De la Apollo la Faust, (Nietzsche, Friedrich, Naşterea tragediei), Editura MERIDIANE, Bucureşti, l978

originea zeilor
„Grecii cunoşteau şi simţeau spaimele şi grozăvia existenţei. Pentru a putea
suporta viaţa, trebuiau s-o mascheze.
189
Pentru a putea trăi, grecii au fost constrânşi să-şi creeze zeii”.
„...zeii dau un sens vieţii trăind-o şi ei”.
190
De la Apollo la Faust, (Nietzsche, Friedrich, Naşterea tragediei), Editura MERIDIANE, Bucureşti, l978
Omul grec, Coordonator: Vernant, .P. (Vegetti, Mario, Omul şi zeii), Editura POLIROM, Iaşi, 2001

spaţiile sacre
- teritorializarea sacrului nu ia niciodată forma tabuului
- interdicţiile nu exclud niciodată relaţia cu oamenii, frecventarea, chiar regulată;
- nu există sacralitate în absenţa cultului colectiv
- respectul constitutiv al sacrului nu se transformă niciodată în teroarea fără
cuvinte şi fără imagine ce-1 însoţeşte în alte culturi.
Sacre sunt : ordinea naturală, succesiunea anotimpurilor, a recoltelor, a zilei şi
nopţii; la fel sunt şi ordinea imuabilă a vieţii sociale, succesiunea regulată a
generaţiilor asigurată prin căsătorii, naşteri, ritualuri de înmormântare şi de
cinstire a morţilor, permanenţa comunităţilor politice şi a sistemului puterilor.
242
Omul grec, Coordonator: Vernant, .P. (Vegetti, Mario, Omul şi zeii), Editura POLIROM, Iaşi, 2001
ACULTURAŢIA SPECTACOLULUI
Petre, Zoe, Cetatea greacă între real şi imaginar, Editura NEMIRA, Bucureşti, 2000

teatrul (caracter politic- dramatizarea surselor de conflict)

- spectacolul politic este pus sub semnul întrebării printr-o punere în scenă de
gradul doi: este vorba de teatru.
- Funcţia cathartică a spectacolului, prin care cetatea în întregul său îşi regăseşte
solidaritatea, contemplând, cutremurată de milă şi de groază, punerea în scenă a
propriilor violenţe virtuale, sau exorcizând aceste violenţe prin deriziune şi prin
râsul în comun, rămâne (...) greu de explicat numai în termenii unei psihologii
colective sau în cei ai antropologiei ritualurilor.
- Dacă acceptăm, totuşi, recunoaştem caracterul politic prin excelenţă al teatrului,
dar şi teatralitatea constitutivă a politicului - adică omologia (corespondenţă de structură
şi origine) fundamentală dintre teatru şi cetate, faptul că această punere în scenă
expiatorie a violenţei politice prelungeşte, reia, redefineşte teatralitatea esenţială
prin care cetatea însăşi se construieşte ca reprezentare a conflictelor - înţelegem
mai bine de ce agon-ul dramatic este o funcţie esenţială a instituţiilor politice ale
cetăţii.
- violenţa teatrului este, în tragedie ca şi în teatrul comic, o violenţă prin procură.
- dacă acceptăm că drama nu este un complement al cetăţii, ci reversul său,
contrariul său simbolic, dacă acceptăm o viziune teatrală a universului cetăţii, atât
funcţia cathartică şi formativă a teatrului în cetate, cât şi funcţia
15
euristică (arta de a duce o dispută cu scopul de a descoperi adevărul) a teatrului în
înţelegerea universului politic grec se impun ca fireşti;
- spectacol de gradul doi, în acelaşi timp izomorf şi complementar cu agon-ul
politic.
- umanitatea politică - complexă punere în scenă a contradicţiilor şi a anxietăţilor
- dramatizarea surselor de conflict - ameninţă corpul politic (...) prin excluderea
(...) femeilor, a tinerilor, a străinilor.
- când acest spectacol politic al cetăţii este întrerupt brutal de forţe care îl
confruntă cu realităţi violente, cetatea îşi regăseşte buna sa funcţionare printr-o
punere în scenă superioară prin complexitate şi artificiu.
16
Petre, Zoe, Cetatea greacă între real şi imaginar, Editura NEMIRA, Bucureşti, 2000
Petre, Zoe, Cetatea greacă între real şi imaginar, Editura NEMIRA, Bucureşti, 2000

tragedia (violenţa mediată)

- spectatorii atenieni din secolul al V-lea nu erau puşi în situaţia de a asista la
momentul precis al morţii unui personaj tragic.
- moartea protagoniştilor sau aceea a personajelor secundare, cea a eroilor murind
de fierul răzbunător sau cea a femeilor care-şi pun capăt zilelor, aceea a
criminalilor odioşi sau aceea a copiilor inocenţi face de obicei obiectul unei
relatări.
- !!!! De ce (...) această absenţă a momentului, a gestului care ucide?
265
- de ce această elipsă a corpului care cade, a spadei care străpunge, a măciucii
care loveşte?
- o relaţie diferită între act şi cuvânt decât cea care domină, să spunem, teatrul
„modern”?
- dar violenţa tragică este mediată, nu exsangvină. (...)
- gestul care aduce moartea [lipseşte].
266
- tragedia şi iconografia atică: desenul concentrează imaginaţia direct asupra
momentului morţii, în timp ce tragedia face să se îndrepte spre această elipsă atât
ceea ce precedă şi anunţă criza, cât şi ceea ce-i urmează.
277
Petre, Zoe, Cetatea greacă între real şi imaginar, Editura NEMIRA, Bucureşti, 2000
Borbely, Ştefan, Mitologie generală, Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2004
tragedia (introducerea măştii)
- structura jocului tragic (care a rămas în esenţă neschimbată: om excepţional +
greşeală + vină + predestinare + moarte + miasmă etc.) a absorbit o variabilă:
epicul eroic. !!!!
156
(Borbely, Ştefan, Mitologie generală, Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2004, pag. 156)
Borbely, Ştefan, Mitologie generală, Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2004
tragedia (antropologia măştii)
 Antropologia măştii a fost extensiv studiată de către Jean-Thierry Maertens în primul volum din Rit analyses47, reprezentând, de
fapt, o continuare a altor două lucrări, care ne indică faptul că ne aflăm în faţa unei somităţi europene a domeniului: Masque et miroir (1979)

şi Dans la peau des autres (acelaşi an).

- Maertens, deşi nu citează masca din procesiunea tragică, demonstrează că

obrăzarul era foarte frecvent folosit în complexele resurecţionare, într-o
structură eminamente psihopompă (care conducea sufletele morţilor). Masca avea, în
acest caz, două funcţii: întrupa fiinţa trecută în moarte, şi eufemiza substanţa
thanatică, făcând-o suportabilă pentru cei care o priveau.
157
- drumul grec până la masca tragică a fost lung şi anevoios: măştile originare ale
credinţelor eline sunt Baubo, masca falică din riturile lui Demeter, despre care se
povesteşte că a făcut-o să râdă pe marea zeiţă în jalea ei prilejuită de răpirea
Persephonei, şi celebra mască genitală a Gorgonei din complexul lui Perseus.
158
Borbely, Ştefan, Mitologie generală, Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2004
MUZELE TEATRULUI
Oprea, Ştefan, Introducere în teoria dramei, curs în manuscris

muzele
- Cele nouă muze erau cele 9 fiice ale lui Zeus şi ale Mnemosynei
- considerate drept inspiratoare ale muzicii, ale dansului, ale poeziei şi
patroanele artelor în general.
- Ele îi desfătau pe zeii Olimpului cu cântecele lor la ospeţe şi serbări.
- Calliope – poezia epică, patrona filosofia şi retorica;
- Clio - istoria;
- Polyhymnia – poezia lirică şi pantomima;
- Euterpe – flautul şi corurile din tragedii;
- Terpsichore – poezia uşoară şi a dansul;
- Erato – poezia erotică, lirica corală şi elegia;
- Melpomene – tragedia ;
- Thalia – comedia;
- Urania – astronomia (mai păstra amintirea originii sale poetice).
- Calliope (Καλλιόπη) - muza poeziei epice,
- Clio (Κλειώ) - muza istoriei,
- Polyhymnia (Πολυμνία) - muza retoricii,
- Euterpe(Ευτέρπη)- muza poeziei lirice,
- Terpsichore(Τερψιχόρη) - muza dansului,
 - Erato (Eρατώ) - muza poeziei erotice,
- Melpomene (Μελπομένη) - muza tragediei,
- Thalia (θάλλεω) - muza comediei,
- Urania (Ουρανία) - muza astronomiei.
-

- Artele plastice nu aveau muză, fiindcă acestea nu erau socotite de inspiraţie

divină.
- Arhitectul, sculptorul şi pictorul se bucurau de toată consideraţia concetăţenilor
care îi stimau ca pe nişte buni meşteşugari, precum olarii şi giuvaergiii.
Oprea, Ştefan, Introducere în teoria dramei, curs în manuscris
Vasile, Mihai, Mic dicţionar de termeni teatrali, Editura LIBERTAS, Ploieşti, 2005

actor
- Întrupând personaje imorale, actorul avea să-şi piardă, potrivit filozofului

(Platon n.n.), orice sens moral. „N-ai remarcat că imitaţia, începută în copilărie
şi prelungită de-a lungul întregii vieţi, devine obişnuinţă, devine a doua natură,
care schimbă corpul, viaţa şi spiritul ?” – spune el în „Republica”.
9
Vasile, Mihai, Mic dicţionar de termeni teatrali, Editura LIBERTAS, Ploieşti, 2005
Pandolfi, Vito, Istoria teatrului universal, vol. I, Editura MERIDIANE, Bucureşti, 1971

tragedia (relaţia spectacol-religie)

Procesul de destrămare a spiritului religios ilustrat de tragedie :
- căutările filozofice contemporane
- profundele transformări politice în curs
- dependenţa ei de voinţa păturii conducătoare
- menirea de a fi exprimarea luminată care urmează cursul timpului
- funcţia de interpretare a mitului.
28
Pandolfi, Vito, Istoria teatrului universal, vol. I, Editura MERIDIANE, Bucureşti, 1971