Prezentarea cartii Orele astrale ale omenirii de Stefan Zweig

Stefan Zweig  a fost un scriitor, jurnalist și biograf austriac. În prezent este – alături de

Hermann Hesse – unul dintre cei mai citiți autori de limbă germană. Stefan Zweig și-a
petrecut ultimii ani de viață în exil, fiind un opozant fățiș al dictaturii naziste. Imediat ce
Adolf Hitler ajunge la conducere, Stefan ajunge să călătorească mult, având locuri temporare
unde locuiește, cum ar fi; New York, Londra sau Bath. 
Cartea de miniaturi istorice ale lui Stefan Zweig a fost publicată inițial în
anul 1927, deci acum aproape o sută de ani, și își păstrează cu siguranță, după așa de mult
timp, atât prospețimea, cât și impresia de informație bine documentată în fața
cititorului din prezent. Adunând mici povestioare importante ale istoriei omenirii,
povestindu-le închegat și cu har, Stefan Zweig reușește o carte care rezistă timpului și care
poate naște dorința de a studia cu meticulozitate, cu instrumentele tehnologiei moderne,
fiecare istorie în parte.
Una dintre cele mai interesante ”miniaturi istorice” este cea despre Cyrus W. Field,
cel care a cheltuit bani, și-a investit toate eforturile și economiile, a convins personalități și
națiuni întregi, totul pentru un singur țel: să facă să zboare cuvintele peste Oceanul Atlantic,
între America și Europa, prin unirea celor două continente printr-un cablu submarin destinat
noii minuni a tehnologiei timpului, telegraful
De pildă, vorbind despre descoperirea Oceanului Pacific, în 1513, şi despre cel care
condus expediţia, Nuñez de Balboa, Stefan Zweig relatează cum, cu o seară înaintea marii
descoperiri, Nuñez şi tovarăşii săi au dat pradă câinilor o mulţime de prizonieri lipsiţi de
apărare, pentru ca, în ziua următoare, după ce zăresc pentru prima oară oceanul, să-l pună pe
preotul însoţitor să efectueze o slujbă, la care toţi au asistat cuprinşi de evlavie. Ca şi cum nu
ar fi fost nici o incompatibilitate între cele două gesturi, ca şi cum uciderea în masă a
băştinaşilor ar fi fost nu numai acceptată, dar privită ca pe un fel de ofrandă.
O personalinate care ar merita prezentata in carte este Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Gheorghiu-Dej a fost deranjat de reformele lui Nikita Hrușciov și de declanșarea procesului
de destalinizare, care îi punea în primejdie poziția din fruntea partidului, dat fiind statutul său
de până atunci, de stalinist. Atunci când, sub influența hrușciovismului s-a pus problema
separării de moștenirea lui Stalin, Gheorghiu-Dej a susținut că „ne-am destalinizat în timpul
lui Stalin”. El a lansat formula „Nu avem pe nimeni de reabilitat post-mortem”, întrucât,
susținea liderul român, „nucleul sănătos” al partidului, grupat în jurul lui, reușise să înlăture
încă din 1952, pe exponenții practicilor staliniste: Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari
Georgescu.
Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el hotăra
eliberarea a numeroși prizonieri politici, în același an Securitatea organiza un nou val de
arestări ale oponenților regimului și de noi epurări. Mulți dintre supraviețuitorii acestui nou
val de arestări au fost eliberați în 1964, când Dej mai era încă în fruntea partidului și statului.
Un nou val de represiune a fost inițiat după înfrângerea de către sovietici a revoluției
maghiare din 1956. Unii dintre liderii acestei mișcări antisovietice în frunte cu Imre Nagy au
fost deținuți de sovietici o vreme în România.
După anul 1958 a urmat un nou val de persecuții antiintelectuale: procese intentate unor
cunoscuți intelectuali, între care Constantin Noica și Alexandru Paleologu, ședințe de
„demascare” a unor artiști, scriitori, profesori și studenți, prigonirea intelectualității
maghiare .