Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 Din 2008

Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2012
Impactul noului Cod civil asupra unor instituţii de drept procesual civil
Viorel Mihai Ciobanu Traian – Cornel Briciu
Prof.univ.dr., Facultatea de Drept Lector univ. dr., Facultatea de Drept
Universitatea din Bucureşti Universitatea din Bucureşti
Claudiu Constantin Dinu
Asist.univ.dr., Facultatea de Drept
Universitatea din Bucureşti
Résumé
L’impact du nouveau Code civil sur certaines institutions de droit de procédure civile*
* ) T r a d u c ă t o r C e r a s e l a M a r i n a G h e o r g h e ( C a s a d e t r a d
Le nouveau Code civil ne s’est pas proposé de réglementer les aspects procéduraux, le laissant a l’esprit du nouveau Code de procédure civile. Il en résultera
aussi du fait que certaines dispositions de procédure de l’ancien Code civil, telles que celles relatives a la preuve, n’ont pas trouvé place dans le nouveau
reglement. Cependant, le nouveau Code civil influence la procédure civile de maniere indirecte, en changeant ou en précisant certains aspects du droit
matériel, qui sont inextricablement liés aux institutions de la Loi de procédure civile : le rôle du juge en matiere de relations familiales, la qualité et la capacité
procédurale, l’actualité du droit a l’action, les solutions que la Cour peut prononcer par rapport a certains actes juridiques, les moyens de défense (la ou il est
question si un probleme de droit peut etre mis dans le débat par la défense ou il en est exigé l’investiture de la Cour par une demande), les effets de l’autorité
de la chose jugée, etc. En plus de ces influences indirectes, la Loi sur la mise en ouvre du nouveau Code civil a apporté des changements au Code de
procédure civile. Cette intervention du législateur était nécessaire en raison de l’entrée en vigueur anticipée du nouveau Code civil, aspect susceptible de
créer des incompatibilités avec la loi de procédure civile, du au fait que tout d’abord les nouveaux codes - civil et de procédure civile – ont été conçus pour
entrer en vigueur simultanément. Afin d’éviter toute lacune législative ou les incompatibilités terminologiques ou de fond, on a aussi modifié des dispositions
contenues dans le Code de procédure civile, principalement en matiere de procédures spécifiques. Certaines non concordances sont restées, et la
jurisprudence ou une nouvelle intervention du législateur pourront les clarifier ou, le cas échéant, les supprimer.
Je n’ai pas épuisé la question des influences directes et indirectes du Code civil sur les procédures civiles, dont certaines seront analysées par les auteurs
dans les études futures, et d’autres n’ont pas encore été découvertes, la pratique judiciaire sera celle qui certainement va les projeter a l’avance.
Mots clés : le rôle du juge, l’autorité de la chose jugée, moyens de défense, la capacité procédurale, la qualité procédurale.
Abstract
The impact of the new Civil Code on certain Civil Procedural Law institutions*
* ) T r a d u c ă t o r C e r a s e l a M a r i n a G h e o r g h e ( C a s a d e t r a d
The new Civil Code has not proposed to regulate the procedural aspects, leaving it to the new Code of Civil Procedure. This will ensue also from the fact that
certain procedural provisions of the old Civil Code, such as those relating to evidence, did not find place in the new regulation. However, the new Civil Code
impacts upon the civil procedure indirectly, by changing or specifying certain aspects of substantive law which are inextricably linked to the institutions of the
civil procedural law: the role of the judge in the matter of family relationships, the standing and the capacity to take legal actions, the timeliness of right to
action, the solutions that the Court may rule upon in relation to certain legal deeds, the means of defence (where it is a question of a point of law being
challenged on defence or the investiture of the Court is required under a request thereto), the authority of res judicata effects etc. Besides these indirect
influences, the law implementing the new Civil Code has brought about changes to the Code of Civil Procedure. This intervention of the legislature deemed
necessary due to the early entry into force of the new Civil Code, issue likely to create non-correlations with the civil procedural law, on account of the fact that,
initially, the new codes – the civil one and the civil procedure one – were designed to enter into force simultaneously. In order to avoid any legislative gap or
terminological mismatches or on the merits, provisions under the Code of Civil Procedure have also been amended, mainly in matters relating to specific
procedures. Some mismatches have remained, though, and the case-law or a new intervention of the legislature are to clarify or, where appropriate, to
dispose of the same.
The issue of direct and indirect influences of the Civil Code on Civil Procedures has not been exhausted, some of which are due to be examined by the authors
in future studies and others have not yet been uncovered, judicial practice being the one that shall highlight the same, for sure.
Keywords: the role of the judge, res judicata, means of defense, capacity to take legal action, standing.
I. Competenţa Şi organizarea instanţelor
Concepţia monistă a Noului Cod civil care înlătură distincţia, devenită tradiţională în dreptul nostru, între obligaţiile civile şi
cele comerciale, a obligat legiuitorul să opereze modificări corespunzătoare şi în materia competenţei instanţelor
judecătoreşti. Criteriile cu care opera legea de procedură în vederea determinării competenţei materiale a instanţelor şi
uneori a competenţei teritoriale alternative şi care aveau la bază distincţia între litigiile civile şi cele comerciale nu se mai
justifică în logica impusă materiei obligaţiilor de noul Cod civil, care nu mai recunoaşte distincţia între raporturi civile şi
comerciale, toate acestea fiind de natură civilă. Noul Cod civil reglementează şi raporturile dintre profesionişti, în forma
în care această categorie este definită de art. 3 alin. 2 1).
1 )A s e v e d e a ş i G
C .u r Bs o dr oe i ,d r Ce . p A t ,. cE
A i ndv g.i hl H.e al Pm
e asa r cnt uge ,ia u ,g e B n u e c r u a r l eă ş t
1. Competenţa materială
Sub imperiul aplicării dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. pr. civ., judecătoriile erau competente să judece litigiile civile
neevaluabile în bani, cele evaluabile în bani, dar al căror obiect are o valoare de până la 500.000 lei, precum şi litigiile
comerciale, dar numai acelea evaluabile în bani şi al căror obiect avea o valoare până la 100.000. Prin urmare, reveneau în
competenţa tribunalelor litigiile civile al căror obiect avea o valoare ce depăşea 500.000 lei, litigiile comerciale neevaluabile în
bani şi litigiile comerciale evaluabile în bani al căror obiect avea o valoare ce depăşea 100.000 lei. Art. 219 din Legea nr.
71/2011 a abrogat art. 2 pct. 1 lit. a) C. pr. civ. Aceasta este de natură să producă două consecinţe importante în planul
stabilirii competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti:
– judecătoriile devin competente să judece litigiile evaluabile în bani până la 500.000 lei, indiferent de calitatea de
profesionişti2) sau neprofesionişti pe care o au părţile;
2 ) „ S u n t c o n s i d e r a ţ i p r o f e s i o n i ş t i t o ţ i c e i c a r e e x p l o
s i s t e m a t i c ă , d e c ă t r e u n a s a u m a i m u l t e p e r s o a n e , a
î n s t r ă i n a r e a d e b u n u r i s a u î n p r e s t a r e a d e s e r v i c i i ,
d e p r o f e s i o n i s t i n c l u d e c a t e g o r i i l e d e c o m e r c i a n t , î
d e s f ă ş o a r e a c t i v i t ă ţ i e c o n o m i c e s a u p r o f e s i o n a l e ( a r t
– judecătoriile devin competente să judece litigiile neevaluabile în bani, indiferent de calitatea de profesionişti sau
neprofesionişti a părţilor.
Este evident că această modificare în materia competenţei va avea şi un impact în sfera organizării instanţelor, deoarece
se poate cu uşurinţă observa că se măreşte în mod semnificativ competenţa judecătoriilor, diminuându-se corespunzător
competenţa de primă instanţă a tribunalelor. Judecătoriile primesc în competenţă litigii precum cele purtate între
pag. 1 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro
profesionişti fie neevaluabile în bani, fie evaluabile în bani al căror obiect are o valoare până la 500.000 lei (faţă de 100.000
lei în vechea reglementare).
În materia societăţilor comerciale, cererile şi căile de atac prevăzute în Legea nr. 31/1990 rămân în competenţa
tribunalului indiferent de caracterul evaluabil sau neevaluabil al acestora, în virtutea dispoziţiilor din art. 10 pct. 3 3) din Legea
nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil. Reglementarea competenţei în privinţa acestora prin legea de punere în
aplicare a Noului Cod civil era necesară deoarece, în absenţa unei prevederi speciale, unele acţiuni specifice Legii nr. 31/1990
neevaluabile în bani ar fi fost de competenţa judecătoriei. Ne referim la acţiuni precum cererea de anulare a hotărârii AGA,
cererea unora dintre acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 10% din capitalul social prin care solicită
instanţei să desemneze unul sau mai mulţi experţi, însărcinaţi să analizeze anumite operaţiuni din gestiunea societăţii şi să
întocmească un raport în acest sens, cererea formulată de un acţionar de autorizare a convocării adunării generale atunci
când administratorul refuză convocarea, excluderea asociaţilor etc. În toate aceste cazuri legea specială nu menţiona
expres competenţa tribunalului (spre deosebire de alte cazuri precum cererea de anulare a societăţii sau cererea de
dizolvare a societăţii, unde se prevedea expres competenţa tribunalului). Sub imperiul vechilor norme legale, în aceste
cazuri, competenţa tribunalului era adesea atrasă de faptul că respectivele cereri erau considerate drept comerciale şi
neevaluabile în bani. Cum criteriul de stabilire a competenţei prevăzut la art. 2 pct. 1 lit. a) a fost înlăturat, în absenţa unei
prevederi contrare aceste cereri ar fi fost în competenţa judecătoriei. Totuşi legiuitorul a dorit să păstreze întreaga materie
a societăţilor comerciale în competenţa tribunalului, motiv pentru care a dispus în mod expres prin legea de punerea în
aplicare a Noului Cod civil.
3 ) S - a m o d i f i c a t a r t . 6 3 d i n L e g e a n r . 3 1 / 1 9 9 0 : „ C e r e r
j u d e c ă t o r e ş t i , s e s o l u ţ i o n e a z ă d e t r i b u n a l u l î n a c ă r u
Semnalăm şi faptul că prin noua reglementare se pune capăt unor inconsecvenţe existente în jurisprudenţa derivată din
aplicarea diferită şi uneori defectuoasă a regimului juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte. Potrivit Codului
comercial (în prezent abrogat), în tradiţia Codului comercial italian4), dacă un act era comercial numai pentru una din părţi,
toţi contractanţii erau supuşi în ce priveşte acel act legii comerciale (art. 56)5). Această opţiune a legiuitorului a generat în
planul procedurii civile aplicarea regulilor de competenţă materială şi teritorială, precum şi regulile de conciliere directă
proceselor care aveau ca obiect raporturi comerciale, chiar şi atunci când una dintre părţi nu avea calitatea de comerciant,
deoarece comercialitatea era atrasă de calitatea de comerciant a părţii adverse (în măsura în care actul era comercial
pentru aceasta). În jurisprudenţă au fost nenumărate situaţiile în care instanţele au fost puse în situaţia de a decide dacă un
act de vânzare-cumpărare sau de închiriere a unei locuinţe încheiat între o societate care are ca obiect de activitate
dezvoltarea imobiliară şi o persoană necomerciant este supus regulilor de procedură relative la competenţa şi procedura
prealabilă de conciliere prescrise pentru raporturile comerciale sau, dimpotrivă, regulilor de drept comun, aplicabile în
materie civilă. Nu în puţine rânduri soluţiile instanţelor au fost diferite. Aceste controverse, surse aproape inepuizabile de
practică judiciară neunitară, au luat sfârşit. Noul Cod civil nu mai vorbeşte de raporturi între profesionişti şi neprofesionişti,
recte între „comercianţi” şi „necomercianţi”, în termenii art. 56 C. com. Prin urmare, în ce priveşte competenţa nu mai
există reguli derogatorii, iar în ce priveşte procedura prealabilă de conciliere directă, aceasta este aplicabilă numai atunci
când părţile implicate în raportul juridic dedus judecăţii este încheiat între profesionişti. Apreciem că aceste reguli se aplică şi
în cazul raporturilor juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, deoarece fiind reguli de procedură,
aplicabilitatea lor este determinată de existenţa acestora la data introducerii cererii de chemare în judecată.
4 ) P e n t r u i s t o r i a r e g l e m e n t ă r i i r e g i m u l u i j u r i d iC c u r a s p l d i ec
d r e p t ,c o E md e. r A
c il a. Tl h . D o i c e s c u , B u c u r e ş t i , 1 9 2 9 , v o l . I ,
5 ) P e n t r u r e g i m u l j u r i d i c a l f a p t e l o r d e c o m e r ţ u n i l a t e
u n a d i n p ă r ţ i , aD r s e e p t v ec do em
, a e e r Sdc t. i . a a lC ăVr rIo pI m-e âan n, a r E u d , . U n i v e r s u l J u
2. Competenţa teritorială alternativă

O altă modificare impusă de ştergerea diferenţelor dintre litigiile civile şi cele comerciale o reprezintă cea referitoare la
înlăturarea cazului de competenţă teritorială alternativă prevăzut la art. 10 pct. 4 C. pr. civ. Instanţele legal învestite
anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, în baza dispoziţiilor ce instituiau competenţa teritorială alternativă, rămân
competente să judece cererile. Unele probleme ar putea să apară în practică în cazul în care în urma exerciţiului căilor de
atac se va ajunge la casarea cu trimitere, deoarece în acest caz ar deveni incidente dispoziţiile art. 725 alin. 2 C. pr. civ.,
trimiterea spre rejudecare urmând a fi făcută la instanţa prevăzută la art. 5 C. pr. civ., iar nu la cea determinată prin
aplicarea art. 10 pct. 4 C. pr. civ. care prevedea competenţa teritorială alternativă.
3. Organizarea instanţelor
Chiar dacă nu este o problemă de competenţă, ci mai degrabă de organizare judecătorească, se impune în acest context
să ne referim şi la consecinţele produse de dispariţia secţiilor comerciale sau reorganizarea acestora în secţii civile.
Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil obligă la reconfigurarea secţiilor comerciale de la tribunale sau curţi de apel,
fie prin unificarea cu secţiile civile de la aceleaşi instanţe, fie prin reorganizarea lor ca secţii civile. Modalitatea concretă în
care se realizează această reconfigurare a rămas la aprecierea colegiilor de conducere ale instanţelor respective, care
propun Consiliului Superior al Magistraturii o anumită variantă, acesta din urma dispunând prin hotărâre. În ce priveşte Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţia reconfigurării secţiei comerciale este impusă chiar prin lege, secţia civilă şi de proprietate
intelectuală şi secţia comercială primind noi denumiri, respectiv Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă6). În ce priveşte tribunalele
comerciale, se prevede reorganizarea lor ca tribunale specializate sau, după caz, ca secţii civile în cadrul tribunalelor de drept
comun. Este vorba de fostele Tribunale comerciale Argeş, Cluj şi Mureş. Specializarea judecătorilor nu rămâne un aspect
ignorat de noua reglementare, dar aceasta nu se va mai valorifica prin crearea unor secţii, ci a unor simple complete
specializate. Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil prevede posibilitatea creării în cadrul secţiilor civile a unor
complete specializate pentru soluţionarea unor categorii de litigii, precum cererile în materie de insolvenţă, concordat
preventiv şi mandat ad-hoc; cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate
juridică, precum şi în materia registrului comerţului; cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea
concurenţei; cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare. Înfiinţarea completelor specializate este lipsită
de formalism excesiv, aprecierea asupra necesităţii acestora fiind lăsată la aprecierea colegiilor de conduce ale instanţelor.
Se presupune că acestea pot evalua cel mai bine criteriile legale ce stau la baza înfiinţării unor astfel de complete, respectiv
asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secţiei; specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării
experienţei profesionale a acestora; respectarea principiului repartizării aleatorii.
6 ) A s e v e d e a H o t ă r â r e a G u v e r n u l u i n r . 1 1 / 2 0 1 1 p r i v i
f u n c ţ i o n a r e a a d m i n i s t r a t i v ă a Î n a l t e i C u r ţ i d e C a s a ţ i
În opinia noastră, modificarea legislativă în materia organizării instanţelor ar trebui să conducă la următoarele consecinţe:
– distribuirea dosarelor la secţiile civile, în principiu, nu ar trebui să ţină seama de natura litigiului, după cum acesta este
sau nu între profesionişti. Desigur că în situaţia în care la o anumită secţie civilă au fost înfiinţate complete specializate în
raţiunea unui anumit număr de litigii şi a specializării unor judecători, litigiile ce intră în categoria celor pentru care s-a creat
completul specializat vor fi îndreptate către secţia civilă la care s-a creat completul specializat. Este de înţeles că pentru o
perioadă repartizările la secţiile civile urmează vechiul traseu, adică litigiile între profesionişti se distribuie fostelor secţii
comerciale, dar apreciem că aceasta este o situaţie de tranziţie. Perpetuarea acestei practici ar fi contrară spiritului noii
reglementari, care a dorit eliminarea dihotomiei existente în trecut la nivelul dreptului privat;
– specializarea judecătorilor în anumite materii se va putea aplica numai în măsura în care se vor forma complete
specializate;
– în cadrul recursului în interesul legii, compunerea completului de judecată va cuprinde întotdeauna judecători de la cel
puţin două secţii interesate – secţia I şi II civilă7).
7 ) P e n t r u f o r m a r e a c o m p l e t u l u i î n c a z u l r e c u r s Ru e l fu o i r mî na
s i s t e m u l u i j u d i c i a r . M o d i f i c ă r i l e C o d u l u i d e p r o c e d u r
m ă s u r i p e n t r u a c c e ,l e î r n a r Re Ra D P
s o nl ur .ţ i 6o /n 2ă 0r 1i i0 , p rp op c. e 5s 7e -l 6o 0r .
Hotărârile pronunţate în litigiile angajate între profesionişti sunt executorii în continuare indiferent de data introducerii
acţiunii. Aceasta rezultă cu claritate din dispoziţiile art. 720 8 C. pr. civ. astfel cum a fost modificat prin Legea de punere în
aplicare a Codului civil. Prin urmare, dispariţia secţiilor comerciale nu elimină toate particularităţile fostelor procese
comerciale devenite în prezent litigii între profesionişti. O precizare se impune pentru situaţiile în care, anterior intrării în
vigoare a noului Cod civil, instanţele comerciale au fost învestite cu cereri de chemare în judecată prin care erau deduse
judecăţii raporturi ce implicau fapte de comerţ unilaterale sau mixte, în care actul era comercial numai pentru una din părţi.
Aşa cum am arătat, aceste procese, în prezent, nu mai intră sub imperiul reglementărilor speciale aplicabile soluţionării
litigiilor între profesionişti cuprinse în Capitolul XIV, Cartea a VI a din Codul de procedură civilă (art. 720 1 şi următoarele). S-
ar putea trage concluzia că, în ce le priveşte, hotărârile pronunţate după 1 octombrie 2011 nu s-ar mai bucura de execuţie
vremelnică de drept, în virtutea dispoziţiilor art. 720 8 C. pr. civ., apelul fiind suspensiv de executare, conform regulilor de
drept comun. La această concluzie s-ar putea ajunge prin faptul că hotărârea judecătorească, ca act procedural, ar fi
supusă sub aspectul efectelor pe care le produce regimului procedural în vigoare la data pronunţării ei. Totuşi, precizăm că o
asemenea concluzie este contrară dispoziţiilor art. 223 Legea nr. 71/2011, potrivit cărora procesele şi cererile în materie
civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal
învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale, în vigoare la data când acestea au fost pornite. Or,
efectele hotărârii judecătoreşti sub aspectul executorialităţii reprezintă parte integrantă a regimului procedural aplicabil
procesului şi, în virtutea regulii prezentate, vor fi supuse legii de la data la care s-a pornit procesul, iar nu legii de la data
efectuării actului procedural, adică de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de primă instanţă. În mod asemănător
trebuie soluţionată şi problema regimului juridic al hotărârilor judecătoreşti pronunţate după 1 octombrie 2011 în litigiile
pornite anterior acestei date, atunci când acestea nu intrau în sfera raporturilor comerciale, dar acum intră în categoria
litigiilor între profesionişti. În aceste litigii, hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a noului Cod civil nu vor fi executorii
de drept, în virtutea regulilor speciale cuprinse în art. 720 1 şi următoarele C. pr. civ., în măsura în care potrivit legii
anterioare erau supuse dispoziţiilor de drept comun, iar nu celor privind soluţionarea litigiilor în materie comercială (litigiilor
între profesionişti conform terminologiei noului Cod civil şi Legii de punere în aplicare a noului Cod civil).
4. Competenţa în ce priveşte adoptarea măsurile ce revin potrivit noului Cod civil ,,instanţei de tutelă“
Noul Cod civil introduce noţiunea de instanţă de tutelă. Competenţa largă oferită acestei instanţe cuprinde măsurile ce
intrau şi până acum în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti, dar şi multe atribuţii ce reveneau până în prezent
autorităţii tutelare. Este evidentă tendinţa noului Cod civil în sensul jurisdicţionalizării activităţii de tutelă, în opoziţie cu
normele anterioare ale Codului familiei şi legislaţiei speciale, care plasau problemele de tutelă preponderent în sfera activităţii
administrative a autorităţii tutelare.
Încercând să definim noţiunea de instanţă de tutelă şi familie apreciem că cel puţin până la organizarea acesteia prin
legea de organizare judecătorească, nu reprezintă o instanţă în sensul de instituţie distinctă. Ea poate fi organizată în cadrul
instanţelor de drept comun, în forma completelor specializate. Nu vorbim de o instanţă de tutelă, ci mai degrabă de faptul
c ă o anumită instanţă adoptă măsuri specifice instanţei de tutelă. Acesta este motivul pentru care la acest moment nu
avem o competenţă materială şi, cu unele excepţii, nici teritorială a instanţei de tutelă, ci numai o competenţă funcţională.
Competenţa instanţei de tutelă este dată la această oră, în cele mai multe cazuri, de competenţa materială şi teritorială8)
de drept comun. Astfel, în caz de divorţ, instanţa de tutelă va fi cea determinată de art. 607 C. pr. civ., în caz de punere sub
interdicţie de cea determinată conform art. 5 C. pr. civ., în cazul declarării dispariţiei sau a morţii conform art. 36 din
Decretul nr. 32/1954 9) până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă etc.
8 ) Î n p r i v i n ţ a n u m i r i i c u r a t o r u l u i , n o u l C o d c i v i l ( a r t
i n s t a n ţ a d e l a d o m , i c î i nl i uc al z pu el r sî no a cn ae ri e r de ip nr e cz ae un zt a t eb ă t r â
p e r s o a n ă , d e ş i c a p a b i l ă , n u p o a t e , p e r s o n a l , s ă î ş i a
ş i , d i n m o t i v e t e m e i n i c e , n u î ş i a lp t o e a, r t nei an tns i ut vam ni ţ au n d er e l p a r e d z
r e p r e z s ei a nn u ts at ta en ţ a d e l a l o c u l ,u n î dn e c t a r ze ub l u i î en l c ua ar t e e d mi ăn s cu ar iu
p e r s o a n ă , d e ş i c a p a b i l ă , n u p o a t e , n i c i p e r s o n a l , n i
s u f e r ă ai m n sâ tn aa nr ţe a; dc e) l a u l t i m u l d o m i c, i lî in u c da i z nu l ţ aî rn ă c aa l r e
o b l i g a t ă s ă l i p s e a s c ă v r e m e î n d e l u n g a t ă d e l a d o m i c i
d i s p ă r u t f ă r ă a e x i s t a i n f o r m a ţ i i d e s p r e e a ş i n u a l ă
9 ) C e r e r e a d e d e c l a r a r e a d i s p a r i ţ i e i u n e i p e r s o a n e s
p e r s o a n ă ş i - a a v u t u l t i m u l d o m i c i l i u .
Instanţa de tutelă se defineşte mai bine prin competenţa sa specială în materia ocrotirii persoanei fizice (cartea I, titlul III)
şi în raporturile de familie (cartea II şi măsuri de ocrotire a minorului prevăzute în legi speciale).
Atribuţiile instanţei 10) de tutelă pot fi structurate astfel:
1 0 )P e n t r u d e t e r m i n a r e a r o l u l u i i n s t a n Iţ en is t ad ne ţ at u dt ee l ăt u şt ei
c o m p e t e n ţ e î ,n î en x eR r Rc Di Jt a nr er .a 6t /u 2t 0e 1l 1e ,i p p . 1 8 3 - 1 8 7 .
– în materia ocrotirii persoanei fizice - numirea tutorelui, curatorului, consiliului judiciar, controlul tutelei sau curatelei,
înlocuirea tutorelui sau curatorului, exercitarea atribuţiilor consiliului de familie (dacă nu există consiliu de familie), punerea
sub interdicţie11);
1 1 Î) n l e pg ră ot cu er ăd u cr ua p u n t e r r e i bi u si eu b r ei m n ta er rc da it c ţf ai ep t u l c ă , p r i n
p ă s t r a t e î n v i g o a r e d i s p o z i ţ i i l e a r t . 3 0 - 4 3 d i n D e c r e
p r i v i t o r l a p e r s o a n e l e f i z i c e ş i p e r s o a n e l e j u r i d i c e ,
a L e g i i n r . 1 3 4 / 2 0 1 0 . P r i n u r m a r e , d i s p o z i ţ i i l e r e l a t
a b r o g a t e . T o t o d a t ă , d i s p o z i ţ i i l e d i n n o u l C o d c i v i l r e
v i g o a r e , d e o a r e c e n u e x i s t ă n i c i o p r e v e d e r e î n l e g e a
a c e s t o r a , a ş a c u m sp -r ai m î a ne t xf âai m
sc tpi eel na ţt a î ns i am l u t l e t a c na ăz u a r i p. r eL va e d e
c u p r i n s e î n c e l e d o u ă a c t e n o r m a t i v e , p â n ă l a i n t r a r e
î n ţ e l e g e c ă î n t r u c â t c o n c e p ţ i a i n i ţ i a l ă a i n i ţ i a t o r u l u
c i v i l ă ( c a r e c u p r i n d e î n c a d r u l p r o c e d u r i l o r s p e c i a l e
p r a c t i c ă , a f o s t n e c e s a r ă p ă s t r a r e a d i s p o z i ţ i i l o r d i n
i n t e r d i c ţ i e , n o r m e l e d i n N o u l C o d c i v i l f i i n d î n p r i n c
c i v i l r e l a t i v e l a o c r o t i r e a i n t e r z i s u l u i j u d e c ă t o r e s c
p r o b l e m e . A c e s t e a d e c u r g d i n f a p t u l c ă p r e v e d e r i l e d
p r e v e d e r i d e d r e p t s u b s t a n ţ i a l , c o n ţ i n ş i n o r m e c a r e
p r e v e d e r i l o r c u p r i n s e î n a r t . 3 0 - 4 3 d i n D e c r e t u l n r .
3 4 a l i n . 2 d i n D e c ir ne st ut al n nţ ar . j 3u 2d /e 1c 9ă 5t 4o r pe ra es vc eă d ev a c ăc o „m u n i c
c ă r u i p u n e r e s u b i n t e r d i c ţ i e e s t e c e r u t ă , h o t ă r â r e a d
d i s p u n ă r i d i c a r e a c u r a t e l e i , d a c ă a c e a s t a a f o s t i n s
n u m i r e a uî nn u t i i mt up t oc re e ”a r t . 1 7 0 d i n n o u l C o d c i v i l p r e v e d
d e p u n e r e s u b i n t e r d i c ţ i e . C a r e v a f i n o r m a a p l i c a b i
p r o b l e m a v a t r e b u i r e z o l v a t ă p o r n i n d d e l a i n t e n ţ i a
d i s p o z i ţ i i l e d i n D pe rc or ce et ud lu r n a r . p u3 .n2 e/ M1r ei9 ni 5 ţ 4si nu r ebe r l ei a na t t i eîv nre d vil ica gţ oi ea r e
r e a l i z a t ă d e o a r e c e d i s p o z i ţ i i l e a r t . 1 6 8 d i n n o u l C o d
s e f a c e p o t r i v i t d i s p o z i ţ i i l o r C o d u l u i d e p r o c e d u r ă c
c u p r i v i r e l a r e g u l i l e d e p r o c e d u r ă d u p ă c a r e s e s o l
d e c i s p ă s t r a r e a d i s p o z i ţ i i l o r p r o c e d u r a l e d i n D e c r e t
m e n ţ i n u t e î n v i g o a r e î n l i m i t a î n c a r e n u c o n t r a v i n u
p r o b l e m ca r e r di ed m i c ac t ă ă , p r e v e d e r i l e a r t . 1 7 0 N C C r e f e r i t o a
h o t ă r â r e a d e p u n e r e s u b. Di ni st ep ro dz i i cţ ţi ii el e s au rn t t . p 3 e 0 - d 3 e 5 p l di in n a Dp
v i g o a r e p e n t r u c o m p l i n i r e a n o r m e l o r p r o c e d u r a l e c a r e
j u d e c a t ă ( e x . : p a r t i c i p a r e a p r o c u r o r u l u i , r o l u l p r o c u
c o m i s i e i d e s p e c i a l i ş t i ş i f o r ţ a p r o b a n t ă a a c e s t u i a ,
T o t u ş i , a t u n c i c â n d n o u l C o d c i v i l c u p r i n d e r e g u l i d
n u m i r e a t u t o r e l u i p r i n c h i a r h o t ă r â r e a d e p u n e r e s u b
a s e m ă n ă t o r t r e b u i e r e z o l v a t ş i c o n f l i c t u l î n t r e a r t . 1
f a c e l a a r t . 1 4 6 C . f a m . a c o r d ă d r e p t u l d e n u m i r e a
t u t e l a r e . Î n r a ţ i u n e a c e l o r e x p u s e a n t e r i o r a p r e c i e m
c u r a t o r u l u i s p e c i a l p e d u r a t a s o l u ţ i o n ă r i i c e r e r i i d e
p u n e r e s u b i n t e r d i c ţ i e .
– în materia raporturilor de familie - acţiuni privind răspunderea pentru ruperea logodnei, anularea sau nulitatea
căsătoriei, desfacerea căsătoriei pe cale judiciară, alte măsuri ce se adoptă odată cu divorţul, lichidarea pe cale judiciară a
regimului matrimonial, cererile în materie de filiaţie, adopţia, măsurile adoptate în materia autorităţii părinteşti (ansamblu de
drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului).
Aşa cum am arătat la acest moment, până la modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară problema
instanţei competente să se pronunţe asupra aspectelor ce intră în atribuţiile instanţei de tutelă este dezlegată prin dispoziţiile
art. 229 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 care prevăd că atribuţiile acestora urmează a fi îndeplinite de secţiile sau completele
specializate pentru minori şi familie. Apreciem că şi de lege ferenda, rezolvarea problemei organizării instanţei de tutelă ar
trebui să nu conducă la crearea unor structuri instituţionale diferite de instanţele de drept comun. Credem că soluţia cea mai
bună este aceea a organizării instanţelor de tutelă în forma secţiilor sau completelor specializate în cadrul judecătoriilor, iar
nu la tribunale.
În ce priveşte delegarea de atribuţii pe care instanţa de tutelă o face în favoarea autorităţii tutelare (relativ la bunurile
minorului sau supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile minorului), aceasta se realizează pentru fiecare
caz în parte, iar nu în mod general. Acest aspect rezultă din faptul că delegarea de atribuţii se face prin „încheiere”, ceea ce
presupune că delegarea de atribuţii se face într-un dosar determinat, iar nu pentru toate cauzele, aşa cum s-a sugerat în
discuţiile ce au avut loc în programele de implementare a dispoziţiilor noului Cod civil.
În acest context se poate remarca existenţa unui aparent conflict de norme între dispoziţiile art. 150 alin. 1 NCC
(referitor la numirea curatorului special)12), pe de o parte, şi dispoziţiile art. 44 C. pr. civ. (referitoare la numirea curatorului
judiciar în cazul conflictului de interese între reprezentat şi reprezentant în cadrul unui proces aflat pe rol), pe de altă parte.
Conflictul de norme se datorează în mare măsură tot intrării anticipate în vigoare a noului Cod civil faţă de noul Cod de
procedură civilă. Apreciem că acest aparent conflict de norme trebuie rezolvat prin aplicarea prioritară a art. 44 C. pr. civ.
Argumentul decisiv este acela că dispoziţiile art. 44 C. pr. civ. reprezintă o normă specială faţă de dispoziţiile art. 150 alin. 1
NCC Art. 44 C. pr. civ. reglementează un caz de curatelă specială, prevăzută numai, în care există conflict de interese între
reprezentat şi reprezentantul legal în cadrul unei proceduri judiciare, în timp ce dispoziţiile din Noul Cod civil au în vedere
curatela specială în cazul ivirii oricăror interese contrare între reprezentat şi reprezentant. Se observă că obiectul
reglementarii din Codul de procedură civilă este limitat şi special (interese contrare în cadrul unui litigiu determinat) spre
deosebire de obiectul reglementării din noul Cod civil, care este mai larg (orice interese contrare). Prin urmare, art. 44 C. pr.
civ. se va aplica în continuare ori de câte ori interesele contrare se ivesc în legătură cu o procedură judiciară, măsura numirii
curatorului fiind dispusă de instanţa care a judecat litigiul, iar art. 150 alin. 1 NCC se aplică atunci când interesele contrare se
ivesc în legătură cu alte acte decât cele procesuale13). Alin. 3 al art. 150 NCC cuprinde o aplicaţie a numirii curatorului
special în caz de conflict între tutore şi minor, atunci când acestea apar în cadrul unei proceduri succesorale notariale.
Particularitatea aplicaţiei o reprezintă faptul că, în acest caz, numirea curatorului revine notarului public, la cererea oricărei
persoane interesate sau din oficiu. Curatorul numit de notarul public va fi validat sau înlocuit de instanţa de tutelă.
1 2 A) r t . 1O 5r 0i N
d eC C c : â t„ e o r i î n t r e t u t o r e ş i m i n o r s e i v e s c
î n l o c u i r i e n a s t t au nt ţo arv ea dl eun iu t, mu it e u l .nă c u r a t o r s p e c i a l ”
1 3 A) s e v e d e a ş i C a s . – S e c ţ i i l e U n i t e - D e c i z i a n r . X X
ş i f o s t u l a r t . 1 5 2 d i n C o d u l f a m i l i e i p r i v i n d p o s i b i l
î n v e s t i t ă c u s o l u ţ i o n a r e a l i t i g i u l u i .
II. Acţiunea civilă. Obiectul acţiunii. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile
Problema condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile, deşi una de procedură, a fost în mod indisolubil legată de dreptul
substanţial. Era normal ca o mişcare atât de semnificativă a normelor de drept substanţial să producă consecinţe şi în planul
condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile, instituţie a dreptului procesual civil. Dispoziţiile noului Cod civil influenţează
elementele sau condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile atunci când prevede că anume acţiuni pot fi formulate de anumite
persoane sau împotriva anumitor persoane, dar şi atunci când stabileşte asupra efectelor transmiterii unor drepturi cu
caracter litigios. De asemenea, fără a avea drept scop principal modificarea Codului de procedură civilă, noul Cod civil
reglementează instituţii care îi sunt proprii, dar care sunt incidente şi în sfera dreptului procesual civil: actualitatea dreptului,
efectele punerii în întârziere, reprezentarea etc.
1. Actualitatea dreptului
a) Acţiuni preventive. Acţiunile preventive sunt cele în care se recunoaşte de către legiuitor exerciţiul anticipat al
diverselor căi de protecţie juridică a drepturilor subiective, independent de actualitatea sau neactualitatea dreptului14). În art.
2.312 NCC se reglementează un caz pe care îl putem include în categoria aşa-numitelor acţiuni preventive15). Fideiusorul
se poate îndrepta împotriva debitorului, chiar înainte de a plăti, dacă este urmărit în justiţie pentru plată, iar debitorul este
insolvabil ori s-a obligat să îl elibereze de garanţie într-un anumit termen ce a expirat. În lipsa acestui text special, aplicarea
regulilor clasice care impun verificarea actualităţii dreptului ar fi condus la concluzia că acţiunea fideiusorului ar fi prematur
introdusă. Aceasta pentru că, din moment ce fideiusorul, urmărit în justiţie de către creditor, nu a plătit încă acestuia şi prin
urmare, nu ar avea încă drept de regres contra debitorului principal. Această ecuaţie clasică a fost amendată de legiuitor,
care a observat că, între momentul urmăririi fideiusorului de către creditor şi momentul satisfacerii creanţei acestuia din
urmă de către fideiusor, trece un timp în care debitorul poate să îşi sporească starea de insolvabilitate. Fideiusorul ar trebui
să rămână pasiv faţă de debitorul garantat pe toata durata urmării pe care el o suferă faţă de creditor, deoarece dreptul său
de regres încă nu este actual, timp ce ar putea să se dovedească decisiv în realizarea propriei creanţe create prin
subrogarea în drepturile creditorului plătit. Existenţa cazurilor prevăzute expres la art. 2.312 NCC – insolvabilitatea
debitorului sau trecerea termenului în care debitorul s-a obligat să îl elibereze de garanţie pe fideiusor – este de natură să
conducă la o acţiune preventivă a fideiusorului. În aceeaşi logică apreciem că fideiusorul nu va putea executa hotărârea ce o
va obţine contra debitorului său înainte de a fi plătit creditorului, deoarece în cele din urmă dreptul fideiusorului de a se
regresa contra debitorului garantat decurge din subrogarea fideiusorului în drepturile creditorului plătit.
1 4 A) s e v e d eP ar i En .c i Hp ei ir l o e v a, p n rI uon , cs et id t u u r t i ui l j du ed i Ac ri ta er e G r a f i c e „ L u p
C i o bT ar na ut a, t t e o r e t i c ş, i E pd r . a N c ta i ţ ci o d n e a l p , r oB cu ec du ur re ăş t ci i, v 1i l9 ă9 6 , v
1 5 F„) i d e i u s o r u l c a r e s - a o b l i g a t c u a c o r d u l d e b i t o r u l u i
e s t e u r m ă r i t î n j u s t i ţ i e p e n t r u p l a t ă , c â n d d e b i t o r u l
c a r e a e x p i r a t . ”
b) Efectele punerii în întârziere. Sub imperiul vechii reglementări am observat că în multe situaţii se invoca
prematuritatea acţiunii, susţinându-se că înainte de formularea cererii de chemare în judecată nu s-a realizat punerea în
întârziere, atunci când legea impune aceasta. Nu credem că lipsa notificării de punere în întârziere ar fi avut ca efect
respingerea acţiunii ca prematură, fie şi pentru simplul fapt că punerea în întârziere se poate face în modul cel mai energic
prin chiar introducerea cererii de chemare în judecată. Am arătat şi în trecut că introducerea cererii de chemare în judecată
are ca efect punerea în întârziere a debitorului16). Lipsa punerii în întârziere înainte de introducerea cererii de chemare în
judecată, în situaţia în care debitorul nu era cumva de drept în întârziere, putea produce efecte exclusiv în planul momentului
de la care curg daunele solicitate de reclamant şi eventual în posibilitatea pe care art. 275 C. pr. civ. o oferă pârâtului care
achiesează la prima zi de înfăţişare la pretenţiile reclamantului de a fi exonerat de suportarea cheltuielilor de judecată17). În
regimul noului Cod civil, legiuitorul nu a mai dorit să lase problema determinării efectelor procesuale ale nepunerii în
întârziere a debitorului prin notificare anterioară procesului la interpretarea jurisprudenţei, adesea inconstantă şi, prin
aceasta, generatoare de confuzie şi a stabilit în mod expres asupra acestora. Astfel, lipsa punerii în întârziere nu are ca
efect respingerea cererii ca prematură, aşa cum în mod greşit se solicită uneori în faţa instanţelor judecătoreşti. Rezultă din
art. 1.522 NCC că singurul efect în plan procesual pe care îl produce lipsa punerii în întârziere este acela că debitorul are
dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil de la data comunicării cererii de chemare în judecată şi dacă se
execută obligaţia în acest termen rezonabil, reclamantul pierde dreptul de a obţine cheltuieli de judecată. Înţelegem că în
cazul în care creditorul nu a avut prudenţa să notifice pe debitor pentru a-l pune în întârziere înainte de introducerea cererii
de chemare în judecată şi debitorul nu este cumva de drept în întârziere, acesta din urma obţine efectul exonerării de plată
a cheltuielilor de judecată numai prin executarea obligaţiei într-un termen rezonabil de la comunicarea cererii de chemare în
judecată. Prin urmare, dispoziţiile art. 275 C. pr. civ. trebuie aplicate în mod corelat cu cele ale noului Cod civil 18).
Reamintim că potrivit art. 275 C. pr. civ. pentru a obţine exonerarea de plată a cheltuielilor de judecată pârâtul nu este
dator să execute obligaţia, fiind numai suficient să achieseze la pretenţia formulată de reclamant. Se observă şi faptul că în
privinţa exonerării de plata cheltuielilor de judecată, efectele reglementării din noul Cod civil sunt mai restrictive pentru
debitor, deoarece pentru obţinerea acestui avantaj este necesară şi executarea efectivă a obligaţiilor asumate faţă de
creditor într-un termen rezonabil de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în timp ce potrivit art. 275 C. pr. civ.
este suficientă recunoaşterea pretenţiilor reclamantului. Dispoziţiile art. 275 C. pr. civ. îşi găsesc aplicarea în continuare în
cazurile în care nu sunt incidente prevederile art. 1.522 NCC Se poate observa că domeniul de aplicare al art. 1.522 NCC
este delimitat prin obiectul reglementării în cadrul căreia este plasat Capitolul I („Plata”), Titlul V („Executarea obligaţiilor”),
Cartea a V a („Despre obligaţii”). Prin urmare, sunt procese în care punerea în întârziere, în sensul art. 1.522 NCC, nu are
nicio implicaţie şi în care dispoziţiile art. 275 C. pr. civ. sunt pe deplin aplicabile (ex.: acţiunile în materia filiaţiei în care
hotărârea ar putea fi soluţionată pe calea achiesării pârâtului la pretenţiile deduse judecăţii de către reclamant19)).
1 6 V
) . M . TC r i a, o t bva aot nl .u , I I , p . 5 3 ; V . DM r. e pC ti o pb ra, on cEu ed, s. uG aC. l. B
H co. i r vBo i ei l ,c k T, r . B
2 0 9 .
1 7 P) e n t r u a p l i c a r e a a r t . T2 r 7 a, 5 t va Cot .l . p Ir I. , c pi .v . 2, 6 a4 . s e v e d e a V .
1 8 A) c e e a ş i s o l u ţ i e t r e b u i e a p l i c a t ă ş i d u p ă i n t r a r e a î
c a r e r e i a u î n p r i n c i p i u p r e v e d e r i l e a c t u a l u l u i a r t . 2 7
1 . 5 2 2 a l i n . 5 N C C , p o t r i v i t r a ţ i o n a m e n t u l u i e x p u s .
1 9 )N i c i a r t . 2 7 5 C . p r . c i v . n u î ş i g ă s e ş t e a p l i c a r e a
r e c u n o a ş t e r i i p â r â t u l u i , c u m a r f i c a z u l a c ţ i u n i i î n t
c a z u l c e r e r i i d e s t a b i l i r e a p a t e r n i t ă ţ i i d i n a f a r a c
c o p i l u l u i , p e n t r u a - l p u t e a T r r ea, ct uva ont lo .a şI tI e, pv o. l 2u 6n 5t a. r . A s e
c) Decăderea din beneficiul termenului. Pentru configurarea deplină a problemelor legate de prematuritatea dreptului,
este de observat intervenţia indirectă pe care noul Cod civil o face în această materie prin reglementarea, dacă nu diferită, în
orice caz mult mai precisă, a decăderii din termenul prevăzut pentru executarea unei obligaţii. În art. 1.417 NCC, este
reglementată decăderea din beneficiul termenului. Reglementarea decăderii din termenul de executare a unei obligaţii era
anterior reglementată în art. 1.025 C. civ. 1864. Nu trebuie omis faptul că şi art. 263 C. pr. civ. reglementează decăderea
din termen, dar faţă de poziţionarea acestuia imediat după art. 262 C. pr. civ., care se referă la termenul de graţie acordat
de instanţa de judecată şi faţă de natura actului normativ (Cod de procedură civilă) se poate trage concluzia că aceste
dispoziţii reglementează exclusiv situaţia decăderii din termenul de graţie acordat de instanţa judecătorească, iar nu şi
decăderea din termenele convenţional stabilite de părţi pentru executarea obligaţiilor. Soluţia se impune şi faţă de dispoziţiile
art. 382 şi 383 C. pr. civ. Din formularea acestora se deduce faptul că dispoziţiile relative la decăderea din termen cuprinse
în Codul de procedură civilă se referă exclusiv la termenul stabilit pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unui alt
titlu executoriu, iar nu şi la decăderea din termenul stabilit convenţional de către părţi pentru executarea unei obligaţii. Cu
toate acestea, se poate constata că dispoziţiile vechiului Cod civil şi ale actualului Cod de procedură civilă în privinţa
decăderii din termen erau aproape identice în ce priveşte cazuri de decădere din beneficiul termenului, diferenţele ţinând mai
mult de modalitatea de formulare, decât a cazurilor avute în vedere (ex: art. 382 C. pr. civ. prevede drept cazuri de
decădere din beneficiul termenului fuga debitorului, risipirea averii mobile şi imobile sau începerea executării silite de către alţi
creditori; acestea nu erau reţinute expressis verbis în art. 1.025 C. civ. 1864, dar puteau intra în noţiunea mai largă de
insolvabilitate pe care o prevedea acesta din urmă). Dispoziţiile noului Cod civil definesc mai complet cazurile de decădere
din termenul de executare a obligaţiilor, realizând o reunire a aspectelor pozitive din reglementările civile şi procesual civile,
anterioare sau încă în vigoare. Elementul pozitiv sub aspect legislativ adus de art. 1.417 NCC este reprezentat de definirea
noţiunii de stare de insolvabilitate (inferioritatea activului patrimonial susceptibil de executare silită faţă de totalitatea
datoriilor exigibile), dar mai ales de reglementarea procedurii de stabilire a stării de insolvabilitate (dacă prin reglementari
speciale nu se prevede altfel, se stabileşte de către instanţă, care poate ţine seama şi de unele prezumţii legale relative cum
ar fi: dispariţia intempestivă a debitorului; neplata unor datorii devenite scadente; declanşarea împotriva debitorului a unor
proceduri de executare silită). Este de reţinut că împrejurările prezentate în art. 1.417 alin. 2 NCC drept prezumţii legale ale
stării de insolvabilitate au caracter exemplificativ, oricând instanţa judecătorească putând utiliza prezumţii relative trase din
fapte similare celor expres prevăzute. O noutate o reprezintă reglementarea în alin. 3 al aceluiaşi articol a unui caz expres
de decădere din beneficiul termenului stabilit pentru executarea unei obligaţii: atunci când debitorul, din culpa sa, ajunge în
situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. Termenul de
condiţie este folosit în mod nefericit, deoarece ar putea să conducă la ideea de condiţie ca modalitate a actului juridic civil,
ceea ce nu a fost în intenţia legiuitorului. În realitate, nu este vorba de o condiţie în sensul de modalitate a actului juridic,
deoarece aceasta presupune un eveniment viitor, în timp ce formularea art. 1.417 alin. 3 teza I NCC pare a se referi la ceva
existent la data încheierii contractului din moment ce reţine că debitorul „nu mai satisface o condiţie”, iar nu că debitorul „nu
îndeplineşte o condiţie”. În acest caz, pentru a se putea opera decăderea din beneficiul termenului este necesar să fie
stipulat în mod expres atât caracterul esenţial al condiţiei, cât şi posibilitatea sancţiunii decăderii. Decăderea operează numai
la cererea creditorului şi numai dacă aceasta justifică un interes legitim pentru a considera condiţia respectivă drept
esenţială.
Legătura dintre cazurile de decădere din beneficiul termenului prevăzute în art. 1.417 NCC şi dreptul procesual civil se
regăseşte în domeniul condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile deoarece, în principiu, dreptul dedus judecăţii trebuie să fie
actual, iar nu supus unui termen neîmplinit la data introducerii acţiunii. Ori de câte ori creditorul va aprecia că debitorul este
decăzut din beneficiul termenului deoarece se află într-una din situaţiile reglementate la art. 1.417 NCC, va intenta acţiunea
chiar înainte de împlinirea termenului, iar în cazul în care debitorul va invoca excepţia prematurităţii, se va putea apăra cu
succes invocând la rândul său, pe cale incidentală, decăderea debitorului din beneficiul termenului. În faţa instanţei va avea
loc în mod preliminar o dezbatere având ca obiect identificarea unuia din cazurile ce determină decăderea din beneficiul
termenului, instanţa urmând a se pronunţa prin încheiere dacă respinge excepţia prematurităţii, deoarece debitorul nu mai
poate opune beneficiul termenului său prin sentinţă atunci când împrejurările invocate de creditor fie nu se încadrează în
cazurile prevăzute de art. 1.417 NCC, fie nu sunt pe deplin dovedite, cererea fiind respinsă ca prematură.
Dispoziţiile din Codul de procedură civilă rămân aplicabile în situaţiile în care termenul nu are natură convenţională, ci este
stabilit de instanţa de judecată odată cu judecarea fondului, conform art. 262 C. pr. civ. În acest caz, fiind vorba de o
hotărâre judecătorească prin care a fost acordat termen de graţie, decăderea din beneficiul termenului se va invoca în faţa
instanţei competente să învestească cu formulă executorie respectiva hotărâre, conform procedurii prevăzute la art. 383
C. pr. civ.
O situaţie particulară apare în cazul în care în discuţie este un titlu executoriu altul decât o hotărâre judecătorească sau
alt act cu caracter jurisdicţional şi se prevede un termen, iar creditorul apreciază că debitorul este decăzut din beneficiul
termenului. În acest caz, în măsura în care titlul executoriu reprezintă concretizarea unui raport juridic civil, cazurile de
decădere sunt cele prevăzute la art. 1.417 NCC, iar competenţa de soluţionare a cererii de decădere a debitorului din
beneficiul termenului ar reveni instanţei de executare. Totuşi, apreciem că decăderea din beneficiul termenului nu poate fi
stabilită în procedura de încuviinţare a executării deoarece natura necontencioasă a acesteia ar lipsi părţile de cele mai
elementare drepturi la apărare într-o problemă esenţială pentru stabilirea drepturilor lor. Creditorul va trebui să solicite
instanţei de executare să declare mai întâi decăderea debitorului din beneficiul termenului şi apoi încuviinţarea executării
silite. Cererea poate cuprinde ambele solicitări, dar pentru decăderea din termen se va stabili termen scurt, cu citarea
părţilor.
2. Calitatea procesuală. a) Acţiuni privind filiaţia. În noul Cod civil se prevăd reguli foarte clare în ce priveşte calitatea
procesuală activă şi pasivă, precum şi situaţiile şi condiţiile în care calitatea procesuală poate fi transmisă în cazul acţiunilor
privind filiaţia20).
2 0 R
) e a m i n t i m c ă s u b i m p e r i u l r e g l e m e n t ă r i i a n t e r i o a r e
m o ş t e n i t o r i l o r , d a r , d a c ă a f o s t p o r n i t ă d e t i t u l a r ,
p r o c e s u l u i m o ş t e n i t o r i i n u a u c a l i t a t e p r o c e s u a l ă a c
p r o c e s u l a f o s t d e c l a n ş a t d e a u t o r u l l o r ) u r m ă t o a r e l
s t a b i l i r e a p a t e r n i t ă ţ i i , a c ţ i u n e a î n t ă g ă d u i r e a p a t e r
i n t r o d u s e d i r e c t î m p o t r i v a m o ş t e no i p t .,o r cpi i pl t o. . r 7. - A1 0 s . e v e d e a
În ce priveşte acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă calitatea procesuală activă revine numai copilului, putând fi
declanşată de acesta personal sau prin reprezentant legal. Această calitate se poate transmite moştenitorilor copilului în
următoarele condiţii: dacă copilul a pornit acţiunea, moştenitorii o pot continua, dar dacă copilul a decedat fără a introduce
acţiunea, moştenitorii pot să formuleze acţiunea în termen de cel mult un an de la data decesului21) În ce priveşte calitatea
procesuală pasivă, acţiunea poate fi introdusă împotriva pretinsei mame sau direct împotriva moştenitorilor acesteia. Se
înţelege că dacă acţiunea a fost declanşată împotriva pretinsei mame, în caz de deces al acesteia, va fi continuată în
contradictoriu cu moştenitorii.
2 1 A) c e s t t e r m e n e s t e a p l i c a b i l ş i î n c a z u l î n c a r e a c ţ i
d o r e s c s ă f o r m u l e z e o n o u ă c e r e r e .
În ce priveşte acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, calitatea procesuală activă revine copilului, caz în care
se porneşte în numele acestuia de către mama chiar minoră sau de reprezentantul legal al copilului. Calitatea procesuală
activă se poate transmite moştenitorilor copilului, care pot continua procesul început în numele acestuia. De asemenea,
moştenitorii copilului au calitate procesuală activă într-o cerere de stabilire a paternităţii chiar şi în situaţia în care copilul nu a
formulat o astfel de cerere în cursul vieţii, dar în acest caz acţiunea se prescrie în termen de un an de la data decesului
copilului. În acest context observăm că noul Cod civil reglementează o acţiune în daune care are un caracter special atât
prin calitatea procesuală activă, cât şi prin obiectul ei: acţiunea prin care mama copilului solicită pretinsului tată să îi
plătească jumătate din cheltuielile naşterii şi ale lăuziei, precum şi din cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în
perioada de lăuzie. Din formularea textului rezultă că în această cerere, mama acţionează în nume propriu, având calitate
procesuală activă, iar nu calitate de reprezentant al copilului. Sub aspectul clasificării acţiunilor după calea procedurală aleasă
de părţi pentru protecţia judiciară a dreptului subiectiv, această cerere specială se încadrează în categoria cererilor care nu
se pot formula decât pe cale accesorie, deoarece se prevede că mama nu poate cere despăgubirile dacă nu a formulat şi
acţiune pentru stabilirea paternităţii. Calitatea procesuală pasivă atât în cererea de stabilire a paternităţii, cât şi în cererea
de despăgubiri special reglementată revine pretinsului tată sau moştenitorilor acestuia. Acţiunea va putea fi formulată şi
direct în contra moştenitorilor pretinsului tată.
În ce priveşte acţiunea în tăgada paternităţii reglementarea destul de detaliată oferită de noul Cod civil tinde să evite
disputele din trecut relative la calitatea procesuală activă22) şi să înlăture inconsecvenţele practicii sub aspectul determinării
persoanelor care au calitate procesuală pasivă. Persoanele care au calitate procesuală activă în acţiunea de tăgadă a
paternităţii sunt prevăzute în mod expres şi limitativ de lege (art. 429 alin. 1 NCC): soţul mamei, mama, tatăl biologic şi
copilul, precum şi moştenitorii acestora. Acţiunea poate fi introdusă şi direct de către moştenitori, cu precizarea că
moştenitorii soţului mamei, ai mamei, ai tatălui biologic sau ai copilului pot introduce acţiunea în termen de un an de la data
decesului acestora. În privinţa acţiunii în tăgada paternităţii, noul Cod civil identifică cu exactitate şi persoanele care au
calitate procesuală pasivă în funcţie de persoanele care au declanşat litigiul:
2 2 R
) e v e n i n d a s u p r a j u r i s p r u d e n ţ e i s a l e a n t e r i o a r e , C u
2 0 0 2 ) , a c o n s t a t a t c ă d i s p o z i ţ i i l e a r t . 5 4 a l i n . 2 C .
i a r n u ş i m a m e i ş i c o p i l u l u i , d r e p t u l d e a p o r n i a c ţ i u
– dacă acţiunea este pornită de soţul mamei (sau de moştenitorii acestuia) calitatea procesuală pasivă revine copilului,
iar dacă acesta este decedat, mamei şi, dacă este cazul, altor moştenitori ai copilului23);
2 3 P) o t r i v i t a r t . 4 3 9 N C C , î n c a z u r i l e î n c a r e o a c ţ i u n e
v a c a n t ă , a c ţ i u n e a p o a t e f i i n t r o d u s ă î m p o t r i v a c o m u n
m a i p r e v e d e c ă î n c a d r u l p r o c e s u l u i v o r f i c i t a ţ i î n
p o r n i r e a p r o c e s u al u f i o, rc taă i r os rt o ir l eu bţ ui ai sa ăd o ap ct ca et pă t ăd me l e g i u i t o r
u n u i p r o c e s î n c e p u t , s i t u a ţ i e î n c a r e s - a r p u n e î n d i
l i p s a a c e s t o r a , c u c o m u n a , o r a ş u l s a u m u n i c i p i u l .
– dacă acţiunea este pornită de mamă sau copil, calitatea procesuală pasivă revine soţului mamei sau moştenitorilor
acestuia;
– dacă acţiunea este pornită de tatăl biologic, calitatea procesuală pasivă revine soţului mamei şi copilului sau
moştenitorilor acestora.
Noul Cod civil instituie şi o calitate procesuală sui generis, stabilind că în toate cazurile privind filiaţia părinţii şi copilul vor fi
citaţi, chiar atunci când nu au calitate de reclamant sau de pârât (ex.: în acţiunea de tăgadă a paternităţii pornită de tatăl
biologic, calitatea de pârâţi revine soţului mamei şi copilului; cu toate acestea mama va fi citată în cauză; nu se arată care
este modalitatea de introducere în cauză, dar din moment ce nu este nici reclamant, nici pârât, iar figura juridică este
improprie vreunei forme de participare a terţilor la proces, rezultă o figură juridică aparte ce poate fi definită sui generis).
Apreciem că după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, instanţa va putea uza de dispoziţiile art. 77 N. C. pr.
civ. pentru a dispune din oficiu introducerea în cauză a părinţilor şi copilului în cauzele referitoare la filiaţie.
b) Transmiterea calităţii procesuale. În alt caz nou reglementat în materia calităţii procesuale şi care prezintă un aspect
inedit în procedura noastră este reprezentat de posibilitatea continuării procesului de divorţ în caz de deces al reclamantului,
în situaţia în care divorţul se întemeiază pe culpa pârâtului. În mod tradiţional, sub imperiul dispoziţiilor Codului de procedură
civilă, în caz de deces al unuia dintre soţi în cursul procesului de divorţ, fie chiar şi în faza de recurs, conducea la încetarea
procesului de divorţ, căsătoria încetând prin efectul decesului. Soluţia era fără îndoială logică, dar prezenta un dezavantaj
major: căsătoria încetând prin decesul unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor devenea succesor rezervatar al soţului decedat
cu care se afla în plin proces de divorţ, conjunctura duratei procesului şi a împrejurărilor decesului fiind singurele de natură să
decidă asupra calităţii de moştenitor. Or, se observă că resorturile care justifică calitatea de moştenitor a soţului
supravieţuitor nu se regăsesc în situaţia în care între soţi există un proces de divorţ şi nu este normal ca în funcţie de cum
acesta se termină mai devreme sau mai târziu să existe sau nu drept de moştenire între soţi. Potrivit art. 380 NCC, dacă
soţul reclamant decedează în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ. Potrivit art. 381 NCC,
acţiunea continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât. Prin urmare,
se reglementează un caz de transmitere a calităţii procesuale active în materia divorţului, materie în care până în prezent
această instituţie nu era operabilă, soluţia anterioară fiind în mod invariabil încetarea căsătoriei şi închiderea dosarului.
Corelativ soluţiei din art. 380 şi 381 NCC prin art. 219 pct. 13 din Legea nr. 71/2011 a fost introdus art. 613 2 C. pr. civ.,
care menţionează posibilitatea introducerii în cauză a moştenitorilor soţului reclamant24) şi pronunţării unei hotărâri de
divorţ în contradictoriu cu aceştia, atunci când se constată culpa exclusivă a soţului pârât. Dispoziţiile art. 380 şi 381 NCC
sunt aplicabile căsătoriilor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil. Mai mult, art. 613 2 este aplicabil şi
proceselor de divorţ formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, dacă decesul vreunei părţi nu a intervenit anterior
acestei date, deoarece conţine norme de procedură propriu-zise, care de principiu sunt de imediată aplicabilitate conform
normelor actuale în materie tranzitorie aplicabile în materia procedurii civile.
2 4 A) p r e c i e m c ă , î n a c e s t c a z , n u s u n t a p l i c a b i l e d i s p o
m o ş t e n i t o r i l o r , î m p o t r i v a c o m u n e i , o r a ş u l u i s a u , d u p ă
d e o p a r t e d i n p r e ve d e r i l e a r t . 4 3 9 N C C , c2 a a r l ei n s. e 2 l iC m. i
r e c e n t i n t r o d u s , c a r e c o n d i ţ i o n e a z ă c o n t i n u a r e a p r o c
p r o c e s u l u i , l ă s â n d m o ş t e n i t o r i ” ) , î n c a z c o n t r a r f i i n d
d e d e c e s a l u n u i a d i n t r e s o ţ i c ă s ă t o r i a î n c e t e a z ă ş i
c) Calitatea procesuală în cazul coproprietăţii. Se rezolvă problema regulii unanimităţii în acţiunile în revendicare sau altor
acţiuni reale în situaţia existenţei unei coproprietăţi asupra bunului ce face obiectul acţiunii25). Regula consacrată în noul Cod
civil elimină principiul unanimităţii, promovând libertatea fiecărui coproprietar de a formula singur acţiunea în revendicare sau
altă acţiune reală (art. 643 NCC). În cazul în care în urma acţiunii promovate numai de către unul dintre coproprietari se
pronunţă o hotărâre în folosul coproprietăţii, efectele pozitive ale acesteia se extind asupra celorlalţi coproprietari. Desigur,
pot exista eventuale desocotiri între coproprietari în privinţa cheltuielilor procesuale făcute de coproprietarul care a avut
iniţiativa procesului. Efectele negative ale unei hotărâri judecătoreşti pronunţate ca urmare a acţiunii introduse numai de
către un coproprietar nu pot fi opuse celorlalţi coproprietari. Din cele arătate rezultă că modalitatea găsită de legiuitor
pentru a rezolva problema calităţii procesuale active în materia acţiunilor privitoare la coproprietate creează o poziţie dificilă
sub aspect procesual pentru pârât, care ar putea fi confruntat cu o serie de acţiuni formulate succesiv de către
coproprietari. Chiar câştigând procesul în contradictoriu cu unul dintre coproprietari, pârâtul nu se va putea prevala de
autoritatea de lucru judecat a hotărârii împotriva altui coproprietar, fiind expus riscului ca pierzând procesul cu un singur
coproprietar să piardă întreg dreptul dedus judecăţii. Pentru a evita situaţii precum cele expuse, pârâtul va fi cel mai
interesat ca, în situaţia în care este acţionat numai de către unul din coproprietari, să procedeze la introducerea în cauză a
celorlalţi coproprietari, în temeiul dispoziţiilor din Codul de procedură civilă relative la chemare în judecată a altor persoane
care pot invoca aceleaşi drepturi ca şi reclamantul26). Credem că textul art. 643 NCC acoperă atât ipoteza calităţii
procesuale active, cât şi cea a calităţii procesuale pasive, deoarece vorbeşte de dreptul coproprietarului de a sta în
judecată. Dacă un coproprietar este chemat în judecată în calitate de pârât într-o acţiune privind coproprietatea, hotărârea
favorabilă obţinută de acesta va putea fi opusă şi în cazul în care un alt coproprietar va fi chemat în judecată de aceeaşi
persoană, pentru aceleaşi pretenţii, având aceeaşi cauză. În acest caz, deşi nu există identitate de părţi, dacă avem în
vedere prezenţa fizică, există identitate juridică. În doctrină s-a precizat că este îndeplinită condiţia identităţii juridice atunci
când reclamantului din prima cerere i se opune puterea lucrului judecat de pârâtul din a doua cerere, altul decât cel din primul
proces, dacă are aceeaşi situaţie cu primul pârât, deoarece reclamantul a avut la dispoziţie toate garanţiile dreptului la
apărare în cadrul unor dezbateri contradictorii27).
2 5 P
) r i n c i p i u l u n a n i m i t ă ţ i i î n c a z u l a c ţ i u n i l o r p r i v i n d
r o l u l u i d e a p r o t e j a p e c o p r o p r i e t a r i , a c o n d u s î n t i m
p a s i v i t a t e a c e l o r l a l ţ i c o p r o p r i e t a r i . D o c t r i n a ş i j u r i
d i n a p l i c a r e a r i g i d ă a r e g u l i i u n a n i m i t ă ţ i i î n a c ţ i u n i
a c ţ i u n i i d e c ă t r e u n u l d i Pn ot sr ei b ci lo i p t r a o t pe r a i e e t xa er ri c. i At ă sr ie i v ae c d ţ e
c o i n ,d i îv ni z „a Sr t u d i i d e d r e p t p r i v a t ” , E d . U n i v e r s u l J u r i
E u r o p e a n ă a D r e p t uc ra i u l zo ar j LO
u urm pi usa l pşu r i u da e nh ţ o a t ă ar â dr ei iv e în n i t f a v o
f o r m u l ă r i i a c ţ i u n i l o r p r i v i n d c o p r o p r i e t a t e a d e c ă t r e
u n a n i Cm a i ut ză aţ i n iLu. u pa a eş l i m i n a t r e g u l a u n a n i m i t ă ţ i i î n m a t e r i
î n a p l i c a r e a a c e s t e i a , v a l a b i l ă p e n t r u s i t u a ţ i i c a r e s
h o t ă r â r e a c ap ur oz na uf Lna uţc ape ta ărş e î f ne r i r i l a s i s t e m u l d e r e g l e m e n t
e p o c a p r o n u n ţ ă r i i h o t ă r â r i i ) d e C o d c i v i l .
2 6 )P e n t r u r e g i m u l a c ţ i u n i l o r p r i v i n d Oc bo sp er or vp ar ţi ie i t a at se ua p rî
o b i ş n u i t e î n r e g l, e mî ne n l t ua c r r e a a r e n a o u„ l N u o i i l Ce o dC o c d i uv ri il a l e R o m â
1 5 1 - 1 5 4 .
2 7 A) s e v e d e T ar a, Vt .va Mot .l . C Ii Io , b ap nnp ou. t,9 a25 74 3. - 2 7 4 , i n c l u s i v
d) Încălcarea drepturilor nepatrimoniale. Noul Cod civil reglementează calitatea procesuală activă şi transmiterea
acesteia în cazul acţiunilor în restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat (în cazul morţii persoanei vătămate) sau pentru
restabilirea memoriei unei persoane decedate. Intervenţia legiuitorului în acest domeniu cu o prevedere expresă privind
calitatea procesuală activă era necesară, deoarece în lipsa unei prevederi exprese existau şi opinii potrivit cărora după
moartea persoanei al cărei drept nepatrimonial a fost încălcat, moştenitorii nu ar mai avea calitate procesuală activă. Opinia
era justificată de faptul că drepturile nepatrimoniale au natură personală, iar acţiunile decurgând din încălcarea unor astfel de
drepturi nu se pot transmite moştenitorilor. Se impunea o reglementare expresă cu privire la transmiterea calităţii
procesuale active în cazul decesului titularului dreptului nepatrimonial încălcat. Potrivit art. 256 NCC, în această materie
legiuitorul a creat o figură juridică distinctă, oferind calitatea procesuală activă unor categorii de persoane expres şi limitativ
determinate: soţul supravieţuitor, rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate şi rudele colaterale până la gradul al patrulea
inclusiv. În caz de deces al titularului dreptului nepatrimonial încălcat, oricare dintre aceste persoane va putea fie să continue
acţiunea iniţiată de titular, fie să pornească o acţiune în cazul în care titularul dreptului a decedat fără a formula acţiunea în
restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat. Este de remarcat că în privinţa acţiunilor la care se referă art. 256 NCC,
transmiterea calităţii procesuale active nu operează către moştenitori, ci către o largă categorie de rude şi soţul
supravieţuitor. Prin urmare, în privinţa acestor acţiuni, în caz de deces al titularului dreptului, nu se vor introduce în cauză
moştenitorii, ci oricare dintre persoanele expres prevăzute, indiferent de calitatea de moştenitor a acestora.
Noul Cod civil aduce o serie de precizări privind calitatea procesuală activă şi în domeniul acţiunilor în despăgubire
întemeiate pe răspunderea civilă delictuală pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii. Este vorba de acţiuni în
despăgubire ce decurg din vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane. În cazul acestor acţiuni calitatea
procesuală activă revine numai victimei. Aceasta se poate transmite moştenitorilor, dar numai în măsura în care acţiunea a
fost pornită de victimă. Prin urmare, dacă cel vătămat nu a pornit acţiunea, moştenitorii nu au calitate procesuală activă
într-o eventuală acţiune în despăgubiri pentru prejudiciul încercat de către autorul lor. Soluţia este explicabilă prin faptul că
prejudiciul, fie moral sau material, este strâns legat de persoana victimei. În lumina aceleiaşi raţiuni, este expres prevăzută
interdicţia transmiterii calităţii procesuale active prin acte între vii. Este interzisă cedarea dreptului la despăgubire pentru
atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii atât timp cât acesta are caracter incert. Dimpotrivă, creanţa rezultând din
dreptul la despăgubire poate forma obiectul unei cesiuni dacă a fost stabilită printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre
judecătorească definitivă28).
2 8 P
) â n ă l a i n t r a r e a î n v i g o a r e a N o u l u i C o d d e p r o c e d
f ă c u t ă l a h o t ă r â r e a j u d e c ă t o r e a s c ă i r e v o c a b i l ă .
O situaţie specială apare în cazul acţiunii prin care se urmăreşte repararea prejudiciului nepatrimonial decurgând din
durerea încercată prin moartea victimei. Calitatea procesuală activă într-o acţiune în despăgubiri aparţine ascendenţilor,
descendenţilor, fraţilor, surorilor, soţului sau oricărei altei persoane care ar putea dovedi un prejudiciu (art. 1.391 NCC).
Menţionăm că în cazul acestora, calitatea procesuală activă nu este condiţionată de calitatea de moştenitor, deoarece
dreptul la despăgubire se naşte direct în situaţia persoanelor enumerate în art. 1.391 NCC, nefiind un drept dobândit pe cale
succesorală. Şi în cazul acţiunii ce are ca obiect repararea prejudiciului nepatrimonial decurgând din durerea încercată prin
moartea victimei, calitatea procesuală activă nu se transmite către succesorii celui îndreptăţit decât în măsura în care
acţiunea a fost pornită de acesta.
e) Administrarea bunurilor altuia. O configuraţie specială o dobândeşte calitatea procesuală în cazul administrării bunurilor
altuia. Din formularea art. 810 NCC rezultă cu claritate că, în litigiile referitoare la administrarea bunurilor, administratorul
poate sta în judecată în numele beneficiarului, actul prin care i se conferă dreptul de administrare (legat sau convenţie – art.
792 NCC) fiind suficient pentru a justifica calitatea de reprezentant. În virtutea aceleiaşi reguli, administratorul poate
interveni în orice acţiune sau cerere având ca obiect bunurile administrate. În litigiile referitoare la administrarea bunurilor
administratorul nu este ţinut de obligaţia prezentării unui mandat ad litem, acesta fiind conferit indiferent de existenţa unei
menţiuni exprese în actul ce îi conferă dreptul de administrare. În această privinţă există o diferenţă semnificativă faţă de
contratul de mandat, în cazul căruia art. 2.016 NCC prevede că dreptul de a intenta acţiuni în justiţie trebuie prevăzut în
mod expres în contract. În cazul administrării bunului altuia, mandatul ad litem este implicit.
f) Contractul de comision. În cazul contractului de comision, calitatea procesuală activă în eventualele litigii cu
cocontractanţii revine comisionarului, care stă în judecată în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant. Numai atunci
când comitentul solicită cedarea de către comisionar a acţiunilor pe care le are contra terţilor, se poate ajunge la situaţia în
care comitentul să aibă calitate procesuală activă. Calitatea procesuală pasivă în acţiunile terţilor va aparţine întotdeauna
comisionarului. Aceste reguli nu se aplică şi în cazul contractului de agenţie, deoarece nu sunt compatibile cu dispoziţiile
speciale ce reglementează acest contract (art. 2.095 NCC). În cazul contractului de agenţie, agentul stă în judecată în
numele şi pentru comitent. Agentul nu are calitate procesuală pentru drepturile şi obligaţiile ce decurg din contractele
încheiate cu terţii în această calitate. Calitatea procesuală revine numai comitentului. Art. 2.077 NCC recunoaşte dreptul
agentului de a lua măsuri asigurătorii în interesul comitentului. Se poate deduce că pentru adoptarea acestor măsuri
asigurătorii, legea recunoaşte calitatea de a sta în judecată, în calitate de reprezentant, a agentului, nefiind necesar un
mandat special diferit de contractul de agenţie, acesta din urmă fiind suficient pentru a justifica calitatea de reprezentant a
agentului.
g) Contractul de donaţie. Referitor la contractul de donaţie, se reglementează calitatea procesuală activă şi pasivă,
precum şi transmiterea acesteia în cazul acţiunii în revocarea donaţiei pentru ingratitudine:
– calitatea procesuală activă revine donatorului şi poate fi continuată de moştenitorii acestuia. Moştenitorii donatorului
pot formula direct acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine, dar numai dacă donatorul a decedat în interiorul unui
an de la data la care a cunoscut că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine, fără să îl fi iertat pe donatar sau dacă
donatorul a decedat fără a cunoaşte cauza de revocare. În acest ultim caz, termenul de prescripţie este de un an de la data
morţii donatorului;
– calitatea procesuală pasivă revine numai donatarului. Din cuprinsul art. 1.024 NCC rezultă că acţiunea nu poate fi
formulată direct împotriva moştenitorilor donatarului, dar există posibilitatea transmiterii calităţii procesuale pasive către
aceştia, în cazul în care donatarul moare în cursul procesului.
În privinţa acţiunii în revocarea donaţiei ca urmare a neexecutării sarcinilor, reglementarea relativă la calitatea procesuală
este mult mai permisivă, acţiunea putând fi promovată de donator sau de moştenitorii săi împotriva donatarului sau
moştenitorilor acestuia, transmiterea calităţii procesuale necunoscând îngrădiri. Totuşi există limitarea potrivit căreia terţul în
favoarea căruia s-au stabilit sarcinile nu poate cere decât executarea sarcinilor, iar nu şi revocarea donaţiei.
III. Cererea de chemare în judecată. Cercetarea procesului. Mijloace de apărare. Probe. Rolul judecătorului în proces
1. Cererea de chemare în judecată. Formă şi efecte
a) Forma cererii de chemare în judecată. Forma cererii de chemare în judecată nu reprezintă domeniul de reglementare
al unui cod civil, fiind de domeniul strict al procedurii. Cu toate acestea unele dispoziţii ale Noului Cod civil au implicaţii, este
adevărat, indirecte, şi asupra modului de formulare a obiectului unei cereri de chemare în judecată. Noul Cod civil se
preocupă de rolul pe care îl joacă instanţa de judecată în derularea contractelor şi uneori recunoaşte în mod expres acesteia
largi drepturi de apreciere şi intervenţie în raporturile contractuale. Judecătorul nu mai are un rol exclusiv sancţionator,
stabilind anularea, rezoluţiunea/rezilierea contractului ori obligarea unei părţi să îşi îndeplinească obligaţiile asumate, ci
dobândeşte în ochii legiuitorului un rol mai puţin obişnuit până în prezent, respectiv acela de a interveni în contract în scopul
echilibrării acestuia. S-ar putea spune că rolul activ al judecătorului, caracteristic până deunăzi numai zonei procedurii, începe
să câştige teren şi în planul raporturilor contractuale deduse judecăţii. În realitate, sub imperiul noii legislaţii rolul judecătorului
evoluează prin completarea unei prerogative pe care acesta a avut-o în mod tradiţional şi care se manifesta într-un drept
suveran de apreciere a unor situaţii.
În cazul impreviziunii contractului, reglementată în cuprinsul art. 1.271 NCC, dacă executarea contractului a devenit
excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor de natură să facă vădit injustă obligarea
debitorului la executarea obligaţiei, judecătorul poate dispune fie adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil
între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea contractului, în acest ultim caz
stabilind momentul şi condiţiile încetării. Ambele situaţii indicate în art. 1.271 NCC lasă judecătorului de fond un drept
suveran de apreciere asupra modului în care ar trebui redimensionat raportul contractual: în primul caz prin modul în care
înţelege să adapteze contractul, iar în al doilea caz prin stabilirea momentului şi condiţiilor de încetare a contractului. Acest
drept conferit judecătorului implică şi o dimensiune procedurală în planul cererii prin care partea înţelege să învestească
instanţa cu aplicarea corecţiilor pe care le presupune aplicarea teoriei impreviziunii. Este destul de uşor de observat că genul
de obiect al cererii determinat de aplicarea art. 1.271 NCC nu corespunde tipologiei clasice cunoscute până în prezent în
procedura noastră, care recunoştea solicitări de anularea/declararea nulităţii sau reziliere a contractului ori obligarea
pârâtului la executarea contractului, dar nu şi de „adaptare a clauzelor” sau „determinarea momentului ori condiţiilor
încetării” (acestea fiind în mod obişnuit determinabile prin aplicarea unor reguli de drept, iar nu prin analizarea împrejurărilor
ce au intervenit în derularea raportului contractual). Avocaţi şi judecători vor trebui să înveţe să formuleze astfel de cereri şi
să le rezolve. Problema nu este chiar atât de simplă precum am fi tentaţi să credem printr-o apreciere la prima facie,
deoarece poate ridica ipoteze de ordin practic ce conţin germenii unei jurisprudenţe contradictorii. Iată numai câteva din
probleme pe care le poate ridica aplicarea art. 1.271 NCC:
– cum vor fi considerate cererile prin care se solicită „adaptarea clauzelor contractului” din perspectiva clasificării cererilor
în evaluabile sau neevaluabile, cu consecinţe importante sub aspectul competenţei materiale a instanţelor şi taxei judiciare
de timbru?
– cererea de chemare în judecată va cuprinde în cadrul obiectului şi o anumită modalitate de adaptare a contractului.
Dacă judecătorul, în urma analizei împrejurărilor cauzei, va aprecia că se impune o adaptare, dar nu în sensul solicitat de
reclamant, va admite cererea în limitele în care consideră că este acceptabilă adaptarea sau va respinge cererea, motivând
că în caz contrar ar săvârşi o „plus petita”? În mod asemănător se pune problema şi în cazul cererii prin care s-ar solicita
încetarea contractului, atunci când ar fi vorba despre „determinarea momentului sau condiţiilor încetării”.
b) Efectele cererii de chemare în judecată. În ce priveşte efectele cererii de chemare în judecată eram obişnuiţi să
considerăm că unul dintre cele mai importante efecte pe care le produce înregistrarea acesteia îl reprezintă întreruperea
prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, completând întotdeauna cu menţiunea că acest efect este sub condiţia de a nu
interveni anularea, respingerea, perimarea sau renunţarea la judecată cu privire la respectiva cerere de chemare în judecată.
În măsura în care intervenea oricare din situaţiile anterior menţionate soluţia era invariabil ştergerea efectului întreruptiv de
prescripţie a dreptului la acţiune, termenul de prescripţie fiind considerat scurs în perioada de la introducerea cererii de
chemare în judecată şi până la soluţia ce consfinţeşte una din aceste soluţii.
În ce priveşte efectele pe care introducerea unei cereri de chemare în judecată le produce asupra prescripţiei extinctive,
noul Cod civil creează un sistem pe care ne permitem să îl caracterizăm ca fiind mai „blând” pentru justiţiabil. Este păstrată
soluţia existentă şi sub regimul Decretului nr. 167/1958, conform căreia depunerea cererii la un organ jurisdicţional
necompetent nu afectează efectul întreruptiv de prescripţie al înregistrării cererii de chemare în judecată, dar se mai prevede
şi faptul că cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia chiar şi atunci când a fost anulată pentru vicii de formă,
soluţie care nu exista în Decretul nr. 167/1958 29). Desigur, această soluţie la care s-a oprit legiuitorul trebuie privită şi prin
prisma dispoziţiilor art. 195 N. C. pr. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată care nu îndeplineşte condiţiile de
formă poate fi anulată într-o procedură de urgenţă, în camera de consiliu, fără citarea reclamantului, acesta având la
dispoziţie numai calea reexaminării la un alt complet al aceleiaşi instanţe. Fermitatea cu care este tratată problema
regularizării sub aspect formal a cererii de chemare în judecată în domeniul procedural este oarecum compensată cu o
anumită relaxare în planul dreptului substanţial, deoarece efectul întreruptiv de prescripţie se produce chiar şi în atare
situaţie. Apreciem că nulitatea pentru lipsa de formă la care se referă art. 2.539 alin. 1 NCC este cea dispusă de instanţă în
conformitate cu procedura prevăzută la art. 195 N. C. pr. civ. În măsura în care s-a fixat primul termen de judecată şi
ulterior în cursul judecăţii intervine nulitatea cererii de chemare în judecată pentru alte motive decât viciile de formă (ex.:
lipsa capacităţii de exerciţiu a reclamantului), soluţia trebuie căutată în art. 2.539 alin. 2 NCC.
2 9 S
) u b i m p e r i u l v e c h i i r e g l e m e n t ă r i , î n d o c t r i n ă s - a a
v e c h i u l C o d c i v i l , c e r e r e a d e c h e m a r e î n j u d e c a t ă l o v
d e p r e s c r i p ţ i e a l c e r e r i i d e c h e m a r e î n j u d e c a t ă î n c
n r . 1 6 7 / 1 9 5 8 . A s e v eR de eg ai m S u . l Z j i u l r b i ed r i sc t ea i l n ,n u Vl . i Mt ă. ţ Ci ii o, ab ca t n e u
î n S C J n r . 3 / 1 9 T8 r6 a,, t vap ot. l .2 4 I 2I ;, V
p .p M. . 5 C3 i- o5 b4 a. n u ,
În cazul în care cererea de chemare în judecată este anulată (pentru alte motive decât viciile de formă), perimată, s-a
renunţat la judecată sau a fost respinsă, cu toate că efectul întreruptiv de prescripţie se şterge, reclamantul are totuşi
dreptul ca în termen de 6 luni de la data la care hotărârea de respingere sau anulare a rămas definitivă să introducă o nouă
cerere de chemare în judecată. Prin efectul acestei noi înregistrări a cererii de chemare în judecată prescripţia este
întreruptă, cu condiţia ca aceasta să fie admisă (art. 2.539 alin. 2 NCC). Din formularea textului deducem mai multe
aspecte care au caracter de noutate în ce priveşte efectele înregistrării cererii de chemare în judecată:

– anularea pentru vicii de formă a cererii de chemare în judecată nu provoacă ştergerea efectului întreruptiv de prescripţie
al acesteia;
– anularea (pentru alte motive decât viciile de formă), perimarea, respingerea sau renunţarea la judecata cererii de
chemare în judecată reprezintă cauze care şterg efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată;
– ştergerea efectului întreruptiv de prescripţie poate fi evitată numai în cazul anulării (pentru alte motive decât viciile de
formă) sau respingerii cererii, prin introducerea unei noi cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la definitivarea
hotărârii de anulare sau respingere, sub condiţia ca această nouă cerere să fie admisă. Se deduce faptul că această
posibilitate de evitare a ştergerii efectului întreruptiv de prescripţie nu există decât în cazul anulării sau respingerii cererii de
chemare în judecată, iar nu şi în cazul în care aceasta ar fi perimată sau reclamantul a renunţat la judecarea ei. Deşi
legiuitorul nu face nicio distincţie în ce priveşte motivul pentru care cererea a fost respinsă, se poate deduce că această
prelungire a efectului întreruptiv de prescripţie creată prin introducerea unei noi cereri de chemare în judecată este cu
adevărat eficientă numai în cazul în care respingerea cererii s-a făcut în baza unei excepţii peremptorii, iar nu ca nefondată.
În cazul respingerii cererii pentru motive ce vizează temeinicia sau caracterul nefondat al pretenţiilor deduse judecăţii, chiar
dacă s-ar evita prescripţia, o nouă cerere de chemare în judecată ar ridica problema autorităţii de lucru judecat a primei
hotărâri, iar această din urmă excepţie este chiar prioritară celei privind prescripţia dreptului la acţiune30).
3 0 A
) s e v e d e Ta r aş t i a t M . d eN i pc r,o e l sEa cde r., i pU ţ ni ie v ee r x s t ui ln c Jt ui vr iă d i c , B u c u r
e x c e p ţ i e i a u t o r i t ă ţ i i d e l u c r u j u d e c a t f a ţ ă o pd .e, cpe i .xt c. 2 e 4 p 4 ţ .i
Este de remarcat că din formularea, este drept, nu foarte clară, a art. 204 din Legea nr. 71/2011, rezultă că dispoziţiile
art. 2.539 alin. 2 teza II NCC, care creează posibilitatea prelungirii efectului întreruptiv de prescripţie al unei cereri de
chemare în judecată anulate sau respinse prin introducerea unei noi cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la
respingerea sau anularea precedentei se aplică şi termenelor de prescripţie începute anterior intrării în vigoare a Noului Cod
civil, dacă cererea de chemare în judecată sau de arbitrare a fost formulată după data de 1 octombrie 2011. Deşi art. 201
din Legea nr. 71/2011, în concordanţă cu principiul prevăzut la art. 6 alin. 4 NCC, stabileşte că prescripţiile începute înainte
de intrarea în vigoare a Noului Cod civil rămân supuse regimului prevăzut de dispoziţiile legale care le-au instituit, art. 204
din Legea nr. 71/2011 trebuie privit ca o normă derogatorie care face ca dispoziţiile art. 2.539 alin. 2 teza II NCC să fie de
imediată aplicabilitate31).
3 1 Î) n a c e l a ş i s e n s I, n G s t. i tB u o ţ r i oi i ,d e L . d r S e t pă t n c c i i ,uv l i Eel ds .cî nu H, ra em ga l ne gm i eu
2 0 1 2 , p . 7 A ; p lM i . c S a . r eC ar o l i e t go i r i u , î n t i, m î p n d Ri Rn D pP e rn sr p. e 6c / t 2i 0v 1a 1 n, o pu . l
Deşi noul Codul civil nu reglementează şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită, aceasta fiind o instituţie a
dreptului procesual civil, sunt de remarcat implicaţiile pe care dispoziţiile acestuia le produc asupra prescripţiei dreptului de a
cere executarea silită:
a. cazurile de suspendare a prescripţiei extinctive prevăzute în art. 2532 NCC se aplică şi în privinţa prescripţiei dreptului
de a cere executarea silită, deoarece art. 405 1 lit. a) C. pr. civ. face trimitere expresă la cazurile de suspendare a
termenului de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune. Până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, trimiterea art. 405 1
lit. a) C. pr. civ. se făcea la dispoziţiile art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167/1958, precum şi la o serie de reglementări aflate în
legi speciale32). De remarcat că trimiterea la dispoziţiile Noului Cod civil se aplică numai prescripţiilor începute anterior intrării
în vigoare a acestuia, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 2.532 pct. 6 şi 7 NCC, care se aplică şi prescripţiilor începute
anterior datei de 1 octombrie 2011 dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urma dată
(art. 203 din Legea nr. 7/2011).
3 2 A) s e v e d eT ar a, şt ipa pt M. . 5 N7 i 2 c - o5 l 7 a 4 e . ,
b. dispoziţiile art. 2.539 alin. 3 teza II NCC sunt de natură să consolideze o teză care şi până la intrarea în vigoare a
Noului Cod civil putea fi susţinută în temeiul art. 405 alin. 3 C. pr. civ. Încă înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil s-a
susţinut pe bună dreptate că împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită are ca efect exclusiv
pierderea puterii executorii a titlului, iar nu şi puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti. Această calitate a hotărârii
judecătoreşti supravieţuieşte şi poate fi invocată în sensul pozitiv al acesteia într-un nou proces, în măsura în care dreptul
material la acţiune este imprescriptibil sau încă nu s-a prescris. În altă opinie, în noul proces hotărârea judecătorească iniţială
va putea fi invocată ca simplu înscris, iar nu cu autoritate de lucru judecat, pârâtul având şansa de a câştiga în baza unor
probe noi, chiar dacă iniţial a pierdut procesul. Noul Cod civil vine să confirme teza conform căreia dreptul material la acţiune
supravieţuieşte pierderii puterii executorii a titlului ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a cere
executarea silită, în acele situaţii în care acesta este imprescriptibil sau suficient de lung încât să nu se epuizeze pe durata
curgerii neîntrerupte a termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită. Legiuitorul nu a tranşat în mod expres
şi neechivoc problema supravieţuirii puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti în legătură cu care s-a împlinit termenul
de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită. Noul Cod civil prevede în cuprinsul art. 2.539 alin. 3 teza II că în noua
cerere de chemare în judecată sau de arbitrare nu se va putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat. Doctrina
anterioară noului Cod civil se află în consens în această privinţă. Era acceptat faptul că în noul proces pârâtul nu va putea
opune autoritatea de lucru judecat în sensul de a împiedica judecarea acestuia în fond. Problema este dacă reclamantul în
noul proces va putea folosi autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare, în sensul ei pozitiv, obţinând în acest fel câştig
de cauză, cu excepţia unor situaţii survenite ulterior acesteia (ex.: stingerea creanţei prin compensare, atunci când aceasta
a intervenit după pronunţarea hotărârii judecătoreşti a cărei autoritate de lucru judecat se invocă). Aşa cum am mai
arătat33), apreciem că în noul proces reclamantul se va putea folosi de autoritatea de lucru judecat, în sens pozitiv, noua
instanţă învestită fiind ţinută de dezlegările date în prima hotărâre. Precizăm că împlinirii termenului de prescripţie a dreptului
de a cere executarea silită îi supravieţuieşte nu numai dreptul material la acţiune, ci şi puterea de lucru judecat a hotărârii
iniţial pronunţate, care va putea fi invocată în noul proces, dar nu pe cale de excepţie, pentru a împiedica judecarea lui în
fond, ci pentru ca soluţiile adoptate de instanţa învestită cu noua cerere să fie în sensul respectării constatărilor şi
dezlegărilor cuprinse în prima hotărâre. O interpretare care nu recunoaşte supravieţuirea autorităţii de lucru judecat a
hotărârii iniţiale, reducând rolul acesteia la un simplu înscris, credem că nu valorifică aspecte ce decurg din evoluţia istorică a
textelor legale: dispoziţiile art. 405 alin. 3 C. pr. civ., introdus prin O.U.G. nr. 130/2000, conform cărora „prin împlinirea
termenului de prescripţie (al dreptului de a cere executarea silită) orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie” au
fost de natură să înlăture concepţia potrivit căreia hotărârea îşi pierde autoritatea de lucru judecat, dacă nu a fost
executată înăuntrul termenului de prescripţie. Este evidentă voinţa legiuitorului de a limita efectele împlinirii termenului de
prescripţie a dreptului de a cere executarea silită numai la puterea executorie a acesteia, conservând autoritatea (puterea)
de lucru judecat. În prezent, noul Cod civil nu tranşează în mod direct această problemă, dar din faptul că înţelege să se
refere în mod expres numai la imposibilitatea invocării pe cale de excepţie a autorităţii de lucru judecat se poate deduce că
este permisă invocarea acesteia de către reclamant, în scopul de a valorifica în noul proces constatările şi dezlegările
cuprinse în hotărârea anterioară34). Această soluţie se impune şi de lege ferenda. Potrivit dispoziţiilor art. 696 alin. 3 N. C.
pr. civ., în cazul pierderii puterii executorii a titlului ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a obţine
executarea silită, dar dreptul de a obţine obligarea pârâtului nu s-a prescris, se poate obţine un nou titlu executoriu pe calea
unui nou proces. În noul proces pârâtul nu va putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat.
3 3 V) . M . C i o b a n u o, p G., . cp Bi . to . 5r o2 i4 , . T r . C . B r i c i u ,
3 4 P) e n t r u a n a l i z a p r o b l e m e i î n a i n t e d e T ri an, t par apt r. e 9a 1 0î n- 9 v1 i 9 g .
2. Participarea terţilor la judecată

Noul Cod civil prevede situaţii în care recomandă sau impune o anumită conduită procesuală celui chemat în judecată, în
scopul de a proteja interesele titularilor de drepturi:
– locatarul chemat în judecată de un terţ ce pretinde un drept asupra bunului şi există riscul pierderii sau folosinţei bunului
are dreptul să ceară introducerea în proces a locatorului (art. 1.795 NCC);
– cumpărătorul confruntat cu o acţiune în evicţiune are obligaţia de a chema în garanţie pe vânzător, sub sancţiunea
pierderii dreptului de garanţie, dacă vânzătorul dovedeşte în procesul ulterior intentat că existau suficiente motive pentru a
se respinge acţiunea (art. 1.705 NCC).
În ambele situaţii terţii vor fi introduşi în proces la cererea părţilor, iar nu din oficiu. În primul caz se va uza de instituţia
arătării titularului dreptului, în timp ce în al doilea caz, de instituţia chemării în garanţie.
3. Mijloace de apărare
a) Precizări prealabile. Noul Cod civil intervine şi în domeniul mijloacelor de apărare, clarificând sau reconfigurând aspecte
ale acestuia. Invocarea nulităţii unui act juridic pe cale de apărare (excepţie) în cadrul unui proces, raportul hotărârilor
pronunţate în materie penală faţă de cele pronunţate în materie civilă sub aspectul autorităţii de lucru judecat sau regimul
juridic al excepţiei prescripţiei extinctive reprezintă teme pe care le-am surprins în cadrul acestui studiu.
b) Invocarea nulităţii actului pe cale de apărare (excepţie). Potrivit art. 1.247 NCC nulitatea absolută a actului pe care
îşi întemeiază pretenţiile sau apărările una dintre părţi poate fi invocată şi pe cale de apărare, fără a învesti instanţa cu o
cerere principală, adiţională sau incidentală. Mai mult, instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută a actului
juridic civil care este dedus judecăţii. Această soluţie era acceptată şi sub imperiul legislaţiei anterioare noului Cod civil. Există
însă o poziţie oscilantă în ce priveşte posibilitatea invocării pe cale de excepţie a nulităţii relative a unui act ce face obiectul
judecăţii. În acest caz, în unele opinii se susţinea necesitatea învestirii instanţei cu o cerere reconvenţională. Noul Cod civil
tranşează această problemă în cuprinsul art. 1.249 alin. 2, menţionând expres posibilitatea invocării nulităţii relative atât
pe cale principală sau incidentală, precum şi pe cale de excepţie, de către partea căreia i se opune executarea contractului.
Prin urmare, în concepţia legiuitorului noului Cod civil, nulitatea relativă va putea fi invocată nu numai prin învestirea instanţei
printr-o cerere reconvenţională, ci şi pe cale de apărare formulată de cel căruia i se solicită executarea contractului apreciat
ca fiind anulabil. Spre deosebire de nulitatea absolută, instanţa nu poate cerceta din oficiu nulitatea relativă, aceasta putând
fi invocată numai de către cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată.
Prin dispoziţiile art. 1.249 alin. 2 NCC se clarifică şi un alt aspect ce a constituit o veche dispută, respectiv caracterul
prescriptibil sau imprescriptibil al invocării nulităţii relative pe cale de excepţie. În această controversă, vie şi stăruitoare
– cum a fost denumită în doctrina din perioada antebelică35) – opiniile au oscilat între aplicarea regulii quae temporalia sunt
ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum, desprinsă din dreptul roman, şi aplicarea regulii conform căreia ce este prescris
pe cale de acţiune este prescris şi pe cale de excepţie. Noul Cod civil păstrează în această problemă regula clasică desprinsă
din adagiul quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum, recunoscând în art. 1.249 alin. 2 teza II
posibilitatea celui căruia i se opune executarea unui contract de a invoca pe cale de apărare (excepţie) nulitatea relativă a
acestuia, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune în anulare.
3 5 D
) . A l e Ex xa pn ld i r c e a s ţ ci uu ,n e a t e o r e t i , c ăT i şp i o gp rr aa fc i t ai c Nă a aţ i od nr ae lp ăt ,u l Iu
În legătură cu problema invocării nulităţii relative pe cale de apărare (excepţie) se ridică însă o altă problemă de care
noul Cod civil nu se preocupă, fiind exclusiv de procedură civilă, dar care are potenţialul de a genera o practică neunitară şi
posibile nemulţumiri din partea unora dintre părţi: momentul sau etapa procesuală până la care se poate invoca pe cale de
apărare (excepţie) nulitatea relativă a unui contract de către cel căruia i se opune executarea acestuia. În această privinţă,
în doctrină şi jurisprudenţă s-a arătat în mod constant că mijlocul procedural prin care pârâtul poate invoca pe cale de
apărare nulitatea actului juridic civil a cărui executare i se opune este întâmpinarea. Folosind calea procedurală a întâmpinării
pârâtul nu va putea obţine anularea actului juridic, dar în măsura în care instanţa apreciază că sunt întemeiate motivele de
nulitate, va respinge ca nefondată (neîntemeiată) cererea de chemare în judecată ce se întemeiază pe actul respectiv36).
Dacă însă pârâtul nu invocă nulitatea actului care reprezintă izvorul pretenţiilor deduse judecăţii de către partea adversă prin
întâmpinare, o va mai putea face ulterior şi, dacă da, până la ce moment procesual? Nedepunerea în termen a întâmpinării
produce efectul decăderii din dreptul de a mai invoca excepţii relative şi de a solicita administrarea de probe. Decăderea
operează pentru excepţiile procesuale cu caracter relativ. Invocarea pe cale de apărare (excepţie) a nulităţii actului juridic ce
stă la baza pretenţiilor deduse judecăţii nu se încadrează în categoria excepţiilor procesuale, fiind vorba de o apărare de
fond. Prin urmare, nedepunerea în termen a întâmpinării nu afectează dreptul de a formula ulterior, în cursul procesului,
apărări prin care să se tindă la înlăturarea efectului actului pe care una din părţi îşi întemeiază pretenţiile pe motiv că este
lovit de nulitate. În jurisprudenţa anterioară s-a decis că nulitatea unui act juridic civil poate fi invocată ca mijloc de apărare
şi direct în apel, fără a putea fi considerată o cerere nouă, atât timp cât nu se urmăreşte obţinerea unei condamnări37).
3 6 V
) . M . C i o b a n u , o pG . ,. cpBi .ot r. 2o 1i 3, ; T M
r . . C .oT dă Bub r lâ i r cdc i eău , , p G
r oh c. e B
d u rt , aă , E c d i . v i
U n i v e r s u l J u r i d i c , B u c u r e ş t i , 2 0 0 7 , p . 4 1 4 .

3 7 C
) . A p . B u c u r e ş t i , s . a I I I - a c i v . o , p .d, e cpc i .. t . 3n 5r .9 . 1 8 1 9 , c i t
c) Autoritatea de lucru judecat. Noul Cod civil intervine şi în reglementarea raporturilor dintre hotărârile pronunţate în
materie penală şi cele pronunţate în materie civilă sub aspectul autorităţii de lucru judecat38). Art. 1.365 NCC, plasat în
materia răspunderii civile, prevede că instanţa nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de
achitare sau de încetare a procesului penal în ce priveşte existenţa prejudiciului ori vinovăţia autorului faptei ilicite. Înţelegem
că a contrario, achitarea pentru că fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat sau pentru ca fapta nu există ar avea
autoritate de lucru judecat în procesul civil. Soluţia trebuie corelată şi cu dispoziţiile art. 22 alin. 1 C. pr. pen.: „Hotărârea
definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la
existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”. Ar trebui să considerăm că art. 22 alin. 1 C. pr.
pen. a fost implicit modificat în ce priveşte reţinerea vinovăţiei printre elementele în legătură cu care hotărârea penală ar
avea autoritate de lucru judecat în materie civilă.
3 8 )A n t e r i o r n o u l u i C o d c i v i l s - a r e ţ i n u t c ă d a c ă a c ţ i
d i s j u n g e r e a , h o t ă r â r e a p e n a l ă d e f i n i t i v ă a r e î n c i v i l
ş i v i n o v ă ţ i a a c e s t e i a , a s t f e l c ă î n t r - u n l i t i g i u c i v i l
s t a b i l i t ş i î n t i n d e r e a p r e j u d i c i u l u i r e z u l t a t d i n i n f r
h o t ă r â r e a i n s t a n ţ e i p e n a l e a r e p u t e r e d e l u c r u T j r ua, dt ea ct a
v o l . I I , p p . 2 7 7 - 2 7 8 .
Reţinem şi consacrarea unei autorităţi de lucru judecat a hotărârii civile asupra celei din penal în cazul infracţiunilor
a căror calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit. În aceste situaţii, hotărârea penală nu
poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privind raportul de filiaţie, aceasta din urmă opunându-se
cu autoritate de lucru judecat în pricina penală (art. 440 NCC).
d) Excepţia prescripţiei. Noul Cod civil operează o importantă modificare relativ la regimul juridic al excepţiei
prescripţiei extinctive. Spre deosebire de regimul Decretului nr. 167/1958 conform căruia prescripţia trebuia cercetată
şi invocată de instanţă din oficiu, intrând în sfera ordinii publice, noul Cod civil prevede că excepţia prescripţiei poate fi opusă
numai în faţa primei instanţe prin întâmpinare sau, în lipsa invocării în întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate39). Este de remarcat menţionarea expresă a faptului că prescripţia nu poate fi
aplicată din oficiu de către instanţă nici măcar atunci când ar fi în interesul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.
3 9 R
) e g i m u l d e o r d i n e p u b l i c ă c e î n s o ţ e a e x c e p ţ i a p r e s
î n o r i c e f a z ă a p r o c e s u l u i , e r a d e n a t u r ă s ă c r e e z e p
D r e p t u r i l o r O m u l u i s u b a s p e c t u l a c c e s u l u i l a u n t r i b
c e r e r i i c a p r e s c r i s ă î n t r - u n s t a d i u f o a r t e a v a n s a t a l
a f e c t a t p r a c t i c î n s u b s t a n ţ a s a d r e p t u l r e c l a m a n ţ i l o r
n u m a i p e n t r u a c o n s t a t a i n a d m i s i b i l i t a t e a u n o r a c ţ i u
n a t u r ă s ă c o r e s p u n d ă i C
m op ne vr ea nt iţ vi ea l oE ru r ao r p t e. a 6n ă p a r .D r ,1 e . pe td( uC
. r. i
a 2 - a , E d . C . H . B e c k , B u c u r e ş t i , 2 0 1 0 , p p . 4 3 5 - 4 3 7 ) .
Se poate observa că terminologia folosită de noul Cod civil este corelată cu noul Cod de procedură civilă şi mai puţin cu
actualul Cod de procedura civilă, deoarece se vorbeşte de „primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”, şi nu
de „prima zi de înfăţişare”, ceea ce nu impietează însă asupra aplicării dispoziţiei. O problemă ce se poate ridica în privinţa
acestei prevederi legale o constituie aplicabilitatea/inaplicabilitatea ei şi cu privire la prescripţiile începute anterior datei de 1
octombrie 2011. Problema momentului la care se invocă o excepţie procesuală este de natură procedurală. În această
logică, faţă de prevederile actuale relative la aplicarea în timp a normelor de procedură, ar trebui ca noul regim juridic al
excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune să se aplice proceselor declanşate după intrarea în vigoare a Noului Cod civil,
indiferent de data la care au început să curgă termene de prescripţie. Această soluţie ar fi susţinută şi de faptul că aplicarea
imediată a noului regim de invocare a excepţiei prescripţiei nu ar afecta cu nimic pe debitor sau pe creditor, deoarece nu se
intervine asupra termenului sau aspectelor ce configurează curgerea lui, ci numai asupra regulilor procedurale conform
cărora se valorifică efectul împlinirii termenului de prescripţie extinctivă. Din păcate, va trebui să aplicăm soluţia contrară
conform căreia noul regim juridic al excepţiei de prescripţie se aplică numai termenelor ce au început să curgă după 1
octombrie 2011, datorită caracterului atotcuprinzător al art. 6 alin. 4 NCC potrivit căruia „prescripţiile, decăderile şi
uzucapiunile începute şi neîndeplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care
le-au instituit”.
Invocarea prescripţiei extinctive numai de către partea interesată reprezintă o caracteristică de regim juridic ce se va
aplica şi în cazul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită. Este adevărat că în noul Cod civil nu se reglementează
decât regimul juridic al prescripţiei dreptului la acţiune, menţionând în cuprinsul art. 2.516 că prescripţia dreptului de a obţine
executarea silită este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Totuşi, nici actualul şi nici noul Cod de procedură civilă
nu conţin precizări cu privire la modul de invocare a prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, situaţie în care
apreciem că trebuie aplicate dispoziţiile noului Cod civil, care reprezintă drept comun în materia prescripţiei extinctive şi
completează dispoziţiile Codului de procedură civilă, în măsura în care acestea sunt neîndestulătoare (art. 2.516 NCC)40).
Aplicarea dispoziţiilor art. 2.512-2.513 NCC în domeniul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită ridică probleme de
adaptare, deoarece terminologia utilizată de legiuitor este specifică judecăţii în primă instanţă („întâmpinare”, „cel mai târziu
până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”), iar nu procedurii de executare silită.
4 0 C
) o m p l e t a r e a C o d u l u i d e p r o c e d u r ă c i v i l ă c u d i s p o z i
C o d d e p r o c e d u r ă c i v i l ă ( a r t . 7 0 0 N . C . p r . c i v . )
e) Probele. În ce priveşte materia probelor cel mai important aspect îl constituie acela că până la intrarea în vigoare a
noului Cod de procedură civilă rămân în vigoare dispoziţiile din vechiul Cod civil relative la probe, respectiv art. 1.169-
1.206 [art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011]. Pe lângă această problemă de principiu, noul Cod civil mai cuprinde o
serie de prevederi cu caracter special prin care se instituie reguli particulare cu privire la forma sau necesitatea anumitor
mijloace de probă, cum ar fi:
– instituirea, în caz de contestare a filiaţiei, a obligativităţii expertizei judiciare medico-legale ca mijloc de probă pentru
dovedirea filiaţiei, pe lângă certificatul medical constatator al naşterii (art. 421 alin. 2 NCC). Numai în măsura în care
lipseşte certificatul constatator al naşterii şi expertiza medico-legală este imposibil de efectuat, este acceptat orice mijloc de
probă. Chiar şi în aceste condiţii, proba prin depoziţiile martorilor nu poate fi administrată decât în două situaţii: atunci când
se impune a se face dovada adevăratei filiaţii, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire
de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât cea care l-a născut sau atunci când există
înscrisuri ce fac demnă de crezare acţiunea în contestare a filiaţiei;
– folosirea expertizei judiciare ca modalitate de determinare a preţului vânzării atunci când părţile au prevăzut că acesta
va fi stabilit de una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului lor. Dacă acestea nu determină preţul în termenul
stabilit de părţi sau, în lipsa unui termen, în 6 luni de la încheierea contractului, partea interesată va putea solicita
preşedintelui judecătoriei de la locul încheierii contractului să dispună de urgenţă, în camera de consiliu, prin încheiere
irevocabilă41), numirea unui expert pentru determinarea preţului (art. 1.662 alin. 2 NCC);
4 1 N
) o u l C o d c i v i l m e n ţ i o n e a z ă î n c h e i e r e a „ d e f i n i t i v ă ” ,
„ i r e v o c a b i l ă ” .
– constatarea calităţii sau stării unei mărfi, în cazul contractului de transport, în caz de neînţelegere între părţi se va face,
în afara unor convenţii contrare, prin efectuarea unei expertize de către unul sau mai mulţi experţi desemnaţi de instanţă, la
cererea uneia dintre părţi, pe calea unei ordonanţe preşedinţiale. Dacă partea nu utilizează această cale procedurală de
stabilire a stării şi calităţii mărfii, în caz de contestaţie, va avea sarcina probei în ce priveşte identitatea mărfii, cât şi viciile
acesteia (art. 1.979 NCC);
– în materia contractului de rentă viageră se găsesc dispoziţii care impun proba expertizei judiciare pentru determinarea
sumei forfetare ce ar trebui să înlocuiască ratele, în caz de executare silită a acestora. Textul legal impune expertiza ca
mijloc de probă obligatoriu şi, mai mult, stabileşte metoda ce ar trebui folosită de către experţi, indicând că suma globală
care ar trebui să înlocuiască ratele se calculează în baza unei expertize întocmite în conformitate cu metodologia de calcul
aplicabilă în cazul asigurărilor de viaţă (art. 2.250 NCC).
IV. Proceduri speciale
Procedurile speciale consacrate de Codul de procedură civilă au suferit modificări impuse de noua legislaţie civilă. Aceste
noutăţi legislative au avut la bază mai multe considerente:
– regândirea instituţiei căsătoriei şi implicit a procedurii divorţului. Reaşezarea acestor instituţii civile a fost impusă pe de o
parte de diversificarea modalităţilor de desfacere a căsătoriei (divorţul din culpa soţilor, divorţul remediu etc.), iar, pe de altă
parte, de incidenţa culpei exclusive în desfacerea căsătoriei în planul relaţiilor patrimoniale între foştii soţi;
– actualizarea procedurii ofertei reale şi consemnaţiunii cu delimitarea clară a celor două modalităţi de derulare a
procedurii, respectiv cea pe cale principală şi cea pe cale incidentală (în cadrul unui proces aflat pe rol);
– adoptarea în noul Cod civil a principiului monist şi, implicit, renunţarea la noţiunea de comerciant/comercial. În acest
context procedura soluţionării litigiilor în materie comercială, deşi a rămas în vigoare (cel puţin până la intrarea în vigoarea a
noului Cod de procedură civilă) a suferit în mod indirect unele influenţe;
– introducerea unor noi situaţii în care legiuitorul a înţeles să ofere posibilitatea părţilor de a apela la procedura ordonanţei
preşedinţiale. În aceste cazuri prevăzute expres de lege a fost prezumată urgenţa sau a fost suprimată condiţia
vremelniciei – condiţii de admisibilitate în această procedură specială;
– reglementarea unor noi reguli de procedură care vin să optimizeze procesul civil sau să garanteze într-o măsură mai
accentuată drepturile şi interesele părţilor (de exemplu, în cazul reglementării posibilităţii de suspendare a judecăţii în
procesele de partaj).
1. Procedura ofertei reale şi consemnaţiunii. a) Sediul materiei. Procedura ofertei reale şi consemnaţiunii a fost
modificată, în ansamblul ei, prin Legea nr. 71/2011, urmărindu-se o punere de acord cu noul Cod civil şi o actualizare a
acestei reglementări.
Această procedură, în ansamblu, a păstrat mecanismul consacrat prin vechea legislaţie, aducându-se îmbunătăţiri la
nivelul terminologiei folosite. De asemenea, s-a urmărit o conturare mai clară a celor două modalităţi de ofertă de plată
(fără a exista un proces în curs ori în cadrul unui proces deja declanşat). De altfel, procedura ofertei reale inserate de Legea
nr. 71/2011 este o preluare a procedurii speciale reglementate în noul Cod de procedură civilă (respectiv art. 991-998 N.
C. pr. civ.)
Prin instituirea acestei proceduri legiuitorul a dorit să reglementeze acele situaţii (de altfel rare în practică) în care
creditorul refuză plata, iar debitorul se declară gata a o executa. În acest mod, debitorul, prin parcurgerea etapelor instituite
de Codul de procedură civilă, se va libera de datorie.
Ca şi în vechea reglementare, condiţiile şi regulile ofertei de plată şi consemnaţiunii se regăsesc atât în Codul de
procedură civilă (art. 586-590 3 C. pr. civ.), cât şi în Codul civil (art. 998 N. C. pr. civ. şi art. 1.510-1.515 NCC,
respectiv art. 1.524 NCC).
Procedura ofertei reale şi consemnaţiunii poate fi făcută pe cale principală, atunci când se derulează cu concursul
debitorului, prin intermediul executorului judecătoresc (art. 586-590 C. pr. civ.), dar se poate înfăptui şi pe cale
incidentală, în faţa instanţei de judecată (art. 590 1 C. pr. civ.).
b) Domeniul de aplicare. Aşa cum rezultă din art. 586 C. pr. civ.42), în ipoteza în care creditorul refuză plata de la
debitor, acesta poate să facă o ofertă reală (în privinţa acestei plăţi) şi să consemneze ceea ce datorează. Se poate
observa că această procedură se derulează în etape, respectiv în prima fază se va face oferta reală, iar dacă aceasta este
acceptată urmează a se face aplicarea art. 588 C. pr. civ., iar în a doua fază, dacă oferta nu este acceptată, debitorul va
consemna suma sau obiectul în condiţiile art. 589 C. pr. civ. Prin implementarea acestei proceduri speciale, în realitate,
creditorul va fi pus în întârziere, în cazul în care „refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când
refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia” (art. 1.510 NCC). Aşadar,
pentru succesul procedurii de ofertă reală trebuie întrunite cumulativ două condiţii:
4 2 V
) . a r t . 5 8 6 : „ C â n d c r e d i t o r u l r e f u z ă s ă p r i m e a s c ă p
c o n s e m n e z e c e e a c e d a t o r e a z ă ” .
– refuzul de primire a plăţii să fie nejustificat;

– plata oferită de către debitor să fie valabilă în sensul că trebuie să se facă întocmai cu înţelegerea părţilor (creditor şi
debitor).
c) Procedura ofertei reale. Pentru a iniţia procedura ofertei reale debitorul îl va soma pe creditor să primească
prestaţia datorată, prin intermediul unui executor judecătoresc din circumscripţia tribunalului în care se află domiciliul
creditorului (de fapt sau ales), în conformitate cu art. 587 C. pr. civ., adică prin intermediul unui executor judecătoresc din
circumscripţia tribunalului în care se află domiciliul creditorului sau domiciliul ales al acestuia, care va transmite din partea
debitorului o somaţie, prin care este invitat să primească prestaţia datorată. Întrucât oferta trebuie să aibă caracter real,
somaţia transmisă de către debitor trebuie să cuprindă data, locul şi ora când suma sau obiectul oferit urmează să îi fie
predat creditorului.
d) Acceptarea ofertei reale. Este reglementată expres şi situaţia în care creditorul primeşte suma sau obiectul oferit
(art. 588 C. pr. civ.):
– debitorul este liberat de obligaţia datorată;
– cu privire la acceptarea ofertei, executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal prin care se va constata
acceptarea ofertei reale. Prin încheierea acestui proces-verbal se finalizează procedura ofertei reale şi se atinge scopul
pentru care a fost reglementată: liberarea valabilă a debitorului.
e) Consemnarea sumei sau a bunului. Menţionăm faptul că la această etapă se va ajunge numai în ipoteza în care oferta
reală nu a fost acceptată de către creditor. De altfel, parcurgerea ofertei reale este prealabilă şi obligatorie etapei
consemnării (art. 589 alin. 1 raportat la alin. 2 C. pr. civ.). Relativ la refuzul creditorului cu privire la oferta reală, se
instituie două ipoteze: creditorul refuză expres oferta reală ori nu se prezintă la locul, data sau ora stabilită (refuz indirect,
asimilat). În ambele cazuri, executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal care va consemna aceste împrejurări de
refuz (art. 589 alin. 1 C. pr. civ.). Din acest moment creditorul va fi pus în întârziere, preluând riscul imposibilităţii de
executare a obligaţiei. De asemenea, creditorul este ţinut de plata prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la acoperirea
cheltuielilor de conservare a bunului datorat. Corelativ, debitorul nu mai este obligat să restituie fructele culese după punerea
în întârziere (art. 1.511 NCC).
În ceea ce priveşte consemnarea sumei sau a bunului, de către debitor, s-a prevăzut că aceasta se poate face la CEC
Bank – S.A. sau la orice altă instituţie de credit ori, după caz, la o unitate specializată. Odată efectuată consemnarea,
recipisa eliberată în acest sens se va depune la executorul judecătoresc care a trimis somaţia (adică executorul
judecătoresc din circumscripţia tribunalului în care se află domiciliul creditorului sau domiciliul ales al acestuia). Din acest
moment suma datorată sau bunul consemnat se vor afla la dispoziţia creditorului. De asemenea, procedura de
consemnare a sumei sau a bunului este obligatorie pentru unitatea la care urmează a se face consemnarea,
nefiind condiţionată de existenţa acordului creditorului (art. 589 alin. 2 C. pr. civ.). Consemnarea bunului se poate
face de debitor pe cheltuiala şi riscurile debitorului (art. 1.512 NCC).
În privinţa consemnării este reglementată expres, în art. 1.514 NCC, o situaţie specială, în care bunul datorat (altul
decât suma de bani) nu poate fi consemnat:
– natura bunului face imposibilă consemnarea ori bunul este perisabil ori depozitarea determină cheltuieli considerabile;
– debitorul va iniţia procedura de vânzare publică a bunului, urmând a consemna suma obţinută;
– vânzarea va putea fi efectuată după notificarea prealabilă a creditorului şi încuviinţarea instanţei de judecată (notificarea
creditorului nu mai este necesară în cazurile de excepţie prevăzute de art. 1.514 alin. 2 NCC – bun cotat pe o piaţă
reglementată, valoare de piaţă prea mică prin raportare la cheltuielile de vânzare publică).
După consemnarea sumei de bani sau a bunului, debitorul va soma (prin intermediul executorului judecătoresc) pe
creditor în condiţiile art. 589 alin. 3 C. pr. civ., respectiv cu arătarea zilei, orei când şi locului unde suma sau, după caz,
bunul oferit se va depune.
Această procedură de ofertă reală şi consemnaţiune poate fi sistată de către debitor, în condiţiile art. 1.515 NCC,
respectiv debitorul va retrage bunul consemnat dacă creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea ori consemnarea nu
a fost validată de instanţă (în cazul celei incidentale). Odată cu retragerea bunului consemnat, efectele specifice ale acestei
proceduri încetează creanţa, renăscând cu toate garanţiile şi accesoriile sale.
f) Finalizarea procedurii. Dovada liberării debitorului. Procedura de consemnare se finalizează printr-un proces-
verbal dat de executorul judecătoresc43), care va cuprinde efectuarea plăţii şi, implicit, liberarea debitorului (art. 590
alin. 1 C. pr. civ.). Procesul-verbal al executorului judecătoresc se va comunica creditorului, în termen de 5 zile de la
întocmire (aşa cum rezultă din art. 590 alin. 2 C. pr. civ.), urmând a fi respectate următoarele reguli:
4 3 P) r i n a c e a s t ă s o l u ţ i e l e g i s l a t i v ă l e g i u i t o r u l s e î n d e
c u o c e r e r e j u d e c ă t o r i e i î n s c o p u l v a l i d ă r i i p l ă ţ i i , i
a p l ă ţ i i ş i c o n s e m n a ţ i u n i i ( a r t . 1 1 1 8 - 1 1 1 9 d i n v e c h i u l
– creditorul are un termen de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal pentru a introduce acţiunea în anularea
acestuia (pentru condiţii de validitate, fond şi formă a ofertei de plată şi consemnaţiunii);
– acţiunea în anulare este dată în competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia s-a făcut consemnarea (competenţă
materială şi teritorială). Hotărârea pronunţată este supusă numai recursului în termen de 10 zile de la comunicare;
– debitorul se va considera liberat de plată de la momentul consemnării plăţii, afară de cazul în care, ca urmare a
admiterii acţiunii în anulare, se va anula oferta reală şi consemnaţiunea.
g) Oferta de plată în faţa instanţei. Oferta de plată poate fi formulată şi pe cale incidentală, în timpul unui proces în
derulare, după regulile instituite în art. 590 1 C. pr. civ.:
– se poate face în faţa oricărei instanţe, în orice stadiu procesual;
– prin încheierea dată de instanţă, creditorul este pus întârziere cu privire la primirea sumei sau bunului;
– creditorul are două posibilităţi: (1) dacă este prezent şi primeşte prestaţia, prin încheiere se va constata liberarea
debitorului; (2) dacă creditorul lipseşte sau refuză să primească prestaţia, debitorul va consemna suma ori bunul conform
art. 589 alin. 2 C. pr. civ., iar recipisa de confirmare va sta la baza pronunţării unei încheieri prin care se constată liberarea
debitorului;
– aceste încheieri de constatare a liberării debitorului se pot ataca numai odată cu fondul, cu excepţia celor din recurs
(care au caracter irevocabil).
h) Radierea ipotecilor. Actele de procedură prin care se constată liberarea debitorului (procesul-verbal al
executorului judecătoresc sau încheierea judecătorească) stau la baza, dacă este cazul, radierii din cartea funciară sau
din alte registre publice a dreptului de ipotecă, accesorii creanţei stinse prin procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii
(art. 590 2 C. pr. civ.).
2. Procedura divorţului. a) Sediul materiei. Procedura divorţului, deşi păstrează o serie întreagă de reguli din vechea
reglementare, vine şi cu soluţii legislative noi, impuse, pe de o parte, de modificările legislative din planul dreptului substanţial
(avem în vedere noul Cod civil, respectiv art. 373-404) şi de importanţa socială a instituţiei căsătoriei, iar pe de altă parte
de soluţiile oferite, de-a lungul timpului, de jurisprudenţă. Aceste modificări sunt introduse prin art. 219 pct. 12-16 din
Legea nr. 71/2011, fiind în mare parte preluate din noul Cod de procedură civilă, respectiv art. 903-923.
b) Modalităţile de desfacere a căsătoriei. Dacă în vechea reglementare cuprinsă în Codul de procedură civilă erau
reglementate două tipuri de divorţ (divorţul de drept comun – art. 607 şi urm. C. pr. civ. şi divorţul prin consimţământul
părţilor – art. 613 1 C. pr. civ.), în cadrul noului Cod civil, modalităţile de desfacere a căsătoriei au fost diversificate. Potrivit
art. 373 NCC, divorţul poate avea loc: (a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de
celălalt soţ; (b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea
căsătoriei nu mai este posibilă; (c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani; (d) la
cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
a. Divorţul prin acordul părţilor 44)
4 4 N
) o u l C o d c i v i l m e n ţ i n e p o s i b i l i t a t e a d i v o r ţ u l u i î n
s o ţ i l o r c a r e n u a u c o p i i m i n o r i , n ă s c u ţ i d i n c ă s ă t o r i
v e d e a F l . A . N Bo au i l a sC ,o dî n c i l vu i c l r,. a ErC edo a. m eC n. H
t a. r iB ue c p k e , aB r u t ci uc ro el şe t i , 2
Părţile pot obţine pe cale judiciară divorţul, la cererea ambilor sau la cererea unuia dintre ei acceptată de celălalt soţ. Noul
Cod civil nu impune nicio condiţie specială pentru pronunţarea divorţului prin acordul părţilor, pe cale judiciară. Existenţa
consimţământului valabil şi neviciat nu reprezintă o condiţie specială, deoarece acesta decurge din necesitatea realizării
acordului. În cazul în care unul dintre soţi este pus sub interdicţie, nu se poate dispune divorţul prin acord.
b. Divorţul din culpa soţilor – (fiind o preluare a divorţului de drept comun din vechea reglementare)
Acest divorţ se poate pronunţa în două ipoteze:
b.1. În funcţie de partea care se face culpabilă de vătămarea gravă a raporturilor dintre soţi şi imposibilitatea continuării
căsătoriei, divorţul fiind pronunţat din culpa pârâtului sau din culpa ambilor soţi.
Din formularea art. 617 alin. 3 C. pr. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011, ar părea că legiuitorul a
păstrat soluţia anterioară, potrivit căreia este posibilă şi respingerea ca neîntemeiată a cererii de divorţ în cazul în care
pârâtul nu formulează el însuşi cerere de divorţ (cerere reconvenţională), iar din dovezile administrate reiese numai culpa
reclamantului. Aceasta intră în contradicţie vădită cu dispoziţiile art. 379 alin. 2 teza a II-a şi a III-a coroborat cu art.
373 lit. b) NCC, din cuprinsul cărora rezultă că divorţul se poate dispune din culpa exclusivă a reclamantului, chiar şi în
situaţia în care din dovezile administrate rezultă că reclamantului îi revine în exclusivitate culpa pentru destrămarea
căsătoriei, iar pârâtul nu a formulat, la rândul lui, cerere de divorţ. Se prevede chiar, în această situaţie, posibilitatea obligării
soţului reclamant la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul încercat de celălalt soţ prin desfacerea căsătoriei, în condiţiile
art. 388 NCC Este evidentă contradicţia celor două texte legale, iar scăparea legiuitorului este regretabilă şi generatoare de
confuzie. Apreciem că soluţia ce se impune a fi adoptată, trecând peste dificultatea ce decurge din necesitatea de a înlătura
aplicarea unui text legal, trebuie să ţină seama de ansamblul reglementării instituţiei divorţului în noul Cod civil. Or, ţinând
cont de spiritul modificărilor aduse instituţiei de noua legislaţie, apreciem că soluţia cuprinsă în art. 379 NCC corespunde mai
bine voinţei legiuitorului decât soluţia clasică din art. 617 C. pr. civ., existentă şi anterior în cadrul procedurii divorţului. Faptul
că această soluţie corespunde voinţei legiuitorului rezultă şi din norme tranzitorii cuprinse în Legea nr. 71/2011, potrivit
cărora „în cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţa de judecată poate să
dispună divorţul în temeiul dispoziţiilor art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. 1 din Codul civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă
a reclamantului, în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil” (art. 42)45) –
s.n.
4 5 S) o l u ţ i a p o s i b i l i t ă ţ i i d e s f a c e r i i c ă s ă t o r i e i c h i a r ş i
a f o r m u l a t c e r e r e r e c o n v e n ţ i o n N a lo ău l e sC to ed sc ui sv ţi il n., u Cpt ăo. m 4şe 0i n 9
A u t o r u l a r a t ă ş i f a p t u l c ă d i s p o z i ţ i i l e a r t . 6 1 7 a l i n .
a r t 1. C6 . 1 7p r . c i v . , a c e s t e a u r m â n d a s e a p l i c a î n m o d c o
d i v o r ţ u l , t r e b u i e s ă î ş i a s u m e r e s p o n s a b i l i t a t e a p e n
p r o b e l e a d m i n i s t r a t e r e z u l t ă c u l p a e x c l u s i v ă a r e c l a m
s o l u fţ i ei : r ae )c l a m a n t u l n u î ş i a s u m ă r e s p o n s a b i l i ; t af bti )ee a p
r e c l a m a n t u l î ş i a s u m ă r e s p o n s a b i l i t a t e a p e n t .r u A ce eş ae sc tu
o p i n i e a r e a v a n t a j u l d e a p u n e î n a c o r d t e x t e l e g a l e
f ă r ă a s e p u t e a i m p u t a i g n o r a r e a u n u i a s a u a a l t u i a .
d i f i c u l t ă ţ i d e o r d i n p r a c t i c , s u b a s p e c t p r o c e d u r a l ,
s o l u ţ i o n a r e a u n e i c e r e r i d e d i v o r ţ î n c a r e r e c l a m a n t u
c e r e r i r e c o n v e n ţ i o n a l e , î i v a f i d i f i c i l c a d u p ă a d m i n
î n ţ e l e g e s a u n u s ă î ş i a s u m e r e s p o n s a b i l i t a t e a p e n t r
l a t e n s i o n a r e a a m b i e n t u l u i p r o c e s u a l , d e o a r e c e r e c l
n e e x e r c i t a r e a r o l u l u i a c t i v î n a c e s t c o n t e x t a r p u t e a
d e c l a r a c ă , î n i p o t e z a î n c a r e p r o b e l e a d m i n i s t r a t e v
a s u m e e ş e c u l a c e s t e i a . C e l m a i p r o b a b i l , r e c l a m a n t u
c u l p a c o m u n ă , v a a p r e c i a c ă o a s e m e n e a p o z i ţ i e a r f i
j u d i c i a r ş i , d r e p t u r m a r e , v a f i r e z e r v a t î n a c e a s t ă p
r e f e r i t o a r e l a a s u m a r e a r e s p o n s a b i l i t ă ţ i i e ş e c u l u i c ă
s o l u ţ i a e c h i l i b r a t ă p r o p u s ă d e d o c t r i n a c i t a t ă , a r f
r e c l a m a n t u l u i c u p r i v i r e l a a s u m a r e a s a u n e a s u m a r e a
j u d e c a t ă l a c a r e p ă r ţ i l e s u n t l e g a l c i t a t e s a u , o r i c u
i n t e r p r e t a c ă p o z i ţ i a j u d e c ă t o r u l u i r e p r e z i n t ă o c o n s e
Prin reformularea art. 617 C. pr. civ. a fost consacrată în mod expres o practică a instanţelor de judecată în privinţa
pronunţării desfacerii căsătoriei din culpă comună. Astfel, dacă numai unul dintre soţi a formulat cerere de divorţ (rezultând
că pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională), dacă din probatoriul administrat rezultă culpa comună, instanţa va
pronunţa divorţul din culpa ambilor soţi. Suntem în ipoteza în care deşi nu a fost învestită cu o astfel de cerere (divorţul fiind
introdus numai pe culpa unuia dintre soţi), instanţa va putea, fără acordul părţilor, să pronunţe divorţul pe culpa ambilor
soţi.
În privinţa soluţionării divorţului întemeiat pe culpa unuia dintre soţi, Legea nr. 71/2011 a introdus un nou text legal,
respectiv art. 613 1a C. pr. civ. Astfel, reclamantul va declanşa procesul de divorţ, introducând o cerere întemeiată pe culpa
soţului pârât. Dacă acesta recunoaşte faptele invocate (deci îşi asumă responsabilitatea desfacerii căsătoriei), instanţa va
pronunţa divorţul (dacă reclamantul este de acord) fără a mai cerceta temeinicia motivelor de divorţ şi fără a mai menţiona
culpa în desfacerea căsătoriei. În acest caz, deşi cererea iniţială este făcută având la bază culpa unuia dintre soţi, totuşi
soluţia este similară divorţului prin acordul soţilor (cu referire la motive şi culpă). De altfel, art. 613 1a C. pr. civ. face
trimitere la art. 619 alin. 4 C. pr. civ., hotărârea pronunţată fiind irevocabilă în privinţa divorţului. Această nouă soluţie poate
fi pronunţată numai cu acordul reclamantului, în lipsa acestuia urmând a se aplica procedura specifică divorţului din culpa
soţilor (art. 617 C. pr. civ.).
b.2. În ipoteza în care soţii au fost despărţiţi în fapt cel puţin 2 ani, divorţul poate fi pronunţat la cererea oricăruia
dintre ei, dacă reclamantul îşi asumă responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei. Hotărârea de desfacere a căsătoriei va fi
dată din culpa reclamantului.
Noul Cod civil reglementează şi ipoteza divorţului datorat separaţiei în fapt îndelungată a soţilor. În principiu, este un tip
de divorţ care se pronunţă din culpa reclamantului. În acest sens, Legea nr. 71/2011 a introdus un text nou, respectiv art.
617 1 C. pr. civ. În acest caz, motivul de divorţ constă în separarea în fapt îndelungată a soţilor, separare care „justifică”, din
punct de vedere al legiuitorului, desfacerea căsătoriei. Pentru a se pronunţa acest divorţ, trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii, impuse de art. 617 1 C. pr. civ.:
– soţii să fi fost separaţi în fapt cel puţin 2 ani de zile. În cazul în care termenul de separare este mai mic de 2 ani, se va
putea desface căsătoria, dar în condiţiile celorlalte modalităţi de divorţ, eventual prin acord ori din culpa soţilor;
– calitate procesuală activă poate avea oricare dintre soţii care sunt despărţiţi în fapt;
– reclamantul trebuie să-şi asume responsabilitatea eşecului căsătoriei, adică, în concret, să ceară desfacerea căsătoriei
din vina sa exclusivă, sens în care instanţa va pronunţa divorţul din culpa exclusivă a soţului reclamant. Dacă reclamantul
înţelege să motiveze cererea de divorţ pe culpa exclusivă a pârâtului sau pe culpa comună, divorţul nu se mai poate
pronunţa în condiţiile art. 617 1 C. pr. civ.
În ceea ce priveşte regula de judecată, în acest caz special, instanţa va verifica existenţa şi durata despărţirii (fiind situaţii
de fapt, se va putea proba prin orice mijloc de probă), iar divorţul va fi pronunţat din culpa exclusivă a reclamantului. De
asemenea, dacă această procedură a fost declanşată de către reclamant, iar soţul pârât va fi de acord cu desfacerea
căsătoriei, va fi aplicabilă procedura de la divorţul prin consimţământul părţilor, sens în care se va emite o hotărâre
judecătorească irevocabilă.
c. Divorţul remediu care implică două modalităţi de desfacere a căsătoriei:
o divorţul prin acordul soţilor care preia procedura divorţului prin consimţământ, din vechea reglementare, urmărindu-se
îmbunătăţirea acesteia şi impunerea unui caracter de celeritate cu privire la această procedură;
o divorţul din motive de sănătate care poate fi pronunţat prin invocarea şi dovedirea unui motiv relativ la starea de
sănătate a unuia dintre soţi care ar face imposibilă continuarea căsătoriei. Acesta a fost reglementat de art. 613 1b C. pr.
civ. Astfel, dacă reclamantul alege acest tip de divorţ, cererea de divorţ va fi motivată numai pe aspectul stării de sănătate a
unuia dintre soţi, stare care ar face imposibilă continuarea căsătoriei. Corelativ, întreg probatoriul aferent cererii de divorţ se
va limita la dovedirea existenţei bolii şi a stării de sănătate a soţului bolnav care face imposibilă derularea în continuare a
căsătoriei (art. 613 1b C. pr. civ.). În concret, considerăm că ar fi concludentă şi o expertiză medicală, alături de alte
mijloace de probă, expertiză care ar putea tranşa, din punct de vedere medical, gravitatea bolii şi implicaţiile acesteia în
derularea raporturilor de căsătorie. Dacă motivul relativ la starea de sănătate este şi probat, instanţa va pronunţa divorţul,
fără a mai motiva culpa în desfacerea căsătoriei (art. 381 NCC). Relativ la calitatea procesuală activă, chiar dacă art. 613 1b
C. pr. civ. nu face distincţie între cel care invocă starea de sănătate a celuilalt soţ şi cel care se află într-o stare de sănătate
care face imposibilă continuarea căsătoriei, apreciem că cererea de divorţ poate fi introdusă numai de soţul a cărui stare de
sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei, soluţie ce se desprinde în mod evident din prevederile art. 373 lit. d) NCC
c) Aspecte generale, cu caracter de noutate, privind procedura divorţului. Avem în vedere, în principal, următoarele
chestiuni:
a. Continuarea procesului în caz de deces al pârâtului
O soluţie legislativă cu caracter de noutate vizează ipoteza continuării procesului de divorţ atunci când reclamantul
decedează pe parcursul judecării procesului, în acest sens fiind inserat în Codul de procedură civilă art. 616 2 C. pr. civ.
Fiind o acţiune strict personală, dacă pe parcursul derulării procesului, unul dintre soţi decedează, în mod firesc,
instanţa va lua act de încetarea căsătoriei, pronunţând o hotărâre definitivă de închidere a dosarului46). Aceasta este regula
care a fost consacrată şi sub imperiul vechii legislaţii47). În contextul actual se prevede că instanţa va lua act de încetarea
căsătoriei şi prin hotărâre definitivă va dispune închiderea dosarului.
4 6 A) s e v e d e a ş i a r t . 2 5 9 a l i n . 5 N C C : „ c ă s ă t o r i a î n c e
s o ţ i ” .
4 7 V) . M .TC r i a, o t bva aot nl .u , I I , E d . N a ţ i o n a l , B u c u r e ş t i , 1 9 9 7 , p p .
p e p a r c u r s u l p r o c e s u l u i , m o ş t e n i t o r i i n u p u t e a u c o n t
u r m a s ă s e î n c h i d ă .
Legiuitorul a instituit şi o excepţie de la această regulă, cu caracter de noutate, în sensul că procesul de divorţ va
continua, dacă partea decedează pe parcursul soluţionării, cu îndeplinirea următoarele condiţii:
– cererea de divorţ să se întemeieze pe culpa pârâtului;
– reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând moştenitori;
– continuarea procesului se va face la cererea moştenitorilor.
În cazul continuării divorţului, instanţa va admite acţiunea de divorţ numai dacă va constata culpa exclusivă a pârâtului
(aspect consacrat şi de art. 380 alin. 2 NCC). Dacă această culpă exclusivă nu există (fiind vorba de culpă comună ori culpă
exclusivă a reclamantului), instanţa va pronunţa o hotărâre definitivă cu privire la închiderea dosarului, revenindu-se la
soluţia clasică.
De asemenea, s-a prevăzut că, pentru introducerea în cauză a moştenitorilor reclamantului, va fi incident art. 243 alin. 1
pct. 1 C. pr. civ. Faţă de aceste dispoziţii legale, menţionăm următoarele:
– dacă reclamantul decedează pe parcursul soluţionării cererii de divorţ, instanţa nu este obligată ca în toate situaţiile să
continue cauza, ci numai în cazul în care cererea de divorţ s-ar întemeia pe culpa pârâtului (întrucât textul nu prevede,
apreciem că este suficient ca cererea introductivă să fie motivată de culpa pârâtului, chiar dacă pârâtul a formulat cererea
reconvenţională prin care a solicitat, şi el, desfacerea căsătoriei din culpa reclamantului; condiţia nu mai este îndeplinită în
cazul în care s-a solicitat prin cererea introductivă desfacerea căsătoriei din culpa comună);
– procesul poate continua numai la cererea moştenitorilor soţului reclamant decedat;
– instanţa va putea acorda un termen moştenitorilor pentru a interveni în cauză, dar dacă aceştia nu decid să continue
procesul, instanţa va dispune, prin hotărâre irevocabilă, închiderea dosarului;
– textul vorbeşte de existenţa „moştenitorilor”. Având în vedere faptul că şi soţul pârât are această calitate de
moştenitor, din moment ce căsătoria nu a încetat prin deces, apreciem că legiuitorul a dorit să aibă în vedere orice alt
moştenitor decât soţul pârât, soluţia contrară fiind absurdă, deoarece ar conduce la întrunirea în aceeaşi persoană a două
poziţii procesuale incompatibile;
– apreciem că atunci când vorbeşte despre „moştenitori”, nu se au în vedere unităţile administrativ-teritoriale (comuna,
oraşul sau municipiul), deoarece acestea culeg succesiunea vacantă în absenţa unor moştenitori. Credem că această soluţie
este impusă şi de art. 963 alin. 3 NCC, potrivit căruia comuna, oraşul sau municipiul dobândesc patrimoniul defunctului
numai în măsura în care acesta nu are moştenitori legali sau testamentari48);
4 8 P
) e n t r u o s o l u ţ i e c o n t r a r ă , p o t r i v i t c ă r e i a , î n l i p s
i n t r o d u c e r e a î n c a u z ă a c o m u n e i , o r a ş u l u i s a u m u n i c
m o ş t e n i r i i , a o sp e., cvp ei . td . 4e 1a 1 F. l . A . B a i a s ,
– soluţia legislativă a continuării procesului de divorţ de către moştenitori trebuie înţeleasă prin implicaţii de ordin
patrimonial, respectiv succesiunea reclamantului decedat, eventual înlăturarea soţului pârât culpabil de desfacerea căsătoriei
de la această moştenire. În acest sens, legiuitorul a prevăzut că hotărârea de divorţ nu va mai produce efecte de la data
rămânerii definitive (potrivit regulii din materia divorţului), ci căsătoria se va socoti desfăcută de la data decesului (art. 382
alin. 2 NCC), text legal care trebuie coroborat cu art. 970 NCC care prevede că soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe soţul
decedat dacă, la data deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ definitivă.
b. Importanţa culpei în desfacerea căsătoriei
În contextul trasat de noul Cod civil, culpa în desfacerea căsătoriei capătă o conotaţie nouă, reţinerea sau nu a acesteia
având efecte în plan patrimonial şi nepatrimonial. Astfel, în urma desfacerii căsătoriei atribuirea beneficiului contractului de
închiriere se va face ţinând cont, printre altele, şi de culpa în desfacerea căsătoriei (art. 324 alin. 1 NCC). De asemenea, în
privinţa plăţii indemnizaţiei de instalare, datorată de soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere, în favoarea
celuilalt soţ, este influenţată de această culpă. În acest sens, dacă divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a soţului care
a pierdut beneficiul contractului de locaţiune, acesta nu mai poate solicita, de la celălalt soţ, plata acestei indemnizaţii (art.
324 alin. 2 NCC).
Totodată, dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, soţul pârât-nevinovat poate solicita şi primi o prestaţie
compensatorie, dacă suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei (art. 379 alin. 1 raportat la art. 388 NCC). Mai mult
decât atât, soţul din a cărui culpă exclusivă a fost pronunţat divorţul pierde „drepturile pe care legea sau convenţiile
încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia” (art. 384 alin. 2 NCC).
În materia obligaţiei de întreţinere între soţi, soţul din a cărui culpă exclusivă a fost pronunţat divorţul nu beneficiază de
întreţinere decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei (art. 389 alin. 4 NCC). Nu în ultimul rând, dacă căsătoria se
desface din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie compensatorie care să acopere
un posibil dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită (art. 390 alin.
1 NCC).
c. Publicitatea hotărârii de divorţ
În fine, în privinţa opozabilităţii hotărârii de divorţ, art. 619 C. pr. civ. s-a completat în sensul că „ instanţa la care
hotărârea de divorţ a rămas irevocabilă o va trimite, din oficiu, serviciului de stare civilă unde a fost încheiată
căsătoria, Registrului naţional notarial al regimurilor matrimoniale, prevăzut de Codul civil, şi, după caz, oficiului naţional al
registrului comerţului”.
3. Procedura partajului. În materia partajului modificările legislative privitoare la procedură vizează ipoteza suspendării
pronunţării partajului în condiţiile art. 673 NCC În acest sens s-a prevăzut că instanţa de judecată poate „suspenda
pronunţarea partajului”, pentru cel mult un an, pentru a se evita producerea unor prejudicii grave celorlalţi coproprietari.
Terminologia folosită de legiuitor este nefericită. Nu poate fi vorba de o „suspendare a pronunţării hotărârii”, soluţie
inacceptabilă sub aspect procesual. Este vorba de un caz special de suspendare a judecăţii49). Această suspendare este
facultativă pentru instanţa de judecată (având în vedere formularea „poate suspenda”) şi este limitată în timp: cel mult un
an. Această măsură va fi dispusă numai dacă se vor aduce prejudicii grave celorlalţi coproprietari, aspect ce trebuie pus în
discuţia contradictorie a părţilor, aprecierea efectivă rămânând la puterea discreţionară a judecătorului, în funcţie de
susţinerile făcute şi probele administrate. Totodată, se prevede că în cazul în care pericolul acestor prejudicii grave dispare
înaintea termenului de suspendare a pronunţării, se poate reveni la măsura suspendării, la cererea părţii interesate.
4 9 P) e n t r u a c e e a ş i i n t e r p r Ne ot au rl e C ao d s ec i vv ei ld ,. e apC . oE m7. e2 Cn9 ht. ae rl ia ur u p, e
4. Procedura acţiunilor posesorii

a) Precizări prealabile. Modificările aduse acestei proceduri au fost determinate, în primul rând, de reglementarea
condiţiilor de admisibilitate a acţiunilor posesorii în noul Cod civil. Pentru a asigura unitatea reglementării, legea de punere în
aplicare a noului Cod civil a operat unele modificări ale dispoziţiilor din Codul de procedură civilă, în partea privitoare la
acţiunile posesorii. Procedura a fost reconfigurată, prin raportare la obiectul acţiunii posesorii, obiect ce implică cercetarea
unei situaţii de fapt (posesia) într-o manieră caracterizată de celeritate.
b) Noţiune. Condiţii de admisibilitate. Procedura cererilor posesorii prevăzută în Codul de procedură civilă a fost
simplificată, condiţiile de admisibilitate fiind reglementate de nou Codul civil50).
5 0 A) v e m î n v e d e r e d i s p o z i ţ i i l e a r t . 9 4 9 - 9 5 2 d i n n o u l C
Prin acţiunea posesorie legiuitorul a reglementat un instrument judiciar prin care se protejează posesia ca stare de fapt,
acţiunea putând fi introdusă de posesor sau de detentor precar pentru a-l obliga pe pârât să înceteze orice act de tulburare
a posesiei sau să restituie bunul de care reclamantul a fost deposedat în mod nelegal51).
5 1 )P e n t r u d e f i n i r e a a c ţ i ou pn . i, i c p ip. t o . s1 e7 s0 o; D r r iCei . p taS tcsăi etv ei vsl e.c du Pe, ea r sş oi a
j u r i d i c ă ., Dp r . e p7 t9 u5 r ; Ti r V ar, . etMva . otl leC. i oI Ib , a np u. , 5 3 3 .
Deşi prin acţiunea posesorie se apără în mod direct o stare de fapt, totuşi, în mod indirect se apără dreptul asupra
lucrului52). De regulă, protecţia posesiei atrage şi apărarea dreptului de proprietate.
5 2 A) s e v e d e Ma a şr ii l eM . i N n . s tC i ot, su tE
ţ ii d ni . , a D l ae c id ar ,e p C t l u u l j u - i N ac pi vo i c l a , v o l .
Din formularea textelor rezultă că obiectul acţiunilor posesorii îl pot constitui în egală măsură bunurile mobile sau imobile,
aspect ce poate fi considerat de noutate, deoarece anterior acţiunea posesorie era concepută ca fiind de natură imobiliară.
Condiţiile acţiunilor posesorii impuse de noul Cod civil persoanei care introduce o cerere posesorie sunt:
– să posede cel puţin 1 an înainte (art. 949 alin. 1 NCC) şi să ceară înlăturarea tulburării sau restituirea bunului şi,
eventual, despăgubiri pentru prejudiciile cauzate;
– dacă tulburarea/deposedarea s-a făcut prin violenţă, poate fi introdusă şi de cel care exercită o posesie viciată,
indiferent de durata posesiei (art. 951 alin. 2 NCC);
– poate fi introdusă în termen de prescripţie de 1 an de la data deposedării sau tulburării, indiferent dacă a fost paşnică
sau violentă (art. 951 alin. 1 NCC);
– acţiunea poate fi introdusă de posesor, detentor precar împotriva unui terţ, proprietarului, nu împotriva persoanei faţă
de care există obligaţia de restituire (art. 950 alin. 2 NCC);
c) Judecata şi căile de atac. Judecarea cererilor posesorii se face de urgenţă şi cu precădere, iar întâmpinarea nu este
obligatorie, soluţie existentă şi anterior legii de punere în aplicare a noului Cod civil.
Pornindu-se de la faptul că cererile posesorii pun în discuţie o situaţie de fapt (posesia), şi nu un drept, prin art. 675 alin.
2 C. pr. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011, s-a prevăzut că sunt inadmisibile cererea
reconvenţională şi orice alte cereri prin care se solicită protecţia unui drept în legătură cu bunul în litigiu. Aceeaşi
soluţie a fost adoptată şi în vechea reglementare, pe cale doctrinară53), afirmându-se că o cerere reconvenţională prin care
s-ar pune în discuţie dreptul de proprietate ar fi inadmisibilă prin raportare la scopul şi natura procedurii cererilor posesorii.
5 3 I) . P Lr eo şc ,e d u r i pc .i v 1i l9 e0 . s p e c i a l e ,
De asemenea, a fost reglementată expres (art. 676 C. pr. civ.) autoritatea de lucru judecat în cazul hotărârilor
pronunţate în cadrul acţiunilor posesorii:
– hotărârea pronunţată într-o cerere posesorie are autoritatea de lucru judecat faţă de o cerere posesorie ulterioară
(dacă există identitatea de părţi, obiect şi cauză);
– hotărârea pronunţată într-o cerere posesorie nu are autoritate de lucru judecat faţă de o cerere ulterioară privitoare la
fondul dreptului;
– hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat fondul dreptului are autoritate de lucru judecat faţă de o cerere
posesorie ulterioară în legătură cu acelaşi bun.
De asemenea, prin art. 952 NCC, legiuitorul a prevăzut posibilitatea luării unor măsuri pentru conservarea bunului
posedat. Astfel, dacă există motive temeinice să se considere că bunul posedat poate fi distrus ori deteriorat de un lucru
aflat în posesia unei alte persoane sau ca urmare a unor lucrări, precum ridicarea unei construcţii, tăierea unor arbori ori
efectuarea unor săpături pe fondul învecinat, posesorul poate să ceară luarea măsurilor necesare pentru evitarea
pericolului sau, dacă este cazul, încetarea lucrărilor.
În acest caz, până la soluţionarea cererii, posesorul ori, după caz, cealaltă persoană poate fi obligată la plata unei
cauţiuni, lăsate la aprecierea instanţei, după cum urmează:
– dacă instanţa dispune, în mod provizoriu, deplasarea lucrului ori încetarea lucrărilor, cauţiunea se stabileşte în sarcina
posesorului, astfel încât să se poată repara prejudiciul ce s-ar cauza pârâtului prin această măsură;
– dacă instanţa încuviinţează menţinerea lucrului în starea sa actuală ori continuarea lucrărilor, cauţiunea se stabileşte în
sarcina pârâtului, astfel încât să se asigure posesorului sumele necesare pentru restabilirea situaţiei anterioare.
Apreciem că în aceste două cazuri, determinate expres, instanţa este obligată să stabilească cauţiune în sarcina
posesorului sau celeilalte persoane, numai cuantumul cauţiunii urmând a fi lăsat la aprecierea acesteia. Soluţia se justifică
deoarece prin luarea măsurilor de conservare se poate îngrădi exerciţiul unor drepturi, după cum prin neadoptarea acestora
se poate pune în pericol bunul posedat, judecătorul adoptând aceste măsuri într-un moment în care nu se discută despre
caracterul întemeiat sau neîntemeiat al acţiunilor făcute de părţile implicate. Riscul ca prin adoptarea unei măsuri apreciate
de judecător prin clasicele metode de apreciere a cererilor provizorii – fumus boni juris şi periculum in mora – să se ajungă
la soluţii care să dezavantajeze partea care are dreptate în fond justifică garantarea măsurilor printr-o cauţiune
corespunzătoare prejudiciului eventual al părţii împotriva căreia se adoptă aceasta.
5. Tranzacţia judiciară. În cazul tranzacţiei prin care se pune capăt unui proces (tranzacţia judiciară), prin noua
reglementare (avem în vedere art. 2.278 NCC) legiuitorul a urmărit să tranşeze disputele doctrinare şi jurisprudenţiale54)
referitoare la natura hotărârii de expedient şi regimul său juridic sub aspectul posibilităţii de a ataca o asemenea hotărâre
judecătorească.
5 4 V) . M . TC r i a, o t bva aot nl .u , I I , p . 2 4 5 .
În contextul noului Cod civil tranzacţia judiciară este, în realitate, o convenţie prin care părţile, de comun acord şi prin
concesii reciproce, sting un proces început. Având în vedere faptul că acordul de voinţă al părţilor se suprapune cu o
încuviinţare a judecătorului, în doctrină s-a stabilit că tranzacţia judiciară este un contract judiciar cu privire la fondul
judecăţii. Fiind vorba de un „contract” hotărârea de expedient (hotărârea care cuprinde înţelegerea părţilor) împrumută
două efecte specifice contractelor civile de drept comun: caracterul obligatoriu şi efectele relative care se produc numai faţă
de părţile contractante. Pe de altă parte, nu trebuie ignorat faptul că această înţelegere este „parafată” de către judecător,
prin pronunţarea unei hotărâri. Caracterul judiciar al tranzacţiei preia şi două efecte foarte importante specifice unei hotărâri
judecătoreşti: natura de act jurisdicţional (fiind un act emis de către judecător în exercitarea funcţiei de a judeca) şi puterea
executorie (hotărârea de expedient pronunţată în condiţiile art. 271-273 C. pr. civ. fiind definitivă, după învestirea cu
formulă executorie putând fi pusă în executare silită).
Plecând de la cele două caracteristici mai sus menţionate (contract şi act jurisdicţional) s-a luat în discuţie posibilitatea
atacării unei hotărâri de expedient cu o acţiune în nulitate sau rezoluţiune/reziliere etc. În noul context legislativ, în art.
2.278 alin. 1 NCC s-a prevăzut că „tranzacţia care, punând capăt unui proces început, este constatată printr-o hotărâre
judecătorească poate fi desfiinţată prin acţiune în nulitate sau acţiune în rezoluţiune ori reziliere, precum orice alt contract.
Ea poate fi, de asemenea, atacată cu acţiune revocatorie sau cu acţiunea în declararea simulaţiei”. Aşadar, faţă de textul
menţionat pot fi aduse următoarele clarificări:
– art. 2.278 NCC nu aduce nicio atingere posibilităţii ca, în termen legal, una dintre părţile litigante interesate să atace
hotărârea de expedient cu recurs. Această cale de atac este prevăzută în continuare de art. 273 C. pr. civ. Fiind vorba de o
cale de atac extraordinară de reformare, ea poate fi exercitată numai de către părţile litigante (părţi şi în contractul de
tranzacţie judiciară), terţii neavând calitate procesuală activă de a ataca o hotărâre la a cărei soluţionare, în primă instanţă,
nu au participat, nefiind părţi;
– art. 2.278 NCC prevede că tranzacţia (deci contractul în sine, şi nu hotărârea de expedient care consfinţeşte
înţelegerea) poate fi „atacată” prin acţiune în nulitate, acţiune în rezoluţiune/reziliere, acţiune revocatorie sau acţiune în
declararea simulaţiei. Soluţia este firească din moment ce tranzacţia în sine este un contract civil cu toate consecinţele ce
decurg de aici (şi legiuitorul face această menţiune expresă). Prin această soluţie a fost protejat şi caracterul de act
jurisdicţional al hotărârii de expedient, din moment ce obiect al acţiunii nu este hotărârea de expedient, ci tranzacţia care a
stat la baza hotărârii;
– hotărârea prin care s-a desfiinţat tranzacţia în cazurile prevăzute la art. 2.278 alin. 1 NCC face ca hotărârea
judecătorească prin care tranzacţia fusese constatată să fie lipsită de orice efect. Într-adevăr, această soluţie, consacrată
expres, are caracter de noutate, prin „inactivarea” hotărârii de expedient, cu efecte practice deosebite;
– invocarea unor cauze de nulitate a tranzacţiei pot să genereze ipoteze diferite. Astfel, părţile litigante pot să invoce
aceste cauze de nulitate prin intermediul recursului exercitat împotriva hotărârii de expedient, dacă avem în vedere că acest
recurs se exercită în condiţiile art. 304 1 C. pr. civ. – acel recurs „devolutiv” în care recurentul nu mai este ţinut de motivele
de legalitate prevăzute de art. 304 C. pr. civ. În cazul în care recursul a fost respins, opinăm că respectivele cauze de
nulitate nu mai pot fi invocate de părţile litigante prin intermediul acţiunii în nulitate prevăzute de art. 2.278 NCC deoarece s-
ar opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii irevocabile. Pe de altă parte, se pune şi întrebarea dacă părţile litigante care
au tranzacţionat au opţiunea în a exercita calea de atac a recursului ori pot iniţia o acţiune separată în nulitate? Din păcate
noul text legal nu rezolvă problema. Din punctul nostru de vedere, din moment ce legea nu prevede, apreciem că această
posibilitate de opţiune există. De altfel, obiectul celor două demersuri este diferit: recursul exercitat vizează desfiinţarea
hotărârii de fond, pe când acţiunea în anulare are ca scop desfiinţarea contractului de tranzacţie care a stat la baza
pronunţării hotărârii de expedient.
V. Concluzii
Momentul intrării în vigoare a noului Cod civil nu a corespuns cu cel al intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă,
deşi cele două acte normative au fost concepute ca făcând parte din acelaşi pachet legislativ. Această nesincronizare a
condus la necesitatea păstrării unor dispoziţii din vechiul Cod civil (dispoziţiile relative la probe), menţinerea în vigoare a unor
legi speciale sau intervenţia asupra textelor actualului Cod de procedură civilă, toate acestea pentru a evita vidul legislativ
sau pentru a face posibilă aplicarea conceptelor impuse de dreptul material (a se vedea reorganizarea secţiilor şi implicaţiile
în materia competenţei). Pe lângă intervenţia directă asupra normelor Codului de procedură civilă, intrarea în vigoare a
noului Cod civil a adus modificări în privinţa unor instituţii ale dreptului procesual civil fără a interveni în mod direct asupra
dispoziţiilor legale cuprinse în Codul de procedură civilă. Acţiunea civilă, în special condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile,
reprezintă una dintre instituţiile dreptului procesual civil care au fost influenţate de normele de drept material cuprinse în noul
Cod civil, dar modificări importante au intervenit şi în cazul altor instituţii.
Nu considerăm că am epuizat problema influenţelor directe sau indirecte ale noului Cod civil asupra procedurii civile,
aspecte distincte de cele prezentate urmând a face obiectul unor viitore analize din partea autorilor.
Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 1 din data de 31 ianuarie 2012.

Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 Din 2008

Transféré par

Informations du document

Titre original

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 Din 2008

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Doctrina Revista Romana de Drept Privat 1 din 2012

2. Competenţa teritorială alternativă

pag. 10 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro

2. Participarea terţilor la judecată

pag. 12 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro

– refuzul de primire a plăţii să fie nejustificat;

4. Procedura acţiunilor posesorii

pag. 20 1/18/2019 : istocescu@legal-consultancy.ro

Vous aimerez peut-être aussi