gata cusute, le duse cocoanelor, care rămaseră uimite de frumuseţea modelelor şi de
măiestria cu care erau lucrate.
Îi mai dădură şi alte cucoane de lucru, încât fata nu putea dovedi cât i se cerea. Ajunsă acasă,
mulţumi lui Dumnezeu, care îi ascultase ruga şi îi venise în ajutor, trimiţându-i ca model,
minunatele flori de gheaţă, ce sclipesc aşa de frumos şi pe care le vedem şi noi iarna, pe geamuri,
când e ger afară.
Fulgii de zăpadă

Pică fulgii de zăpadă,

Cruciuliţe şi steluţe,
Roate mici şi fluturi gingaşi
Albe, albe danteluţe.

Vin din cer cristale multe

Şi s’aştern uşor, uşor
Peste case şi biserici,
Ca un roi strălucitor.
Fulgii, fulgii de zăpadă,
Cât sunt ei de drăgălaşi!
Cum albesc întreaga lume.
Munţi, pădure şi oraş.
Viscolul

rivăţul de miazănoapte vâjâie prin vijelie,

Spulberând zăpada’n ceruri de pe deal, de pe câmpie,
Valuri albe trec în zare, se aşează’n lung troian.
Ca nisipurile dese din pustiul african.

Viscolul frământă lumea; lupii suri ies după pradă

Alergând, urlând în urmă-i, prin potopul de zăpadă.
Turmele tremură, corbii trec vârtej, răpiţi de vânt,
Şi răchitele se-ndoaie, lovindu-se de pământ.

Zbierăt. răget, ţipăt, vaiet, mii de glasuri spăimântate

Se ridică de prin codrii, de pe dealuri, de prin sate.
Şi departe se aude un nechez răsunător;
Noaptea cade, lupii urlă... Vai de cal şi călător!

Fericit acel ce noaptea, rătăcit în viscolire,

Stă, aude’n câmp lătrare şi zăreşte cu uimire
O căsuţă drăgălaşă, cu ferestrele lucind.
Unde dulcea ospeţie îl întâmpină zâmbind!
La săniuş

După ce începea să fulguiască, pe la începutul lui Decembrie, noi prindeam a ne întocmi

săniuţele. De dimineaţă până în seară, nu stăteam cum nu stă apa. Cea mai bună sanie era aceea care
avea tălpile mai tare încovoiate.
După ce ne îngrijeam de toate şi după ce le prideam pe toate la locul lor, iar pe deasupra
saniei puneam o scândură şi ne făceam scăunaş de pus picioarele, aşteptam cu sufletul plin de
neastâmpăr, să se aştearnă zăpada mai groasă.
Cam pe după Sfântul Andrei, când pe povârnişul de dincolo de râpă se aşeza zăpada de
câteva palme şi după ce se întâmpla de se mai înmuia puțin, plecam să facem pârtie şi s-o bătătorim;
iar dacă dădea în vreo noapte îngheţul, apoi, a doua zi, o şi porneam la derdeluş. După ce ne adunam
toată gașca şi, mai ales, după ce se întâmpla şi câte o ceartă din pricina întâietăţii săniuţei, o porneam
grămadă spre derdeluș.
Oamenii ieşeau din casă şi ne priveau cu drag, spunând câte o vorbă bună copiilor care făceau
mai mult zgomot decât apa şi roţile morii. Noi treceam sprinteni şi gălăgioşi.
După vreun ceas, ajungeam transpirați, de parcă atunci ieşisem din apă şi scurşi de vlagă, că
de abia ne puteam ţine pe picioare. Când ajungeam în vârful dealului, uitam şi osteneala şi foamea
care ne muncea şi..... sus pe săniuţă şi dă-ţi drumul! Când ajungeam în vale, iar muncă să te urci în
vârful dealului. Şi luneca zăpada, de-ţi fugeau picioarele înapoi; şi hai, hai, cu chiu cu vai, dădea
Dumnezeu de ajungeam iar în vârful dealului. Şi iar hârşş! de zbura săniuţa ca o săgeată, cine ştie
unde-n vale, de vântul ce-şi lua. Iar noi râdeam şi ţipam de parcă toată lumea era a noastră.
Se întâmpla câteodată, cine ştie cum, că unul neîndemânatic îşi cârmuia săniuţa greşit,
tocmai la mijlocul dealului şi se răsturna. Atunci era de văzut! Cei care veneau în urmă, se
împiedicau de cel răsturnat şi veneau buluc, claie peste grămadă. Să te ţii, pe urmă, ţipete şi văicăreli
de parcă îi tăiaseră turcii!
După ce zarva se potolea şi câte unul mai bătut îşi lua tălpăşiţa spre sat, datul cu săniuţa
începea în voia cea bună, de parcă nu se întâmplase nimica. Şi aşa toată iarna, când ningea şi, mai
ales când dădea câte un îngheț, altă grijă n-aveam decât lunecuşul şi dregerea săniuţei, cu care nu de
puţine ori, ne întorceam acasă făcută fărâme.

Stoluri după stoluri

Lunecă prin goluri;
Multe şi mărunte
Şi la şes şi’n munte.

Rece peste rece

Prin văzduhuri trece,
Albă peste albă,
Minunata salbă.

Cade şi iar cade,

Din văzduh nu scade;
Straturi peste straturi
Se înalţă ’n caturi.

Faşă peste faşă.

Tot mereu se’ngroaşă;
Suie şi iar suie
Zid de cetăţuie.

Chior la casa noastră,

Până la fereastră
Friguroasa plânge.
Şi la prag se strânge.

Mama nemiloasă,
N’o primeşte ’n casă,
Şi rămâne afară
Pân’la primăvară.
Darul micului ciobănaş

Despre naşterea Domnului lisus Hristos, Evanghelia scrie:

„A plecat losif cu Maria din Nazaret la Betleem. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea
să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei, cel dintâi născut. L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o
iesle, pentru că în case nu mai era loc. Indată, un înger s-a arătat păstorilor din preajmă; şi era înge-
rul învăluit în lumină mare. A zis către ciobani: „Vă aduc o veste bună: astă noapte s-a născut într-o
iesle, Mântuitorul lumii, lisus Hristos. Mergeţi şi vă închinaţi Lui!” După aceea, îngerul s-a făcut
nevăzut.”
Ciobanii din marginea satului Betleem, auzind de această minune, şi-au lăsat turmele şi au
plecat să caute ieslea, unde s-a născut Pruncul Sfânt, călăuziţi de o stea luminoasă.
Găsindu-L, îngenuncheară smeriţi, cu darurile lângă ei. Grajdul se umpluse de miei, de iezi,
de coşuri cu struguri, de păsări; iar câţiva ciobani cântau laude lui Dumnezeu.
Numai un ciobănaş sta în prag şi nu îndrăznea să se apropie de micul Iisus.
Ţinea o floare albă în mână şi nu cânta.
Deodată, după încetarea cântecului, se apropie sfios de iesle şi, îngenunchind, zise în şoaptă:
Iartă-mă, Copil Sfânt, că n-am adus în dar decât această floare. Era singura floare ce am
găsit-o, între nişte mărăcini. N-am putut aduce nici măcar un fluieraş. Iartă-mă, Iisuse! Sunt un
copil sărac; n-am nici tată, nici mamă. Primeşte această floricică albă.
Cu ochii în lacrimi, micul ciobănaş se ridică şi întinse floarea, aşezând-o lângă Copilul
Sfânt.
Iisus îi zâmbi dulce şi luă floarea cu mânuţa Lui.
Din clipa aceea, n-a fost nimeni mai fericit în Betleem, ca ciobănaşul acela binecuvântase
Fiul lui Dumnezeu, cu zâmbetul Său ceresc.
Moş Crăciun

Moş Crăciun cu plete albe

A sosit de prin nămeţi
Şi aduce daruri multe
Pe la fete şi băieţi.
Moş Crăciun! Moş Crăciun!

Din bătrâni se povesteşte

Că-n tot anul,negreşit,
Moş Crăciun pribeag soseşte;
Niciodată n-a lipsit.
Moş Crăciun! Moş Crăciun!

Moş Crăciun cu plete albe,

Incotro vrei să apuci?
Ţi- aş cânta „florile dalbe”
Dacă-aş şti că nu te duci!
Moş Crăciun! Moş Crăciun!
Cu steaua

Sărbătorile Crăciunului... Trei micuţi, înfăşuraţi în sumane cu mânecile lungi, au pornit spre
Viişoara. Drumul era lung şi ei abia târau opincile mari umplute cu paie. Merseră mult timp şi satul
nu se zărea. Frigul creştea şi zăpada scrâşni ascuţit sub opinci.
„Mi-au amorţit mâinile până la coate”, suspină Ionică. Şi celui mare îi era frig şi ţinea steaua
în braţe ca un ciung, că de palme nu se mai putea sluji.
Vâră-ţi bine palmele în mâneci şi nu mai plânge, că nu mai este mult şi ajungem!
Dar dacă ne rătăcim, Vasile? Au să iasă dihăniile!
Ne-om ruga şi noi lui Dumnezeu şi ne-o scăpa de ele..
Iar tăcură şi de abia într-un târziu ajunseră. Intrară pe o uliţă împrejmuită cu garduri negre şi
li se păru că gerul a slăbit. Hămăitul unui câine dete de veste că pătrunseseră într-o curte. Se auzi
trântitul unei uşi şi un ţăran chipeş se arată în prag şi se răsti la câine:
„Hi javră ! Ia daţi-vă bre, încoace ! Măi femeie, ia deschide uşa să intre steaua!... Aşa,
mergeţi încet, să nu loviţi steaua de prag !”
Intrară în casă, iar clopoţelul suna subţire şi vesel: ţing, țing.
Măi, da voi sunteţi sloi de gheaţă. Treceţi de vă încălziţi!
Vasile aşeză steaua încet sub icoană şi trecură lângă sobă.
De unde sunteţi voi?
— De la Bordeeni.
Da ai cui sunteţi?
Ai lui Ion al Bălaşei, răspunse cel mare.
Tata-i consilier la comună, adăugă sfios cel mic.
Apoi da, cum nu, îl ştiu, răspunde omul. Şi cum de v-a lăsat el să porniţi pe aşa ger?
Am plecat noi singuri.
 Şi nu v-a fost frică de lupi?
Copiii nu răspunseră, Omul se uită zâmbind la ei şi apoi adăugă.
Da ştiţi că aţi nimerit bine? Chiar acum eram gata să punem masa. Veţi mânca şi voi,
pentru că este de unde, slavă Domnului! Da întâi să cântaţi cântecul acela cu Domnul nostru Iisus!
Îl ştim! zise repede Vasile.
Inălţară steaua de sub candela de la icoană, îşi ridicară ochii spre chipul Maicii Domnului cu
pruncul la sân şi începură:
„Trei crai de la răsărit După stea au călătorit”...
Omul rămase şi el uitându-se spre icoană, cu ochii duşi, în timp ce băieţii cântau subţire, cu
glasuri moi şi blânde. Se opreau o clipă, înghiţeau şi iar porneau cântecul. Femeia ridicase în braţe
pe Ghiţă, un copil de 2 ani, care se uita sperios la cei veniţi. In toată casa, nu se auzeau decât glasu -
rile copiilor, care cântau vestea cea bună. Cântecul lor umplea sufletele de mângâiere.
Colindă

Sculaţi, sculaţi, boieri mari,

Sculaţi, sculaţi, voi, plugari.
Că vă vin colindători,
Noaptea, pe la căntători.

Şi v-aduc pe Dumnezeu,
Să vă mântuie de rău.
Un Dumnezeu nou născut.
Toată lumea L-a văzut.

Dumnezeu adevărat.
Soare’n zare luminat,
Porumbel frumos leit.
Dinspre răsărit venit.
Floare dalbă a adus
Şi la căpătâiu v’a pus;

Sculaţi, sculaţi, boieri mari.

Sculaţi voi, Români plugari.
Că pe cer s’a arătat
Un luceafăr de’mpărat!

El vă zice: „Să trăiţi,

Intru mulţi ani fericiţi
Şi ca pomii să’nfloriţi,
Şi ca ei să’mbătrăniţi!”
In colindă

Erau trei. Cum spune cântecul. Trei Crai de la răsărit: Nicu, Bicu şi Ticu.
O săptămână au lucrat la steaua lor. Toate economiile s-au dus în hârtie, clopoţei de aramă, panglici,
poze şi poleială. Dar fie, că face! Aşa stea nu s-a mai văzut.
Când a fost g a t a, n-au vrut s-o arate la nimeni.
In ziua de Crăciun, când au pornit cu steaua, toţi copiii ceilalţi au rămas înmărmuriţi. Le
venea să se ascundă de ruşine, cu stelele lor, pocite şi sărăcăcioase. Cei trei crai au intrat din casă în
casă, la oameni cunoscuţi. Au cântat şi la ferestrele caselor unde nu cunoşteau pe nimeni.
Nicu purta steaua, fiindcă era cel mai voinic. Ticu conducea. El are glas mai frumos.
Începeau:
Steaua sus ră-sa-re,
Ca o taină ma-a-a-re.
Steaua luminează
Şi adevere-aa-ază...
Unii spuneau la început că nu primesc steaua. Dar când vedeau aşa frumuseţe, se grăbeau să
le facă loc să intre în casă minunându-se.
Tăticule! strigă un copilaş de-o şchioapă bătând din palme,
Încă n-am văzut niciodată o stea atât de luminoasă. Asta-i chiar steaua magilor!...
Ticu, Nicu şi Bicu nu-şi mai încăpeau în hainele lor groase, de mândrie.
Au colindat pâră seara târziu.
Se lăsase o noapte albastră, cu un ger cumplit. Zăpada trosnea sub picioare. Ajunseră pe o
stradă mărginaşă. Se afla o casă strâmbă, cu o fereastră mica, unde abia lumina un ochiu de opaiţ.
Hai să cântăm şi aici, se rugă Nicu.
Ce să mai cântăm? Nu vezi că e casă de oameni săraci? Nu o să ne dea nimic.
Şi ce dacă sunt săraci? vorbi Ticu.
Bine, haidem! spuseră într-un cuvânt Bicu şi Nicu.
Intrară. În casă era întuneric. Şi era frig. Un copil culcat
pe o laviţă, palid, învelit până la bărbie, cu ţoale groase, părea că doarme. La căpătâiu, mama lui
plângea încet. La masă, cu fruntea în palme, tatăl copilului privea posomorât în pământ. Copilul lor
era greu bolnav. Medicul spusese că numai o minune, îl mai poate aduce la viaţă.
Să cântăm?, întrebă Ticu.
La ce bun, copii? spuse trist tatăl băiatului bolnav.
 Lasă-i să cânte, te rog!, vorbi mama copilului. Bietul Puiu, atât de mult voia şi el să meargă
cu steaua în anul acesta!..
Când a început să cânte, copilul bolnav a deschis ochii.
- Steaua! a suspinat el, deşteptându-se din somn.
Poate li se părea că visează. Părinţilor nu le venea să creadă creadă. Niciodată, Nicu, Ticu şi
Bicu nu au cântat mai frumos. Pe măsură ce cântau, ochii copilului se deschideau şi în obrajii lui
galbeni năvălea sângele. Mama şi tatăl copilului se ridicaseră în picioare şi îşi făceau cruce spre
icoană.
Se întâmpla minunea despre care vorbise doctorul.
— Steaua! şoptea surâzând copilul, întors la vieaţă.
Da steaua, care vesteşte toate minunile!, rosti Ticu, apropiindu-se şi punând mâna pe fruntea
copilului.
Nicu şi Bicu aveau lacrimi în ochi. Dacă nu ar fi intrat în casa aceea şi dacă nu ascultau
inima bună a lui Ticu, bietul copil avea să moară, aşa cum prevestise medicul.
Minunea aceasta va rămânea ca amintirea cea mai scumpă din
copilăria lor.
 Cu pluguşorul

and am prins a umbla cu uratul întâi şi întâi, eu oi fi fost un ţânc de vreo patru,
cinici ani. Ştiu că fugeam de oameni, şi mă temeam de sărmani, şi mă uitam de după sobă la cele ce
se petreceau în casă. Eram singurul cenuşar, aşa că tot eu eram şi gazda bătăilor. Adică cum, să mă
rog? sar fi părut cuiva că eram băiat cuminte, de vreme ce eram fricos; dar ţi-ai găsit! Făceam
destule buclucuri, nu am loc să le spun acum. Şi nu-mi scăpa din vedere nici bâzâitul muştei şi
ţineam minte şi ce mâncam şi în ziua de Paşti; aşa că îmi aminteam că aveam o talancă de vite în
pod, asvârlită de tata acolo, cine ştie de când.
Şi iată, venise Sfântul Vasile cu omăt mare şi cu pregătiri în casă de a primi urători şi
oameni, care veneau să vadă pe tata de ziua lui.
Şi se înserase. Luminile se aprindeau pe uliţe; iar băieţii cu clopoţelele prinseră a năvăli pe
la ferestre; ceea ce nu îmi venea la socoteală, să stau îm casă şi să nu câştig şi eu un colac.
Cum umblă cutare băiat mai mic decât mine şi cum umblă frate-imeu, lacobuţ? N’ar fi bine
să mă duc şi eu? Mama zice că-s mititel! Dar când o să fiu mare şi când am să umblu ?
Şi ce fac, şi ce dreg, cum a plecat lacobuţ cu clopoţelul lui, hai şi eu în pod după talancă.
O iau, mă dau cu ea jos, şi punându-mi o traistă cât toate zilele de mare după gât, trag o
căciulă a tatii până peste urechi, şi numai în durligi, doar cu nişte papuci ai mamei în picioare, pun
limba în talancă să nu mă simtă nimeni şi, ciors, ciors, târînd târlicii după mine, o pornesc la urat.
Dar unde să mă duc, mă rog, mai întâi şi pe cine cunoşteam dacă nu pe mătuşa Ruxandra,
vecina noastră?
Mătuşa Ruxandra era o femeie de vreo şaizeci de ani cu faţa creaţă ca o ciubotă de iuft şi
slabă ca o smochină. Mereu mă uitam în faţa ei.
 Nu ştiu ce găseam la mătuşa Ruxandra, că-i urmăream toate mişcările şi încreţiturile feţei,
pe cari mi le închipuiam ca nişte şănţuleţe secate, ce dădeau unele în altele.
Şi cum spusei, o pornii. Cu mare chin ajunsei la podeţ. Aicea târlicii nu prea urcau, că era
lunecuş; aşa că a trebuit să-i iau în mână şi apoi să urc.
„Dar nu ţi-a fost frig, nu ai răcit?” mi-ar zice cineva. Ţi-ai găsit! că eu eram mic, dar dracul gol.
Când era omătul până la genunchi, atunci trăgeam câte o raită în târlici prin grădină. Şi apoi, parcă
numai eu eram aşa? Noi aveam un vecin şi avea un băiat, Dumitru. Apoi lui Dumitru ăsta, toată
iarna îi cădea nasul la noi. Când se lumina de ziuă, el era pe călare; descins, cu capul gol, măcar de
ar fi crăpat ouăle corbului de ger.
Şi să nu-mi uit vorba, trecui cu mult necaz în cerdac şi mă aşezai sub fereastră, unde ştiam
că stă şi coase mătuşa Ruxandra cu ochelarii pe nas şi unde lucra ciobote bădiţa Alexandru, băiatul
ei. După ce-mi şterg nasul roşu de frig, cu poala cămăşuţei, dau drumul limbii talancei şi încep " O,
dar mi se bătea inima ca la înspăimântaţi! Aşa e când pleci întâi şi întâi la o ispravă, și ţi minte că
numai atât am putut zice:
Aho! Aho!
Mâine anul se înnoeştc.
Pluguşorul se porneşte
Pe la case, a urca.

De-acolo, mintea parcă mi s-a întunecat, urechile au prins să-mi vâjie; dau să mai îngân
ceva, dar pace! parcă mă prostisem.
Atunci o scânteie de ruşine se ridică în sufletul meu şi„ ca să mântui, zic, înghiţind în sec:
Mânaţi, măi!
Hăăăi! Hăi!
Şi încep a plânge; iar printre lacrămi sfârșesc:
La anul şi La mulţi ani!

Ghicitoare:
Sus stele,
Jos stele;
Vai de tălpile mele !
Spada şi credință
Ce furtuni n’au mai pornit
Pofta răilor şi ura,
Ca să pieri tu, neam iubit!
Dar pe toţi ne-au mântuit:
Spada noastră și Scriptura.
Iar când braţul ne cădea
Uneori fără putere,
Nici atunci nu ne scădea
Inima, ce-avem în ea Scris,
Hristos ca mângâiere.
Sfântul steag ne-a fost altar
sub el sărim grămadă
Să ne batem la hotar,
Ghioagă dă orice stejar,
Orice coasă, dă o spadă.
Ce de ură sa pornit
Căutând a ta pierzare!
Dar ai stat şi-ai biruit,
Căci prin spadă-ţi a grăit
Domnul cel ce în veci e tare.
Gheorghe Coşbuc

Coşbuc a fost numit „ poetul ţărănimii”, fiindcă a cântat mai frumos decât oricare altul
simţirile sătenilor români şi vitejia strămoşească.
 Cristel
eşi poartă două trese. Cristel Crisţescu este tânăr, subţire ca o trestie cu
ochii mari și cu privirea vioaie. A îndrăgit tancurile și trăiește numai pentru ele.
Singur a vrut să plece în misiune, în primele zile ale războiului. Trecuse cel dintâi
Prutul şi, cu plutonul lui, își croise drum printre trupele rusești.
În lupta cu 12 tancuri bolşevice, a fost rănit la cap. Nu a vrut însă să
rămână în spital până la vindecarea ranei şi a plecat spre unitate.
Era a doua zi după cucerirea Chişinăului. O armată bolşevică se îndrepta spre Tighina,
întărindu-se cu alta care se retrăgea de la Orhei. Inamicul organiza o disperată rezistenţă, pentru o
opri înaintarea românilor. Trebuia cu orice chip să se deschidă drum spre Tighina, armatelor
noastre.
În ajunul atacului, se prezintă Cristel bandajat la cap şi este fericit că se găseşte din nou între
ai lui. Dar medicul raportează comandantului de regiment că rana lui Cristei mai are încă nevoie de
îngrijiri.
Cristescule, mai rămâi în urmă câteva zile ca să se vindece rana.
Cum, domnule colonel, nu mai sunt eu bun de front? Acum, după ce m-au pişcat, nu mă
lăsaţi să mă răfuesc cu ei? Domnule colonel, vă rog să-mi daţi ploton!
Şi se ruga aşa de frumos, ochii umezi oglindeau atâta hotărâre şi vitejie, încât nimeni nu i-ar
fi putut refuza cererea. În zorii zilei următoare, tancurile noastre se scurgeau pe sub cuta unui deal.
În dreapta, era plotonul lui Cristel, iar carul lui mergea în vârf.
 Când au apărut la creastă, artileria ruşilor a deschis un foc puternic asupra lor. Înaintarea nu
mai era cu putinţă.
La adăpostul dealului, Cristel mişcă plotonul mai la dreapta, se strecoară după o perdea de
pomi, înaintează şi deschide focul în flancul inamicului. Bolşevicii sunt buimăciţi şi răresc tragerea.
Ai noştri trec atunci peste creastă.
Tocmai când Cristel, cu plotonul său, arunca ploaie de gloanţe şi de obuze asupra unor
tunuri ruseşti, bolşevicii îndreaptă spre el ţeava unui tun de mare calibru. Ei trag drept spre tancul
lui Cristel. O ghiulea duşmană loveşte în plin, sparge blindajul tancului şi schijele ei se înfig în
corpurile tinere ale echipajului. Cristel primeşte o schijă în plămâni. Mai are o rană la braţ şi alta tot
aşa de gravă la picior.
Sa trezit târziu în brancarda ambulanţei şi de abia mai putea să şoptească: „Vin înapoi cât de
curând. Nu-i las cu una cu două! Am eu o răfuială cu bolşevicii!”
Iată ce eroi are ţara!
Precum a avut şi în trecut.
Bine zice poetul:
Eroi au fost, eroi sunt încă
Şi-or fi în Neamul Românesc!

Căci rupţi sunt ca din tare stâncă Românii, orişiunde cresc!

 Straşnic ger

itu stătea la fereastră, în odaia încălzită şi se uită mereu afară pe

stradă. Ce mult i-ar fi plăcut acum să alerge pe stradă !
Dar nu, nu se putea!
Astăzi nu era deloc frumos pe stradă. Iarna cea aspră sosise şi
era un ger straşnic.
Titu nu simţea gerul, căci şedea în odaia încălzită, dar vedea el că e ger.
Înaintea casei era o trăsură: vizitiul a scos nişte pături, le-a desfăşurat şi le-a aruncat pe cai.
Aburi calzi ies din nările lor şi se ridică în aer. Birjarul joacă pe pământ cu cizmele, ca să-şi mai
încălzească picioarele amorţite de ger; iar cu braţele se bate peste şolduri şi peste spate. Oamenii
merg pe stradă grăbiţi, aproape alergând. Toţi doresc să ajungă mai repede în vreo casă, la căldură.
Nu trecu mult şi văzu pe Mișu, prietenul lui, înapoindu-se de la şcoală. Era legat cu un şal
mare albastru, mâinile le ţinea adânc înfipte în buzunare şi ghiozdanul se legăna pe spate.
Titu îi ciocni în geam, dar Mişu se grăbea să ajungă şi el mai repede acasă, aşa că-i făcu
numai semn cu mâna. Nasul i se înroşise, obrajii i se aprinseseră ca focul. Iată şi o cucoană.
Ea îşi lipeşte de obraz manşonul de blană de vulpe, ca să-şi ferească obrazul de viscolul ce
sufla şi începuse să facă vârtejuri de fulgi de zăpadă.
Titu vedea bine că e ger pe stradă, dar nu-l simţea, căci în odaie era cald, plăcut şi mama din
când în când mai arunca în sobă câte un braţ de lemne.
 Privire de pe muntele Negoiul

Drept deasupra locului de unde izvorăşte Argeşul se înalţă Negoiul, cel mai înalt munte din
nesfârşita mulţime de munţi, în ale căror văi locuieşte neamul nostru. El stă ca un uriaş, care s-a
ridicat în picioare şi se uită de-a lungul tuturor ţărilor locuite de Români, să vadă roată pe lângă
sine, neamul românesc de pretutindeni.
De pe vârful acelui munte, când e vremea limpede şi nu e prea mult soare, ocliii omului
străbat în depărtări spre miazănoapte, peste văile Transilvaniei, până la marginile ei. Iar spre răsărit,
se vede până la culmile Buzăului, chiar şi mai departe, spre adânc până unde ceaţa albăstrue as-
cunde liniştita întindere a Mării Negre.
Către apus vezi ţara, care a fost un cuib al Dacilor celor războinici: Haţegul cel plin de ruini
de cetăţi ale strămoşilor noştri Daci.
Iar dacă-ţi întorci ochii spre miazăzi, vezi departe o dungă albă ca de oţel, parcă e un fulger
care căzând din înaltul cerului, a rămas îngheţat pe alocuri.
Dela picioarele noastre până acolo, vezi munţii cum scoboară şi se fac dealuri; mai departe
se turtesc în coline care se pierd apoi în nesfârşitul şes al Ţării Româneşti.
Acolo e Dunărea şi pământul de la Negoi până la ea, este ţara Basarabilor, Ţara lui Mircea
cel Mare şi a lui Mihai Viteazul, pe care l-au ucis mişeleşte hainii de vrăjmaşi, până nu apucase să-
şi întărească domnia.
De aici, de pe Negoi, când te uiţi roată, ce de frumuseţi vezi, până unde străbate puterea
ochiului: munţi păduroşi ce se ţin unii de alţii, cu sate ascunse în văile şi la poalele lor; câmpii
pretutindeni udate de râuri, cu oraşe pe marginile lor şi grâul pe câmpii, ca aurul topit şi revărsat.
Ce de pământ şi ce de lume!
Şi tot acest pământ, această nesfârşită întindere de pământ, e locuită de neamul nostru, al
Românilor şi toate râurile acestea sunt râuri româneşti şi toate satele ale noastre sunt !
Pe aici, au trăit strămoşii noştri.
Ei s-au luptat să-l apere şi să ni-1 lase, şi, iată, au avut pentru ce să se lupte.
Şi nepoţii nepoţilor noştri pe-aici vor trai până în veac, de ar şti să-l apere şi de ar vrea
Dumnezeu să le ajute.
Ardealul meu

Ardeal străvechiu...
Ardealul meu
Din moşi-strămoşi şi mai de mult,
De când pământul e pământ,
De la început...
Ardealul meu, numai al meu.
Că pentru tine-am ostenit
Şi-am suferit
Atât amar de mii de ani.
Să mi te scap de ai tăi duşmani.
Şi zi şi noapte Am sângerat,
Cu trupul meu te-am îngrăşat,
Şi-am biruit!
De-ar trebui din nou să lupt
Vărsa-voi sânge și mai mult
Te-oi apăra cu dor avan
Cu suflet şi de Dac şi de Roman
Şi nimeni nu va putea
Să mi te ia...
Cu mi'ne este Dumnezeu....
Ardealul meu. Ardealul meu.
 In Ardeal

Întotdeauna, Ardealul a fost asemănat cu o cetate.

Acolo sunt ruinele Sarmisegetuzei, unde Decebal şi-a apărat ţara până la moarte. Acolo sunt
urmele aşezărilor romane, ocnele de sare, băile, minele de aur, toate amintirile lăsate de legiunile
lui Traian şi ale urmaşilor săi.
Cum să nu ne fie scump acest pământ al celor mai vechi viteji?
E frumos, e îmbelşugat şi e leagănul românismului. Înconjurat de meterezele înalte ale
Carpaţilor din două părţi, el este apărat de iureşul crivăţului. Alte şiruri de munţi se înalţă în
mijlocul ţării, brăzdând cerul cu piscurile lor falnice. Printre aceştia, cei mai frumoşi sunt munţii
Apuseni, unde e ţara Moţilor şi munţii Bihorului, de unde se întinde înainte, spre apus, valea Tisei
şi pusta ungurească.
În acest scump Ardeal se află mine de aur, de cărbuni şi de fier, de marmură şi de tot felul de
minereuri rare. Gazul metan e o bogăţie. Codrii de brad sunt altă bogăţie. Valea Mureşului, Valea
Someşului, Valea Târnavelor, îşi leagănă vatra în soare aurul holdelor de grâu. Păşuni întinse
hrănesc turme de vile cum nu-şi mai găsesc pereche în ţara românească.
Poporul însă a trăit prigonit o mie de anii, în acest binecuvântat pământ. Două mari mişcări
au rămas înscrise în amintirea tuturor. Cea dintâi, mai însemnată, a fost a lui Horia, Cloşca şi
Crişan. Atunci, la 1784, Moţii au coborît din munţii lor, într-o mână cu securea şi în cealaltă
purtând crucea. Cereau dreptate şi libertate pentru poporul românesc. Biruinţa lor a fost de scurtă
durată. Căpitanii mişcării au fost prinşi. Crişan şi-a făcut seamă în temniţă. Horia şi Cloşca au fost
târîţi în lanţuri de-a lungul ţinuturilor răsculate, iar în ziua de 28 Februarie 1785, au fost rupţi pe
roată pe dealul cetăţii de la Alba-Iulia.
A doua mare mişcare a avut loc la 1848.
Cărturarii Ardealului au chemat poporul pe „Câmpi i Libertăţii” de la Blaj. Poporul a jurat
că va lupta pentru libertate. Iar Avram Iancu a şi început lupta, cu moţii lui, care au coborît ca şi
moţii lui Horia, Cloşca şi Crişan, înarmaţi cu topoare şi coase.
Astfel a fost trecutul Ardealului. Sângeros, plin de lupile şi de suferinţe.
Dar oricât de cruntă era urgia stăpânitorilor, din acest Ardeal asuprit, s-au ridicat cărturari de
frunte, toţi apărând graiul românesc şi toţi amintind originea noastră la ină.
 Vârful cu dor

n cioban din Transilvania a cerut în căsătorie pe fiica unui român din Ţara
Românească. Aceasta îi răspunse că ii dă, dacă va sta o iarnă pe un vârf din
munţii Bucegi. Ciobanul primi, cu toată inima, să dea dovadă de curaj.
El sa suit la mănăstirea Sinaia, unde nu era oraş ca astăzi, ci numai câteva căsuţe de munteni
şi aprinse în biserică o făclie, la icoana Maicii Domnului.
După ce-şi luă merinde, porni cu câinele său, spre culmea muntelui. O ceată întunecoasă
învăluia vârfurile munţilor. Zăpada se întindea pe coaste. Vulturii, pierduţi în nori, scoteau ţipete
înfiorătoare.
Ciobanul se aşeză la adăpostul unei stânci, pe un vârf ascuţit, cum i-a fost învoiala.
Primăvara, ciobanii porniră iar cu tun mele, la crestele munţilor. Strigătele de bucurie,
lătratul câinilor, sunetele fluierelor, behăitul oilor, răsunară din nou în strâmtorile înverzite ale
Carpaţilor. Dar această întoarcere a primăverii găsi în nesimţire pe ciobanul de pe vârf.
În zadar tovarăşii îl chemară pe nume: Marcule, bine te-am găsit!” În zadar îi cântau de
nuntă.
El sta neclintit între troienele de zăpadă şi parcă vâjâitul vânturilor nu-1 tulburau de loc.
Stătea ţeapăn, rezemat de stâncă. Limba îi îngheţase în gură, poate după ce va fi strigat pe
logodnica sa.
Ciobanii îi săpară mormântul, chiar în locul unde îngheţase de ger şi de dor. Iar, în ziua
Paștilor, prietenii lui veniră de-i puseră o cruce. De atunci acel vârf de pe Bucegi sa numit „Vârful
cu dor”
Frumoasă ești, o, țară...

În măestrita-ți iie,
Cu flori albastre, roşii
Şi galbene, o mie!
De-aceea, tot străinul
Stăn loc pricind la tine;
Vrăjit de-a ta mândreţe,
Să plece nu-i mai vine.
Frumoasă eşti, o, ţară,
Cu scumpa-ţi cingătoare
De spice aurite,
Ce strălucesc la soare!
Frumoasă eşti, o, ţară,
Şi mult bogată în toate
De-aceea şi românul,
De-al tău drag, nu mai poate;
Cu o lume, el luptatus-a
Şi ar muri mai bine,
Decât să mi te vadă
Căzând pe mâini străine.
De-aceea, toţi vecinii,
(Cel Sfânt să-i potolească!)
Ţi-au pus, vai, nu odată,
Gand rău, să te robească!
 Ţara noastră

Nu este altă ţară, atât de mândră şi de binecuvântată de Dumnezeu, ca ţara noastră. Pe la

mijloc este încinsă de un brâu de munţi, ale căror vârfuri înalte mângâie norii. Aici vezi stânci
prăpăstioase, văi răcoroase, izvoare limpezi şi repezi, care se prăvălesc spre vale şi păduri
întunecoase, de fag, stejar şi brad. Ochiul nu se mai satură privind atâtea şi atâtea frumuseţi. Acolo
este culcuşul multor animale, cum sunt ursul şi căprioara, iar vulturii tulbură tăcerea prin glasul lor
ţiuitor. În pântecele munţilor, se găsesc comori felurite de sare, cărbuni, fier, argint şi aur. Dincolo
de poalele lor, în unele locuri, se scot mari cantităţi de petrol din sânul pământului.
Când cobori mai la vale, dai de dealuri acoperite cu păduri, cu livezi de pomi roditori, cu
podgorii şi cu nesfârşite păşune pentru vite. Dealurile se pierd apoi cu totul şi fac loc câmpiei care
se întinde până la Dunăre şi Tisa. Tot felul de cereale, dar mai ales grâul şi porumbul se fac din
belşug în câmpie, formând cea mai însemnată bogăţie a ţării. Creşterea vitelor şi lucratul câmpului
este ocupaţia locuitorilor din această regiune, iar cei de pe lângă ape, scot mult peşte.
Prisosul de producție dintr-o regiune este trimis acolo unde lipsesc, ori în alte ţări pe apă, sau
pe uscat. Şosele pietruite şi drumuri de fier împânzesc ţara în lung şi-n lat. De-a lungul acestor
drumuri stau înşirate satele, târgurile şi oraşele, întocmai cum sunt prăvăliile la stradă. În oraşe, sunt
şi diferite fabrici. Având tot ce trebue, industria noastră se poate dezvolta cât de mult.
Însă dintre toate bogăţiile şi frumuseţile, cea mai aleasă podoabă este poporul român. El este
vioi, muncitor, credincios, doritor de învăţătură, curajos şi iubeşte libertatea. Cum dar să nu ţinem la
această ţară cu atâtea bogăţii, frumuseţi şi cu astfel de locuitori?
Dar ne iubim ţara şi pentru că aici ne-am născut, am crescut şi în pământul ei sunt îngropaţi
scumpii noştri strămoşi. Orice părticică din pământul ei este amestecată cu sângele acelor înaintaşi
care au luptat şi sau jertfit, să ne lase nouă această frumoasă, bogată şi mare ţară. Iată de ce ţara ne
este scumpă şi dragă, întocmai cum este mama pentru fii.
Ţine pasărea la cuibul ei, animalul la vizuina sa; dar eu, se poate să nu iubesc ţara mea?
Fiecare fiu al ei are datoria să muncească cu dragoste,, pricepere şi cinste pentru întărirea ei
şi să asculte de cei care o conduc, fiindcă numai aşa o putem păstra şi vom fi- fericiţi.
Voinţa neamului.
În ţara noastră strămoşească,
Vrem înşine stăpâni să fim
Şi stăpânirea ţării noastre
Cu nimenea n-o împărţim!
Şi nu vrem noi, Românii, fruntea,
În vecir la nimeni să o plecăm!
Şi din moşie, nicio palmă,
O unghie, n-o să lăsăm!
Nu vrem să închinăm popoare
Sub mândrul sceptru românesc;
Ci să trăim în viața noastră.
Din dreptul nostru strămoşesc.
Nici la răpiri ne zboară dorul;
Dar vai acelui ce-ar îndrăzni
Ştirbirii moșiei a ne face!
El cu viața va plăti.
Căci pe moşia cea străbună
Vrem înşine stăpâni să fim
Şi stăpânirea ei cu nimeni
Nu vrem să o împărţim.
 O vânătoare

Era după Crăciun. Căzuse o zăpadă mare şi ieşise apoi soarele. Plecasem eu vreo doi
tovarăşi la vânătoare de urşi, de capre, de ce s-ar nimeri. La un loc, am dat drumul câinilor şi ne-am
pus la pândă. Eram într-o poieniţă, din care se pornea o surpătură. Încolo, pădurea deasă de brad şi o
văgăună de nepătruns. Îmi alesesem bun loc. Ştiam că trebue să-mi cadă ceva în mână. Stăteam
rezemat de un brăduşcan, cu puşca încărcată lângă mine, cuprins de fiorii plăcuţi ai aşteptării
vânatului. În astfel de clipe de aşteptare a vânatului, uiți de soţie, de copii şi de toate de acasă, uiţi
până şi de tine. Ochii nu văd, urechile nu aud, mintea nu gândeşte şi inima nu simte decât vânatul.
Stai cu mâinile încordate pe puşcă, de parcă ele ar fi una cu fierul rece şi, la cea mai mică mişcare,
eşti gata să tragi. Rar te lasă firea să tuşeşti vreodată, ori să faci vreo ţigară.
După o aşteptare bunicică, prinse a se desluşi lătratul copoilor, din vârful dealului în jos. Am
simţit bătăile de bucurie ale inimii, am încercat puşca, mi-am dat căciula pe ceafă şi mi-am ales loc
de ochit.
Vânatul gonit nu se apropiase, că se auzea lătrăturile, scurte şi destul de depărtate ale
câinilor.
Totuşi, urechea îmi era aţintită a desluşit un foşnet de frunziș şi apoi, cât te-ai şterge la ochi,
am zărit o căprioară şi am tras. I-a venit în cap şi sa prăvălit mototol la pământ.
Mă pregăteam să încarc puşca a doua oara, că sa apropiat larma câinilor, când deodată m-am
pomenit în faţă cu o namilă de mistreţ cu colţii lui ca nişte coarne ale funcii de fier. Am luat puşca
de ţeavă şi am lovit, dar m-am văzut izbit de o putere straşnică, am simţit în pântece ca o tăietură ce
mi-a secat inima şi am căzut. M-am întors cu faţa la pământ şi am încercat să mă ridic în coate şi în
genunchi, dar m-a ţinut o greutate mare în spinare. Am dat să caut cuţitul de la brâu, dar mi-am
adus aminte că l-am lăsat acasă, fiindcă îmi ceruse soţia, la plecare, să taie ceva cu el şi l-am uitat.
Eram pierdut!
 Noroc mare că, chiar în acea clipă, câinii au ajuns lângă mine şi s-a început o luptă între ei şi
fiară. Pcfroul a tulit-o cu câinii după el, în timp ce capra era mototol, iar eu stam într-o baltă de
sânge şi fără simţire.
Aşa m-au găsit tovarăşii şi în timp îndelungat am avut nevoie de multă îngrijire.
 Legenda sticletelui
După ce-a făcut Dumnezeu toate păsările, câte se află pe pământ şi a împărţit fiecăreia dintre
ele hrana, cu care să trăiască în lume, într-o zi le-a chemat iarăşi la dânsul.
Dumnezeu voia să le vopsească penele, ca să nu mai fie numai într-o culoare. La început
penele tuturor pasărilor aveau numai o singură culoare. Toate păsările, de la cea mai mare până la
cea mai mică, îndată ce auziră această veste îmbucurătoare, s-au adunat în faţa lui Dumnezeu şi El
pe toate le-a vopsit.
Iată însă târziu, după ce isprăvise Dumnezeu cu păsările şi vroia să le dea drumul să se ducă
fiecare la treaba sa, soseşte tot într-un suflet şi sticletele şi se roagă să-l vopsească şi pe dânsul.
Dumnezeu, cum îl văzu, îl întrebă: Dar bine, donunişorule, unde mi-ai fost până acum? De
ce nu ai venit şi tu cu celelalte zburătoare deodată ?
Apoi ce era să mă fac? înainte de a fi auzit porunca Ta, Doamne, m-am vârât în nişte scai, ca
să-mi caut şi eu nişte seminţe de hrană.
Gând am prins de veste şi am voit să pornesc şi eu odată cu celelalte pasări, ca să vi aici, m-
am împleticit prin scai şi atât m-am zbuciumat, de nu mai ştiam singur ce să mă fac, ca să scap mai
degrabă din încurcătura în care intrasem. Iar după ce am scăpat, tot într-un suflet alergai până aici.

Văzând Dumnezeu că sticletele nu a întârziat din lene

sau din nebăgare de seamă, ci din pricina scailor, în care s-a încurcat, a luat peniţa, a întins-o pe
rând în toate oalele, în care fuseseră culorile şi l-a împestriţat şi pe dânsul cu alb, cu roşu şi cu
galben. Şi de atunci penele sticletelui au mai multe colori. Tot de atunci ia rămas şi numele de
domnişor, pentru că aşa i-a zis Dumnezeu, iar scăier i se zice pentru că se hrăneşte mai mult cu
seminţe de scai.
 Piciul şi uriașul

Cică odată, de mult, un băieţel

umbla încoa şi încolo prin pădure, fluierând a pagubă, după nişte oi răznite. Tot căutându-le, se
pomeni deodată în faţa unui palat falnic, iar în poarta palatului sta un uriaş, cu o mutră de căpcăun,
care te băga în răcori.
Oile tale, mugi namila, le-am înghiţit eu! Şi ia seama să n-o păţeşti şi tu la fel. Uită-te cu
cine ai de-a face! Şi zicând acestea, smulse o bucată de scândură şi o fărâmiţă între degete, ca pe un
bob de sare.
E şi asta ceva, n-am ce zice. Dar ia să vedem, poţi dumneata să storci apă dintr-o piatră de
cremene? îl întrebă piticul. Uită-te încoa, grozavule, care din noi e mai tare? Și scoţând din traistă o
bucată de caş proaspăt, îl strânse în mână, până ce începu să curgă zerul din el.
Uriaşul rămase cu gura căscată şi se scărpimă după ureche. După ce-i trecu uimirea, îl rugă
pe voinicul cel pitic să-l ajute la căratul lemnelor, pentru cuptoarele palatului. Porniră prin pădure şi
uriaşul ochi un stejar gros şi rămuros, după placul lui; îl încovoie fără multă casnă şi rugă pe băiat
să i-1 ţină aşa aplecat, de o cracă, până l-o doborî el cu securea. Dar craca, ţuşt! în sus! cu ciobănaş
cu tot, de sa dus învârtindu-se prin văzduh, până hăt, departe.
Văzuşi săritură? zise băiatul, ridicându-se de jos. Când îmi simt oasele cam amorţite, fac
câteva salturi de astea până în slava cerului şi parcă mă simt alt om. Mă înnebunesc după jocul ăsta.
Dar dumneata ai putea să sări aşa de sus?
Căpcăunul se făcu că nu aude. Nu-i prea venea la socoteală întrecerea. După ce, în sfârşit,
copacul fusese abătut, ciobănaşul, scuipându-şi în palme, zise: Capătul cu rădăcinile lasă-1 pentru
mine că e mai greu; dumneata săltăţi-1 pe umeri pe cel cu ramurile.
Acum, sus! odată!
Cum văzu stejarul cumpănit bine pe umărul namilei, piciul, şprinten ca o veveriţă, sări şi el
în partea cea cu ramurile şi se tupilă în tufişul lor.
Uriaşul gâfâia sub povară. În sfârşit, ajunse clătinân-du-se şi poticnindu-se în curtea
palatului şi trânti jos copacul, de răbufni pământul. În clipa aceea mi-ţi sări la pământ şi băiatul
nostru, prefăcându-se că tot acuma a dat şi el drumul căpătâiului cu rădăcinile.
Da ce-mi gâfâi aşa ca un hodorog, moşule? Uită-te la mine ce odihnit sunt, parcă am purtat o
surcea.
Dacă nu-i pot veni de hac peste noapte îndrăcitului ăsta de voinic cât şchioapa, apoi mâine
dimineaţă, de bun seamă, îmi va face el de petrecanie, bombăni printre dinți uriaşul.
Dar piciul era dat naibi de şiret şi nu făcu prostia să se culce. Luă una din perne, care erau
făcute din piele de viţel, ca burdufele, o umplu cu apă, o puse în mijlocul patului sub învelitoare, iar
el se piti după uşă. Spre miezul nopţii, uriaşul intră tiptil şi, poc! repezi o lovitură năpraznică de
ghioagă în pernă. Plosc! toată apa din pernă îi ţâşni în faţă şi-l scăldă leoarcă.
Bun, zise el plecând, 1-am dat gata. Tot sângele s-a scurs din el.
A doua zi, dis-de-dimincaţă, ce să vezi? Piciul sănătos, teafăr, îi iese înainte, îi dă „Bună
dimineaţa” şi-i povesteşte, că peste noapte a simţit parcă ceva ca o pişcătură de purice.
Mai scutură-ţi aşternutele, nenicule, că altfel, vorba aceea, te cară purecii la gârlă.
Uriaşul îl privi îngheţat de groază.
La vremea prânzului, statură la masă împreună. Uriaşului îi intră şi mai mult frica în oase,
văzând cum se ghiftueşte piciul, înghiţind la străchini de ciorbă una după alta, cu zecile, şi cum se
umfla în foaie, văzând cu ochii, îngroşânduse butoiu.
Cum faci, voinice, ca să poli mânca alât de mult? îl întrebă el sfios.
Păi, nu-i vreun lucru greu de făcut, răspunse musafirul. Când am înfulecat până nu mai
încape în minte, îmi spintec burta, uite-aşa şi mă pun iar pe mâncat.
Pasă – mi-te, piciul îşi atârnase pe sub bărbie o pernă de acelea de piele, care se lasă până
peste pântece, iar ciorba în loc s-o toarne în gură, o scurgea frumuşel în sac. Pe urmă, hârşt! tăie
perna cu briceagul şi ciorba porni să curgă gârlă.
Tii! dar straşnică ideie! strigă încântat uriaşul cel lacom. Şi fără să mai stea mult pe gânduri,
înşfăcă un cuţit de cele mari, şi-l înfipse în burduhan şi căzu mort la pământ.
Şi aşa, prichindelul nostru cel isteţ rămase stăpân pe palatul şi pe toate comorile uriaşului.
Incălecai pe o nuia verde, mai mincinos cine nu crede..,
 Adună bani albi pentru zile negre

Ce cuvinte frumoase şi pline de înţelepciune! Multe suferinţe ar fi înlăturate dacă toţi

oamenii ar urma acest sfat: „Adună bani albi pentru zile negre!” Din nenorocire însă, cei mai mulţi
nu fac astfel şi de aceea vedem atâta sărăcie şi atâtea suferinţe.
Gheorghe Economu şi Nicolae Risipă erau pricepuţi tâmplari. Amândoi lucrau în acelaş
atelier şi amândoi câştigau bani mulţi. La sfârşitul fiecărei săptămâni încasau câte 1800 de lei, sumă
destul de bună pentru ei, care nu erau familişti. Pe cât însă se asemănau prin hărnicie şi pricepere,
pe atât se deosebeau prin gândurile şi felul lor de viaţă.
Economu era totdeauna cu grijă la ziua de mâine şi nu cheltuia niciun ban fără absolută
nevoie. După ce-şi primea plata sâmbătă seara, punea la o parte 800 lei, pe care lunea îi ducea la
casa de Economie, iar restul pe 1000 lei căuta să-i ajungă pe săptămâna viitoare.
Cu totul, altfel îşi întrebuinţa banii Nicolae Risipă.
La sfârşitul săptămânii, Risipă, cum lua banii, plătea datoriile făcute la tovarăşi şi cu restul
pleca la petrecere. Până luni nu mai avea niciun ban, iar până sâmbăta viitoare, trăia din
împrumuturi făcute la stăpân sau la ceilalţi lucratori.
Cu modul acesta, la sfârşitul lunii, Economu avea cel puţin 4000 lei puşi la o parte, pe când
Risipă, nu numai că nu avea, dar era şi dator. Care a fost rezultatul? După 10 ani de muncă,
Economu ajunşese om de peste 300.000 de lei, pe când Risipă nu avea niciun ban, şi şănătatea-i era
zdruncinată. Stăpânul atelierului îmbătrânise rău şi se răspândi vorba printre lucrători că vrea să
vândă atelierul.
Economu, fără întârziere, se prezentă stăpânului şi-i arătă dorinţa de a-1 cumpăra el.
Învoindu-se între dâjdşii, iată-1 pe Economu stăpânul ateliorului, pe când Risipă, bolnăvicios şi
sărac lipit, este tot lucrător, dar nu mai câştigă ca în trecut, că nu mai poate lucra ca atunci.
La lucru vine o zi și una nu, că durerea de piciore nu-l mai slăbeşte. Şi greu îi vine acum,
când e suferind şi nu are nici de unele. Se gândeşte la Economu cât e de sănătos şi cât îi stă de bine,
şi-i vine să-şi sfârâme capul, că nu a adunat şi el bani albi pentru zile negre, ca acele de acum.
Când poate veni la lucru, necontenit zice celor mai tineri ca el:
„Măi băieţi, învăţaţi voi cel puţin din păţania mea. Adunaţi bani albi pentru zile negre, că e
rău când nu mai poţi şi nu ai cu ce-ţi cumpăra ce trebue !”
 Zicători

Leagă sacul până e rotund,

Nu când ai ajuns la fund.
Cine cheltueşte peste ce câştigă,
Nu are în casă mămăligă.
 Moş Chiorpec Ciobotarul

D’apoi cu moş Chiorpec Ciobolarul, megieşul nostru, ce necaz aveam! Ba adică, drept
vorbind, el avea necaz cu mine! căci, una, două, mă duceam la om şi-l sculam să-mi dea curele ca
să îmi fac bici.
Şi de cele mai multe ori, găseam pe moş Chiorpec ungând ciubotele cu dohot de cel bun,
care face pielea moale cum e bumbacul. Şi dacă vedea omul şi vedea că nu se poate scăpa de mine,
mă lua frumuşel de bărbie cu mâna stângă, iar cu dreapta înmuia feliştiocul în strachina cu dohot şi-
mi trăgea un pui de răfuială pe la bot, de-i bufnea râsul pe toţi ucenicii din ciubotărie. Şi când îmi da
drumul, mă duceam tot într-o fugă acasă la mama, plângând şi scuipând în dreapta şi în stânga.
Uite, mamă. Chiorpecul naibii, ce mi-a făcut!
Doamne, parcă l-am învăţat eu, zise mama cu păreri de bine. Am să-l cinstesc, zău aşa, când
l-oi întâlni, cât şezi pe unde te duci şi scoţi sufletul din om cu obrăzniciile tale, uşarnic mic ce eşti!
Dacă auzeam aşa, mă spălam binişor pe la gură şi-mi căutam de nevoi.
Şi cum uitam ciuda, fuga iar la moş Chiorpec după curele; şi el când mă vedea pe uşă, îmi
zicea cu chef:
He! he! bine ai venit, nepurcele.
Şi iar mă vopsea, făcându-mă de râs şi eu iar fugeam acasă, plângând, scuipând şi
blestemându-1; iar mama avea un chin din pricina asta.
„Of! de ar veni iarna, să te mai dau odată Ia şcoală undeva, zicea mama, şi să cer dascălului
să-mi dea numai pielea şi ciolanele de pe tine”.
 Voia bună

Lângă casa unui bogătaş, un cizmar îşi avea micul său atelier.
Din zori de zi,veselul cizmar cânta întruna, în timp ce mâinile nu-i stăteau nicio clipă.
Bogătaşul obosit de grijile afacerilor sale, gândea că nu poate să doarmă toată noaptea şi
când doarme, e trezit foarte de dimineaţă de cântecele vecinului său. Într-o zi chemă pe cizmar la
dânsul şi-i zise „Vreau să te fac bogat! Primeşte această pungă cu bani şi păstreaz-o cu îngrijire, să
ai când îţi va trebui. De acum încolo, să te laşi de cântat !”
Cizmarul, care nu văzuse niciodată o asemenea sumă, se miră mult. Mulţumi şi se duse
repede acasă la el. Fără să spună nimănui nimic, se coborî în pivniţă, făcu o gaură în colţul cel mai
întunecos şi îngropă punga acolo.
Din clipa aceea însă, era neliniştit şi îngrijorat. Temăndu-se să nu-i fure cineva comoara,
toată ziua o păzea, nelucrând nimic, iar noaptea, dacă vreo pisică făcea zgomot, se speria, crezând
că-i fură cineva punga şi repede se ducea să vadă ce este.
Nu mai muncea deloc, nu mai dormea, nu mai cânta; în schimb bogătaşul dormea bine.
Numai după câteva săptămâni, înţelese cizmarul că, de când ajunsese bogat şi nu mai muncea, era
foarte nenorocit. El luă punga şi se duse la vecinul său. căruia îi zise:
„Dă-mi înapoi cântecele, voia bună, somnul liniştit şi poftim banii dumitale’
Întorcându-se acasă, reîncepu ocupaţia lui, îşi regăsi plăcerea de lucru. Veselia şi cântecele
sale de odinioară.
El înţelese că nu bogăţia îl face pe om fericit, ci mulţumirea, care naşte în urma muncii.
 Răvaşul spânului

A fost odată într-un sat un om, care avea un fecior. El întotdeauna povăţuia pe fiul său, să se
ferească cât o putea, să nu aibă de-a face cu spânii.
Fiul-său, un flăcăiandru viu şi deştept, învăţase toată treaba câmpului şi lucra el în locul lui
tăicăsu-său, iar bătrânul se odihnea.
Lntr-una din zile, văzând că li se isprăveşte mălaiul şi făina, ceru voie de la tată-său să se
ducă la moară cu un sac cu grâu. Până să plece, se cam înmurgise.
Tânărul plecă, iar tată-său avu grijă şi de astădată de îi zice:
- Vezi, fiul meu, să nu macini, unde vei vedea vreun morar spân.
Şi fiindcă în marginea satului erau trei mori în rând, flăcăiandrul îşi puse în gând să meargă
la una din trei ca să macine.
Se duse deci la moara dintâi, care era în calea sa. În uşă, morarul, un spân, îl întâmpină,
zicându-i:
Vino la noi, măi vere, să-ţi măcinăm.
Nu, zise băiatul, fiindcă tata mi-a spus să nu macin, unde voi vedea morar spân.
Pornind înainte, merse ce merse şi dădu de moara a doua.
Aci, ca şi la moara întâi, îi ieşi înainte un spân, care-l zise ce ia zis şi celălalt spân; iar el,
fluierând şi minunându-se de întâmplare, nu voi să macine şi porni la moara a treia. Cum ajunse şi
aci, încă un spân îl aştepta în uşa morii şi-i zise:
Măi verişcane, vino la noi să-ţi măcinăm.
Apoi, vericule, îi răspunse el atunci cu necaz, dacă toată lumea a a spâniilor, sunt nevoit să
macin la tine, că iată a înnoptat şi trebuie să mă întorc acasă până o ieşi luceafărul porcilor. Uită-te
acolo, luceafărul de seară a început a asfinţi. Intră deci în moară şi turnă în coş.
Iară spânul zise:
Aici, la noi, băiete, este obiceiul, ca din făina care iese întâi, să se facă o turtă, şi cine o
spune o mai mare minciună a lui să fie turta.
Dacă astfel vă este obiceiul, zise băiatul, aşa să fie.
Spânul făcu un foc mare în mijlocul morii, şi puse apa să dea în clocot; după aceea se apucă
de turtă. Turnă apă, apă multă; puse făină, făină multă şi tot puse până se isprăvi făina, şi făcu o
turtă cât toate zilele de mare. Făcându-se spuză, jerui focul şi puse turta să se coacă.
Acum, zise spânul, să spunem câte o minciună până se coace turta, şi începi tu, băiete.
Ba începi tu, spânule, zise flăcăiandrul.
Ba începi tu, băiete.
Ba începi tu, spânule.
În cele din urmă, începu spânul să spună.
Tata era herghelegiu şi mă trimetea să păzesc caii.
Într-una din zile, pe la nămiezi, mă dădei cam de o parte,la umbra unui copac; când mă
pomenii, că iată caii de unde nu-s. Apucai la vale, apucai la deal, caii nu sunt. în sus, în jos, ajunsei
la marginea mării. Aici văzui un vrej de dovleac gros cât o altă aia. O luai şi eu la sănătoasa pe vrej,
să vedem unde mă scoate, când băgai de seamă că trecusem marea şi pe celălalt mal, în vârful
vrejului, o namilă de dovleac cât Ţarigradul de mare. Mă dusei pâuă la dânsul, dar ce să vezi?
dovleacul era putred şi găurit dedesubtul vrejului. Intrai înăntru, să caut nu care cumva caii or fi
intrat în dovleac. Căutai încoa, căutai dincolo prin dovleac, caii nu sunt nicăieri. Mai dădui ocol
prin, colţuri, şi în cele din urmă găsii caii, care se adăpostiseră sub o sămânţă de dovleac.
Îi scot afară şi-i iau la refec.
Acasă era să mă bată tatăl meu, pentru că întârziasem, dar m-a iertat, după ce-i spusei
şiretenia istoriei.
Acum spune şi tu, băiete, să vedem.
Şi pe când zise asta, întoarse turta, care se copsese pe o parte.
Flăcăiaşul nostru, românaş dezgheţat, pricepu cu ce umblă spânul. Tuşi de vreo două ori şi
începu zicând:
Tatăl meu era stupar. Cinci albine nu aveau loc în stupul lui şi mă trimetea cu ele să le pasc.
Într-una din zile, o vijelie groaznică îmi răspândi albinele. După ce încetă vijelia, îmi caut albinele
prin toate părţile şi le găsesc, dar lipseau două. Ce să fac? Acasă nu puteam să mă întorc, fiindcă îmi
era frică de tata. Trimit cele trei albine acasă şi eu plec să caut pe cele fugite. După ce am cutreierat
toată ţara, găsesc albinele la un ţăran, care le prinsese, le pusese la jug şi arase tot câmpul. Iau
albinele de la dânsul cam cu mârâială, şi voii să mă întorc acasă, când bag de seamă că albinele se
cam stricaseră la ceafă de jug. Atunci iau o frunză de nuc și le șterg puţintel, dar în ceafa lor văd
deodată crescuţi doi nuci mari, cari şi făcuseră roade. Băieţilor de prin sat, văzând nucile, li se
scurgeau ochii şi începură a arunca cu bulgări, până ce, când am ajuns acasă, se făcuse acolo, sus în
nuci, un pământ, de arat aşa de frumos, încât îţi rămânea inima la dânsul.
Văzând tatăl meu aşa câmp, urcă plugul şi ară. După ce a semănat, crescu un orz înfricoşat,
de îţi era dragă lumea să te uiţi la el. Dacă văzu tatăl meu că orzul era bun de secerat urcă cu câţiva
argaţi să-1 secere. Seceră într-o parte, seceră în alta, până când iată iese un iepure din orz şi pe aici
ţii drumul. Tata aruncă cu secerea după el, şi se înfipse deasupra cozii. Iepurele fugi, tata după el,
până când văzu că iepurele caută să sară jos.
Atunci ia dat o gură, căci nu-i era de iepure, ci îi era de secere. Căzând iepurele, îi căzu şi
secerea, şi cu ea împreună coada şi un răvaş.
Tată meu luă răvaşul şi îl citi.
Ce zicea în răvaş, zise spânul nerăbdător să vadă sfârşitul povestei, căci trecuse de miezul
nopţii.
Zicea, răspunse flăcăiaşul, că: Spânul mai mult să nu umble cu şoalda, că turta e a băiatului.
Un pocnet se auzi de răsună toată moara. Spânul plesnise de necaz, că-1 păcălise românaşul; iar
băiatul luă turta şi se duse acasă.
 Cântec de dor

Frunză verde de mohor,

Mult mi-e jale şi mi-e dor,
Să pasc boii prin răzoare,
Să-i adăp la reci izvoare,
Să-i înjug la plug, la car
Primăvara să mai ar;
Să trag brazde pe câmpi
în cântat de ciocârlie.
Să cânt doina, să măngâii
Cu lăcustele din fân.
Să tai brazde de parâng
Şi cul grebla să le strâng,
în căpiţi să le clădesc,
Apoi să mă odihnesc.
Sfârşitul iernii

Sa dus zăpada albă de pe întinsul ţârii,

Sau dus zilele babei şi nopţile vegherii
Câmpia scoate aburi, pe umedul pământ
Se întind cărări uscate de al primăverii vânt.
Lumina e mai caldă şi în inimă pătrunde.
Prin răpi adânci, zăpada de soare se ascunde..,
Pâraiele umflate curg iute, şopotind.
Si mugurii pe creangă se văd îmbobocind.
O, Doamne ! lată un fluture ce prin văzduh se pierde...
Pe câmpul veşted iată un fir de iarbă verde,
Pe, care încet se urcă un galben gândăcel,
Şi, sub a lui povară se pleacă încetinel.
Un fir de iarbă verde, o rază încălzitoare,
Un gândăcel, un fluture, un clopoţel în floare,
După o iarnă lungă şi-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul iubit!
Vasile Alecsandri

Unul dintre cei mai mari poeţi şi

un mare român a fost Vasile Alecsandri.
El a cântat într-o limbă dulce şi veselă
toate frumuseţile ţării noastre, vitejia ostaşilor
români şi obiceiurile poporului. A adunat şi
cântece populare româneşti.
 Primăvara

Pe la începutul lui Martie, un vânticel cald suflă de la miazăzi. În

câteva zile nu mai rămâne niciun petec de zăpadă. Cele dintâi flori ce îşi
scot capul din pământ, sunt ghioceiii. Albi ca zăpada, de care abia a
scăpat câmpul, ei sunt întâii soli ai primăverii. Ei ne vestesc primăvara ;
iar de sus. din văzduh, ne-o vestesc berzele ! Se întorc la noi mai de
timpuriu decât toate pasările care sau dus în ţările calde, căci numai ele
pot găsi hrană pe vremea aceasta. Broaştele şi şerpii ies din pământ şi
umplu bălţile şi astfel, berzele au deajuns ce mânca.
Pe câmpul verde, se joacă mieii. Au înfrunzit şi pădurile, iar
plugarii încep să are. Mulţi pomi au dat în floare.
Mierla fluieră, noaptea cântă privighetoarea; iar cucul îşi strigă numele. Toată ziua cântă
pasările în crâng. Pretutindeni, le vezi zburând cu paie în cioc, să-şi facă cuibul moale şi cald. Prin
Aprilie, sosesc şi rândunelele; alungă din cuiburile lor vrăbiile obraznice, care s-au adăpostit peste
iarnă în ele. Vrăbiile trebuie să-şi vadă şi ele de un cuib al lor; şi iată-le, cum cară toată ziua paie şi
pene pe sub streşini.
Prin aer, zboară fluturii şi gândacii de tot neamul; iar musculiţele se joacă în soare. Furnicile
harnice au toată ziua de lucru, iar albinele umplu grădinile cu zumzetul lor.
Gospodarii sapă grădinile şi pun seminţe. Toată natura parcă e în sărbătoare. Vin Floriile şi
Paştile cu ouă roşii, cu veselie şi jocuri.
Ce de bucurie şi ce de frumuseţe dă Dumnezeu pe acest pământ, primăvara!
 Vino, primăvară

Primăvară, primăvară,
Vino iar la noi în țară,
Cu verdeaţă pe câmpie
Şi cântări de veselie!
Vino cu lumină nouă,
Zile calde, nopţi cu rouă
Flori pe toate ramurile,
Râd la toate geamurile!
Zburdă mieii albi pe dealuri,
Iar ciobanii din cavaluri
Cântă sfânta noastră doină
Şi pe soare şi pe moină,
Primăvară, primăvară,
Iar din ceruri te coboară
Pe a ţării mele luncă,
Cu frăţie şi cu muncă!
 Ghiocelul

Un înger zbura într-o zi prin înălţimea cerurilor, legănându-se printre stelele strălucitoare.
El se apropia de fiecare stea şi de aci, de colea, culegea câte o floare.
După ce culese din fiecare stea, coborî pe pământ şi rupse şi de aici o floare.
Pe urmă se sui iar în cer şi pieri sub bolta albastră.
Însă florile de pe pământ, care văzuseră îngerul strălucitor fără să ştie ce floare luase el, se
întrebau care să fie sora lui, pe care îngerul a cules-o şi a dus-o cu el?
Este un trandafir, ziceau trandafirii.
Este un crin alb, ca şi el ziceau mândrii crini.
Ba nu, drept să vă spun, surioarelor, că nu poate fi decât o lalea, zicea îngânfându-se, o lalea
foarte frumoasă.
Chiar micşuneaua, care-i aşa de modestă, zicea şi ea cu glas dulce, că îngerul luase o
micşunea.
Numai ghiocelul sta deoparte şi nu zicea nimica; florile celelalte îl uitaseră.
Deodată, din înaltul cerurilor, o lacrimă pică şi veni să strălucească pe ghiocelul care avea o
cracă ruptă. Îngerul nu se arătă; însă un glas ceresc străbătu şi zise:
Sărmană floare, floare cu adevărat modestă! Fiindcă te-am rupt, cere-mi o răsplată! Spune-
mi, ce ceri?
Vrei tu mirosul trandafirului?
Nu!
Drăgălăşenia lalelei?
Nu!
Vrei să fii albastră ca floarea de liliac?
Nu!
 Ce doreşti atunci?
Fiindcă ai plăcere să-mi dăruieşti ceva, fă să mă nasc şi să înfloresc îndată ce se duce
zăpada.
Oamenii amorţiţi şi îngheţaţi de viscole şi de ger când m-or vedea şi când vor mirosi
mireasma mea dulce, să se simtă încălziţi şi mângâiaţi că se apropie primăvara”.
Din ziua aceea, ghiocelul este totdeauna cea dintâi floare care ne zâmbeşte după iarna
posomorită.
Floriile

lată zile încălzitoare,

După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii!
Primăvară încânătoare
Scoate iarba pe câmpii;
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii!
Lumea-i toată în sărbătoare.
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii!
 Plânsul Maicii Domnului

and lisus a fost pus pe cruce, Fecioara Maria jelea şi plângea cu

lacrămi şiroaie. Iar vaietele ei au ajuns pânâ la cer şi auzindu-le îngerii, au
plâns şi ei, acoperindu-şi trupurile cu aripile.
Şi, suspinând, Maica Domnului a plecat spre casa Mariei
Magdalena. Maria Magdalena zise către Sfânta Fecioara:
„Să mergem, Maică Prea Curată, să mergem la lisus cel cu chip
dumnezeiesc să plângem la picioarele crucii, să-i mângâiem durerea!”
Şi au plecat femeile pe o cărare ferită, plină de ghimpi, ce ducea pe dealul Golgotei.
La o cotitură, o salcie astupa calea cu crengile ei pletoase. Sfânta zise către salcie:
„Salcie, salcie! Lasă-mă să trec, să-Mi văd Fiul răstignit pe cruce!”
Şi repede salcia şi-a ridicat crengile şi Sfânta Maria a trecut.
„Binecuvântată să fii salcie, să împodobeşti cimitirele şi crengile tale să fie duse la
biserică !”
Mai încolo, un măslin umbrea un izvor și Maica Domnului zise:
„Întinde-te măsline, ca să pot trece apa, că mă aşteaptă lisus, Fiul Meu, pe cruce, răstignit şi
de păgâni batjocorit !” Şi măslinul şi-a întins crengile peste pârâiaş, lăsând pe cele două femei să
treacă.
,,O, măsline! Tu care ajuţi pe o maică în durere, binecuvântez ca lemnul tău să fie sfânt şi
din roadele tale să se stoarcă untdelemnul, ce va arde în candele pentru rugăciuni !”
De aici, au pornit înainte fără odihnă şi nici oboseală nu simţeau. Şi cele două femei au urcat
dealul Golgotei. S-au aşternut la picioarele crucii şi au plâns ele cu hohote şi au stropit cu lacrimi
crucea şi picioarele Răstignitului.
Dar un păgân de alăturea, care mânca şi bea, zise în batjocură:
„Când sar face pâinea iar grâu, atunci să-şi vadă Maria Feciorul; atunci şi nici atunci!
Când sar preface vinul în struguri la loc, cum a fost, atunci să-şi vadă Maria Feciorul; şi nici
«
atunci.” '

Când o cânta cocoşul ăsta fiert, pe marginea străchinii, atunci să-şi vadă Maria Feciorul, şi
nici atunci...”
O zguduitură de pământ a luat vorba din gura păcătosului și s’a cutremurat straşnic văzduhul
şi a venit o vijelie aşa de mare, de a acoperit totut și nu sa mai văzut nimic.
Şi, în clipa aceea, Iisus Şi-a dat sfârşitul, zicând cele din urmă vorbe:
„Doamne, în mâinile Tale Îmi dau duhul!”
În ziua de Paşti

Toţi copiii azi se îmbracă

Cu ce au ei mai frumos;
Şi părinţilor le cântă „învierea lui Hristos”.
Şi. la masă, ciocnesc astăzi
Toţi copiii cei cuminţi
Ouă roşii şi pestriţe.
Cu iubiţii lor părinţi.
Toţi copiii azi simt darnici
Căci ei ştiu că lui Hristos
Li sunt dragi numai copiii
Cei cu sufletul milos.
Şi copiii buni la suflet
Azi cu bucurie dau.
Cozonaci si ouă roşii
La copiii care nu au.
 Legenda ouălor roşii

pune povestea că pe când seafla Domnul nostru lisus Hristos

răstignit pe cruce şi pe c â nd neî mpăcaţii Săi duşmani Îl batjoco-
reau în tot timpul, Maica Domnului, ca maică, facândui-se milă de
Fiul său, luă un coş plin cu ouă şi se duse cu el la cel batjocoreau, rugându-i să înceteze chinurile.
Dar neinduraţi, în loc să o asculte și să li se facă şi lor milă de lisus, începură a-L batjocori şi
mai tare. Iar, când lisus ceru să-i dea apă de băut, ei îi dădură în batjocură, oţet şi fiere.
Maica Domnului, văzând aceasta, puse coşul cu ouă lângă cruce şi începu a plânge în
hohote.
St â nd coşul cu ouă lâ ngă cruce şi curg â nd din m âinile şi picioarele lui lisus şiroaie de
sânge, în scurt timp o parte din ouă se împestriţară; iar o parte se umplură aşa de tare de sânge, că se
făcură toate roşii, ca şi când ar fi fost vopsite de Domnul nostru lisus Hristos, văzând că ouăle sau
umplut de sânge, îşi aruncă privirile Sale către cei ce se aflau de faţă şi le zise:
„De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducerea aminte a răstignirii
Mele!”
După ce a înviat Domnul Nostru lisus Hristos. Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut
ouă roşii și pască și, mergând plină de bucurie cu dânsele, ca să-L vadă pe Fiul Său, fiecărui om, pe
care îl întâlnea, îi zicea:
„Hristos a înviat !” şi-i dăruia câte un ou roşu şi o păscuță. Şi, de atunci încoace, au început
apoi oamenii a face ouă roşii și împiestite de Paști.

Plugurile
Noroc bun! Pe câmpul neted, ies românii cu a lor pluguri;
Boi plăvani, în câte şase, trag, se opintesc în juguri
Braţul gol apasă în coarne; fierul taie brazde lungi
Ce se înşiră bătătură ca lucioase, negre dungi.
Treptat câmpul se umbreşte sub a brazdelor desime,
El răsună în mare zgomot de voioasa argăţime!
Iar pe lanul, ce în soare se zvântează fumegând,
Cocostârcii, cu lungi păsuri calcă rar şi meditând.
Acum soarele-i la amiază; la pământ omul se întinde.
Cârd de fete şi neveste de la sat aduc merinde.
Plugul zace în lan pe coaste; iar un mândru flăcăiaş
Mână boii la izvoare şi îi paşte la imaş.

Semănătorii
Semănătorii harnici, cu sacul subsuoară.
Păşesc în lungul brazdei, pe fragedul pământ;
Pe culme, pe vâlcele, se suie şi coboară,
Svârlind în a lor cale sămânţa, după vânt.
O mie! zice unul menind cu veselie,
Noroc şi roadă bună! adaugă altul.
Ca vrabia de toamnă, rotund spicul să fie.
Ca trestia cea înaltă să fie paiul înalt!
Din zori şi până în noapte tot grâul să răsară!
În el să se ascundă porumbii osteniţi!
Şi când flăcăi şi fete vor secera la vară.
În valuri mari de aur să înnoate rătăciţi!
Semănătorii veseli spre fund înaintează,
De-a-curmezişul brazdei boroanele pornesc,
Şi grapele spinoase de aproape le urmează,
Îngroapă încet sămânța şi câmpul netezesc.
 Raza de soare

Soarele a răsărit de mult, dar Lenuţa încă doarme. O rază de soare, ce a pătruns printr-o
ruptură a perdelei, sa aşezat pe obrazul ei.
Lenuţa atunci se deşteaptă, îşi ridică braţele şi, cu dosul mâinilor, îşi freacă ochii.
Da, eu sunt raza soarelui. Când tatăl meu mă trimite pe pământ, trebue să fac ceva. Eu nu
sunt niciodată mai fericită, decât atunci când pot să lucrez.
Dar cine este tatăl tău? întrebă Lenuţa.
— Tatăl meu este soarele, zise raza. El şade colo sus, departe, depare în cer. Şi este atât de
mare, încât nu ar putea să vină uşor aici, pe pământ. De aceea, ne trimite pe noi, copiii săi, în locul
lui. Iar copiii săi sunt razele de soare, surorile mele, care, ca şi mine, luminează şi încălzesc
pământul.
Aş voi ca, mai înainte de a mă scula, să-mi povestești tot ceea ce ai făcut, tot ceea ce ai
văzut, în timpul plimbării tale de astăzi dimineaţă, zise Lenuţa
Bucuros! răspunse raza
Semănătorii

Semănătorii harnici, cu sacul subsuoară.

Păşesc in lungul brazdei, pe fragedul pământ;
Pe culme, pe vâlcele, se suie şi coboară,
Svârlind în a lor cale sămânţa, după vânt.

O mie! zice unul menind cu veselie,

Noroc şi roadă bună! adaugă un altul.
Ca vrabia de toamnă, rotund spicul să fie.
Ca trestia cea înaltă să fie paiul înalt!

Din zori şi până-n noapte tot grâul să răsară!

În el să se ascundă porumbii osteniţi!
Şi când flăcăi şi fete vor secera la vară.
În valuri mari de aur să înnoate rătăciţi!

Semănătorii veseli spre fund înaintează,

De-a curmezişul brazdei boroanele pornesc,
Şi grapele spinoase de aproape le urmează, îngroapă încet sămânţa şi câmpul
netezesc.
Raza de soare

Soarele a răsărit de mult, dar Lenuţa încă doarme. O rază de soare, ce a pătruns printr-o
ruptură a perdelei, şi s-a aşezat pe obrazul ei.
Lenuţa atunci se deşteaptă, îşi ridică braţele şi, cu dosul mâinilor, îşi freacă ochii.
Da, eu sunt raza soarelui. Când tatăl meu mă trimite pe pământ, trebue să fac ceva. Eu nu sunt
niciodată mai fericită, decât atunci când pot să lucrez.
Dar cine este ţatăl tău? întrebă Lenuţa.
— Tatăl meu este soarele, zise raza. El şade colo sus, departe, depare în cer. Şi este atât de
mare, încât nu ar putea să vie uşor aici, pe pământ. De aceea, ne trimite pe noi, copiii săi, în locul
lui. Iar copiii săi sunt razele de soare, surorile mele, care, ca şi mine, luminează şi încâlzesc
pământul.
Aş voi ca, mai înainte de a mă scula, să-mi povesteşti tot ceea ce ai făcut, tot ceea ce ai văzut,
în timpul plimbării tale de astăzi dimineaţă, zise Lenuţa
Bucuros! răspunse raza.
Ieşind de după deal am intrat într-o pădure; acolo, am dat lumină mai întăi unor iepuri care
intrau în culcuşul lor. În aceeaşi pădure, am luminat şi un cuib de păsărele. De îndată ce mama
puilor ma zărit a deşteptat pe soţul său, pe urmă pe copiii ei şi cu toţii împreună au început să
cânte.
M-am îndreptat apoi spre un gard, pe marginea unui drum, unde nişte floricele albe şi roşii
erau închise la sosirea mea. Îndată însă, după ce le-am încălzit puţin, au început să se deschidă.
Aproape de aici, am făcut să strălucească picăturile de rouă, atârnate de firele de iarbă; am ajutat
unei cireşe să se coacă şi am încălzit o muscă.
— Oh, te rog, rază dragă, ai văzut copii în dimineaţa asta ?
Da, am văzut destui copii, dintre care unii sau sculat foarte de dimineaţă. Am văzut pe
Anişoara, care da de mâncare găinilor, mai înainte de orele 6. Micul Ionică ducea vacile la păscut,
pe când tatăl său pleca să cosească iarbă.
 Am uitat să-ţi spun că eu totdeauna lucrez şi mă ajută surorile mele. Singură n-aş putea
face mare lucru. Noi împreună coacem grâul şi toate fructele ce ţie-ţi plac atât de mult. Tot noi am
încălzit spatele bunicii lui Tudorică, pe când şedea în curte. Am uscat o cămaşă şi o basma,
atârnate de gard. Dacă noi ne simţim fericite când ajutăm celor hărnici, nu ne place de loc să se
bucure de noi şi leneşii.
Lenuţa, auzind acestea, se sculă şi trase perdelele la o parte. Toate celelalte raze de soare
năvăliră deodată, umplând odaia cu lumina lor aurie.
G

hicitoare. Cine trece prin geam, dar nu-l sparge?

Privighetoarea şi turturica

Ascultă, măi Mitiţă! Tu ai auzit acum, ce minunat cântă privighetoarea în livada, noastră.
Ia să stăm colea pe iarbă jos şi să-ţi spună moşul o poveste despre pasărea cu viers vrăjit.
Cică odată, privighetoarea sa prins în rămăşag cu turturica: să stea amândouă. Într-o noapte
de vară fără să doarmă, şi să asculte, şi care dintre ele va învăţa mai multe cântece, aceea să
câştige rămăşagul.
Cum sa înnoptat, turtureaua a adormit buştean şi sa trezit tocmai spre ziuă la strigătul unui
om, care nu-şi putea prinde calul: ţur...! ţur...!
Şi atâta a învăţat turturica dintr-o noapte întreagă să cânte: cum face omul când vrea să-şi
prindă calul: ţurrr...!
Privighetoarea a stat de cu seară până dimineaţa şi a învăţat felurite cântece minunate: ca
ciobanul când fluieră, ca pruncul când plânge, ca fetele când cântă, ca izvoarele când murmură...,
mă rog, ia ascultă!
La început cântă sfios: tiu, tiu,tiu tiu, spe, tiu, tscuo. Apoi prinde curaj: tiot, tiot, tiot; cuutiu
tscuo, tscuo, tscuo, tsii, tsii.
Mai apoi cântarea se înteţeşte: dio, cllo, dlo, dlo dlo, dlo, cuiu, trrrii, lu, lu, lu, lu. Ii i ii, li, li,
ii, li.
Cântarea creşte mai însufleţită, cu suişuri şi coperişuri de viers.
Când a început a se înroşi geana răsăritului, numai iată îşi turturica lângă privighetoare.
Ei vecină, cum ti sa părut noaptea?
Cum să mi se pară, vecină dragă? Frumoasă ca niciodată, dar dumitale?
Şi mie, zise turturica. Da să vedem ce ştim a cânta. Începe tu întâi.
Şi începu privighetoarea a cânta,de ţi-era mai mare dragul să o asculţi.
A înlemnit şi turturica şi tot neamul păsăresc din pădurea aceea, de atâta măestrie. După ce
cântecul se sfârşi, turturica îi zise:
Apoi eu, să vezi, draga mea, am adormit şi m-am trezit tocmai la ziuă, la strigătul unui om,
care nu-şi putea aprinde calul şi atâta am învăţat: ţurrruu...

Şi aşa privighetoarea a câştigat rămăşagul.

Din vremea aceea, privighetoarea stă de veghe, în fiecare noapte frumoasă, ca acum şi cântă
de foc, şi cântă de nu te mai saturi să o asculţi.

Iar turturica se culcă de vreme şi, când se luminează de ziuă, se trezeşte şi ea şi începe a cânta
cum a învăţat: ţur.„ ţurrrrui’.
 Cocoşeii moşului

Aşa ne chema moş Leonte.

Pentru el eram „cocoşeii moşului”!
Fiindcă se afla singur pe lume, fără copii şi fără nepoţi, ne iubea ca pe copiii şi nepoţii lui.
Nu era un om bogat, să ne poată aduce daruri scumpe. El aducea jucării de lemn, iar noi le
iubeam mai mult decât cele mai scumpe daruri, fiindcă veneau de la el.
Când urca scările cerdacului, dădeam fuga să-i sărutăm mâinile slabe şi lungi.
Haideţi, cocoşeii moşului. Faceţi roată împrejur şi ghiciţi ce vam adus astăzi!
Trăgeam cu coada ochiului.
Moş Leonte se aşeza la măsuţa din cerdac şi ne împărţea darurile.
Când am început să citim şi să scriem, darurile sau schimbat după poftele noastre. Cărţi cu poze
şi cu basme, creioane albastre şi pastile de vopsele.
Acum să vă văd ce ştiţi să zugrăviţi, cocoşeii moşului. Când am să trec mâine, să-mi arătaţi
fiecare isprava voastră.
A doua zi arătam foarte mândri, nişte mâzgălituri foarte irite.
Dar moş Leonte se făcea că nu vede că era urât, ne netezea pe frunte şi ne spunea cu blândeţe:
Foarte frumos, cocoşeii moşului. Dar mâine aştept de la voi ceva mai frumos.
Pe urmă, într-o zi moş Leonte nu a mai venit. Tata a adus vestea că e bolnav. Mama a vrut să
ne trimită chiar în ziua aceea să îi urăm însănătoşire grabnică, dar a sosit după amiază o rudă de la
Bucureşti, la noi. A doua zi a plouat. A treia zi am plecat în excursie. Când ne-am întors veseli şi
osteniţi, la poarta lui moş Leonte se afla o pânză neagră.
Am intrat.
Moş Leonte întins pe masă, între flori cu mâinile pe piept, se odihnea pentru totdeauna.
 Nu mai putea să ne spună:
Haideţi, în jurul meu, cocoşeii moşului”.
Am îngenunchiat, am sărutat mâinile moşului şi apoi ne-am închinat.
V-a chemat până la sfârşit!, spuse o femeie bătrână. Până a închis ochii a întrebat:
„Unde sunt cocoşeii moşului?’’
Am izbucnit în plâns.
El ne chemase, pe când noi zburdam fără grijă.
Moş Leonte, ne-ai iertat, moş Leonte?

Dunărea noastră

Oamenii umblă dintr-un loc la altul pe uscat, prin aer şi pe apă. Pe râuri şi fluvii, se poate
merge cu barca şi cu vaporul, când au apă adâncă şi lină, cum are Dunărea.
Acest fluviu trece prin mai multe ţări şi tocmai de aceea, este foarte însemnat.
Din vremuri vechi, voinicii noştri şi-au măsurat puterile, trecând Dunărea înnot şi i-au făcut
cântece.

Dunăre, Dunăre.
Drum fără pulbere,
Apă cu talaz)
Şi fără de răgaz...
Până şi copiii vorbesc de ea în jocurile lor. Când ei pun mâna pe un melc, îi cântă:

Melc, melc, codobelc.

Scoate coarne boureşti Şi te du la Dunăre
Şi bea apă turbure...
Când intră în ţară, apele Dunării se reped să-şi facă loc printre munţii Carpaţi şi prăpăstiile
malului sârbesc. Valurile se iuţesc, se frământă între colţii de stânci de la Porţile-de-Fier, mai sus
de Turnu-Severin. Cum au scăpat de bolovani, se liniştesc. De acolo înainte, Dunărea curge printr-
o luncă largă, plină de verdeaţă. Sălcii pletoase îi fac umbră... Lacuri pline de peşte şi stuf se ţin
lanţ, de-a lungul ei.
Cu cât se lasă mai la vale, cu atât se lărgeşte şi-şi înce- tinează mersul, îşi risipeşte apele pe
întinsuri, printre stufişuri şi sălcii. Aşa sa format balta lalomiţei, peste care sa construit unul din
cele mai lungi poduri din lume; iar mai jos, balta Brăilei, cu crapi nespus de mari şi graşi.
Ajunsă la Galaţi, Dunărea îşi adună apele, ca să le răsfire prin trei guri spre Marea Neagră.
Balta braţelor Dunării (Delta) e tot aşa de mare cât un judeţ. Aici e raiul păsărilor de apă şi a altor
vietăţi de baltă.
Broaştele orăcăe de-ţi iau auzul. Şerpii se strecoară până la uşa colibelor şi caselor rare.
Lebedele, gâştele şi raţele sălbatece, trec printre pajişti de nuferi plutitori, de-a lungul ochiurilor de
ape. Berzele şi stârcii pândesc şerpii şi broaştele prin smârcuri. Pelicanii, cu gura cât o traistă, din-
tr-o singură înghiţitură, prind peşti, broaşte, viermi... Roiuri de ţânţari zboară peste stufărişul fără
margini. Când vântul adie, stufişul se îndoaie, făcând valuri, ca un lan de grâu. Pâlcurile de sălcii
arată pe unde sunt câteva aşezări de pescari. Luntrile lor merg pe gârle cotite până la Sulina, până
la Vâlcov şi Sfântul Gheorghe, unde-s pescăriile cele mai vestite de la noi.
Revedere

Codrule, codruţule'
Ce mai faci drăguţule?
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme a trecut.
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.
la, eu fac ce fac de mult: Iarna, viscolul ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le.
Troienind cărările
Şi gonind cântările
Şi mai fac ce fac de mult:
Vara, doina mi-o ascult;
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-şi cofeiele,
Mi-or cânta femeile.
Codrule, cu râuri line,
Vremea trece, vremea vine;
Tu din tânăr precum eşti,
Tot mereu întinereşti.
Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător
Pe pământ rătăcitor.
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem.
Mihai Eminescu

Mulţi poeţi a avut neamul nostru! Niciunul nu a scris poezii mai frumoase, mai pline de
gândire adâncă şi de iubire de Patrie, ca Mi- hail Eminescu.
Atât de frumoase sunt poeziile lui Eminescu, încât şi neamurile străne le-au tradus în limba lor.
Puterea rugăciunii

E noapte şi în tot satul nu se mai aude nici cel mai mic zgomot.
Numai la fereastra unei singure case, se zăreşte încă lumină. Înăuntru zace dus un copil ca de
trei ani şi mama veghează lângă el.
Doctora venise în timpul zilei, dar plecase fără să găsească leacul.
Acum biata mamă izbucneşte în plâns şi se roagă:
„Maica Domnului! Şi Tu ai avut un fiu, Şi Tu, când ţi-ai văzut fiul pe cruce, luptând cu
chinurile morţii, ai cunoscut durerea care acum sfâşie inimia mea! Ajută-l, Doamne, să se facă iar
sănătos!“
Când se ridică de la rugăciune, ochii îi erau plini de lacrimi.
Ceasornicul din perete bătu ora unu după miezul nopţii. Se aşeză iar lângă pat şi acolo stătu
până a doua zi.
Dis-de-dimineaţă, iar veni doctorul.

„Femeie, să nu ne pierdem nădejdea! Cred că am găsit leacul, care să-l facă sănătos.
Noaptea ce trecuse de ora 12, nu puteam dormi. Gândindu-mă ba la una, ba la alta, mi-am
adus aminte şi de copilul dumitale. Îndată mi-am amintit de o carte, în care citisem odată un leac
pentru boala de care sufere şi acest copilaş. M-am sculat şi repede am găsit ce căutam, ca să fac
aceste doctorii”.
Medicul îi lăsă doctoriile, îi spuse cum să i le dea şi plecă.
Mama rămase uimită şi gândi:
„Nu cumva Prea Milostiva s-a înduioşat de lacrimile mele? Tocmai când eu mă rugam,
doctorul căuta leacul! Oare nu este acesta un ajutor de la Dumnezeu?'’
Mama dădu copilului doctoria şi cu multă bucurie văzu că spre seară începe să-i fie mai bine.
Din ziua aceea, a mers tot spre bine, până sa făcut complect sănătos.
De atunci, în fiecare zi, mama aduce laude şi mulţumiri bunului Dumnezeu.
Portretul

Acum două sute de ani, muri pe neaşteptate un negustor, care lăsă averi nenumărate. În jurul
lui, nu era nici o rudă apropiată.
Se ştia că are un fiu trimis prin străinătate, încă din copilărie, dar acum nimeni din compatrioţii
lui nu l-ar mai fi cunoscut.
„Cine va moşteni atâta avere?” se întrebau toţi. După câ- tăva vreme, iată că sosesc în oraş trei
tineri şi fiecare din ei spunea că este fiul şi moştenitorul adevărat al bogătaşului.
Pe cine să-l crezi? Întâmplarea asta veni înaintea judecătorului, care porunci să i se aducă
portretul răposatului.
„Moştenirea”, zise el către cei trei tineri, „se cuvine aceluia care va nimeri cu săgeata semnul
ce am pus eu pe portret”.
Cel dintâi întinse arcul cu îndemânare, ochi liniştit şi nimeri lângă semn. Al doilea trase şi mai
aproape de semn. Când veni rândul şi celui de-al treilea, acesta întinse arcul cu sfială, începu să
tremure şi, aproape plângând, zise:
Nu. asta nu pot să o fac. Nu mă lasă inima să trag în chipul iubitului meu tată, pe care îl văd
în faţa mea, ca viu...
Mă lipsesc mai bine de toată moştenirea asta... Eu nu să-l batjocoresc după moarte..
Tu eşti adevăratul fiu, şi adevăratul moştenitor, zise judecătorul. Ceilalţi doi, care au ochit
atât de bine, sunt nişte înşelători, căci un fiu adevărat nu poate întinde arcul cu atâta nepăsare, ca să
străpungă imaginea tatălui iubit...
 Dormi, odorule iubit !

Stele în Nistru, stele sus.

Dormi; povestea mi ţi-am spus;
Stele în Nistru împădurit,
Dormi, odorule iubit.
Fie-ţi somnul uşurel,
Dragul mamei, frumuşel.
Te păzească îngeraş
Puiul mamei drăgălaş,
Ca să creşti un moldovean
Mândru, falnic năzdrăvan;
Să înverzeşti ca un stejar,
Paza vechiului hotar.
Şi cu codrul să te întreci
Şi dumbrăvile să-i treci,
Şi să-i baţi cărările
Şi să-i umbli drumurile,
Şi să-ţi aperi a ta ţară;
Pe duşmani să-i dai afară
Să ne cânte zânele,
Răsunând fântânile,
Să ne vadă zorile,
Să ne îmbete florile.
Stele în Nistru împădurit
Dormi, povestea sa sfârşit
Dragoste de mamă

Marea era plină de vase de război. Se începuse o luptă pe apă. Pe vasele de război era mare
frământare. Soldaţii alergau în toate părţile şi îndeplineau poruncile primite.
În învălmăşeala de pe puntea unui vas, un soldat scapă în apă mantaua. Se duse îndată la
ofiţerul de serviciu şi ceru voie să şi-o pescuiască din valuri. Ofiţerul nici nu a vrut să audă. Dar
soldatul sări în apă şi, apucându-şi mantaua, înnotă până la vas. Se căţără pe punte şi trecu iarăşi în
rândul soldaţilor.
Soldatul afost închis pe loc şi trimis în judcată militară, pentru nesupunere.
Cârmuitorul armatei cercetă pe soldat, ca să afle ce l-a făcut să sară în apă după manta.
Soldatuş, în loc de răspuns, băgă mâna în buzunar şi scoase o poză. Luă apoi poza cu băgare
de seamă şi arătând-o generalului, zise:
— E mama mea!
Spuse apoi şefului că această poză se afla în mantaua căzută în mare şi că ţinea la ea ca şi la
viaţa sa.
Generalul acscultă cu duioşie povestirea soldatului. Îi dete libertate şi zise către ceilalţi ofiţeri:
„băiatul care pentru chipul mamei sale e în stare să-şi jertfească viaţa, va fi un credincios fiu al
patriei! E vrednic să fie liber”.
Mama mea
Pe braţul ei mă legăna
Cu „nani, nani” mă adormea,
Să-mi fie somnul mai uşor, Mama mea.
Stând lângă leagăn, mă privea,
Şi în loată lumea nu avea
Mai drag şi mai dorit odor, Mama mea.
Iar când vreo boală mă încerca,
Ea nopţi întregi mă privighea
Şi se ruga lui Dumnezeu, Mama mea.
Şi dacă astfel mă iubea,
Cum aş putea să o uit pe ea,

Şi cum să nu o iubesc şi eu, Mama mea.

O mamă, până voi trăi,
De mine nu te vei căi!
Te voi căuta, te voi veghea, Mama mea.
Iar dacă vei îmbătrâni.
În toate te voi sprijini
Şi la dureri te voi mângâia, Mama mea.
 La cireşe

dată, vara, pe aproape de Moşi, mă furişez din, casă şi mă duc, ziua în amiaza
mare, la moş Vasile, fratele tatei mai mare, să iau nişte cireşe; căci numai la dânsul şi încă la
vreo două locuri din sat era câte un cireş văratic, care se cocea de Dumineca Mare. Şi mă chitesc
eu în mine, cum să dau ca să nu mă prindă. Intru mai întâi în casa omului şi mă fac a cere pe Ion
să ne ducem la scăldat.
Nu-i acasă Ion, zise mătuşa Mărioara; sa dus cu moşu-tău Vasile, sub cetate, la o chiuă din
Codreni, să achite nişte sumani.
Apoi mai rămâi sănătoasă, mătuşă Marioară! Vorba de adineauri; şi-mi pare rău că nu-i
văru Ion acasă, că tare aş fi avut plăcere să ne scăldăm împreună. Dar în gândul meu: Ştii că am
nimerit-o? Bine că nu-s acasă; şi de nu ar veni degrabă, şi mai bine ar fi. Şi scurt şi cuprinzător,
sărut mâna mătuşii, şi luându-mi ziua bună ca un băiat de treabă ies din casă cu chip să mă duc
la scăldat, mă strecor pe unde pot şi, când colo, mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbăni la
cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijat şi mă sileam să fac ce fac mai
în grabă, iacă mătuşa Marioara, cu o jordie în mână la tulpina cireşului.
Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la mine; coboară-te jos,
lâlharule, că te-oi învăţa eu minte!
Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie ! Dacă vede că şi vede că nu mă dau, zvârrl de
vreo două, trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă ocheşte. Apoi începe a se urca pe cireş în,
zicând: „Stăi, măi, că te căptuşeşte ca Marioara acuş!’’ Atunci eu mă dau niţel pe o creangă mai
spre poale şi apoi odată fac: zdup! în nişte cânepă, care se întin-dea de la cireş înainte şi era
crudă şi până la brâu de maltă; şi nebuna de mătuşa Marioara după mine! Şi eu fug iepureşte prin
cânepă, şi ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o
luai iar înapoi prin cânepă, fugind tot iepureşte, şi ea după mine până în dreptul ocolului, pe
unde îmi era iar greu de sărit; pe dealături iar gard, şi hârsita de mătuşă nu mă slăbea din fugă
nici în ruptul capului! Cât pe ce să puie mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm
cânepa toată palancă la pământ; căci să nu spun minciuni, erau vreo zece, douăsprezece prăjini
de cânepă frumoasă şi deasă, cum îi peria, de care nu sa ales nimica. Şi după ce facem noi
trebuşoara asta, mătuşa nu ştiu cum se încâlceşte prin cânepă, ori se împiedică de ceva, şi cade
jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vreo două sărituri mai potrivite, mă asvârl
peste gard, de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma ducându-mă acasă şi fiind foarte
cuminte în ziua aceea.
Dar mai spre seară, iacă şi moş Vasile, cu vornicul şi paznicul, strigă pe tata la poartă, îi spun
pricina şi-l cheamă să fie de faţă, când sa ispăşit cânepa şi cireşele; căci, drept vorbind, şi moş
Vasile era un cârpănos şi un pui de zgârie-brânză, ca şi mătuşa Marioara. Vorb aceea: „A tunat şi
i-a adunat“. Însă degeaba mai clănţănesc eu din gură. „Cine ce are cu munca omului?” Stricăciunea
se făcuse şi vinovatul trebuia să plătească... Vorba aceea: „Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul!” Şi
aşa, tata a dat gloaba pentru mine şi pace bună. Şi după ce a venit ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o
chel- fănealâ ca aceea, zicând:
Na! satură-te de cireşe! De acum să ştii că ţi-ai mâncat lefteria de la mine, spânzuratule! Oare
multe stricăciuni am să mai plătesc eu de pe urma ta? Şi iacă aşa, cu cireşele, sa împlinit vorba
mamei, sărmana, iute şi degrabă: „că Dumnezeu nu ajută celui care umblă cu furtişag”. Insă ce ţi-i
bună pocăinţa după moarte? Apoi ruşinea unde o mai pui? Mai pasă de dă ochi cu mătuşa
Marioara, cu Moş Vasile, cu văru Ion şi chiar cu băieţii şi fetele din sat.
Vino, vară

Şi în dulci visuri să mă afunde

Şopotul de limpezi unde,
Doinele păstorilor ,
Şi mireasma florilor.

Vino, vino, dulce vară,

Să mai ies la câmp afară;
 Să urc plaiuri gâfâind,
Văi poiene să colind.

Să mă uit cum vin la ape,

Oi din munte să se sadape;
Dintre culmi să desluşesc
Viers de fluier ciobănesc.

Freamăt de pădure verde

Blând auzul să-mi dezmierde;
Ostenit apoi să cad,
Jos, la umbra unui brad.

Pat să-mi fie dulma în floare,

Ceru-albastru învelitoare;
Să mă adoarmă în molcom cânt
Brazii clătinaţi de vânt.

Un mare erou

Gheorghe Călin e invalid de război. Şi-a pierdut o mână şi un picior în bătălie.

Întotdeauna m-am uitat la dânsul cu jale, cum stă singur pe prispă, la soare, cu cârja alături. Mă
întrebam pe gânduri: „Oare nu-i parcă rău că şi-a dat o mână şi un picior pentru ţară?”
Odată mi-am luat inima în dinţi şi mi-am spus gândul pe faţă:
—Bade Gheorghe, nu era oare mai bine să te pui la adăpost în timpul bătăliei?
El a înălţat capul şi m-a privit cu mirare, rostind:
 Nu te înţeleg, copile. Ce vrei să spui? Cum puteam să mă pun la adăpost, când duşmanul voia
să năvălească în ţară?
M-am ruşinat de gândurile mele netrebnice. Am coborât ochii în pământ. Pe urmă, târziu, am
îndrăznit să întreb. — Dar cum a fost toată întâmplarea, bade Gheorghe? Te rog să-mi istoriseşti şi
mie.
Gheorghe Călin a pus mâna lui teafără pe urmărul meu, vorbind cu blândeţe:
Bine, Ionică. Am să-ţi povestesc. Era într-o dimineaţă, încă dinaintea zorilor. Începuseră să
bată tunurile. Comandantul nostru ne îmbărbăta, trecând de la unul la altul şi spunându-ne: ,,Luaţi
aminte, flăcăi! Astăzi are să fie o zi grea pentru toţi!”
Pe urmă sa deslănţuit urgia. Sau năpustit duşmanii pe şanţurile noastre, trăgând cu puştile şi cu
mitralierele.
Am sărit şi noi împotriva iar cu baioneta. Comandantul mergea înaintea noastră, strigând:
„înainte, flăcăii mei!’ Nu vă lăsaţi, voinicii mei!” Văd deodată un inamic repezindu-se cu poişca în
pieptul comandantului. Am sărit să-l răstorn la o parte. În aceeaşi clipă a plesnit un obuz şi n-am
mai ştiut ce se petrece în jurul meu. M-am deşteptat la ambulanţă.
Dar am aflat atunci că şi ai noştri au biruitşi că numai comandantul i-a dus la izbândă. Acum
gândeşte-te şi tu, Ionică! Am rămas fără mână, am rămas fără picior; dar duşmanul a fost împins
înapoi în şanţurile lui. Ce se întâmpla dacă m-aş fi tupilat la adăpost ca un ticălos?
Glasul lui Gheorghe Călin tremura uşor.
Am tăcut.
Mare erou! gândii eu apoi.
Şi câţi de aceştia are ţara!

Tăticul meu tot înainte !

 Când a intrat tăticu în foc,
O cruce a făcut pe loc
Şi sa legat prin jurăminte
Să meargă tot mereu înainte
Veneau duşmanii în puhoi,
Urlau ca în ziua de apoi,
Ieşeau din şanţuri, din morminte...
Tăticul meu tot înainte!

Trăgeau cu tunuri şi cu flinte...

Tăticul meu tot înainte!
Cădeau în val duşmanii răi,
Cădeau şi-ai noştri, dragi flăcăi,
Mureau, în piept cu doruri sfinte...
Tăticul meu tot înainte!

Iar cerul sa aprins văpaie

Şi sângele curgea şiroaie,
Pământul tot era fierbinte...
Tăticul meu tot înainte !

O schijă l-a lovit în piept;

Dar na căzut; a rămas drept

Şi-a mai strigat doar cinci cuvinte: Eu mor! Băieţi, tot înainte!..
 Trâmbiţaşul lon Nicoară

Numele lui era Ion Nicoară; dar întregul regiment de călăreţi îi zicea „trâmbiţatul”.
Şi nu de grabă îi spuneau aşa camarazii.
Când suna Ion Nicoară din trâmbiţa sa de alamă, toţi ostaşii se înflăcărau şi porneau ca
arhanghelii la luptă.
Până şi caii regimentului erau cuprinşi de neastâmpăr când auzeau sunetul trâmbiţei lui
Nicoară.
Într-o zi, o luptă straşnică începu.
Tunurile băteau de-ţi luau auzul, mitralierele pocneau, obuzele inamice se spărgeau la fiece
pas, într-un zgomot asurzitor.
Era numai foc, şi fum, şi tunet...
Nicio comandă nu se mai auzea.
Dar bravii noştri flăcăi înaintau întruna fără teamă, căci auzeau mereu goarna trâmbiţaşului
Nicoară, care suna suna cu toată puterea, ca o comandă de înaintare.
La un moment dat, se vede treaba că inamicul a băgat de seamă că trâmbiţaşul este cel care dă
curaj năprazniciloir noştri ostaşi.
Câţiva duşmani se repeziră atunci spre Nicoară să-l înconjoare. Când vede primejdia, Nicoară
lasă goarna pune mâna o puşcă mitralieră şi începe să tragă.

Unul, doi, trei duşmani cad la pământ. Ceilalţi se întorc fugind.

Şi apoi iar se aude goarna, iar se începe înaintarea contra inamicului, care se retrage.

Ura! Ura! Strigă ai noştri ocupând şanţurile părăsite de inamic....

Apoi când liniştea se lasă, când bravii ostaşi încep să-şi povestească despre straşnicul atac,
toate glasurile laudă pe Nicoară:

Să trăieşti, trâmbiţaşul nostru! În focul iadului pe care-l strecurăm, doar glasul trâmbiţei tale îi
auzeam. El ne dă curaj şi el ne spunea că mergem tot înainte.
Un joc din copilăria lui Şfefan-Vodă

Vară şi cald.
Apa Trotuşului se scurge la vale rostogoliindu-se, cu urlete grozave, încet şi lin...
Ar mai sta parcă...
Ar sta să privească la ceata de copii de pe mal... Ba cum s-ar mai duce la ei şi cum s-ar
amesteca în jocul lor!
E gălăgie mare pe mal.
Două cete de copii zburdalnici.
lată, stau acum. Unul zice: una, două, trei! O ceată se repede în cealaltă.
Lupta începe. E prăpăd...
Dintre toţi copiii, doi sunt mai aprigi, unul cu plete lungi şi frumos la faţă, dar mic la stat şi
iute la luptă; iar altul mai înalt şi mai voinic.
Cel dintâi e Ştefan, fiu de Domn, cel de-al doilea e Gheorghiţă, un copil din
sat, din Borzeşti. Ceata lui Ştefan e armata moldovenească; iar a lui Gheorghiţă,
tătărească.

Şi strigă cetele noastre şi se luptă, şi se luptă, până când ceata lui Ştefan prinde pe Gheorghiţă.
Iată-l acum pe Ştefan, cum stă ţanţoş pe o buturugă,, parcă cine ştie cine ar fi.
 lată-1 şi pe Gheorghiţă, tătarul, adus de 3 ostaşi de-ai lui Ştefan.
Gheorghiţă stă legat cu curpeni şi nici nu râde, nici nu zâmbeşte; ca la război.
Ştefan îl judecă. Ştefan e Domn acum.
La spânzurătoare, tătare! La spânzurătoare!
Ostaşii lui Ştefan iau pe Gheorghiţă şi se prefac că-1spânzură.
Dar iată... praf, nor de praf!
Acum se aude gălăgie. Iată că vin Tătarii adevăraţi, urlând sălbatic.
Toţi copiii uită şi de Gheorghiţă şi de tot, şi o iau la sănătoasa.
Bietul Gheorghiţă nu se poate mişca... Săgeţile Tătarilor îl străpung...,
Şi Tătarii, ca Tătarii, trec vijelios înainte...
După ce se potoli năvala, Ştefan veni iar la locul unde se jucase cu ceilalţi copii. Sărmanul
Gheorghiţă era mort, legat de copac. Zeci de săgeţi îi străpunseseră corpul...
Lacrimile curgeau din ochii lui Ştefan.
Am să te răzbun! Am să te răzbun!
Şi aşa sa întâmplat mai târziu.
Sosit-a vara înapoi

Cu firea ei cea arzătoare

Sosit-a vara înapoi;
Toţi pomii sunt în sărbătoare,
În tei stă floare lângă floare..,
E dulce vara pe la noi!

Când dimineaţa se iveşte

Din al văzduhurilor fund,
Tot câmpul parcă întinereşte.
Iar, deşteptată de pe prund,
Cireada satului porneşte...

În urma ei, un roiu de grauri,

Ca nişte maluri cenuşii,
Se amestecă prin bălării,
Se aşează în coarne pe la tauri,
Fac fel de fel de nebunii,
 Până ce în zarea depărtată,
Spre lacul trist, se pun pe drum,
Şi cum se duc, acum şi acum,
Se mai zăresc încă odată
Ca rămăşiţa unui fum.

Melcul şi viermele de mătase

Într-o zi, melcul se urcă pe o cracă de dud. Între nişte rămurele, dădu peste un vierme lung, cu
pielea alburie, ce se tot mişca în toate părţile. Melcul se apropie de arătarea asta; îşi trase corniţele
şi se vârî în căsuţa lui. Apoi, văzând că nu-i face nimic, îşi scoase iar corniţele. Viermele se
zvârcolea cu neastâmpăr.
Eşti bolnav? întrebă melcul.
Viermele se opri şi se uită nemişcat la melc.
 Ţi-ai pierdut poate căsuţa?
(Melcul nu-şi putea închipui vreo vietate fără căsuţă în spate).
Dar viermele nu-1 luă în seamă, ci îşi vedea de treaba lui. Se zbătea mereu şi torcea din balele
gurii un firicel foarte subţire.—Bietul, stă să moară!... gândi melcul.
Viermele torcea fără încetare firul pe care-1 răsucea în jurul său. Plasa de fire se îndesi ca o
sită, ca un văl, prin care
trupul său abia se vedea. În sfârşit, se îngroşă într-atâta, că se făcu ca o coajă, prin care nu se mai
zărea nimic. Viermele se închisese într-o gogoaşă gălbuie, mai mare decât vârful degetului meu.
Nenorocitul! zise melcul înduioşat, sa închis într-o căsuţă fără ferestre. O să moară năbuşit!
Şi ciocăni cu corniţele lui în pereţii căsuţei. Şi bătu zile de-a rândul, cu răbdarea ştiută a
melcului. A bătut până abia li răspunse o voce stinsă dinăuntru:
Cine îmi tulbură liniştea?
Melcul se furişă în căsuţa Iui şi aşteptă.
Intr-o zi, o găurice se deschise în pereţii gogoşii. Găuricea se făcu gaură şi lăsă să iasă afară
un căpuşor şi două picioruşe; apoi deodată îşi făcu loc un fluture adevărat. Fluturele bătu din aripi
şi zbură împrejurul crăcilor de dud.
Melcul se apropie de căsuţa de unde ieşise fluturele; o cercetă cu corniţele si văzu cu mirare că
viermele nu mai era acolo.
— Ce s-ar fi întâmplat? Ce taină o fi şi asta? se întrebă melcul aproape speriat.
Şi se întoarse grăbit — aşa cum merg de repede melcii spre tovarăşii lui, să le povestească ce-a
văzut.
Taina o ştiţi şi voi: era un vierme de mătase. Căsuţa gălbuie era gogoaşa formată din firele de
mătase, toarse din gura viermelui; iar viermele închis în gogoaşă, sa prefăcut în fluture. A ieşit din
gogoaşă, ca să ouă. Ouăle sunt mititele cât vârful creionului. Lumea le zice sămânţă de viermi de
mătase. Cum începe primăvara şi dau frunzele de dud, din seminţe ies viermişori, care mănâncă
frunze, până se fac viermi mari.
Atunci povestea vieţii lor începe iar de la cap.

Buruieni de leac
 Nu e zi de la Dumnezeu să nu auzim de nenumărate ori, şi prin cărţi tot aşa se scrie:
„Ţară mai mândră ca a noastră nu mai este... Ţară mai bogată ca a noastră nu se mai află...”
Şi aşa este...
Dar unde se află mai multă sărăcie?
La noi.
Fiindcă nu suntem destul de vrednici de bogăţiile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pământul.
Pentru că nu suntem îndestul de harnici să folosim toată mulţimea de daruri naturale ale ţării.
Pentru că nu arn înţeles îndeajuns sfaturile înţelepte scrise prin cărţile care ne cad sub ochi.
Din pricinile astea, în ţara atâtor tei, cumpărăm ceai de tei; în ţara cu soc prin toate gardurile,
cumpărăm ceai de soc; pe pământul nostru izma se iroseşte zadarnic şi noi dăm bani grei pe ea la
farmacii. Pe toate drumurile şi locurile părăsite se usucă muşeţelul şi, când ne spune doctorulsă-i
facem ceai pentru trebuinţe casnice, dăm fuga la farmacie.
Facem ca ciobanul, care dus la bărbier şi scuipând pe jos, când i sa pus sub ochi scuipătoarea,
sa necăjit şi a„ spus răspicat:
„Ia-o de aici, că acum scuip în ea!...
Aşa facem noi: Dumnezeu ne îmbie cu tot felul de bunătăţi şi de bogăţii, şi noi le dăm cu
piciorul.
Ia să ne băgăim minţile în cap şi să facem bunătatea ca vara să strângem un coş de flori de soc,
unul de flori de muşeţel, un coş de flori de tei, vreun braţ bun de frunze de izmă.
Să le uscăm bine întinse pe nişte ziare, la umbră şi să le păstrăm în nişte pungi pentru iarnă.
Din florile de soc vom face un ceai, cu care vindecăm tusea şi durerile de piept.
Din florile de muşeţel vom face un ceai cu care ne spălăm prin gură, spălăm vreo rană, sau îl
picăm cald în urechi când ele ne curg şi ne lecuim repede.
 Din florile de tei vom face în ficare seară, când suntem neliniştiţi şi visăm urât, un ceai cald
îndulcit cu miere şi vom avea odihnă. Dimineaţa un ceai de teiu e mai bun decât oricare alt ceai.
Când avem diaree, dureri de stomac, un ceai cald de foi de ismă e minunat.
Şi scăpăm astfel de birul către spiţeri.
Pentru cine vrea să înţeleagă şi să trăiască mai bine. Cine nu bagă în cap, rămâne prost şi rob
străinilor.

Dimineaţa

Frumos miroase
Codrul de brad.
Gălăgioase,
Apele cad.

Crângul doineşte
Prin mii de guri;
Vântul porneşte
De prin păduri.

Miros de floare
Pluteşte în crâng;
Spre tămâioare,
Fluturi se strâng! /
O zi de vară

După răsăritul soarelui, gospodarul ia coasa, ori sapa în spinare şi pleacă la muncă. Gospodina,
rămasă acasă, îşi suflecă mânecile, intră în oborul vitelor, dă drumul viţeilor închişi, deschide
coteţul pasărilor, caută cuibarele de ouă şi toarnă apă proaspătă în teici. Când a isprăvit cu
orăteniile, intră iar în casă şi scoală copiii. Le găteşte, le dă de mâncare şi îi trimite: pe cel mai mic
cu gâştele şi cu oile la câmp; pe cel mijlociu la şcoală; şi pe fata cea mare cu laptele la oraş.
Când soarele se înalţă de un stat de om pe cer, el găseşte toată lumea rânduită la treburi.
Prăşitorii, pierduţi prin porumburi, scot maldărele de buruieni. Cosaşii se mişcă înşiraţi, parcă ar
înnota. Copiii, tolăniţi pe coaste, cu câinii alături, cântă din fluier, în timp ce vitele pasc liniştite.
Cărăuşii pornesc cu carele încărcate pe drumuri. În şcoala satului răsună cântecul rugăciunii. Mica
lăptăreasă şi-a încărcat vasele şi a ajuns de dimineaţă la oraş. Aici găseşte străzile stropite şi
măturate, lucind de curăţenie. Oameni grăbiţi se încrucişează pe uliţe cu fel de fel de trăsuri şi
automobile. Fiecare se duce la slujba lui: unul la birou, altul la fabrică, ori la atelier, după cum le e
meseria. Prin oraşele mari, autobuzele, tramvaiele, trec încărcate cu elevi şi profesori către şcoli,
cu ofiţeri, cu funcţionari, cu meseriaşi.
În oraşe, ca şi în sate, munca nu se potoleşte până la prânz, când soarele, aşezat drept deasupra
capului, face parcă semn să înceteze truda oamenilor.
Numai afară, în câmp, e frumos şi bine. Acolo adie vântul, aducând mirosurile a mii de flori.
Albinele bâzâe iuţite şi strâng miere, fără să ştie de odihnă. Bondarii, întărâtaţi, aleargă în toate
părţile; muştele înţeapă şi necăjesc vitele. Şopârlele aleargă peste poteci. Furnicile harnice cară
hrana la muşuroaie. Oamenii muncitori, după ce au mâncat şi sau odihnit puţin la umbra carelor,
pornesc iar la muncă. Copiii aleargă după fluturii neastâmpăraţi, păsările cântă, greierii ţârâiesc.
Soarele se lasă spre apus. Vacile trec mugind pe uliţele satului. Cârdurile de fete şi flăcăi se
întorc cântând cu sapele şi coasele pe umăr. Cărăuşii sosesc domol şi carele scârţâie, parcă plâng
de osteneală. Toţi se adună pe lângă case, la mâncare şi la adăpost. Copiii, care au hoinărit pe
dealuri şi prin păduri, curg grămadă pe uliţe. Unul a găsit un cuib de pasăre şi-l poartă în palmă, ca
pe-o comoară. Altuia îi aduce un mănunchi de flori sălbatice şi mure de pădure.
A fost o zi lungă, caldă; plină de muncă pentru oamenii mari; de petrecere pentru copii, pe
pajiştile cu flori, în păduri după mure şi zmeură, la gârlă şi la scăldat.
Soarele scapătă după deal, poleind toată zarea culmilor. Un nor mare, cu multe turle, se ridică
în apus, ca un palat din basme. Amurgul, încet, încet, învineţeşte toate; glasurile amuţesc. Lumea
de la sate, ostenită de munca zilei, se culcă mai de vreme. Noaptea se odihneşte toată suflarea de
pe pământ.
Numai broaştele bălţilor, pentru că au dormit toată ziua, ies la mal şi se pun toată noaptea pe
orăcăit. Dar oamenii dorm duşi.

Amurg

unţii umbresc,
Soarele apune;
O rugăciune
Codrii şoptesc.

Pâlcuri spre stat

Vin de la muncă,
Liniştea în luncă
Creşte treptat.

Luna pe deal Tainic răsare;

În depărtare, Plâns! de caval.
Carele trag
În bătătură
Ţipet si gură.
Sfaturi pe prag.

Istoria Neamului Românesc.

Patria şi pământul românesc. Strămoşii noştri.

România este patria noastră. Ea cuprinde pământul dintre Dunăre, Nistru, Tisa şi Marea
Neagră.
România este locuită de noi, românii, şi pe pământul ei sa născut Poporul Românesc.
Fraţi de-ai noştri se găsesc în număr mare, şi în afară de hotarele ţării, adică dincolo de Nistru,
de Dunăre şi de Tisa.
România este străbătută prin mijloc de şirul munţilor Carpaţi. Din munţi se lasă de-o parte
dealurile Moldovei până la Nistru şi dealurile Munteniei, care se pierd în câmpia românească,
aşternută de-a lungul Dunării. De cealaltă parte a munţilor, pământul rămâne înalt, alcătuind
podişul Transilvaniei.
Dincolo de acest podiş, este câmpia care se întinde până la Tisa.
Pretutindeni se găsesc oraşe şi sate româneşti, care se ţin lanţ, pe câmpii, pe sub poalele
munţilor şi de-a lungul apelor.
Dumnezeu ne-a împodobit patria cu toate darurile şi frumuseţile pământului: munţi cu păduri,
dealuri cu pometuri şi vii, câmpii cu tot felul de semănături, ape cu peşti şi marea deschisă larg ca
să ne ducem bogăţiile în toată lumea.
Noi, Românii, ne-am pomenit aici şi vieţuim pe acest pământ de când lumea. Strămoşii noştri
au fost Dacii sau Geţii, popor viteaz, peste care au venit, acum 1800 de ani, romanii, un alt popor
tot aşa de viteaz.
Din amestecul acestor două neamuri s-a născut Poporul Român.
Peste neamul românesc au trecut popoare barbare, veniţi din toate părţile lumii, dar cele mai
multe sau risipit ca frunza la bătaia vântului. Noi, Românii, am rămas aici neclintiţi de nici o
furtună.
Alţi barbari ca : Ungurii, Bulgarii, Ruşii, Turcii, sau aşezat în jurul nostru şi au încercat să ne
rupă câte o bucată din pământul strămoşesc.
Dumnezeu ne-a dat putere să învingem totdeauna şi să ne păstrăm atât neamul cât şi pământul
moştenit de la strămoşi.
Dacii

Pământul pe care trăim astăzi noi, românii, se numea altădată Dacia, fiindcă era locuit de un
popor.
Dacii erau de statură potrivită, oacheşi şi bine legaţi. Se purtau cu barbă şi plete lungi. Cei mai
bogaţi dintre ei aveau un fel de căciuli de pâslă, pe când poporul de rând umbla cu capul
descoperit.
Îmbrăcămintea Dacilor se asemăna foarte mult cu a sătenilor noştri de la munte. Purtau cămăşi
de in, cioareci şi suman de dimie. Peste cămaşă, se încingeau cu un brâu lat. brâu lat. Iarna puneau
pe deasupra cojoc. În picioare aveau opinci, legate cu nojiţe.
Locuinţele Dacilor erau făcute din bârne sau din vălătuci şi împrejmuite cu uluci ascuţite la
vârf.
În timp de pace, Dacii lucrau pământul, cultivând: grâu, mei, in, cânepă şi viţă de vie. Totodată
ei creşteau şi vite multe: cai, boi, vaci şi oi şi se ocupau şi cu albinăritul.
Făceau şi comerţ. Astfel vindeau în alte părţi grâne, vite, miere, ceară de albine şi aduceau de
acolo arme şi ştofe.
Femeile dace îşi creşteau bine copiii şi îngrijeau foarte mult de casă. Ele torceau lâna, inul şi
cânepa, din care ţeseau pânză şi stofe pentru îmbrăcăminte.
Dacii credeau în zeul lor, Zalmoxis.
Erau oameni indrăzneţi, războinici şi fără frică de moarte. Ei credeau că cine luptă şi moare
pentru ţară, e fericit pe lumea cealaltă. Această credinţă, îi îmbărbăta şi mai mult şi-şi dădeau cu
drag sângele pentru ţară.
Armele Dacilor erau: arcul cu săgeţile, praştia, suliţa, securea şi sabia încovoiată cu vârf.
Steagul lor avea înfăţişarea unui balaur cu capul de lup. La început, Dacii nu erau uniţi. Mai târziu,
un rege cu numele de Burebista, a izbutit să-i unească pe toţi într-un singur popor. Sub Burebista,
ei au ajuns un popor tare şi vestit. Capitala Daciei era Sarmisegetuza, cetate, ale cărei rămăşiţe s-au
descoperit mai târziu în judeţul Hunedoara.

Legenda întemeierii Romei

Romanii îşi trag numele de la cetatea Roma, care se găseşte în Italia. Iată legenda acestei cetăţi:
De mult, acum vreo 3000 de ani trăia în ţinutul Italiei un rege, pe care îl chema Proca.
Acest rege avea doi fii. Pe unul îl chema Amuliu şi pe, celălalt Numitor.
Când regele Proca era aproape de moarte, cheamă pe cei doi fii ai săi lângă dânsul şi îi povăţui
astfel:
Copiii, mei! Simt că am să mor. Dorinţa mea este ca după moartea mea să domniţi fiecare cu
rândul, câte un an. Şi şi-a dat sfârşitul.
Amuliu, fiindcă era cel mai mare, se urcă el întâi pe tron. După ce sfârşi însă anul de domnie
nu voi să lase pe fratele său Numitor să domnească după el. De teamă să nu-i ia domnia cu sila, îl
băgă în închisoare împreună cu fiica sa, Lea-Silvia. Aceasta născu în închisoare doi copii gemeni.
Amuliu, când auzi de cei doi prunci născuţi, sa temut ca să nu-i ia domnia, când se vor face
mari. De aceea se hotărî să-i piardă şi trimise un servitor credincios al său, să-i omoare.
Acesta, văzându-i aşa de drăgălaşi, se înduioşa şi în loc să-i omoare, îi puse într-o albie şi le
dătu drumul pe apa Tibrului.
Albia a fost luată de apă şi a plutit multă vreme la vale. Într-un timp a fost scoasă de valuri la
mal şi s-a oprit în dreptul unui pom. Pe marginea apei nu era ţipenie de om, iar copilaşii au început
să plângă de foame.
 Din întâmplare, trecu pe acolo o lupoaică. Aceasta era tare necăjită, fiindcă puii ei fuseseră
omorâţi de vânători.
Lupoaica s-a apropiat de copilaşi şi le-a dat să sugă. Aşa şi-au ţinut zilele bieţii copilaşi, până
când sau abătut pe acolo nişte ciobani.
Aceştia i-au luat cu dânşii şi i-au îngrijit, iar copiii au crescut mari şi voinici.
Când aflară ei de fapta moşului lor, Amuliu, sa dus cu tovarăşii lor ciobani şi l-au scos din
domnie.
În locul lui au pus rege pe Numitor, pe care l-au scos din închisoare, împreună cu mama lor.
Numitor, drept mulţumire, pe lângă alte daruri, a dat voie lui Rom şi Rem, căci aşa se chemau
copiii, să-şi întemeieze o cetate, pe locul unde îi alăptase lupoaica.
Atunci când cetatea a fost terminată, trebuia să i se dea un nume. Fiecare dintre fraţi voia să-i
dea pe al lui. Ca să se împace, s-au învoit ca să se urce fiecare pe câte un deal şi acela dintre ei să
rămână stăpân, care va vedea zburând mai mulţi vulturi.
Rem văzu şase vulturi, iar Rom, doisprezece. El rămase stăpân pe cetate, îi dete numele său
Roma şi puse cetăţii, gravură, o lupoaică alăptând doi gemeni.
Astfel se spune că s-a întemeiat oraşul Roma. Urmaşii lui Rom se numiră Romani, după
numele cetăţii.

Romanii

La început, Romanii stăpâneau numai cetatea Roma şi puţină întindere de pământ în jurul ei.
Cu trecerea vremii, ei s-au înmulţit şi fiind oameni vrednici şi cu multă minte, au ajuns să
stăpânească toată lumea.
Romanii erau înalţi şi bine legaţi. Se purtau fără barbă şi fără mustăţi. Umblau de obiceiu cu
capul gol şi cu părul tuns. Peste îmbrăcăminte, aveau un fel de manta, numită togă, care era ţesută
din lână albă. Toga era lungă, fără mâneci şi cu colţurile rotunde, prinsă la gât cu o copcă. În
picoare purtau sandale, pe care le legau cu nişte curele.
Romanii locuiau în case zidite din piatră şi cărămidă. Casele erau tencuite şi vopsite cu var.
Ei erau meşteri la clădit oraşe, şosele şi cetăţi.
Oraşele Romanilor, aşezate pe dealuri, erau măreţe prin clădirile frumoase, prin străzile drepte
şi prin mulţimea statuilor şi a templelor. Astfel, cetatea Roma era cea mai frumoasă din lume, prin
clădirile măreţe şi prin templele frumoase.
Romanii erau deştepţi, învăţaţi şi foarte muncitori. Le plăcea mai cu seamă munca pământului.
Ea era la ei aşa de preţuită, că însemna o mare cinste să fie cineva plugar. Chiar conducătorii ieşeau
la plug.
Parte dintre romani se îndeletniceau cu meşteşugurile şi cu comerţul de tot felul.
Femeile romane aveau grijă de gospodărie. Torceau inul, cânepa şi lâna, din care ţeseau pânză
şi ştofe pentru îmbrăcăminte.
Ele îngrijeau cu multă tragere de inimă de creşterea copiilor. Cea mai mare fală a unei mame
romane era să aibă copii bine crescuţi.
Romanii credeau în mai mulţi zei.
Limba lor era limba latină, din care se trage şi limba noastră românească.
Poporul roman îşi iubea fără seamăn patria.
Viaţa lor nu preţuia nimic, atunci când era vorba să şi-o jertfească pentru ţără.
Ca arme aveau: suliţa, lancea, arcul cu săgeţi şi o sabie scurtă şi dreaptă. Când voiau să
dărâme vreo cetate, romanii aruncau pietre cu nişte maşini numite balişte.
în ziduri izbeau cu nişte drugi de fier, numiţi berbeci. Pentru apărare, ei purtau coifuri de
metal pe cap, cămaşă de zale şi scut.
Romanii au avut cea mai puternică armată şi cei mai buni generali.
Traian şi Decebal

Cel mai vestit împărat al Romanilor a fost Traian.

Traian s-a născut într-o cetate din Spania, dintr-o familie săracă. Luat în armată ca soldat, prin
voiciunea şi priceperea lui în ale războiului, a ajuns repede la gradul de general.
Deşi avea un grad aşa de mare, Traian nu era mândru, ci trăia şi muncea la rând cu toţi
soldaţii, îndurând aceleaşi greutăţi.
Acest lucru îl făcea şi mai mare în faţa soldaţilor, şi mai iubit de ei.
Despre priceperea lui în războaie se dusese vestea până la împăratul Romanilor de pe vremea
aceea, numit Nerva, care neavând copii, l-a făcut moştenitorul tronului său.
Astfel Traian, din băiat sărac, prin muncă, cinste şi înţelepciune, ajunse împărat.
Ca împărat, cel dintâi gând al lui, a fost să aibă o ţară mare şi vrednică de numele ce-l poartă.
Pentru aceasta, Traian a fost nevoit să poarte războaie cu multe popoare şi la urmă cu poporul
dac, care bătuse în câteva rânduri armata romană. Deşi dacii aveau acum în fruntea lor pe cel mai
viteaz dintre regi, pe Decebal, Traian izbuti să-i bată.
Decebal a fost un rege înţelept, vrednic şi foarte priceput în războaie.
Îşi iubea cu multă căldură ţara precum şi poporul din care făcea parte. Era un om hotărât şi nu
se lăsa învins.
Când a venit ca rege, el a găsit poporul Dac împărţit în mai multe grupe. Strânse la un loc, din
nou, pe toţi dacii şi făcu un regat mare şi puternic.
A organizat armata, după pilda armatei romane şi a clădit cetăţi, pentru a fi gata în orice clipă.
El nu dădea lupta, până nu era destul de bine organizat.
Din războaiele pe care le-a purtat Decebal cu Traian, ce vede mai bine, cât de mult îşi iubea
Decebal ţara şi cât de bărbăteşte s-au împotrivit armatele dacice când sa apropiat primejdia.
 Columna lui Traian
Naşterea poporului român
Romanii ajunseră cu stăpânirea până la Dunăre şi Dacii socoteau această stăpânire o primejdie
pentru ţara lor.
Ca să slăbească pe romani, dacii au început să treacă Dunărea şi să lovească armatele romane.
Din această pricină, s-au dat multe lupte între romani şi daci.
Dacii au bătut de mai multe ori armatele romane şi iau silit pe împăratul lor să le plătească
anual o sumă de bani, pentru a-i lăsa în pace.
Aceasta era o mare ruşine pentru poporul roman.
De aceea, cel dintâi gând al împăratului Traian, când a venit pe tron, a fost să scape pe romani
de această umilinţă.
El a poruncii să nu se mai plătească dacilor nici o sumă de bani şi a pornit război împotriva lor.
Deşi dacii aveau în frunte pe Decebal, cel mai viteaz dintre regi, au fost învinşi în anul 101.
Decebal a cerut pace, legându-se să fie credinciosul supus al romanilor. Îndată după acest
război, Decebal a început însă să se pregătească de alt război, în taină. Traian aflând că Decebal şi
dacii lui nu se astâmpără, au pornit împotriva lor, al doilea război. El a trecut cu armatele peste
Dunăre, pe un pod de piatră, ale cărui urme se văd şi astăzi la Turnu-Severin.
 A ajuns până la Sarmisegetuza, capitala Daciei, unde s-a dat cea mai sângeroasă luptă.
Nemaifiind nici o nădejde de scăpare, Decebal s-a străpuns cu sabia, iar capii oştirei au băut
otravă, ca să nu cadă vii în mâinile romanilor.
După moartea lui Decebal, frumoasa şi bogata dacie a fost alipită de Traían la marea împărăţie
romană.
Traian a fost primit la Roma cu onoruri şi i s-a ridicat o coloană de marmură, numită
„Columna lui Traian’’, pe care sunt săpate toate luptele cu dacii. În amintirea luptelor clin Dacia,
Traian a mai ridicat un monument, ale cărui urme se văd şi astăzi lângă satul Adamclissi din
Dobrogea. Pietrele cioplite au fost aduse în Bucureşti şi se pot vedea la Muzeul Militar.
Traian a adus în Dacia locuitori din toate părţile împărăţiei romane. Aceştia au trăit în pace cu
dacii. Aşa au început încet-încet, a se împrieteni şi a împrumuta unii altora vorbele, precum şi
portul şi obiceiurile.
După o vreme, s-au făcut şi căsătorii între tinerii romani şi tinerele fete ale dacilor, precum şi
între flăcăii daci şi fetele romane.
Astfel dacii şi romanii, au început să se amestece unii cu alţii. Din amestecul lor a ieşit un
popor nou, care cu vremea s-a numit Poporul Român.
De la romani, noi am păstrat limba pe care o vorbim şi unele obiceiuri, iar de la daci avem
ţara, portul şi iubirea de neam. Vitejia este o moştenire şi de la unii şi de la alţii.
Cu drept cuvânt suntem mândri cu viţa noastră. Puţine popoare în lume au nişte părinţi atât de
vestiţi ca Neamul Românesc.

Năvălirea barbarilor

Peste tânărul popor român, aproape de la început, au năvălit o mulţime de popoare barbare.
Ele cutreierau ţara în lung şi în lat, prădând tot ce le ieşea înainte.
Din pricina lor, împăratul Aurelian a fost nevoit, în anul 271, să retragă armatele şi
funcţionarii din Dacia. Locuitorii însă au rămas pe loc şi s-au adăpostit, de furia acestor barbari, în
ascunzişurile munţilor şi prin desişurile codrilor, ferindu-se din calea lor.
Cel dintâi popor care a năvălit în Dacia, sunt goţii, de viţă germană. Ei erau blonzi şi cu ochii
albaştri.
Dar cel mai înspăimântător şi mai fioros dintre popoarele barbare au fost hunii. Aceştia erau
îngrozitori la vedere. Aveau trupul scurt, faţa colţurată, obrajii ieşiţi în afară, ochii mici şi nasul
turtit. Umblau îmbrăcaţi în piei de fiare.
Erau foarte cruzi şi mai răi decât fiarele. Bărbaţii îşi petreceau mare parte din viaţă pe cai, iar
soţiile şi copiii erau purtaţi în căruţe.
Aceşti barbari au înspăimântat lumea întreagă, fiindcă pe unde treceau, nu lăsau în urma lor
decât foc şi pârjol.
Hunii erau oonduşi de cumplitul lor rege, Atila.
La urmă, hunii s-au aşezat în Ungaria de astăzi, unde erau păşuni întinse pentru cai. După
moartea lui Atila, puterea lor sa risipit.
Gepizii au fost împinşi de la răsărit de un alt popor barbar, numit avarii, înrudiţi cu hunii. În
cele din urmă ei sau aşezat tot în Ungaria de astăzi.
În urma avarilor au venit slavii şi apoi bulgarii, care sunt strămoşii sârbilor şi bulgarilor de
astăzi. Bulgarii erau de acelaşi neam cu hunii şi avarii.
Năvălirile barbare au ţinut vreme de o mie de ani.
În acest timp, românii au suferit mult, dar nu sau dat învinşi şi nu au părăsit pământul
strămoşesc.
De atunci a rămas cuvântul: Din valuri mari de foc nici că mă vor clinti din loc.
Năvălirea Ungurilor în Transilvania locuită de Români

Un alt popor barbar care a năvălit dinspre răsărit au fost ungurii sau maghiarii.
Ei erau de acelaşi neam cu hunii, avarii şi bulgarii, cu care se asemănau în cruzimi, în obiceiuri
şi urâţenii. Ca şi hunii, ei umblau din loc în loc, după pradă, iar în urmă, pe la anul 900, sau aşezat
în câmpia de dincolo de Tisa, unde sunt şi astăzi.
Înainte de a se aşeza pe valea Tisei, ungurii auzind că dincolo de Tisa este o ţară bogată şi
frumoasă, au trimis iscoade, ca să afle dacă este adevărat sau nu.
Aceştia, când sau întors, au povestit căpeteniei lor că nu au văzut ţară mai bogată şi mai
frumoasă ca Transilvania. Ei au spus că în toate părţile au întâlnit numai păşuni întinse, cirezi de
vite, turme de oi, păduri şi tot felul de bogăţii.
Conducătorul ungurilor, auzind aceasta a şi pornit să o cucerească. La venirea în Transilvania,
ungurii au găsit români trăind în ţărişoare mici, cârmuite fiecare de câte un voievod. Voievozii
români s-au împotrivit şi cu toate că au luptat cu înverşunare pentru neatârnarea ţărişoarei lor, au
fost copleşiţi de numărul cel mare al ungurilor năvălitori.
Cel mai de seamă dintre aceşti voievozi români a fost Gelu, care stăpânea în părţile Clujului de
astăzi, şi care a murit vitejeşte, apărându-şi pământul unde sa născut.
Astfel, ungurii au cuprins Transilvania, adică pământul dintre Tisa şi munţii Carpaţi, şi au
ţinut-o în robie mult timp.
În anul 1918 Marele Rege Ferdinand I a izbutit să o alipească la patria mamă, făcând România
Mare.
Întemeierea Ţării Românesti

În timpul năvălirilor, românii trăiau în mici ţărişoare care erau cârmuite de către un român
fruntaş numit Cneaz sau Voievod.
Gneazul îşi întindea stăpânirea peste un ţinut mic, de obicei pe o vale de râu. Ţinutul acesta,
care cuprindea câteva sate, se numea cnezat.
În timp de pace, cneazul judeca pricinile dintre locuitori, de aceea i se mai spunea şi Jude, iar
în timp de război, el ducea pe români la luptă.
Voievodul stăpânea un ţinut mai mare, în care intrau mai multe cnezate. Ţărişoara pe care o
cârmuia el se numea Voievodat.
Datoria cea mai mare a voievodului era să ducă pe cnezi şi oamenii lor la război, atunci când
năvăleau barbarii.
Cel dintâi voievod a fost Litovoi, de prin părţile Jiului.
El a murit într-o luptă cu barbarii unguri, care voiau să-şi întindă stăpânirea şi în valea Jiului.
După el, cunoaştem pe Basarab, voievodul de la Argeş, care a unit micile cnezate şi
voievodate de pe amândouă maluri ale râului Olt.
El a avut lupte cu tătarii, pe care i-a alungat din câmpia românească, spre răsărit. A eliberat de
tătari partea de Sud a ţinutului dintre Prut şi Nistru, care sa numit Basarabia.
Cu ungurii a avut o luptă în munţii Carpaţi, la anul 1330. Acolo, ungurii au fost aşa de rău
bătuţi, încât regele lor abia a scăpat cu viaţă.
Basarab Voievod este adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti.
Ţara-Românoască se socoteşte întemeiată la anul 1330, după ce au fost bătuţi ungurii.
Mănăstirea Cozia

Alexandru cel Bun

1400—1432

În vremea când în Muntenia domnea Mircea cel Bătrân, în Moldova sa urcat pe tron
Alexandru cel Bun, din neamul lui Bogdan, întemeletorul.

Alexandru cel Bun primind insignele regale de la împăratul bizantin

Ion Paleologul

Se zicea „cel Bun”, fiindcă era blând, avea o inimă bună şi era dornic de pace.
Alexandru cel Bun a fost un domn cu o minte ageră şi un cârmuitor înţelept şi bun
gospodar.
A ştiut să se îngrijească de ţară, întocmind legi bune, zidind mănăstiri frumoase, înfiinţând
cele dintâi şcoli şi împărţind ţara în judeţe.
A mai îngrijit şi de negoţul ţării.
În timpul lui, ţara ajunsese aşa de bogată, încât Alexandru cel Bun a fost în stare a
împrumuta cu bani pe polonezi.
Alexandru cel Bun deşi era dornic de pace, totuşi s-a îngrijit şi de armată. El a trimis odată
Poloniei vreo 400 de soldaţi moldoveni, care au făcut minuni de vitejie în luptele pe care le-au
purtat Polonezii cu Germanii.
 Alexandru cel Bun a încheiat legături de prietenie cu polonii, pentru a se ajuta uni pe alţii la
vreme la nevoie.
El a murit după o domnie de 32 de ani, lăsând în urmă o ţară întărită şi bine cunoscută de
vecini.
Alexandru cel Bun şi Mircea cel Mare sunt cei dintâi domni români, care au întărit ţara în
interiorul ei, cât şi în afara ei.

Ei au împărţit ţara în judeţe pentru ca să o poată conduce mai bine, au întărit hotarele şi au
făcut din neamul românesc un neam respectat de popoarele vecine.
Ion Corvin şi Matei Corvin

După ce Ungurii sau întins peste toate voievodatele româneşti dintre munţii Carpaţi şi Tisa,
întregul ţinut a alcătuit un singur voievodat numit Transilvania.
Unii Români au ajuns pe vremuri să fie voievozi ai Transilvaniei şi chiar conducători ai
statului unguresc.
Cel mai de seamă voievod român al Transilvaniei a fost Ioan Corvin. El era fiul lui Voicu
Românul, care tot timpul vieţii lui sa luptat vitejeşte împotriva turcilor. Ca răsplată, regele
Ungurilor i-a dăruit castelul şi moşia Hunedoarei.
Ioan Corvin de tânăr, a fost trimis de tatăl său să lupte cu Turcii şi a dat dovezi că e un mare
viteaz. El a ajuns, pe rând, căpitan de graniţă la Mehadia, ban al Timişoarei şi apoi voievod al
Transilvaniei.
Ioan Corvin şi-a pus pe armele lui chipul unui corb cu o cruce în cioc, de unde îi vine şi porecla
de Corvin.
Regele Ungariei văzând priceperea şi vitejia lui, i-a dat toată conducerea armatei româneşti şi
ungureşti, care lupta cu păgânii.
În fruntea acestei armate, Corvin a bătut pe turci de mai multe ori şi i-a alungat de la Dunăre şi
din Serbia de astăzi până în munţii Bulgariei.
Murind regele Ungariei, Ioan Corvin a fost ales guvernator.
El avea de gând să alunge pe Turci din Europa şi să scape toată creştinătatea de răul lor; dar a
murit la puţin timp după o luptă victorioasă cu turcii.
 Fiul său Matei Corvin, care era foarte învăţat, a ajuns rege al Ungariei şi a domnit 32 ani. A
avut şi el războaie cu turcii pe care i-a bătut de mai multe ori, ferind Transilvania şi toată
creştinătatea de stăpânirea turcească.
După moartea lui Matei Corvin, ungurii nu au mai încercat să îndepărteze pe Ştefan cel Mare
din tronul Moldovei, dar a fost bătut grozav la Baia.
După moartea lui Matei Corvin, ungurii nu au mai fost în stare să apere nici Transilvania, nici
chiar ţara lor, Ungaria de cotropirea Turcilor. Mai târziu Ungaria a fost prefăcută în paşalâc, iar la
Budapesta sta de veghe un paşă.Stăpânirea turcilor asupra Ungariei a ţinut aproape 150 ani.

Vlad Ţepeş
 În timpul lui Mircea cei Mare, Ţara Românească se făcuse mare şi puternică. După moartea
sa, sau întâmplat multe certuri pentru domnie.
Fii şi nepoţii lui Mircea sau luat la ceartă şi sau împărţit în două tabere.
Din această pricină, ţara ajunsese într-o stare de plâns. Armata se împuţinase. Satele şi oraşele
erau pline de străini şi de oameni fără căpătâi.
Pe străzile oraşelor şi satelor vedeai oameni leneşi, iar pădurile erau înţesate de hoti care
aţinteau calea trecătorilor ziua, în amiaza mare.
Turcii, care erau foarte lacomi, măriseră tributul anual şi, pe lângă bani, mai cereau şi 500
copii. În aşa zile grele a venit la tronul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş. El era nepotul lui Mircea cel
Mare. A luat numele de Ţepeş pentru că pe hoţi, pe leneşi şi duşmanii ţării îi trăgea în ţeapă.
Ca şi bunicul şău, Mircea cel Mare, Vlad Ţepeş îşi iubeşte ţara şi voia cu orice preţ să o
scape de stăpânirea turcească, tot mai apăsătoare.
Pe când Ţepeş se îndeletnicea cu îndreptarea lucrurilor din ţară şi cu organizarea armatei,
se pomeneşte cu poruncă de la sultan să-i plătească birul şi să-i dea cei 500 de copii. Ţepeş nici
nu a voit să stea de vorbă cu trimisul sultanului şi a început să se pregătească de război.
Auzind aceasta, Sultanul sa supărat rău de tot si a trimis pe vestitul general turc Hamza
Paşa, să prindă pe îndrăzneţul domnitor şi să-l aducă la Constantinopol viu sau mort.
Ţepeş a întâmpinat armata turcească la Giurgiu. A prins pe Hamza Paşa şi toată oştirea cu
care venise şi pe toţi i-a tras în ţeapă.

Sultanul Mahomed, înfuriat pe Ţepeş, a trecut Dunărea; cu armată mult mai numeroasă.
Curajosul domnitor a dat poruncă să se pustiască totul în calea turcilor, iar bătrânii, femeile şi
copiii să se adăpostească în păduri.
Vlad Ţepeş sa gândit că are prea puţină oştire şi nu voia să înceapă lupta dintr-odată. Şi-a
împărţit soldaţii în cete şi a hărţuit pe turci din mai multe părţi. Ţepeş îi pândea în desişuri şi se
arunca în spatele lor, când nici nu se aşteptau.
Se povesteşte că într-o noapte întunecoasă, Ţepeş, în fruntea unei cete de ostaşi credincioşi, a
năvălit în tabăra turcilor. Cum ştia să vorbească turceşte, a început să le comande în limba lor.
Turcii, buimăciţi de somn, sau omorît între ei până la ziuă.
Sultanul, necăjit de atâtea hărţueli şi văzând că oastea i se împuţinează, a trecut Dunărea
înapoi, fără nicio ispravă.
Deşi Ţepeş ieşise învingător, n-a putut să domnească mai departe, fiindcă boierii în unire cu
Turcii au adus în locul lui pe fratele său, Radu cel Frumos.
Ţepeş a plecat atunci după ajutor în Transilvania la Matei Corvin, care era ruda lui, dar acesta,
în loc să îl ajute, l-a ţinut închis aproape 12 ani. ;
După liberarea din închisoare, Vlad Ţepeş a ajuns, din nou domn în Ţara Românească, dar
numai pentru câteva luni, căci l-au omorît Turcii.
Vlad Ţepeş a fost un vrednic urmaş al lui Mircea cel Mare.

Ştefan cel Mare

1457—1504

(Luptele pentru apărarea ţării)

În Moldova, după moartea lui Alexandru cel Bun, începură, ca şi în Muntenia, certuri pentru
domnie.
Străinii atat aşteptau, spre a cuprinde ţara Moldovei. Dumnezeu însă trimise moldovenilor pe
cel mai viteaz dintre voevozii români, pe Ştefan cel Mare.
El s-a născut în satul Borzeşti din, judeţul Bacău.
Tatăl său, Bogdan Voievod, fusese omorât de către Petre Aron, un duşman al său.
Ştefan cel Mare era înţelept, credincios, cu dragoste de popor şi viteaz fără pereche. În lupte se
băga unde primejdia era mai mare, ca să dea pildă ostaşilor lui şi să-i îmbărbăteze.
Ştefan, înainte să se suie pe tron, a adunat tot poporul moldovean pe Câmpia Dreptăţii în faţa
cetăţii Suceava şi i-a întrebat dacă este cu voia tuturor, ca el să fie domn. Tot poporul a răspuns
într-un glas:
„Mulţi ani de la Dumnezeu să trăieşti, Măria Ta !”
După ce a primit din mâna Mitropolitului toiagul domniei, a intrat în Suceava cu mare alai, în
sunetele trâmbiţelor şi ale clopotelor de la biserici.
Îndată ce s-a făcut domn, Ştefan cel Mare a început să-şi pregătească armata, fiindcă ştia că
ţara Moldovei este înconjurată de prea mulţi vrăjmaşi.
Ştefan voia întâi să pedepsească pe cel care i-a omorât tatăl său, pe Petru Aron. De aceea a
intrat în Polonia şi a silit pe regele polon să gonească pe Petru Aron. Acesta a trecut în Ungaria.
Ştefan l-a urmărit şi aici.
Regele Matei Corvin a pornit cu oaste să prăpădească Modova şi să aducă în locul lui Ştefan
pe Petru Aron.
Găsind satele şi oraşele pustii, ungurii se lăudau, zicând: „Doar ne-am arătat şi moldovenii au
şi fugit”.
În drumul lor spre Suceava, capitala ţării, ungurii au ajuns în orăşelul Baia. Aici, fiindcă era în
sărbătorile Crăciunului. li sa dat voie ostaşilor să petreacă.
Pe la miezul nopţii, Ştefan sa repezit asupra oraşului, i-a dat foc din toate părţile, bătând
straşnic oastea ungurească.
Ungurii au luat-o la fugă înspăimântaţi, iar regele Matei abia a scăpat, fiind dus pe targă în
ţara sa, din pricina ranei căpătate dela săgeţile românilor.
Matei Corvin nu a mai îndrăznit să se măsoare în luptă cu viteazul Ştefan. Mai târziu sau
împăcat, Ştefan cel Mare primind de la Matei Corvin, două cetăţi în Transilvania, Ciceiul şi
Cetatea de Baltă cu multe sate în jurul lor. Nu mult dupa lupta de la Baia, tătarii, la îndemnul
turcilor, au năvălit în Moldova. Ştefan sa repezit ca vârtejul asupra lor şi ia bătut straşnic.

Ştefan cel Mare şi Aprodul Purice

Luptele lui Ştefan cel Mare cu Turcii

Turcii ajunseseră la mare putere şi cuceriseră toate ţările până la Dunăre, iar Ţara Românească
plătea un tribut anual ca să fie lăsată în pace.
Înaintea lui Ştefan cel Mare, Moldova plătise şi ea un tribut, în zilele lui Petru Aron. Ştefan cel
Mare nu a voit să mai plătească acel tribut, ceea ce ia supărat pe turci.
Dar supărarea turcilor a crescut şi mai mult când Ştefan cel Mare a trecut în Ţara Românească
şi a alungat pe domnul pus de ei. Voievodul moldovean voia, ca împreună cu domnul pus de el în
Ţara Românească, să se ridice împotriva turcilor.
Sultanul a trimis în Moldova o armată foarte puternică, anume ca să-l scoată din domnie.
Ştefan cel Mare, cu o oaste mai mică, a aşteptat pe turci, aproape de Vaslui, la locul numit Podul
înalt, pe apa Bârladului.
Prin vitejia lui Ştefan şi a ostaşilor săi, turcii au fost înfrânţi, iar care au mai scăpat cu viaţă, au
fost alungaţi peste Dunăre.
La Podul înalt a fost una din cele mai mari biruinţe creştine împotriva turcilor. Pentru această
mare izbândă, Ştefan cel Mare a primit laude şi daruri de la toţi regii şi împăraţii creştini din timpul
acela.
Când a auzit Sultanul turcilor de înfrângerea oştirii lui, sa înfuriat grozav şi în anul următor a
plecat chiar el cu o armată şi mai numeroasă, ca să cucerească Moldova.
Ştefan era singur, numai cu oastea lui. În faţa Turcilor, el sa retras, pustiind totul în calea lor şi
apoi sa întărit într-o poiană de codru, la locul numit Războeni (Valea Albă), Aici sa dat o luptă
groaznică. Era cât pe ce să biruiască Ştefan, dar Sultanul trecând în fruntea oştirii lui, turcii au mai
prins curaj.
Moldovenii fiind puţini la număr şi obosiţi au fost copleşiţi de mulţimea turcilor şi Ştefan a
fost nevoit să se retragă în munţi, cu ostaşii care îi mai rămăseseră.
Povestea spune că el a voit să se adăpostească în cetatea Neamţului, dar mama sa nu l-a primit
şi l-a trimis din nou la lupta. Daniil Sihastrul la sfătuit şi el să nu închine ţara turcilor.
Ştefan a adunat oaste nouă şi sa luat după păgâni, care din lipsă de hrană se grăbeau spre
Dunăre. El i-a ajuns din urmă şi i-a bătut de mai multe ori.
Din această luptă. Sultanul şi turcii lui sau ales numai cu o fugă ruşinoasă şi Ştefan a rămas mai
departe, domn al Moldovei libere. Ştefan în munţii Vrancei, după lupta cu turcii la Valea Albă.
Vrâncioaia l-a adăpostit bucuroasă şi a trimis pe fiii ei să adune o nouă armată viteazului domn.

Luptele lui Ştefan cel Mare cu Polonii Moartea sa

După lupta de la Războeni, Ştefan cel Mare a avut linişte din partea turcilor. Împlinise aproape
40 de ani de domnie, când regele Poloniei, Ion Albert şi-a pus în gând să cuprindă Moldova. Voind
să înşele pe Ştefan, el i-a trimis vorbă că vine cu oaste ca să meargă împreună împotriva turcilor.
Cum a intrat în ţară, Ion Albert şi oastea lui, au luat drumul spre Suceava, pe care apoi, au
împresurat-o. Tunurile poloneze băteau zadarnic, fiindcă Suceava era bine întărită şi apărată.
 Ion Albert, văzând că nu poate cuceri capitala Moldovei, a cerut pace.
Ştefan cel Mare i-a cerut ca polonii să se întoarcă în ţara lor, tot pe drumul pe care veniseră.
Regele polonilor nu sa ţinut de cuvânt şi a luat alt drum, făcând prădăciuni prin satele pe unde
trecea.
Atunci, Ştefan cel Mare ieşi înaintea armatei polone în Codrul Cosminului, nu departe de
Cernăuţi şi acolo a nimicit armata polonă aproape în întregime.
Legenda spune că moldovenii au tăiat copacii şi, când polonii am trecut prin pădure, i-au
doborît peste ei.
Pe cei prinşi în această luptă, Ştefan cel Mare i-a pus la plug şi a arat cu ei un loc întins, unde a
semănat ghindă. Pe locul acela a crescut o pădure de stejari, care sa numit Dumbrava Roşie.
Ştefan cel Mare, obosit de atâtea lupte cu duşmanii Moldovei, bolnav de picioare şi îmbătrânit,
a murit în anul 1504, după 47 ani de domnie şi a fost înmormântat la mănăstirea Putna. Ştefan cel
Mare a zidit multe biserici şi mănăstiri, în care şi astăzi se închină lumea, amintindu-şi cu evlavie
de el. Pentru că a fost priceput în războaie, şi a apărat Moldova de toţi duşmanii ei, urmaşii l-au
numit Ştefan Vodă cel Mare şi i-au ridicat o statuie frumoasă în oraşul laşi. În multe poveşti şi
cântece, românii preamăresc vitejiile acestui voievod.
Neagoe Basarab

1512—1521

Neagoe Basarab, a urmat la tronul Ţării Româneşti după Vlad Ţepeş.

El era un domn învăţat şi evlavios. Se trăgea dintr-un mare neam de boieri din Oltenia, familia
Craioveştilor.
Timpul domniei l-a închinat Neagoe Basarab zidirii şi împodobirii locaşurilor sfinte, a
bisericilor şi mânăstrilor.
Dar cea mai frumoasă mănăstire zidită de el este mănăstirea de la Argeş. A cheltuit mulţi bani
cu ea, şi la urmă, pentru a o isprăvi, soţia sa, Doamna Despina, şi-a vândut toate odoarele şi
averile, pentru a nu se pune biruri grele pe popor.
 Când a fost dusă la capăt, această mânăstire era socotită chiar de atunci o minune de
frumuseţe. Altă mânăstire mai frumoasă nu se mai găseşte nici în ţara noastră, nici în ţările vecine.
În ea a fost înmormântat Neagoe împreună cu toată familia lui, iar mai în urmă au fost
înmormântaţi Regele Carol I, Regina Elisabeta, Regele, Ferdinand şi Regina Maria.
Povestea spune că această mânăstire a fost lucrată de vestitul meşter Manole şi tovarăşii lui.
Neagoe a scris o carte în care dă poveţe fiului său Teodosie cum să cârmuiască ţara, şi cum să-
şi împlinească datoria către Dumnezeu, pentru a fi un bun creştin.
Neagoe Basarab a stăpânit în Transilvania ţinutul Geoagiul cu toarte satele învecinate, luate
din stăpânirea ungurilor.

Petru Rareş

1527—1538 şi 1541—1546

Petru Rareş a fost un fiu de-al lui Ştefan cel Mare.

Înainte să fie ales domn, Rareş a făcut negustorie de peşte. Povestea spune că atunci când l-au
ales boierii domn, el venea de la Galaţi cu multe care de peşte.
 Într-o noapte, Rareş a visat că ajunsese atât de mare, încât toţi i se închinau. Visul i sa împlinit.
Petru Rareş semăna mult cu tatăl său. Era ager la minte, îndrăzneţ şi iscusit în războaie.
Îşi iubea foarte mult ţara şi-şi puse în gând să-şi întindă cu orice preţ hotarele ţării.
Petru şi-a făcut un plan măreţ: să cuprindă Transilvania. A trecut munţii Carpaţi, a bătut
armatele imperiale la Feldioara, lângă Braşov, şi a luat o mulţime de tunuri.
El a luat în stăpânire cetatea Unguraşul şi oraşele Bistriţa şi Rodna, cu toate satele din jurul lor.
De la tatăl său, Ştefan cel Mare, el moştenise cetăţile Ciceiul şi Cetatea de Baltă cu toate satele
învecinate.
Astfel Petru Rareş a stăpânit o bună parte din Transilvania, luată din mâna ungurilor. El sa
gândit că ar fi bine să cuprindă şi Pocuţia de la poloni, pentru care moşul său Alexandru cel Bun,
dăduse bătălii. A intrat cu armata în această ţară, dar a fost învins şi silit să se retragă.
În acest timp, Sultanul turcilor, fiind supărat pe Rareş, că nu-i plătea tributul, a hotărit să-l
scoată din domnie. Turcii au intrat în Moldova, odată cu polonii şi tătarii. Petru Rareş ştiind că nu
are oaste îndeajuns şi fiindcă boierii
Îl părăsiseră, a luat drumul Ardealului şi sa închis în cetatea Ciceiul, unde se afla mai
dinainte doamna şi copiii. De acolo a scris o scrisoare de iertare către Sultan. Acesta a dat porunca
să-l lase să vină la Constantinopol. Aci Petru Rareş a vorbit aşa de frumos, încât Sultanul l-a făcut
din nou domn. După o domnie scurtă, Petru Rareş a murit şi a fost înmormântat la Mănăstirea
Probota, zidită de el.

Mihai Viteazul

1593—1601

După vreo 70 de ani de la moartea lui Neagoe Vodă Ba- sarab, ajunse Domn al Munteniei
Mihai Viteazul. I se spune aşa fiindcă a fost cel mai viteaz dintre toţi domnii Ţării Româneşti.
Mihai Viteazul, înainte să fie domn, a fost Ban al Olteniei. El era un bărbat frumos la
înfăţişare şi foarte inimos. Purta barbă şi avea nişte ochi mari, cu o privire care te înfiora. Era
însă bun la inimă şi vrednic. De bunătatea şi de vrednicia lui se dusese vestea în toată ţara.
Auzind de iubirea de care se bucura Mihai în faţa poporului şi temându-se să nu-i ia domnia
Alexandru cel Rău, domnul Munteniei, a dat poruncă să fie adus la Bucureşti şi l-a osândit la
moarte.
Se spune că, atunci când călăul a voit să-l lovească, sa înspăimântat atât de rău de privirea
lui Mihai, încât a aruncat securea şi a fugit printre mulţime, strigând că el nu poate să omoare un
astfel de viteaz.
 Puţin mai târziu, Mihai a ajuns domn. La suirea lui pe tron, a găsit ţara într-o stare vrednică
de plâns. În toate părţile se aşezaseră turcii În ţara noastră. Ei împrumutaseră cu bani pe domni
şi boierii ţării şi acum stăteau la noi, ca să scoată aceşti bani cu prisosinţă.
Biruri grele apăsau pe bieţii români, findcă turcii, oameni lacomi, cereau mereu tribut tot
mai mare şi daruri tot mai multe.
Văzând aceste fărădelegi, Mihai sa hotărît să ridice sabia împotriva turcilor. Mai întâi sa
înţeles cu împăratul Austriei, cu principele Transilvaniei şi cu domnul Moldovei, ca împreună să
lupte împotriva păgânilor.
Mihai a început lupta cel dintâi, adunând într-o casă pe toţi turcii din Bucureşti şi dându-le
foc, de nu a scăpat nici unul cu viaţă. A trecut apoi Dunărea, a bătut pe turci şi a cuprins toate
cetăţile lor. După ce Mihai a scăpat ţara de turci, a început să se pregătească de război, fiindcă ştia
că nu va fi lăsat în pace.

Luptele lui Mihai cu Turcii

Sultanul turcilor auzind de îndrăzneţele fapte ale lui Mihai, sa supărat grozav şi sa hotărât să
piardă pe domn şi să-i robească ţara. El a chemat la dânsul pe cel mai vrednic general pe cruntul şi
nemilosul Sirian Paşa şi i-a dat poruncă ca să plece împotriva lui Mihai.
Bătălia de la Călugăreni.

Sinan Paşa a venit în Ţara Românească cu cea mai mare armată de pe acea vreme. Turcii
erau ca frunza şi ca iarba, Mihai însă nu ştia ce e frica. El şi-a strâns îndată armata sa mică, dar
vitează şi a ieşit înaintea lui Sinan Paşa la Călugăreni, lângă apa Neajlovului, în vara anului 1595.

Lupta a început în zorii zilei. A fost un măcel îngrozitor. Ceasuri întregi, vitejii arcaşi şi
tunari ai lui Mihai au făcut mari goluri în oastea lu Sinan Paşa.
Însuşi Mihai, ca să-şi îmbărbăteze ostaşii, a smuls o secure din mâna unui ostaş şi sa repezit
pe calul lui ca zmeul, în rândurile turcilor, loyind în dreapta şi în stânga.
Atât de tare au fost loviţi turcii de români, că fugeau
înspăimântaţi în toate părţile, doborîndu-se unii pe alţii.
Oastea Sultanului sa cutremurat de groază şi a început să dea înapoi. Mulţimea se înghesuia
pe pod. Unii dintre ei se rostogoleau în râu, iar alţii rămăseseră agăţaţi de pod. Însuşi Sinan Paşa a
fost trântit de pe podul Neajlovului cu cal cu tot şi abia a putut să scape cu viaţă.
Cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei

După lupta de la Călugăreni, în Moldova ca şi în Transilvania, au venit alţi domni, care nu

mai erau prieteni cu Mihai.
Aceştia, Andrei Batori în Transilvania şi Ieremia Movilă în Moldova, nu au vrut să mai lupte
cu turcii. Atunci Mihai şi-a pus în gând să cuprindă Transilvania şi Moldova, unind astfel la un
loc întreaga suflare românească.
A pornit întâi în Transilvania şi a bătut cumplit pe Andrei Batori, la Şelimbăr, lângă Sibiu.
Andrei Batori fugărit prin munţi cu puţinii ostaşi ai săi, a fost ucis de un secui.
După biruinţă, Mihai a intrat cu mare alai în Alba Iulia în strigătele de bucurie ale românilor.
Pe atunci era domn în Moldova un duşman de al său Ieremia Movilă, care avea de gând să
năvălească în Ţara Românească. Mihai hotărî să cuprindă şi Moldova. A trecut munţii şi a pătruns
fără greutate până la Iaşi, unde a pus un sfat de generali de ai lui pentru a cârmui Moldova.
Ieremia Movilă a fugit în Polonia.

Intrarea lui Mihai-Vodă în Alba-Iulia. (1 Noiembrie 1500)

Mihai Viteazul s-a întors în Transilvania şi sa încoronat în Alba Iulia ca Domn al Ţării
Româneşti, al Transilvaniei şi al Moldovei. Visul de unire al Românilor într-o singură ţară, se
împlinise.
Dar aceasta nu era pe placul ungurilor, care nu puteau suferi pe domnul român. Ei au pus la
cale o răscoală în care au fost ajutaţi de Basta, un general al împăratului din Viena. Împăratul nu
dorea ca Mihai să cuprindă Translvania.
Într-o luptă care s-a dat, Mihai a fost înfrânt şi ungurii împreună cu generalul Basta au rămas
stăpâni peste Transilvania.
Dar peste puţin timp, generalul Basta şi oastea lui au fost goniţi din Transilvania.
Atunci împăratul a înţeles adevăratul gând al ungurilor a rugat pe Mihai ca împreună cu
Basta; să ia din nou Transilvania.
Ungurii au fost bătuţi, mai cu seamă de Mihai Viteazul. După luptă, oştile se odihneau în
câmpia Turzii.
Mihai înţelegea să rămână mai departe domn, pe când generalul Basta dorea să aibă el
Transilvania.
În mintea lui a încolţit gândul cel rău şi într-o dimineaţă din luna lui August 1601, a trimis
o ceată de credincioşi care a omorât mişeleşte pe Mihai Viteazul, în cortul său.
Capul lui Mihai a fost luat de un boier care l-a dus la Mănăstirea Dealu, iar trupul a fost
înmormântat în câmpia Turzii.
Intr-o domnie de 8 ani, Mihai Viteazul a săvârşit cele mai mari fapte care au minunat lumea
de pe atunci.
El a făcut pentru întâia dată unirea tuturor românilor, care nu a ţinut mult, dar sa înfăptuit
din nou şi de rândul acesta pentru totdeauna în anul 1918. În acelaşi oraş, Alba Iulia, în care sa
încoronat Mihai Viteazul ca domn al tuturor Românilor, sa încoronat şi Ferdinand I ca rege al
României Mari.
Poporul român cântă în multe poezii faptele măreţe ale acestui viteaz.
Auzit-ati de un Oltean,
De-un Oltean, de-un Craiovean ?
Ce nu-i pasă de Sultan ?
Auzit-aţi de un Mihai,
Ce sare pe şapte cai,
De strigă Istambulul: Vai!?
 Matei Basarab şi Vasile Lupu

Cel mai vrednic urmaş al lui Mihai Viteazul a fost, în Muntenia, Matei Basarab.
Acesta era un domn blând, liniştit, înţelept şi priceput în războaie.
La un an după întronarea lui Matei Basarab în Muntenia, a venit domn în Moldova Vasile
Lupu.
Pe cât era de blând şi liniştit Matei Basarab, pe atât era de neastâmpărat şi iute la mânie Vasile
Lupu. Acesta era totdeauna pornit spre ceartă, foarte nestatornic şi dornic de mărire.
Tot timpul cât a domnit, sa muncit să scoată din domnia Munteniei pe Matei Basarab şi să
pună domn acolo pe fiul său.
 De trei ori a trecut cu armata în Muntenia să bată pe Matei Basarab şi de trei ori a fost bătut
cumplit şi gonit de Matei.
Mai târziu, Vasile Lupu a pierdut tronul Moldovei, şi a fost închis de către turci. El a murit la
Constantinopol, fără să-şi mai poată vedea ţar a.
După moartea lui Vasile Lupu, Matei Basarab mai domni un an şi se stinse de bătrâneţe şi de
rana pe care o căpătase în lupta cu Vasile Lupu.
Cu toate certurile şi luptele păgubitoare dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu, câtă vreme au
trăit în linişte, aceşti doi domni au făcut multe îmbunătăţiri ţărilor româneşti.
Astfel, Matei Basarab a întemeiat şcoli şi spitale şi înfiinţat tipografii, în care se tipăreau cărţi
româneşti.
A micşorat birurile puse pe popor şi renovează multe biserici şi mănăstiri, clădite de alţi
domnitori. A zidit apoi din temelie o mulţime de alte mănăstiri şi scoase limba slavonă din slujba
bisericească.
Şi Vasile Lupu, în Moldova, ca şi Matei Basarab, a căutat să îndrepte ţara. El a iertat de biruri
poporul pe trei ani din urmă, a întemeiat şcoli şi a zidit o mulţime de biserici şi mănăstiri. Şi el a
înfiinţat tipografii şi a adus meşteri tipografi din alte ţări.
Pentru întregul Neam Bomânesc, vremurile lui Matei şi Vasile, sunt de neuitat.
Ei au dat cele dintâi legi scrise în limba română, ei au tipărit cărţi bisericeşti în limba
strămoşească.
Până la ei, în biserica noastră se citea slujba în limba slavonă, ori pe alocuri în limba greacă;
iar poporul nu înţelegea nimic.
De aceea, aceşti domm vor fi pomeniţi în veac de români.
Românii din Transilvania după moartea lui Mihai –Viteazul

Moartea lui Mihai Viteazul a fost o grea lovitură pentru românii, din Transilvania.
Ajungând din nou sub stăpânirea ungurilor, ei au avut de îndurat multe nelegiuiri şi suferinţe.
Nemaiavând voievozi din neamul nostru, românii din aceste locuri şi-au îndreptat privirile
către preoţii şi mitropoliţii lor, de care au început să asculte ca de nişte adevăraţi conducători.
Mitropoliţii şi preoţii au ajuns astfel apărători ai întregului neam românesc din Transilvania.
Prin înţelepciunea şi bărbăţia lor, aceste feţe bisericeşti au ştiut să apere credinţa şi limba
românească, întărind şi luminând sufletul poporului.
Mitropoliţii Transilvaniei au tipărit şi multe cărţi de învăţătură românească şi au înfiinţat chiar
şi şcoli româneşti.
În vremea ce a urmat, după moartea lui Mihai Viteazul, cei mai de seamă mitropoliţi ai
Transilvaniei au fost Simion Ştefan şi Sava Brancovici.
Scaunul lor mitropolitan se afla la Alba Iulia.
După ce împăratul din Viena a ajuns stăpân al Transilvaniei, el a îndemnat pe români să
părăsească biserica ortodoxă, ai cărei credincioşi erau, primind legea catolică.
Socotind că astfel vor scăpa de biruri şi de asupriri, o parte din români au primit la anul 1698
să treacă de partea bisericii catolice. Acestora li se zice români greco-catolici, sau uniţi, fiindcă sau
unit cu catolicii. Ei recunosc de conducător al bisericii pe Papa de la Roma.
Unirea cu biserica de la Roma şi trecerea sub conducerea Papei, nu a adus românilor ceea ce
aşteptau ei, drepturi şi libertate. Totuşi această unire a avut şi o bună urmare. Mulţi tineri români
uniţi au avut cale deschisă de a învăţa la Roma, în şcolile catolice. Aici ei au avut prilejul să afle
originea noastră romană şi să câştige încrederea în viitorul neamului pentru care au luptat fără
preget.