Col. Rez.

Lincă Belu Preot Ștefan Răceală

cu contribuția prof.
Viorica Răduț Cristina Logofătu

MONOGRAFIA
COMUNEI
TIA MARE
ȘI FILE DE ISTORIE

Această lucrare de istorie locală

a fost tipărită
pentru elevii școlii
și comunitate
de Primăria Tia Mare, primar Virgil Gulie
și Consiliul Local Tia Mare

1
2
 INTRODUCERE

În câteva cuvinte vom prezenta povestea acestei apariții editoriale. Totul a început în
toamna 2022, la Cercul de istorie a profesorilor din zona Corabia, când doamna profesoară
Viorica Răduț a susținut o activitate în care a prezentat aspecte de istorie locală. Cu acea
ocazie a menționat povestea monografiei localității, cu o soartă tristă, dactilografiată doar în
câteva exemplare, deci inaccesibilă publicului larg.
Situația monografiei din Tia Mare ne-a întristat o dată în plus pe cei prezenți, fiindcă
mulți cunoșteam o altă lucrare a colonelului în rezervă Lincă Belu, “Izbiceni. O părticică de
istorie și de pământ românesc. Monografie”, lucrare cuprinzătoare, 528 pagini, apărută în anul
2006 la editura Alutus din Slatina. Cunoșteam valoarea acelei lucrări și pe noi, cei prezenți,
dascăli de istorie fiind, ne întrista și revolta în același timp, faptul că o lucrare de istorie locală
muncită, documentată, în loc să fie cunoscută de mare parte din localnici, zăcea pe un raft de
bibliotecă mai îndepărtată sau mai apropiată, pentru că au fost puține exemplare...
Doamna profesoară Viorica Răduț și-a exprimat preocuparea, frământarea, dorința de a
schimba ceva în această privință, dar nu se întrevedea o soluție. Eu mai aveam puțin de lucru
pentru a da la tipar o carte despre istoria comunei Vișina, satul în care predau. Mi-am
imaginat cum ar fi ca lucrarea mea să nu vadă lumina tiparului, să nu-și atingă scopul, n-am
spus nimic atunci, dar hotărârea de a veni în sprijinul colegei fusese luată.
O lună, două mai târziu, am sunat-o și i-am cerut să procure un exemplar al monografiei
și să mi-l încredințeze, hotărâtă ca indiferent de timpul și volumul de muncă necesar, să
tehnoredactez textul, ca lucrarea celor doi tieni să vadă lumina tiparului și să o sprijin pe
colega să mai adăugăm eventuale materiale.
Nu aș fi putut proceda altfel, știind ce volum de muncă au depus cei doi autori și că
aceasta trebuie cunoscută, așa că am trecut la treabă: scanat, dactilografiat etc.
Viorica Răduț a discutat cu autoritățile locale despre tipărire, iar acestea au sprijinit
proiectul nostru.
Apoi am tot comunicat, încercând să identificăm ce alte contribuții putem aduce pentru ca
valoarea lucrării să crească. Cunoscând lucrările de istorie generală și locală ce constituie
repere într-un demers de documentare în istoria localităților din zonă, ne-am îndreptat spre
acele lucrări și am extras și atașat rândurile referitoare la Tia Mare și satele ei. Am stabilit
apoi împreună, că trebuie adăugată povestea lui Dan Gheorghe, care a participant la al doilea
război mondial în marină și a fost decorat, povestea ce ne-a fost prezentată și ne-a impresionat
la cerc.
Aceasta este pe scurt povestea inițierii acestui proiect, ce sperăm că va aduce multă
bucurie întregii comunități din Tia Mare, dar mai ales elevilor, care înainte de istoria
universală și națională, ar trebui să fie interesați să cunoască istoria locală.

3
4
5
 În memoria celor care au permanentizat viața
pe meleagurile noastre și au făcut istoria satelor
Comunei Tia Mare, istorie pe care noi doar
am paginat-o.

Autorii

6
 CUVÂNT ÎNAINTE

De-a lungul anilor s-au făcut mai multe încercări de a se întocmi monografia comunei
Tia Mare, dar acestea nu au fost concretizate prin nici o lucrare finalizată, care să fie pusă la
dispoziția oamenilor satelor noastre.
Unele informații susțin că prin anii 1955-1956 un colectiv format din învățătorii
Ștefan (Fănică) Dăbuleanu, Costică Constantinescu și Nicolae Begu ar fi întocmit o lucrare
monografică bazată pe date culese de la bătrânii satelor, dar această lucrare nu a văzut-o
nimeni.
În sfârșit, în anul 1986 profesorul de istorie Florentin Pârvan a întocmit o monografie
a comunei sprijinindu-se atât pe unele date culese din lucrări de specialitate, cât mai ales, pe
informații orale culese de la localnici. Lucrarea a fost dactilografiată în mai multe exemplare
și distribuită la instituțiile comunei (primărie, școli, biserici, căminul cultural etc).
În marile biblioteci se găsesc lucrări monografice și statistice mai ample, care fac
referiri sumare la comuna Tia Mare și satele ei componente - Tia Mare, Potlogeni, Doanca și
Ordoreanca.
Autorii prezentei lucrări și-au propus să lămurească pe baza documentelor de arhivă și
de bibliotecă, trecutul istoric al celor patru sate, iar pe baza datelor statistice să urmărească
evoluția și dezvoltarea localităților respective, precum și schimbările intervenite în viața
materială și spirituală a locuitorilor satelor comunei. Pentru aceasta s-au investigat, s-au
studiat și s-au fotografiat materiale existente la Arhivele Naționale din București, la Filialele
județene ale Arhivelor Statului din Slatina și Craiova, la Biblioteca Academiei Române, la
Biblioteca Mihail Sadoveanu a Municipiului București, la Biblioteca Patriarhiei Române din
București, la Biblioteca orășenească Corabia, precum și la Muzeul Militar Național, la Muzeul
Satului din București, la Muzeele județene de Istorie și Etnografie din Slatina, Craiova și
Râmnicu Vâlcea, la Muzeul Regiunii Porților de Fier din Municipiul Drobeta Turnu Severin și
la Muzeele orășenești de Istorie și Etnografie din Caracal și Corabia.
Aducem pe această cale mulțumirile noastre salariaților acestor înalte instituții de
cultură pentru amabilitatea cu care ne-au pus la dispoziție materialele solicitate și pentru
sprijinul moral pe care ni l-au dat dat în ducerea la îndeplinire a grelei misiuni pe care ne-am
asumat-o. Aducem mulțumiri și consătenilor noștri care ne-au furnizat documente și
informații prețioase, iar celor care între timp au trecut în neființă, le cinstim memoria și le
păstrăm o duioasă amintire.
Această lucrare nu-și propune să conțină tot materialul sistematizat, specific unui tratat
complet de geografie a zonei Tia Mare, fiind doar o monografie, urmărește să scoată în
evidență numai ceea ce ea are specific, ceea ce o caracterizează, o definește și o
individualizează. De aceea punem accent pe capitolele legate de populație în general și de
cultură și civilizație tradițională în special. Știind că omul sfințește locul, dorim să scoatem
comuna din anonimat, subliniindu-i personalitatea. Insistând pe istorie, tradiție și folclor, am
dorit ca lucrarea să-și anunțe menirea de a aduce trecutul în actualitate și a-l preda generațiilor
viitoare cu mesajul de rigoare. De la specialiști vă comunicăm concluziile cercetărilor
științifice conform documentelor existente. De la noi vă comunicăm datele autentice culese de
la “Măria sa țăranul consătean” și redactate cu tot sufletul nostru.
Monografia se cere citită în întregime, în speranța că se va afla sâmburele interesant de
adevăr pe care îl conține fiecare capitol. Acesta va fi cel mai cinstit mod de a cunoaște și

7
prețui pământul și oamenii din Tia Mare. Chiar dacă cititorii ne vor învinui de patriotism local,
îi rugăm să folosească lucrarea ca pe o rampă de lansare în studiile lor.
Ne rugăm viitorului, să ne aducă cât mai multe lucrări de valoare, privind orice temă
interesantă asupra a “tot ce mișcă în țara asta” și are implicații speciale în viața sătenilor de la
Tia Mare. Mesajul acesta se îndreaptă spre intelectualii noștri, iar dedicația lucrării este făcută
consătenilor noștri.
Autorii

Județul Olt - cadru geografic și istoric

Județul Olt este situat în partea de sud a țării, într-o zonă piemontană (zona de contact
a regiunii muntoase cu o câmpie) și de câmpie, fiind împărțit în două părți aproape egale și
simetrice de cursul inferior al râului Olt, de la care și-a luat numele.
Este intersectat de meridianul de 24 grade longitudine estică, ce trece la vest de
comunele Iancu Jianu și Baldovinești și de paralela de 44 grade latitudine nordică, ce trece la
nord de Comunele Vlădila și Scărișoara.
Se învecinează la vest cu județul Dolj, la nord-vest și nord cu Județul Vâlcea, la nord-
est cu județul Argeș și la est cu județul Teleorman.
În partea de sud fluviul Dunărea formează frontiera de stat cu Bulgaria.
Județul Olt are o formă alungită de la nord la sud, aproximativ 138 km; lățimea de la
vest la est este de aproximativ 78 km.
Altitudinea coboară în trepte de la nord la sud, de la 400 m la 20 m.
Suprafața = 5507 km2 (2,3 % din teritoriul țării), fiind al 24-lea județ după mărimea
suprafeței sale.
Populația = 529 799 locuitori (2,4 % din populația țării la data de 01.07.1979), din
care 143.032 locuitori sunt în mediul urban; densitatea populației = 96,2 loc/km2.
Reședința: Municipiul Slatina cu 54.954 loc. (în iulie 1979).
Așezări omenești: 1municipiu, 6 orașe, 96 comune (din care trei sunt suburbane) și
380 sate.
Căi de comunicații: 233 km de cale ferată, 2075 km drumuri publice, din care 280 km
sunt drumuri modernizate.
Relieful: Teritoriul județului Olt este format din ultimele prelungiri ale Piemontului
Getic (33%) în partea de nord, cu porțiuni din cele două subunități ale sale: Piemontul
Cotmeana și Piemontul Oltețului (în mai mică parte) și dintr-un fragment al Câmpiei Române
(67%) împărțit în două părți de cursul inferior al Oltului: Câmpia Romanați (după unii autori
Câmpia Caracalului) la vest, care este formată dintr-un câmp relativ neted, ce înclină ușor
spre sud-est, Câmpul Leu ( jud. Dolj) - Rotunda și din terasele Oltului și Dunării, ce cad în
trepte spre est și sud. Acestea din urmă delimitează pe aliniamentul localităților Ianca,
Grojdibodu, Orlea, Corabia, Giuvărăști, Tia Mare etc, luncile joase, adevărate șesuri
aluvionare ale Dunării și Oltului.
În partea de est a râului Olt este câmpia Boianului, care domină lunca largă a Oltului
printr-o denivelare de 50-60 m și se extinde apoi mult spre est în afara limitei județului.
În limitele actuale, județul Olt se suprapune aproximativ peste suprafețele fostelor
județe Olt și Romanați (împărțirea administrativă 1918-1950), acestea făcând parte din
categoria celor mai vechi județe din Țara Românească.
Nu dispunem de documente, care să menționeze data înființării celor două județe, dar
în “Dicționarul istoric, arheologic și geografic al României” apărut în anul 1937, O. G. Lecca
susține că, numele județului Romanați apare în documente încă din secolul al XV lea, iar în
“Monografia județului Olt” apărută în Editura Academiei Române în anul 1975, autorii Petre
V. Coteț și Veselina Urucu precizează că, cele două județe au apărut în limitele lor
administrative în anul 1700 pe prima hartă din Țara Românească, cea a Stolnicului

8
Cantacuzino. Pe aceeași hartă apare pentru prima dată și râul Olt cu denumirea de Oltus, scris
cu grafie grecească. Până atunci Oltul avea vechea denumire “Aluta” sau “Alutus”.

Insistăm a încerca să dăm o explicație argumentată a denumirii vechi a Oltului,

deoarece de la numele apei (râului) și-a luat numele și județul și prin deducție putem să

9
stabilim vechimea lui. Așadar, în anul 1700, stolnicul Constantin Cantacuzino înscrie pe harta
sa “Oltus”, iar Antonio Maria del Chiaro

în anul 1718 scrie “Olto”. În anul 1722 Schwantz scrie din nou “Aluta”, denumire pe care o
folosește și Schutz în jurul anului 1780. Urmează o perioadă care se prelungește până prin
anul 1814, în care cartografii nu sunt unanimi în a înscrie denumirea râului, unii folosind-o pe
cea veche, alții pe cea nouă, iar alții, cum e cazul lui I. F. Schmidt pe harta sa din 1788, înscrie
ambele denumiri. Începând cu harta rusă ediție 1835, râul este înscris numai cu denumirea de
“Olt”.
Cunoscutul om de știință, scriitor, lingvist, istoric B.P. Hașdeu explică denumirea
veche “Aluta” ca derivând din “valt” aur, iar C. I. Locusteanu în “Dicționarul geografic al

10
județului Romanați” susține că termenul “alt” ar proveni din limba agatârșilor, un trib geto-
dac care a trăit în secolul VI î. Ch. pe Mureșul Mijlociu și ar avea semnificația de “aur”.
Explicația pare plauzibilă dacă avem în vedere că, chiar în ultimul deceniu al secolului
XX, oamenii culegeau aur de pe pietrele și din nisipul din valea Oltului, după ce se retrăgeau
apele revărsate. Unii filologi susțin că, corespunzător lui “alt” de la agatârși, în limba latină
exista “lutum” = drobița, o plantă care colorează în galben (culoarea aurului).
În urma analizării înscrierii pe documentele cartografice a denumirii râului coroborate
și cu precizările zapisului din 17 noiembrie 1628 de la fig. 53, putem concluziona fără să
greșim, că județul Olt a primit această denumire la sfârșitul secolului al XVI-lea - începutul
secolului al XVII -lea.
Hărțile de la începutul secolului al XIX-lea menționează Județul Olt întinzându-se
până la Dunăre, incluzând și împrejurimile municipiului Turnu Măgurele. Mai mult chiar, din
cauza avântului luat de agricultură și de comerțul cu cereale prin porturile dunărene, după
pacea de la Adrianopole (1829), se punea chiar problema mutării reședinței administrative a
județului de la Slatina la Turnu Măgurele, oraș port în plină dezvoltare. În cele din urmă s-a
renunțat la idee, iar partea de sud a județului a fost trecută la Județul Teleorman, la jumătatea
secolului trecut, reședința acestuia mutându-se de la Roșiori de Vede la Turnu Măgurele.
Acest fapt rezultă și din harta Szathmary apărută în anul 1864. Deci, cu mai bine de un secol
și jumătate în urmă, fostul județ Olt corespundea aproape până la identitate cu partea de
răsărit a actualului județ.
Demn de remarcat este faptul că în lucrarea “Principatele române la începutul
secolului al XIX-lea” apărută în anul 1937, profesorul C-tin Giurăscu făcând unele constatări
pe temeiul hărții ruse ediție 1835, publică lista celor 7798 așezări omenești ale hărții rânduite
alfabetic pe județe și ținuturi. În respectiva lucrare satele Damuri (Potlogeni) și Tia apar la
Județul Olt, iar la Județul Romanați, printre alte localități, apar și satele vecine de la nord și
sud, adică Cilieni și Izbiceni. Studiind harta de la fig. 65 se vedea clar că satele Damuri (pe
hartă “Damurli”) și Tia în anul 1835, ca urmare a deplasării Oltului de la est la vest, erau pe
malul stâng al Oltului, iar Cilieni și Izbiceni erau pe malul drept. Așadar, satele noastre, pe
vechile lor poziții, au făcut parte temporar din vechiul județ Olt, pe când el se întindea până la
Turnu Măgurele.
Mi-e dor de Romanați ca de-o iubită / Și-al ei sărut imaculat,
Județul meu, dorit ca o ispită / Cu-al lui hotar pe Olt alunecat.
Cu mintea-l desenez într-o clipită, / Cu sufletul condei înaripat
Și simt în nări mirosul cald, de pită / Din aluat de grâu - aur curat.
Eu m-am născut în cântec de prigorii / La umbra unui snop - simbol de frați -
Drept certitudini scumpe prin istorii / Pe-un pod emblemă pentru Romanați
Copil sfios spre domnul - rugăciune, / Îl invocam prin ochii mei curați
Să apere pământul de tăciune, / Grânarul gliei sfinte - Romanați...

Aici e lutul cel mai drag din lume / Și cel mai roditor lângă Carpați
Eu mă mândresc cu numele-i renume / Că sunt român - oltean de Romanați!
Și chiar de-a trebuit să-i dăm uitare, / În inimi l-am purtat necontenit
Că nu poți șterge vechile hotare / Pe care din părinți le-ai moștenit,
Și-a trebuit să moară lujeri tineri / Ca să-mplinească dorul disperat
În nemaipomenita zi de vineri / Românii să primească ce-au sperat -
Speranța e credința mea anume / În vreme de dreptate și de rost
Rotundul țării, ce ne-a fost prenume, / Va fi, ca Romanațiul, cum a fost!
(Ion Dumitru Neațu - Renașterea - 1990)

Fostul Județ Romanați cu o suprafață de aproximativ 3560 km, deci aproape 2/3 din
suprafața actualului județ Olt, nu a suferit în cursul anilor modificări însemnate asupra
limitelor sale, însă era puțin mai extins înspre vest decât actualul județ Olt, incluzând și satele

11
de pe linia Leu - Dobrotești - Dăbuleni, sate arondate în prezent, la Județul Dolj. De asemenea,
în sud cuprindea și localitățile Moldoveni și Islaz, trecute acum la Județul Teleorman, deși de-
a lungul anilor, niciodată acest județ nu a avut limita sa mai la vest de râul Olt.
Asupra numelui de “Romanați” specialiștii (istoricii, lingviștii, dialectologii, geografii)
s-au pronunțat de-a lungul anilor în mod diferit.
În “Dicționarul geografic al Județului Romanați”, apărut în anul 1889, profesorul C. I.
Locusteanu susține că județul și-a luat numele de la Romula (Mica Romă, vechi oraș pe
timpul romanilor, așezat pe locul actualului sat Reșca). Prin uzanță, consoana l s-a transformat
în n, denumirea devenind “Romuna”, iar Romanați ar fi zona locuitorilor din Romuna și el
folosește această explicație ca argument al continuității poporului român pe aceste meleaguri
și în combaterea teoriei lui Roesler: “căci dacă neamul român ar fi venit de peste Dunăre, în
secolele XII și XIII, vreo zece veacuri în urma lui Aurelian, atunci cine le-a păstrat și de la
cine ar fi căpătat ei termenul cu totul latin de “Romanați” “.
Profesorul N. Dinculescu în “Noua geografie a Județului Romanați” apărută în anul
1893, menționează că: “numele județului se trage de la locuitorii cei vechi, care au locuit mai
înainte aceste locuri și care au fost de nație romană (născuți la Roma) sau Roma-nație, de
unde în urmă s-a format Romanați”.
În “Contribuții la monografia județului Romanați”, lucrare apărută în anul 1928,
profesorul Ștefan Ricman și colaboratorii săi susțin că: “numele județului nu vine de la
“Romanați”, ci de la numele vechi Romula, care a devenit Romuna și căruia i s-a alipit sufixul
etnic “atis”, devenind în cele din urmă Romanați”.
În “Dicționarul istoric, arheologic și geografic al României” apărut în anul 1937 O. G.
Lecca menționează că: “numele care apare în documente din sec al XV-lea, vine poate de la
Romula = Romuna sau de la un nume personal Roman, Romanați”.
Profesorul Ion Donat, studiind toponimia slavă din Oltenia, s-a referit în anul 1947 la
lucrarea celui mai mare cărturar român (istoric, scriitor, publicist, academician, profesor
universitar) Nicolae Iorga, intitulată “Revelații toponimice pentru istoria neștiută a
Românilor” apărută în anul 1941, arătând că descoperirea unui toponim dispărut din Jud.
Teleorman a cărei însemnătate pentru istorie, susține N. Iorga, este extraordinară. Denumirea
aflată în acte de moșie este “Rumânați - de Sus și de Jos” și asemănarea ei cu cea a județului
vecin îl va face pe N. Iorga să revină asupra unor concluzii mai vechi, privitoare la numele
“Romanați”.
Redăm și noi mai jos propriile cuvinte ale ilustrului cărturar din lucrarea menționată:
“Într-un act de hotărnicie din 12 noiembrie 1805, pe care îl dăm în documentele Peucescu, se
citește: Un zapis cu leat 7217 (1708 n. n.), april 30, cu care Mircea sin Ionașco ot Distești
(vinde) moșiia ce are aicia într’acest județ Teleorman ce-i zice Rumânați de Sus și pă din Jos
se hotărăște ( se învecinează n. n.) cu moșia popi (Buicescul), ce se chiamă Rumânații de Jos”.
Deci, în fața județului Romanați, al Rumănaților pe care-l numim azi Romanați, erau
două sate în Teleorman care se chemau Rumănați, adică Rumânați. Și mai departe prof. N.
Iorga arată: “Am propus să se vadă în Romanați - județul în care sufixul slav sârbesc - ați
înseamnă eni sau ești - județul unui vechi jude Roman. Nu cunoaștem nici adevărata formă
Rumănați, nici existența satelor cu acest nume în Teleorman. Această îndoită numire nu
înseamnă altceva decât Români, în mijlocul pădurii cumane și în fața pătrunderilor slave ale
străvechilor sârbi.”
În aceeași lucrare N. Iorga susține că “Romanați” (numele fostului județ) trebuie pus
împreună cu numele de sate, inexistente azi, dar atestate în documentul din 1805 și a căror
vecinătate cu fostul județ oltean omonim nu este întâmplătoare. Marele cărturar considerând
că este o asemănare între toponimul “Romanați” și alte toponime din Serbia, dar acesta
derivând din Rumân, propune următoarea etimologie: “rumân” + sufixul sârbesc “ati”,
etimologie pe care o consideră plauzibilă și profesorul lingvist G. Ivănescu. Acesta arată că
“Romanați” este o numire dată de sârbii care au trăit în Banat și Oltenia, slavi cu adevărat
sârbi (cum îi numește N. Iorga), care cunoșteau numele venit de la stăpânirea și așezarea

12
Românilor și au botezat ținuturile apelând la numele băștinaș al vecinilor lor romanici, spre
deosebire de slavii bulgarizați care au botezat Vlașca și Vlăsia.
Aceste ținuturi românești Vlașca și Romanați erau despărțite printr-un teritoriu locuit
de cumani, Teleormanul de azi (pădurea cumană la care se referea N. Iorga). Profesorul G.
Ivănescu îl citează pe istoricul Silviu Dragomir care susține că, Oltenia, fără fostele județe
Vâlcea și Romanați, alcătuiau înainte de sec. al XI-lea împreună cu Banatul și Hațegul, un
stat slav. N-ar fi exclus, adaugă Ivănescu, ca denumirea Romanați să fi pornit de la acest stat
slav, ai căror locuitori erau însă, în majoritate români.
Academicianul Iorgu Iordan în lucrarea “Toponimia românească” apărută în Editura
Academiei Române în anul 1963, consideră valabilă etimologia toponimului “Romanați” dată
de N. Iorga. De aceeași părere sunt și Ivan Popovici, Ion Donat și alții.
În lucrarea “Studii de dialectologie și toponimie” apărută în Editura Academiei
Române în anul 1970, dialectologul Emil Petrovici combate pe Gustav Weigand (Profesor
universitar la Leipzig, specialist în limbi romanice și balcanice; a întocmit studii privind limba
română și dialectele ei; a studiat graiurile daco-romane, alcătuind primul “Atlas lingvistic al
teritoriului lingvistic daco-roman”, care a considerat toponimia slavă a Olteniei - cel puțin în
parte - ca fiind sârbească și că, această arie toponimică sud - slavă accidentală se întindea
până în apropiere de Olt.
Emil Petrovici arată că nu sunt dovezi, care să ateste după secolul al XIV-lea existența
prin părțile Romanaților a unei numeroase populații slave, care să adopte o inovație sârbo-
croată (i>a) și că singurele nume de locuri cu terminația “aț” (<ac< ici) din România, se
găsesc în nemijlocita apropiere a graniței iugoslave și deci, a teritoriului lingvistic sârbo-croat.
Deși în lucrarea “Toponimia slavă din Oltenia” autorul ei, Ion Donat, arată că în anul
1831 în Județul Romanați erau 131 sate cu denumire slavă, fără să ne spună câte dintre ele
aveau denumire sârbo-croată, noi subscriem ideii dialectologului Emil Petrovici și arătăm că
în anul 1728 din cele 101 localități ale județului Romanați găsite în documentele austriece,
numai șase au denumirea terminată în sufixele ați, aț, eț, eți, iț, iți, inț, inți, enț, enți, proprii
toponimiei sârbo-croate, ceea ce reprezintă numai 5,9 %, iar în anul 1830, din cele 194
localități ale aceluiași județ, numai nouă aveau denumirea cu terminație sârbo-croată, ceea ce
reprezintă un procent de 4,6%. Din cele 251 localități ale județului existente în anul 1938,
numai nouă (Atârnați, Branet, Brastavăț, Dranovăț, Ghimpați, Gostavăț, Racoviță, Spurcați și
din nou Atârnați) au denumirea cu terminația sârbo-croată, ceea ce reprezintă 4 %. Din aceste
date rezultă că, toponimia existentă în județul Romanați încă din anul 1720 nu atestă existența
unei masive populații sârbo-croate.
Această populație s-a întins până la Olt, așa cum susține Gustav Weigand, dar numai în
procente mici (4-6%).
Ori, o populație redusă la număr și răzleață, care n-a putut să-și impună propria
toponimie decât în procent de 4-6%, nu putea să impună denumirea cu terminația sârbo-croată
unui județ întreg.
Revenind la studiul prof. Emil Petrovici, trebuie să arătăm că el trage concluzia că
Romanați nu e de origine sârbă și nici de origine slavă, ci a fost creat de români, întâi ca
numele a două sate, apoi ca numele unui județ. El reprezintă pluralul românesc al numelui de
persoană “Romanaț” care at fi existat în trecut la români, împrumutat din greaca bizantină
(după cum susține filologul și lingvistul Vasile Bogrea). “Romanați” a avut la început sensul
de oamenii lui Romanaț, apoi acela de satul oamenilor lui Romanaț. Asemenea sate sunt
destul de răspândite pe teritoriul României, ca de exemplu Cernați, Mușați, Oați, Urlați,
Vasilați etc.
Am insistat mai mult asupra numelor celor două județe, redând părerile mai multor
specialiști, deoarece ele reprezintă un interes aparte și valoare de document în istoria
poporului nostru.
Dacă în cazul județului Olt numele e clar, luat de la râul care îl străbate, în cazul
numelui județului Romanați, părerile specialiștilor, după cum am văzut, sunt contradictorii.

13
Din cele prezentate rezultă că sunt trei opinii importante ale specialiștilor pe care i-am citat.
O primă opinie are influența curentului latinist și susține etimologia “Romanați” = “Roma” +
“nati” = zona celor la Roma născuți și pornește de la colonizarea masivă făcută de romani în
această zonă și că aci era Romula (Roma mică), capitala provinciei Dacia Malvensis.
A doua opinie este cea slavo-sârbească emisă de prof. Gustav Weigand, susținută și
dezvoltată de N. Iorga și alții. A treia este pur românească, emisă, dezvoltată și argumentată
de prof. Emil Petrovici.
Toate aceste teorii referitoare la numele Județului Romanați au un element comun:
exclud ipoteza că numele județului ar proveni de la fenomenul de rumânire al lui Mihai
Viteazul, ceea ce exprimă starea de șerbie, de iobăgie.
Apele de suprafață
Rețeaua hidrografică a Județului Olt aparține colectorului principal, fluviul Dunărea și
afluenții săi, râurile Olt, Vedea și Călmățui.
Fluviul Dunărea formează, pe aproximativ 50 km, frontiera de sud a țării și limita
județului între Ostrovul Păpădia și amonte Ostrovul Calnovăț. Singurul râu mai important pe
care-l primește pe stânga este Ursa cu afluentul său Gârcov. Sloiurile de gheață pe timpul
iernii apar în circa 70% din ierni și au o durată medie de aproximativ 35 zile, iar podul de
gheață apare în circa 30% din ierni și durează în medie 25-30 zile.
Râul Olt străbate teritoriul județului pe o lungime de 145 km între amonte localitatea
Cungra și aproximativ 15 km amonte de confluența cu Dunărea, gura de vărsare a râului fiind
situată în județul Teleorman. Ca afluenți primește pe dreapta râurile Beica, Oltețul, Teslui și
alți afluenți cu lungimea de 15 - 25 km, iar pe stânga primește râurile Dârjov, Iminog și alți
afluenți cu lungimea de 8 - 30 km.
Albia minoră este largă și prezintă multe despletiri, meandrări și brațe părăsite, iar albia
majoră, de asemenea largă, este intens aluvionată și cuprinde terase locale de luncă, grinduri
și microdimensiuni lacustro - mlăștinoase.
Fenomenele de îngheț (gheață la mal și curgeri de sloiuri) apar cu o frecvență de (95%)
în sectorul amonte Slatina și de 100% în sectorul aval și au o durată de 20-25 zile. Podul și
gheața apare mult mai rar cu o frecvență de 25-30% din ierni și respectiv 45-55% pentru cele
două sectoare și au o durată medie de 20-25 zile. Cea mai lungă durată înregistrată pentru
podul de gheață a fost de 82 de zile la S. H. Izbiceni, iar cea mai scurtă, de 2 zile la S. H.
Stoenești.
Aval de Drăgănești Olt, râul Olt este secondat pe stânga de cursul paralel al Sâiului, o
veche albie a sa, care aparține în cea mai mare parte județului Teleorman.
De menționat este faptul că râul Olt, aproape pe întregul său curs din județul care-i
poartă numele, este sistematizat, lucrările fiind executate în proporție de 75-80%. Au fost
construite hidrocentrale: Slatina, Ipotești, Gostavățu-Frunzaru, Rusănești-Cilieni și Izbiceni-
Giuvărăști. Fiecare dintre acestea are construită o ecluză și la finalizarea lucrărilor, Oltul va
deveni navigabil până la Slatina.
În afară de apele descrise, în județul Olt mai sunt râurile Vedea, Vedița, Cotmeana,
Tecuci și Plopcea, râuri care nu prezintă importanță pentru lucrarea noastră.
Apele subterane: Pânzele acvifere au adâncimea de 40-50 m în Piemontul Oltețului și
Piemontul Cotmeana, 20-30 m în Câmpul Leu - Rotunda, scăzând pe terasele Dunării și
Oltului până la 4-10 m; în luncile Oltului și Dunării, orizonturile freatice au adâncimea de 1-3
m, provocând excesul de umiditate a solului.
Clima: Județul Olt se încadrează în sectorul cu climă continentală; jumătatea de nord
aparținând districtului climatic al Piemontului Getic, de nuanță mai umedă, iar cea de sud,
districtului climatic central al Câmpiei Române, cu un caracter mai uscat. Vara, aerul tropical
din S.V. creează o vreme deosebit de călduroasă și secetoasă. În zona Județului Olt se
realizează o oarecare întâlnire a curenților de aer cald din partea de est a Câmpiei Române cu
cei din partea de vest a ei. Se poate aprecia că, partea de sud a Județului Olt beneficiază de un
potențial termic ridicat.

14
 Temperatura medie anuală variază de la peste 11,0℃ în sud (Corabia 11,2℃), până la
sub 10,0℃ în extremitatea de N a județului.
Temperaturile maxime absolute depășesc 40,0℃ datorită persistenței masei de aer
continental uscat care pătrunde de la est și a celor de proveniență tropicală de la sud (Corabia
42,0℃ la 20 august 1945, Caracal 41, 6℃ la 20 august 1945).
Temperaturile minime absolute coboară sub - 30℃ indicând prezența gerurilor deosebit
de aspre ( Corabia -32,0℃) la 25 ianuarie 1942).
Aceste temperaturi record au fost depășite în ultimii ani. Numărul mediu anual al zilelor
de îngheț la câmpie este de 95-100.
Precipitațiile atmosferice: Cantitățile medii anuale variază în jumătatea de sud între
500-550 mm, iar în cea de nord între 600-750 mm. În ansamblul lor, cantitățile de precipitații
din intervalul cald al anului depășesc cu circa 70-200 mm pe cele din perioada rece.
Cantitățile maxime căzute în 24 ore: Caracal 118,2 mm (8 iulie 1970), Studina 117,0
mm (18 iulie 1899), Strehareți - Slatina 102, 0 mm (26 mai 1937).
În decursul anului stratul de zăpadă durează 40-50 zile, dar uneori în perioadele cu ierni
reci și mai umede, acesta întârzie până către jumătatea lunii martie.
Grosimea medie a stratului de zăpadă depășește uneori 15-20 cm.
Vânturile indică prin modul lor de manifestare că, pe teritoriul Județului Olt are loc o
anumită interferență a curenților de aer din est și vest, ale căror efecte sunt în general,
nefavorabile. Astfel, Crivățul de la est și Austrul de la vest își dispută în egală măsură acest
teritoriu.
Frecvențele medii anuale ale vîntului au valori de la 12,0% la 18,5%, vitezele medii
anuale fiind cuprinse între 2,0 și 5,0 m/sec.
Solurile: Teritoriul județului este caracterizat de o gamă relativ variată de soluri, de la
cernoziomuri la soluri podzolice, argiloiluviale și soluri brun-roșcate, formate pe loessuri sau
depozite loessoide. Solurile brun-roșcate se extind spre nord pe terasele Oltului, trecând în
cele din urmă, în soluri brune podzolite.
Flora: Pe cea mai mare parte a teritoriului, vegetația naturală a fost înlocuită de culturi
agricole, zona silvo-stepă cu stejar brumăriu, cer și gârniță, mici petice de pajiști și pârloage
stepice de păiuș, pir crestat, peliniță bărboasă.
Zona pădurilor de foioase este situată în Piemontul Cotmeana și alcătuită din păduri de
stejari submezofili termofili (cer, gârniță) cu areale restrânse, culturi agricole și pajiști
secundare stepizate. Condițiile ecologice permit existența unor specii floristice rare (ocrotite).
În luncile râurilor se află sălcete, plopișuri, răchitișuri, plantații de plopi euro-americani,
iar în lacuri se află vegetație acvatică.
Fauna: Este alcătuită din elemente de stepă în care predomină rozătoarele: iepurele,
popândăul, hărciogul, șoarecele și șobolanul de câmp; în zona de păduri se întâlnesc mistrețul,
lupul, vulpea, viezurele, pisica sălbatică, veverița, jderul, căpriorul și cerbul carpatin care au
fost colonizați, fiind singura zonă din țară în care această aclimatizare a reușit; în luncile
râurilor se întâlnesc vidra, nurca etc.
Dintre păsări, cele mai importante sunt: fazanul (colonizat), prepelița, potârnichea,
presura, eretele alb, șoricarul mare. Șoricarul încălțat (răpitoare ocrotite de lege), dropiile
(păsări pe cale de dispariție). Zonele de păduri sunt populate de sitar, potârniche, porumbel de
scorbură, turturea (specii de interes vânătoresc), iar în luncile râurilor sunt întâlnite rațele,
gâștele sălbatice, stârcii, corcodeiiși altele.
Ihtiofauna aparține zonei cleanului, mrenei (cursul mijlociu al râurilor), bibanului,
crapului și șalăului (cursul inferior al acestora). În urma acțiunii de desecare a unor lacuri din
lunca Dunării (Potelu), s-a produs dispariția din acvifauna județului a unor păsări ca pelicanul
creț, pelicanul comun, stârcul lopătar, egreta mică, călifarul alb, lebăda etc.
Populația: Suprafețele cu mari densități de populație sunt în partea de vest și de sud a
județului (Câmpia Romanațiului și valea Oltului).
Indice de natalitate =17,3‰, cel de mortalitate=10,2‰, sporul natural =7,1‰.

15
 Economia: Vechiul Județ Olt, recunoscut prin sărăcia sa, concura Gorjul prin numărul
mare de cobilițari (comercianți ambulanți) din București, unde-și câștigau existența. Era lipsit
de industrie, iar pământul puțin fertil, muncit după metode empirice și cu utilaje rudimentare,
dădea producții care nu-i îndestulau nici pe cei care trudeau pe ogoare.
Slatina, orașul “fetelor cu ochi mari cât strachina” și al poetului “romanțelor de mai
târziu” - Ion Minulescu - deși oraș vechi, era un târg oarecare în care viața pulsa mai intens
doar în zilele bâlciului anual.
Județul a dobândit o oarecare putere economică, numai după ce a inclus în limitele sale
și fostul județ Romanați. După anul 1968 s-a realizat aici un mare volum de investiții,
concentrate în special în Slatina și în împrejurimi, transformând orașul de reședință a județului
într-un puternic centru industrial, dar și intens poluat, iar industria și-a demonstrat prezența,
este adevărat mai târziu, și în celelalte orașe ale județului - Caracal, Balș, Corabia și
Drăgănești - Olt-.
Industrializarea în ritm forțat a dus la afluența populației către orașe, la înfințarea de
orașe noi - Scornicești, Piatra Olt - dar și la scăderea populației satelor.
Agricultura a fost considerată totuși, o ramură economică cu vechi tradiții, urmărindu-
se dezvoltarea ei; forța de muncă plecată la orașe a fost parțial înlocuită cu mașini agricole,
cadre cu calificare superioară, cu irigații și chimizare.
Pentru dezvoltarea agriculturii județului, numai între anii 1951-1979 s-au investit peste
8,7 miliarde lei. S-au executat lucrări de îmbunătățiri funciare, extinderea suprafețelor de seră,
dezvoltarea și extinderea viticulturii și pomiculturii, dezvoltarea creșterii animalelor. În urma
acestor investiții s-au obținut producții cerealiere, pe care nimeni nu le prevedea, care
umpleau silozurile statului și permiteau buna populare și hrănire a complexelor zootehnice, în
timp ce hambarele țăranilor erau aproape goale.
Silvicultura: Fondul forestier ocupa în anul 1979, 55,6 mii ha, situate în cea mai mare
parte în nordul județului și în luncile Oltului și Dunării. Pădurile din județ au rol de protecție
masa lemnoasă exploatată are o valoare economică scăzută.
Învățământ: Învățământul s-a înscris și el pe linia dezvoltării, mai mult prin creșterea
spațiului de școlarizare și a gratuității procesului de învățământ.
În anul școlar 1979-1980 se înregistrau în județ 403 grădinițe de copii, 387 școli
generale, 18 licee, din care 7 licee industriale, un liceu de chimie industrială, 6 licee agro-
industriale, 2 licee de matematică-fizică, un liceu de științele naturii, un liceu pedagogic, 13
școli profesionale și 7 școli de maiștri.
Din profilul școlilor din județ se constată că s-a pus accent pe învățământul industrial,
neglijându-se învățământul de cultură generală. Dacă la aceasta mai adăugăm faptul că elevii
participau la diferite campanii agricole, luându-li-se din timpul de învățătură, constatăm
paradoxul din învățământ: s-au construit spații de învățământ, s-au acordat manuale, gratuit, s-
au pregătit cadre calificate, dar s-a redus timpul, de învățământ, ceea ce a dus la scăderea
calitativă a învățământului.
Cultura și arta: La nivelul anului 1979, în județ erau 6 case de cultură din care 5
orășenești, 96 cămine culturale comunale, 97 filiale sătești.
În județ funcționează 570 biblioteci cu 2.023.000 volume, 149 cinematografe și
instalații cinematografice, din care 12 cu bandă normală.
Rețeaua muzeistică cuprinde zece unități, din care două muzee de istorie, un muzeu de
artă, două muzee memoriale, cinci muzee mixte.
Manifestări etnofolclorice Crăciunei, Coteana, Balș, Slatina, Corabia, Caracal.
Meșteșuguri tradiționale Olăritul, lăzi de zestre, dulgherit, rudărit, industria casnică,
război de țesut, mori de apă etc.
Ocrotirea sănătății Rețeaua sanitară cuprinde (1979) 3336 paturi de asistență medicală,
din care 3255 revin celor 8 unități spitalicești, 7 dispensare-policlinici, un leagăn de copii,
zece dispensare medicale urbane, 96 dispensare medicale rurale, 22 dispensare de

16
întreprindere, 6 dispensare școlare, 12 creșe de cartier, o creșă de întreprindere, 23 de farmacii
și 16 puncte farmaceutice.

17
18
 TIA MARE - POZIȚIE GEOGRAFICĂ-

Comuna TIA MARE formată din cele trei sate, Tia Mare la mijloc, Potlogeni la nord și
Doanca la sud, este situată pe malul drept al râului Olt, în câmpia Romanațiului, în colțul de
sud-est al fostului Județ Romanați, inclus din anul 1968 în Județul Olt, pe drumul județean
modernizat D.J. 642 nord Stoenești - Izlaz, la km 48+300 (în centrul satului Tia Mare), având
latitudinea nordică 43050’, longitudinea estică 24037’, altitudinea maximă de 63,5 m la
Măgura Mare (vest Potlogeni) și altitudinea minimă de 36,0 m la oglinda apei râului Olt
(sud Doanca).

Față de capitala țării, comuna este situată la sud-vest, la distanță de 165 km, pe
drumurile naționale modernizate D.N.6 și D.N.52 și drumurile județene modernizate D.J. 546

19
și D. J. 642 , adică pe traseul București - Alexandria - Turnu Măgurele - Lunca - Izbiceni -
Tia Mare.
Vecinii : La nord comuna Cilieni, la est râul Olt cu lunca sa, după care urmează satele
Uda Clocociov, Uda Paciurea și Saelele din Județul Teleorman, la sud comuna Izbiceni, iar la
vest moșiile orașului Corabia cu satul Tudor Vladimirescu (fost Principele Mircea) și moșia
comunei Vișina.
Municipii și orașe apropiate :
Orașul Corabia din județul Olt, la sud-vest față de comună, la distanța de 19 km, pe
drumurile modernizate D.J. 642 și D.J. 543.
Orașul Caracal din județul Olt ( fosta reședință a județului Romanați), la nord-vest de
comună, la distanța de 48,3 km, pe drumul județean modernizat D.J. 642 și drumul național
modernizat D.N. 6.
Municipiul Turnu Măgurele din județul Teleorman ( fosta reședință a acestui județ), la
sud-est de comună, la distanța de 29 km, pe drumurile județene modernizate D.J.642, D.J. 543
și D.J. 546.
Suprafața întregii comune (partea construită și terenul agricol) 16,7 km2.

Populația comunei la nivelul anului 1990

Satul Numărul Numărul Numărul

caselor familiilor locuitorilor

TIA MARE 488 722 1814

POTLOGENI 496 664 2018
DOANCA 387 516 1524

TOTAL 1371 1902 5356

20
Naționalitatea: Română
Religia: Ortodoxă
Ocupația :
- agricultura cu ramurile cultura cerealelor, legumicultura și creșterea animalelor;
- muncitori constructori și alte specialități în întreprinderile industriale din Corabia și Turnu
Măgurele.
Toți locuitorii sunt știutori de carte, majoritatea având opt clase, după care urmează cei
cu patru clase elementare, mai ales din rândurile celor mai vârstnici; o altă categorie, mai
redusă la număr, o formează absolvenții a 12 clase medii.
Instituțiile comunale :
Primăria, cooperativa de consum cu șase unități comerciale și două ateliere de servirea
populației, un post de poliție, un oficiu P.T:T.R. cu centrală telefonică, ce are 147 abonați, 3
linii interurbane, un circuit automat, un dispensar uman cu patru medici și cinci cadre cu
pregătire medie, un dispensar veterinar cu un medic și patru cadre cu pregătire medie, o școală
generală cu opt clase având 139 elevi și 10 profesori de diferite specialități în satul Tia Mare,
o școală generală cu opt clase, în două localuri, în satul Potlogeni, având 149 elevi și 12
profesori și o școlaă generală cu opt clase în satul Doanca cu 91 elevi și 11 profesori trei
biserici (câte una în fiecare sat), o agenție C.E.C. și o moară în satul Potlogeni.
Căi de comunicație : Drumul județean modernizat (asfaltat) D.J. 642 care străbate cele
trei sate ale comunei de la nord la sud pe o distanță de 5,5 km.
Relieful : Este format dintr-un câmp relativ neted (plan) ce înclină ușor spre est (valea
Oltului) și spre sud (valea Dunării).
Moșiile celor trei sate sunt străbătute de 9 văi, puțin adânci, cele mai pronunțate fiind:
- Valea Crușovului care străbate moșia Potlogeni de la nord-vest la sud-est și face
confluență cu valea Oltului
- Valea Pudnei cunoscută la Tia Mare sub numele de Valea Fântâniței, străbate moșiile
Potlogeni și Tia Mare de la nord-vest la sud-est și face confluență cu valea Oltului la limita de
est a satului Tia Mare. Este singura vale de pe cele trei moșii ale comunei care are apă în tot
cursul anului. Parțial (de la 1 km vest de satpână la confluență este canalizată și primește și
apele de la canalele de evacuare ale sistemului de irigații;
- Valea Costii sau Valea lui Costea și în continuare la ieșirea de pe moșia Doanca, valea
lui Vârdol, străbate moșiile Tia Mare și Doanca de la nord-vest la sud-est și trece apoi pe
moșia Izbiceni.
Între aceste văi terenul este brăzdat de alte șase vâlcele mai greu sesizabile la teren și
lipsite de importanță care în general, au aceeași direcție nord vest - sud est.
La sud-vestul satului Tia Mare este un găvan topografic căruia locuitorii îi spun
“Vârean”, iar în centrul satului este o movilă artificială de pământ (La Măgură) care datează,
probabil, de pe vremea romanilor.
În partea de sud-est a satului Potlogeni (chiar în sat) este un alt găvan topografic.
Hidrografie : Râul Olt curge la est de satele comunei, având direcția nord-sud. În ultimii
15 ani erodând limita de est a satului Tia Mare în câteva puncte, a obligat strămutarea câtorva
gospodării.
În vara anului 1990, brațul principal al râului Olt avea o lățime de 50 - 75 m, o adâncime
de 2-3 m, viteza curentului de apă variind între 0,55 - 1, 25 m pe secundă.
Față de nivelul mării cota la oglinda apei, la limita de nord a satului Potlogeni este de
40,9 m, iar la limita de sud a satului Doanca este de 36,0 m.
Pe timpul iernii, apele râului îngheață pe o durată de aproximativ 35 - 45 zile în fiecare
an, după care podul de gheață se rupe și încep să curgă sloiuri de gheață pe o durată de
aproximativ 20 - 25 zile.
În dreptul satelor comunei, râul a fost sistematizat, lucrările fiind în curs de finalizare.
Coada lacului de acumulare de la Hidrocentrala Izbiceni - Giuvărăști ajunge până în dreptul
bisericii din satul Tia Mare.

21
 Valea Pudnei (Fântâniței) aduce ape din zona comunelor Brastavăț și Obârșia și
colectează o parte din surplusul apelor de la sistemul de irigații. Are apă în tot cursul anului;
lâțimea firului de apă este variabilă, dar ajunge chiar la 3,0 m la partea superioară. Pe timpul
iernii apa îngheață pe o durată de 45 - 50 zile.
De remarcat este faptul că această vale nu a avut fir de apă înainte de construirea
sistemului de irigații, până atunci apa de la Brastavăț și Obârșia având altă destinație.
Viteza curentului de apă este de 1,00 - 1,50 m/sec.
Adâncimea la care se află pânza de ape subterane (freatice) variază între 1,5 m (în lunca
Oltului) și 6 m la vest de satele comune.
Solul : Este format din cernoziomuri, dar în lunca Oltului predomină cernoziomurile
argiloiluviale și foarte puține loessuri.
Clima : continentală, cu ierni reci și veri călduroase și secetoase.
Temperatura maximă depășește 400C;
Temperatura minimă scade chiar sub - 300C.
Precipitațiile atmosferice sunt mai abundente primăvara și toamna, cantitatea de
ap[ ajung\nd chiar la 60 - 80 l/m2.
Verile sunt caracterizate prin secetă care nu de puține ori se prelungește până la căderea
zăpezii.
Iarna, stratul de zăpadă are o durabilitate de 60 - 70 zile, uneori chiar mai mare și o
grosime medie de 15 - 20 cm.
Înghețul la sol durează 90 - 100 zile.
Vânturile:
Crivățul este în permanentă întrecere cu Austrul pe care îl depășește mai ales iarna, când
bate cu viteză ce atinge chiar 5,0 m/sec, având direcția nord est - sud vest, viscolind și
spulberând zăpada.
Austrul bate mai mult primăvara din direcția vest și aduce precipitații. Uneori viteza lui se
apropie de 5 m /sec.
Băltărețul bate pe timpul verii din direcția est, dinspre Marea Neagră.
Zefirul bate din sud și aduce căldură.
Zona Tia Mare este caracterizată de vânturi uscate (fără precipitații) care bat în anumiți
ani din luna aprilie până la sfârșitul lunii iunie. Dacă începe perioada de vînturi fără să plouă,
cu greu mai vine un curent de aer cu precipitații în acel an.
Flora : Din literatură se cunoaște că la vestul satelor care compun comuna Tia Mare, au
fost suprafețe de teren arabil încă de pe vremea romanilor, care erau cultivate cu grâu pentru
aprovizionarea armatei romane.
În lunca Oltului erau păduri întinse care constituiau prelungirea “pădurii nebune,
nebune” a Teleormanului. Tot aici eau suprafețe acoperite cu vegetație de baltă - trestie,
papură și pipirig - în desișurile cărora se ascundeau băștinașii din calea popoarelor năvălitoare
și tot din aceste desișuri își procurau o parte din hrană și o parte din materialele necesare
construirii locuințelor.
Arbori. În general, vegetația spontană din luncă a fost înlocuită cu culturi de creale, în
special orez, exceptând unele suprafețe menținute pentru izlaz, pe care crește vegetație
ierboasă pentru pășunat și pădure formată din plop (populus), stejar pufos (quergus pubescens)
și stejar brumăriu, precum și mici zăvoaie care au crescut pe malul Oltului, formate din salcie,
răchită, arin și cătină.
În suprafețele destinate islazului și pășunatului din lunca Oltului, se întâlnește vegetația
de stepă formată mai ales de scaiul dracului, scaiul vânăt, spinul, turița, dracila, măselarița și
altele. Toate acestea vor fi descrise mai amănunțit la capitolul respectiv. Acestea sunt plante
dăunătoare, din care cauză oamenii au luptat împotriva lor de-a lungul anilor.

22
 Dintre plopi se găsesc în luncă plopul alb (populus alba), plopul negru (populus negra)
și, mai rar, plopul tremurător (populus tremula), iar în ultimii ani s-au plantat suprafețe cu
plop canadian.
Tot în luncă, dar mai ales pe malurile Oltului cresc salcia alburie (salix alba), salcia
purpurie ( salix purpurea), iar mai în trecut erau zăvoaie cu desiș format din răchită, salcie,
cătină albă mică (myricaria germanica), cătină roșie (tamarix ramosissima) și păducel
(erataequs monagyma) și păducel (erataequs monagyma) sau ghiorghinarul, cum i se spune
prin partea locului.

23
 Dintre arbori mai menționăm existența în localități a salcâmului (Robinia pseudoacacia)
care dă material de construcție foarte rezistent, precum și de foc și a dudului (marus alba și
marus nigra) ale cărui frunze se folosesc la hrănirea viermilor de mătase; lemnul se folosește
la confecționarea butoaielor pentru păstrarea țuicii, iar fructele se folosesc din vechime la
obținerea țuicii, din păcate, recunoscută prin sărăcia sa în alcool.
La același capitol se pot aminti pomii fructiferi crescuți în grădina fiecărei gospodării,
fără să fie cultivați în livezi și fără să fie din soiuri superioare. Se întâlnesc: nucul (juglans
regia), mărul (malus domestica), părul (pirus nativa),prunul (prunus domestica), corcodușul
(prunus cerasifera), caisul și zarzărul ( armeniaca vulgaris), piersicul (prunus persica), gutuiul
(cydenia oblonga), cireșul ( cerasus avium), vișinul ( prunus cerasus) și alții.
Vița de vie care se cultivă în satele comunei este de soiuri inferioare (hibrizi) care dau un
vin rubiniu (ananasul, alba, zaibărul, belgiana, blancul și 1001), cel din urmă având un
strugure bogat în zahăr și suc, care amestecat cu alte soiuri, dă vin mult și băubil.
Plante de baltă. Revenind la lunca Oltului, pe marginea firelor de apă, a canalelor și a
ochiurilor de apă, cresc papura (typha latifelia și typha augustifelia) care oferă material pentru
confecționarea rogojinilor (salteaua de altădată a localnicilor), trestia sau stuful (phragmites
communis) care oferă material pentru acoperișul construcțiilor, pentru adăposturi și pentru
araci necesari legumiculturii. În aceleași locuri mai crește pipirigul (seirpus lacustris) care se
folosește la adăposturi.
Plante de stepă. Tot în lunca Oltului, pe terenul repartizat pentru izlazul satelor cresc o
serie de plante de stepă și cu toate măsurile luate în ultimii ani pentru stârpirea lor, ele se
mențin și chiar se extind. Aceasta pentru că toate au rădăcinile la mare adâncime, iar solul
nisipos amestecat cu bălegarul de la animale, creează un mediu prielnic perpetuării lor.
Dintre ele amintim Scaiul dracului (Eryngium campestre) înalt de o jumătate de metru,
cu frunze mari și flori albăstrui.
Scaiul vânăt (Eryngium planum) rudă cu cucuta, face flori de culoarea ametistului, iar
frunzele sunt late cu mulți spini pe margini.
Spinul (Carduus acantheides) crește mai puțin în înălțime, dar nu-l poți atinge din cauza
țepilor, unii mai lungi, alții mai scurți; florile sunt colorate spre violet și stau prinse la un loc
într-un buchețel de formă alungită.
Turița (Galium aparine) cu frunzele aspre și fructele cu țepi care se agață de lâna oilor și
dau mult de lucru pe timpul iernii crescătorilor de oi; crește și pe ogoarele irigate, deoarece
acestei plante îi priește umiditatea.
Dracila (Berberis vulgaris) crește mai ales prin tufărișuri de lângă păduri. Este bun
pentru construirea de garduri de vii pe care animalele nu le pot distruge din cauza țepilor de
pe tulpină.
Măselarița (Hyaseyamus niger), plantă otrăvitoare din care cauză i se mai spune și
nebunariță sau sunătoare; se folosește în industria farmaceutică.
În sate pe lângă garduri și în câmp, pe haturi și mejdine cresc unele plante care, la fel, se
stârpesc foarte greu din cauza rădăcinilor lor bogate și foarte adânci.
Amintim: pelinul bun (Artemisia absinthiam), pelinul prost (Artemisia scoparia) și
pelinarița (Artemisia vulgaris). Din cauza mirosului puternic și a gustului amar nu sunt
distruse de animale. Se folosesc în industria farmaceutică. Pelinului i se mai spune și iarba
fecioarelor.
Adesea, în trecut, gustul amar al pelinului a fost folosit de poetul anonim popular,
pentru a reda cu plasticitate viața grea și amară a omului sărac.
“ Peline, frate peline, / Amară-i frunza pe tine, / Cum e și inima-n mine.
Amar e dudăul tău / Cum e și sufletul meu" .
sau "Pelin beau, pelin mănânc, / Seara pe pelin mă culc;
Dimineața când mă scol / Cu pelin verde mă spăl.”

24
25
 Cucuta (Conium maculatum) întrece în înălțime chiar doi metri. Trunchiul este gol în
interior și oferă posibilitatea copiilor să-și confecționeze pompe de stropit cu apă și pușcoace.
Este cunoscută din istorie pentru otrava pe oare o conține în seva sa. Când filozoful Socrate a
fost condamnat să bea otravă, i s-a oferit zeamă de cucută.
Urzica moartă (Lamium purpureum) are tulpini și rădăcină foarte bogată. Oferă hrană
pentru puii unor păsări de curte.
Urzica (Urtica dieica) și Urzica mică (Urtica urtens) Nici un animal nu le distruge din
cauza țepilor veninoși. Sunt comestibile pentru om, mai ales primăvara, dar folosesc și ca
hrană pentru puii unor păsări de curte.
Porumbelul sau porumbarul (Prunus spinosa). Este un arbore pitic cu mulți țepi, cu
multe flori albe primăvara și cu multe fructe vinete-brumării, toamna, bune de mâncat, mai
ales după ce au fost bătute de brumă; sunt astringente la gust și bogate în vitamina C.
Bozul (Sambucus eulus). Crește chiar și pe ogoarele muncite superficial, ocupând
mult teren deoarece crește în tufe dese. Este ca socul, dar are tulpina verde și în înălțime nu
depășește un metru. Frunzele sunt compuse din mai multe petale, iar florile albe trandafirii
sunt îngrămădite la vârful tulpinii ca o tipsie; toamna fructele ca mărgelele cu boabe negre le
iau locul. Are foarte multe rădăcini la adâncime mare, din care cauză e greu de stârpit.
Dintre plantele care cresc pe ogoare și pe miriști în zona Tia Mare enumerăm:
Spanacul alb (Chenopodium albus). I se mai spune căprița. Are la vârful ramificațiilor flori
care fac multe semințe, ceea ce determină înmulțirea rapidă a plantei.
Păpădia (Taraxacum officinale). Este planta care se adaptează cel mai ușer mediului.
Înflorește câmpul cu coloritul ei galben ca aurul, iar florile sale par a fi niște butonași. Poetul
G. Topârceanu a descris-o în "Rapsodiile de primăvară; dar și în "Rapsodiile de toamnă".
"În mătăsuri lungi de vânt / Lași în urmă, pe câmpii / Galbeni vii, de păpădii"
sau "A trecut întâi o boare / Pe deasupra viilor, / Și-a furat de prin ogoare / Puful păpădiilor".
Pălămida (Cirsium arvense). Una dintre cele mai frumoase specii de scai. De jos până
sus tulpina are ramificații cu frunze ce au țepi pe margini, iar în capul fiecărei tije de
ramificație stă buchețelul de flori de culoarea liliacului; când ajung la maturitate, fae pufuleți
pe care curenții de aer îi ridică la mare înălțime. Are rădăcină foarte adâncă, din care cauză se
stârpește cu greutate .
Rugul sau Murul (Rubus sulcatus). Plantă înrudită cu zmeura și cu trandafirul; are
tulpinele întinse pe pământ, cu multe ramificații dar și cu mulți țepi, care după ce-ți pun
piedici, te zgârie până la sângerare.
Florile sunt de culoare albă în buchet, iar fructele la început sunt verzi, apoi roșii, ca
ajungând la maturitate să capete culoarea aproape neagră. Are rădăcini foarte adânci .
Rugul, pălămida, pirul și bozul crescute pe ogoare dau o notă rea agricultorului,
dovedind munca sa superficială .
Neghina (Agrostemma githago). Este neam cu garoafa. Crește în lanurile de grâu,
întrecându-1 pe acesta în înălțime. Floarea este de nuanță roșie, iar semințele negre care
formează în mare parte corpurile străine din grâu; constituie termenul de comparație al
separării - "se alege ca neghina din grâu".
Macul (Papaver erientale). Are frunzele tăiate adânc, păroase, iar florile de un roșu
închis cu petalele catifelate. Semințele sunt mărunte și de culoare neagră. Umbra iepurelui
(Asparagus offlicinalis). Crește atât pe ogoare, cât și în pădure. Tulpina are multe ramificații,
iar frunzele se aseamănă cu cele de mărar
Romanița sau Mușețelul (Matricaria chamomilla). Este e plantă sare crește prin curți,
grădini și pășuni. Are florile albe, cu mijlocul galben. Au un miros plăcut; crește ca o tufă cu
multe tulpine. Se folosește în industria farmaceutică și în medicina populară.
Rochița rândunicii sau Volbura (Convolvulus arvensis) Este o plantă agățătoare, care
sugrumă plantele de care se agață, dar se întinde și pe pământ, tulpina ajungând la lungimea
de mai mulți metri. Frunzele verzi au forma unor săgeți, iar florile au petalele răsucite în lung
și colorate de la alb la roșu .

26
 Tot pe ogoare mai apar bălurul (Serghum halopense) și mălurul sau măureața
(Orobus variegatus) apropiate la tulpină și la frunze cu sorgul sau mătura. Au rădăcina
formată din mai multe elemente noduroase cu ramificații ca cea de boz, care ajung la mare
adâncime, din care cauză se stârpesc foarte greu .

27
 Sunt plante dăunătoare, deoarece asfixiază culturile. Dintre plantele care cresc pe
marginea drumuriler, evidențiem:
Patlagina (Plantago maritina și Plantago tenuiflora). Crește prin curți și prin grădini.
Rădăcinile sunt adânci pentru a învinge seceta. Frunzele ei pleacă de la suprafața pământului
și sunt mari, late și colorate într-un verde închis. Dintre frunze se ridică o tijă verde în vârful
căreia e un spie de flori. Patlagina înflorește în etape începând de jos către vârf. Se folosește
în industria farmaceutică.
Troscotul (Pelygenus aviculare). Este planta care se găsește pe toste drumurile și în
toate curțile părăsite. Este e plantă cu tulpina târâtoare, cu ramuri pline de frunzulițe ovale
colorate în verde.
Pirul (Agropyrum repens). O buruiană de care nu se poste scăpa decât foarte greu din
cauza rădăcinilor adânci și cu multe ramificații. Este înrudit eu grâul, având pai și spic
asemănător. Aduce mare necaz celerlalte plante, asfixiindu-le.
Lăptuca (Lactuca virosa) crește pe toate drumurile și nu o mănâncă nici un animal,
fiind otrăvitoare. Tulpina pe care cresc frunzele suprapuse conține un fel de lapte lipicios .
Nalba mică (Malva silvestris) și Nalba mare (Althaea officinalis). Sunt folosite în
industria farmaceutică și în farmacia populară. Trunchiul este rămuros cu multe frunze mari,
iar petalele florilor sunt trandafirii și chiar purpurii .
În afară de acestea, pe marginea drumurilor mai cresc: Coada șoricelului (Achillea
nillofolium) folosită în industria farmaceutică și în farmacia populară.
Loboda (Artriplex) care e rudă cu sfecla. Are tulpină înaltă cu frunze late la codiță și
ascuțite către vârf. Este lobodă verde și loboda roșie, ambele fiind comestibile, folosindu-se la
renumitele ciorbe oltenești.
Știrul (Amarontus retroflexus), bun pentru hrana porcilor și a bobocilor de rață și de
gâscă. Când este tânăr, este și comestibil, folosindu-se la ciorbe. În trecut se folosea frecvent
la hrana oanenilor pe timpul prinăverii.
Acestea sunt principalele plante care cresc în mod natural și spontan în zona Tia Mare .
Pentru hrana lor și a animalelor, sătenii noștri din cele mai vechi timpuri au cultivat
diferite plante, folosind calitatea deosebită a solului din zonă .
Grupa plantelor cerealiere. Dintre cereale, păioasele formează grupa cea mai
importantă și dintre ele se disting următoarele:
Grâul (Triticum aesticum) cu numeroasele lui varietăți. Este originar din Asia de vest. În
zona Tia s-au cultivat multe soiuri de grâu, iar după al doilea război mondial, numărul
acestora a crescut. Rădăcina grâului este lungă și răsfirată, ceea ce-1 ajută să reziste la secetă.
Este caracteristic pentru grâu faptul că înfrățește; dintr-un singur bob din care s-a format o
rădăcină ies mai multe tulpini, fiecare producând un spic cu boabe. Paiul este gol și are noduri
și internoduri.
Secara (Secale cereale). S-a cultivat mai mult în vechime. Crește mai înaltă decât grâul,
iar spicul său are patru rânduri de boabe, mai suple și mai mici decât cele de grâu .
Orzul (Hordeum vulgare). Are paiul mai gros decât grâul, iar spicul, țepii și boabele
sunt mai mari. Se însămânțează toamna, clima fiindu-i prielnică. Se folosește mai mult în
industria alimentară.
Orezul (Oryza sativa). În zona Tia Mare se cultivă numai în lunca Oltului în terenuri
(suprafețe) special amenajate pentru irigații, orezul fiind o plantă care crește numai apă. În
înălțime paiul de orez poate atinge 1,5 m. Cultivarea lui este anevoioasă, deoarece trebuie
plivit de mai multe Se folosește în industria alimentară sau în hrana papulației ca atare.
Meiul (Panicum miliaceum). A constituit hrana strămoșilor noștri daci și romani, dar se
mai făcea mămăligă (un fel de terci) chiar spre sfârșitul secolului al XVIII-lea Înainte de al
doilea război mondial se mai cultiva pentru hrana animalelor, în special pentru păsări. În
ultimii ani în zona Tia Mare nu s-a mai cultivat. La pai seamănă cu porumbul, dar spicul său
se apropie de cel al ovăzului, fiind situat în vârful paiului. Bobul său este mărunt, de culoare
maronie.

28
 Dughia (Setaria Italica). Este o plantă înrudită cu meiul. Se cultiva pentru hrana
păsărilor până la al doilea război mondial. Are o înălțime de 120 cm. Frunzele sunt alungite,
aspre și ondulate pe margini.
Ovăzul (Avena sativa). S-a cultivat și se cultivă pentru hrana cailor, dar din bobul lui se
face grișul, atât de necesar în hrana copiilor. Înflorește și se coace mai târziu decât celelalte
cereale, iar spiculețele lui sunt așezate pe codițe lungi și atâră în jos .
Toate păioasele descrise până acum sunt folosite și ca furaje pentru hrana animalelor.
Lucerna (Medicage sativa). Se cultivă exclusiv pentru hrana animalelor ca furaj.
Rădăcina sa ajunge până la adâncimea de 2,5 m, ceea ce o face rezistentă la secetă. Se cosește
de trei-patru ori pe sezon, atunci când este irigată.
Dintre plantele prășitoare, pe primul loc se situează porumbul (Zea mays). Este e
plantă foarte folositoare, pentru că în afară de rădăcină, totul are e întrebuințare: boabele
pentru hrana omului și a animalelor, precun și în industrie; cocenii, ca nutreț pentru animale și
împreună cu ciucalăii se folosesc și pentru combustibil, iar pănușile (foile știuleților) se
folosesc la împletituri și ca nutreț.
În zona Tia Mare întotdeauna s-au obținut producții mari la porumb, iar varietatea soiurilor
cultivate este destul de mare.
Sorgul (Serghum vulgare). Planta crește atingând chiar 4 m și se folosește ca furaj și
pentru mături.
Grupa plantelor oleaginoase
Floarea soarelui (Helianthus annuus), crește până la înălțimea de 4 m, având tulpina
groasă, cu frunze palmate, aspre și verzi. Floarea se aseamănă cu soarele, petalele fiind ca și
razele astrului; floarea urmărește zilnic soarele. Când se formează semințele, tipsia se apleacă
spre pământ. Se folosește în industria alimentară la extragerea uleiului din semințe, iar cocenii
se folosesc pentru combustibil la bucătăriile de vară și ca araci în legumicultură .
Ricinul (Rieinus communis). S-a cultivat în zona noastră mai mult în timpul celui
de-al doilea război mondial. Se folosește în industria farmaceutică, în industria culorilor,
săpunurilor și a uleiurilor industriale. Când planta ajunge la maturitate se aseamănă cu un nuc
în miniatură .
Soia (Soya hispida). Este o plantă industrială. Este asemănătoare cu fasolea, dar nu-i
stufoasă. Se cultivă pentru uleiul său, dar și pentru fabricarea margarinei. Paiele sunt folosite
ca nutreț. În zona Tia s-a cultivat după al doilea război mondial.
Rapița (Brassica napus oloifera). Este o plantă cultivată atât pentru hrana animalelor
(masă verde), cât și pentru semințele sale mici și maronii, din care se extrage uleiul industrial.
Trunchiul este înalt, gros, cu frunze netede ca cele de varză și flori mari galbene formate din
patru petale.
Dovleacul comun (Cucurbita pope). Se cultivă prin porumbi în câmp sau în grădini,
singular ca plantă alimentară sau furajeră. Tulpina se întinde pe pământ, are frunze mari în
formă de palmă. Floarea are forma unei cupe și e de culoare portocalie. Fructul este de formă
sferică sau ovală eu multe semințe, din care se extrage un ulei comestibil de foarte bună
calitate .
Grupa plantelor textile și industriale
Bumbacul (Grossipium). Este o plantă de climă caldă. Crește în înălțime depășind
chiar 1,5 m. Are trunchiul rămuros eu frunzele ca de nalbă. Are flori gălbui, iar fructul e o
capsulă mai mare decât nuca; când ajunge la maturitate, crapă și din el ies patru felii de scamă
albă (vată), în mijlocul cărora se găsesc semințele de culoare neagră, din care se extrage ulei
industrial. Luată izolat, planta seamănă cu un nuc în miniatură.
Cânepa (Cannabis sativa). Este cea mai veche plantă textilă cultivată în zona Tia Mare. Planta
crește înaltă, chiar de 2,5 - 3 m, cu trunchiul verde, aspru, cu frunzele împărțite în cinci-șase
frunzulițe de formă alungită, ascuțite la vârf și cu miros greu. Cânepa se recoltează în două

29
30
 Fig. 16 Plante leguminoase

etape. Vara, pentru fibrele sale mai fine și toamna firele mai groase, de la care se recoltează și
semințele, din care se extrage ulei industrial. Din firele culese vara, se fac pânzeturi (țesături)
mai subțiri, iar din cele recoltate toamna, se fac țesături mai groase, saci, frânghii etc. Cânepa a
constituit materia primă de bază pentru lenjeria de corp a străbunilor noștri.
Cartoful (Selanum tuberesum). E neam cu multe plante otrăvitoare. Semănatul plantei se
face prin tubercule. Tulpina cartofului are muchii și multe frunze de un verde puternic. Florile
sunt în buchet și au culoare liliachie. În zona noastră cartoful se cultivă doar pentru consum în
gospodărie, pe suprafețe mici .
Sfecla de zahăr (Beta vulgaris - saccarifera). Este o plantă aproximativ nouă în culturile
din zona Tia, începând să se cultive cam de prin anul 1960. Sfecla de zahăr se dezvoltă mai mult
în pământ, la suprafață rămânând doar frunzele mari, de un verde fraged, care toamna și iarna se
folosesc ca nutreț pentru animale.
Grupa plantelor leguminoase
Năutul (Cicer arientium). Este o plantă care s-a cultivat numai în trecut. Planta nu crește în
înălțime. Frunzele sunt compuse din frunzișoare fără soț, una fiind în vârf. Face păstăi cu 1-2
boabe care se folosesc la înlocuirea cafelei, iar frunzele ca nutreț.

31
 Fasolea oloagă (Phaseelus vulgaris). Este leguminoasa care s-a cultivat de mult timp, mai
ales, printre porumbi. În prezent se cultivă în suprafețe mai mari în loc deschis. A constituit hrana
de bază a sătenilor noștri. Conține multe calorii.
Lintea (Lens culinaris). În trecut, în zona noastră s-a cultivat mai mult decât fasolea.
Boabele ei, ca hrană, au puterea cărnii. Nu crește prea înaltă și are frunzele compuse din
frunzișoare mărunte. În ultimul timp nu s-a mai cultivat.
Mazărea (Pisum sativum). În zona Tia Mare a început să se cultive înainte de al doilea
război mondial. Mazărea țucără se folosește pentru hrana omului, dar și pentru animale, în
special pentru porcine, iar tulpina , ca nutreț pentru cornute. Planta nu crește mult în înâlțime și
se sprijină pe pământ. Florile sunt albe și fac păstăi cu 7-8 boabe.
Trecând la capitolul legume și zarzavaturi, trebuie menționat faptul că în zona Tia Mare
până prin anii 1960, acestea s-au cultivat numai pentru consumul familiei. Erau multe familii,
care nu cultivau nimic în afară de ceapă, usturoi și fasole, aceasta din urmă, printre porumbii din
câmp sau la vie, restul zarzavaturilor fiind procurate de la căruțele "sârbilor sau bulgarilor" (așa
erau numiți cei ce cultivau zarzavaturi) care făceau comerț ambulant cu acestea .
La Tia avea grădină de zarzavat familia Gherase, la Doanca, familia Marin Popa și
Dumitru Stoian (Bulgaru), iar la Potlogeni, familia Grigore Stoian - Talpa . După anul 1967 în
zona Tia s-a dezvoltat un mare bazin legumicol, cultivându-se aproape toate soiurile de legume și
zarzavat atât pentru casă dar, mai ales pentru comercializare, aceasta pe timpul colectivizării
agriculturii, constituind aproape singura sursă de obținere a banilor necesari vieții cotidiene.
Valorificarea produselor legumicole se făcea fie la centrele de achiziții din sate, fie pe piețele mai
îndepărate: Sibiu, Cluj, Deva, Tg. Mureș etc.
Se cultivă pătlăgele roșii (Lycopersicon esculentum) cu nenumărate specii, pătlăgele
vinete (Solanum melongena), ardeiul în toate varietățile, ridichea de iarnă (Raphanus sativus),
morcovul (Dancus carota sativa), salata, dovleacul cu întregul său neam, castraveții (Cucumis
sativus), ceapa (allium cepa), usturoiul (allium sativum), prazul (allium porrum), nelipsiții pepeni
verzi sau lubenițe (Citrullus vulgaris) și dovleceii pentru gătit.
În urma electrificării satelor și a apariției foliei de polietilenă, majoritatea sătenilor se
ocupă cu legumicultura, producând în special varză timpurie și de toamnă, tomate, ardei gras și
vinete.Tienii, dămurenii și doncanii erau întâlniți cu zarzavaturile în cele mai îndepărtate orașe
din vestul țării, pe care și le luau în grijă pentru aprovizionarea cu legume .
Arbuști și flori.
Până la cultivarea terenurilor din curți și din grădini cu legume și zarzavaturi, sătenii nu
și-au amenajat grădina cu flori. După anii ’60 mai în fiecare curte există un colț destinat
frumosului și încântării, aranjat după priceperea fiecărei gospodine, în care sunt flori pe durata
întregului sezon adică de la ultimele suprafețe acoperite cu zăpada, pe care o topesc primele raze
ale soarelui primăvăratic, până la primii fulgi de zăpadă ai iernii care începe.
Dintre arbuștii care înfrumusețează grădinile noastre amintim:
Liliacul (Syringa vulgaris), iasomia (Philadelphus), lămâița (Philadelphus coronarius) și,
mai rar, Boule de neige sau bulgăre de zăpadă.
În lumea florilor și la Tia Mare primăvara începe cu plăpândul ghiocel (Galanthus nivalis),
care cu greu se distinge dintre petele albe de zăpadă care au mai rămas; este urmat de viorele
(Scilla bifolia) colorate mai mult în albastru, ca apoi grădina să se îmbogățească cu zambilele
(Hyacinthus orientalis) după care urmează florile cu tije mai mari: laleaua (Tulipa gesneriana),
narcisa (Narcissus pseudonarcissus) și stânjenelul sau crinul albastru, cum i se spune la Tia (Iris
halophila și Iris humilis). Alături de acestea panselele formează un adevărat covor multicolor,
atât primăvara cât și toamna, mai târziu, când împreună cu crizantemele sunt acoperite de
proaspăta zăpadă.

32
 În pas cu încălzirea vremii, către luna mai, căreia i se mai spune și "Florar", începe să
înflorească traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris), crinul alb (Lilium candidum), gura leului
(Antirrhinum majus), petunia (Petunia hibrida), creasta cocoșului (Celosia cristata), micșuneaua
(Cheiranthus cheiri), garofița (Dianthus barbatus), macul (Popaver orientale) și minunatul
trandafir (Rosa) cu bogata gamă de culori și nuanțe de parfum, pe care le împrăștie în jur.
Mai spre vară înfloresc căldărușa (Aquilegia vulgaris) și rozeta (Reseda adorata), al cărui
parfum puternic și plăcut nu-l egalează decât regina nopții (Nicotiana affinis), floare care-și
prelungește existența până la căderea brumei. Tot în timpul verii înfloresc cercelușul (Fuchsia
hybrida), gladiola (Gladion- gandavensis) care și-a făcut apariția în zona Tia în ultimii ani și
bujorul (Paconia ternifolia), iar spre sfârșitul toamnei înfloresc tufănica, ce-și poartă numele de
la forma în care crește și crizantema (Chrysanthemum indicum), până le acoperă primul strat de
zăpadă.

33
 Dintre florile care înfrumusețează casa, foarte des întâlnim în ghivecele așezate la
ferestrele caselor, pentru a primi lumina soarelui, mușcata (Pelargonium grandiflorum sau
Pelargonium zonale) cu florile sale în formă de buchețele, de culori foarte variate și cercelușul .
Nu trebuie să omitem busuiocul “iubitor de, sânuri albe”, care este permanent prezent în
fiecare casă, chiar pe timpul iernii, cel puțin în sticla de aiasmă (aghiazmă)
În versificația populară busuiocul (Ocimum basslicum) apare foarte frecvent :
"Al meu nume-i busuioc, / Eu împart la toți noroc,
Răspândesc mirosul meu / Până sus la Dumnezeu" .
sau "Frunză verde busuioc
Fă-mă mamă cu noroc
Și aruncă-mă în foc" .
De altfel, nu numai busuiocul apare în creația popuIară, ci mai toate florile.
Exemplificăm : "Trandafir e al meu nume, / Sunt cel mai frumos pe lume,
Strălucesc în vii culori / Eu sunt rege peste flori"
sau "Mama mea e primăvara / Și mă cheamă lăcrămioara,
Sunt sora lui ghiocel / Și-s mai mică decât el"
ori "Care frunză bate / Când vântul nu bate
Este frunza plopului / Și e floarea dorului"
De menționat este faptul că, lăcrămioara este una și aceeași cu mărgăritarul (Convallaria
majalis) care crește și în zona Tia Mare.
Cea mai frumoasă descriere în versuri făcută florilor aparține poetului Vasile Alecsandri în
poezia intitulată "Concertul în luncă" și, pentru că nu putem rupe frumusețea descrierii, redăm
toate versurile poetulul, care se referă la flori în acest concert:

34
 ….………………..
"Iată vin pe rând, păreche, și pătrund colea-n poiană,
Bujorelul vioi, rumen, cu năltuța odoleană,
Frățiori și romanițe care se ațin la drumuri,
Clopoței și măzărele îmbătate de parfumuri .

Iată frageda sulcină, stelișoare, blânde nalbe,

Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe,
Dediței și garofițe, pârguite-n foc de soare,
Toporași ce se înclină gingașeler lăcrămioare.

Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,

Nufărul din baltă vine întristat, fără soție,
Și cât el apare galbin, oacheșele viorele
Se retrag de el departe, râzând vesel între ele.

În poiană mai vin încă elegante floricele,

Unele-n condurii doamnei și-n rochiți de rândunele,
Altele purtând în frunte, înșirate pe o rază.
Picături de rouă dulce care-n umbră scânteiază"
….…………………
Florile au inspirat și pe gospodinele creatoare de piese de port popular, ele constituind
motive de decorații pe boccele, pe ciupage, pe scoarțe și căpătâie și chiar pe ciorapii împletiți
(într-un cârlig), care se purtau mai în trecut .
De asemenea, florile au inspirat pe creatorii de artă în domeniul literaturii, picturii,
muzicii etc. Este suficient să amintim pe pictorul Ștefan Luchian, care a dedicat florilor aproape
întreaga sa operă picturală: Anemone, Garoafe, Dumitrițe, Părăluțe, Flori de tufănică și
Trandafiri, sunt titlurile unor pânze ale sale, care au ca model florile.
Ion Andreescu în pânzele sale intitulate "Maci" și "Pomi înfloriți", Nicolae Tonitza în
"Peisaje", Theodor Aman în "În parc", au transpus pe pânzele lor frumusețea florilor .
Plantele Medicinale - farmacia verde
„Daică Ioană, daică Ioană
Nu știi tu vreo buruiană,
Să mă lecuiesc de-o boală ? ”
.......................................
(Cântec popular vechi)
În afară de mac, pătlagină, mușețel, ricin și pelin, plante pe care le-am descris în
capitolele respective, locurile noastre sunt bogate în plante tămăduitoare pe care strămoșii noștri
le-au folosit în multe cazuri, cu bune rezultate, exceptând buruiana, pe care, în mod sigur, nu o
știe nici Daica Ioana, deși unii consideră a fi busuiocul, de unde și expresia "trage unul la altul,
cum trage dragostea la busuioc".
Dintre aceste plante care mai ameliorau suferințele străbunilor noștri, amintim:
Laurul sau Ciumăfaia (Datura stramonium). Este planta care creștea prin grădinile
necultivate de altădată, deoarece îi plac solurile grase. Acum își face apariția mai rar numai în
locurile părăsite și unde se depozitează gunoaie. Crește în înălțime până la 1,5 m și pare un nuc
în miniatură. Tulpina și frunzele late dințate pe margine sunt de culoare verde, iar floarea de
forma unei cupe, este de culoare albă. Fructul are forma unei castane cu înveliș țepos în care se
găsesc semințe negre ca de mac. Este toxică pentru animale, iar omul o folosește în cantitate
mică (diluată) pentru astmă și liniștirea nervilor .
Iarba mare (Inula helenium). Este o plantă ce atinge înălținea de l, 5 m, având tulpina
păroasă; face floarea galbenă și se folosește la ceaiul bronșic.

35
 Izma (Mentha piperita). Nu crește înaltă, este de culoare verde și conține în frunze un ulei
eteric (mentol); se folosește la ceaiuri pentru aparatul digestiv, dar și în industria farnaceutică .
Mătrăguna (Atropa belladonna). Crește prin poienile din pădurile din lunca Oltului. Este foarte
otrăvitoare. Atinge înălțimea de maxlmun 1,5 m și face flori de culoare brună - violetă. Conține
substanțe antispastice. Nu se folosește decât prelucrată de industria farmaceutică.
Degețelul roșu (Digitalis purpurea). Atinge înălțimea chiar de l00 cm. Face flori roșietice cu
gura în jos; cu cât se trec la bază, înfloresc în sus. Frunzele sale conțin digitalină folosită în
industria farmaceutică .
Măceșul sau Trandafirul sălbatic (Rosa canina). Atinge înălțimea chiar de doi metri, având
mai multe tulpini la o rădăcină. Tulpina are ghimpi, florile sunt albe, roz sau roșii; fructul are
forma unei cupe și e de culoare portocalie-roșie. Fructul se folosește în industria farmaceutică,
conținând vitamina C.
Coada șoricelului (Achillea millefolium). Crește pe marginea drumurilor și în locurile
părăsite (nelucrate). Frunzele sunt împărțite de mai multe ori, din care cauză par încrețite mărunt.
Florile sunt strânse grămadă, formând un buchețel de culoare albă. Are un gust amar și e folosită
la ceai și în industria farmaceutică.
Sunătoarea sau Pojarnița (Hypericum perforatum). Crește în tufe mici și face flori galbene
în buchețel cu numeroase stamine. Frunzele produc un ulei cu gust amărui. Florile puse în
untdelemn, dau untul de pojarniță bun pentru tratarea rănilor, arsurilor. Ca ceai, se folosește în
afecțiunile hepato - biliare și ca pansament gastric .
Teiul (Tilia), copac ce crește mai puțin prin satele noastre, iar prin pădurile din lunca
Oltului nu se întâlnește. Din lemnul său se fabrică mobilă fină, iar floarea sa se folosește la ceai
în caz de răceală, dar și pentru calmare .

36
 Dalacul sau Poama vulpii (Paris quadrifolia). Crește prin locuri nemuncite. Spre capătul
unei tulpini sunt patru foi dispuse în cruce. La mijlocul lor pe o codiță e o singură floare verzuie.
Este foarte toxică. Se folosește la buba neagră (dalac) sau antrax.

37
 FAUNA

Trecând la faună trebuie relevat în primul rând că este alcătuită din

elemente de stepă și silvestepă între care predomină rozătoarele.
O caracteristică a faunei din zona Tia Mare este aceea că datorită, atât a
dispariției prin defrișare a unor suprafețe de pădure, cât și a erodării uner zăvoaie
de către apele Oltului, unele animale aproape au dispărut în totalitate, ca lupul și
vulpea și au apărut altele: mistrețul, căprioara, animale pe care le întâlnim din ce
în ce mai des. De asemenea, mecanizarea agriculturii a dus la reducerea numărului
rozătoareler, în special a iepurelui, care tocmai în timpul muncilor de primăvară
are puietul mic și nu se poate retrage din calea mașinilor agricole.
Animale sălbatice.
Dacă în trecut, în timpul iernilor aspre, lupii umblau în haite, intrau în
sate și atacau în special oile, iar pe câmp erau întâlniți în mod frecvent, în ultimii
40-50 ani apariția lor aproape că nu s-a semnalat. Aceeași situație este și cu vulpea.
De asemenea, a dispărut aproape cu desăvârșire viezurele (Bursucul sau
cățelul pământului), care acum 40-50 de ani era prezent prin locurile noastre .
Analizând animalele din zonă pe clase și specii, reținem dintre mamifere,
subclasa rozătoare :
Iepurele (Lepus eurepaeus), popândăul (Citellus citellus), hârciogul
(Cricetus cricetus), șoarecele de câmp (Microtus arvalis) și șobolanul de câmp
(Rattus agrarius).
De menționat că rozătoarele și în special șoarecele de câmp și șobolanul de
câmp produc mari pagube semănăturilor, iar cel mai mare distrugător al culturilor
cerealiere este mistrețul, mai ales atunci când umblă în grup. După unele
informații orale în zona Tia mistrețul apare sporadic și izolat, 1-2 exemplare .
Dintre carnivore menționăm totuși lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes
vulpes), dihorul (Puterius puterius), nevăstuica Mustela nivalis), viezurele (Meles
meles), ariciul (Erinaeeus europaeus) și cârtița (Talpa europaea). Dintre acestea,
pentru că lupul și vulpea aproape au dispărut sau își fac apariția foarte rar, cel mai
periculos rămâne dihorul, care nu fură păsări numai pentru a se hrăni, ci distruge
foarte multe, producând mari pagube. În apropierea Oltului își face foarte rar
apariția vidra (Lutra lutra), iar pe câmp în ultimii ani, dintre rumegătoare și-a făcut
apariția căprioara (Capreolus capreolus). O caracteristică a mamiferelor existente
în zonă este aceea că, în general sunt animale de blană și unele dintre ele sunt
ocrotite prin lege.
Dintre reptilele care trăiesc în zona Tia Mare menționăm exemplare rare de
broască țestoasă de uscat (Testudo graeca și Testudo hermanni) și broasca țestoasă
de apă (Testudo orbicularis).În trecut se întâlneau mai multe exemplare de broască
țestoasă, dar în ultimele decenii, se constată apariția ei din ce în ce mai rar. De
menționat că broasca țestoasă are un simț al orientării foarte dezvoltat.
Din clasa șopârlelor găsim, mai ales pe câmp, șopârla propriu-zisă
(Lacerta). Are capul și abdomenul acoperite cu plăci cornoase, iar spatele cu solzi
mărunți. Are coada subțire și lungă.
Gușterul (Lacerta viridis). Se întâlnește mai ales prin grădini, livezi și vii.
Este mai gros și mai mare decât șopârla, iar pântecele este colorat în galben-verzui.
Din clasa șerpilor se întâlnesc în zonă :

38
 Șarpele de casă sau de apă (Natrix natrix). Este lung și subțire. Se hrănește
cu insecte și chiar cu broaște și pești mici. Nu este veninos.
Vipera (Vipera berus). Este un șarpe veninos. Are un semn pe cap în formă
de V. Se întâlnea mai mult în lunca Oltului încălzindu-se pe pietre la soare. În
ultimii ani nu s-a mai semnalat apariția ei .
Năpârca (Anguis fragilis). Se întâlnea în trecut foarte rar în pădurile din
lunca Oltului.
“Și broaștele semețe cântau cu glasuri multe. / Pe când din înălțime, privindu-
și fața-n lac,
Un nour singuratic stătea uimit s-asculte / Cum bat ca toaca toate și-o clipă
toate tac" . - G. Topîrceanu - Broaștele.
Dintre batraciene, în zona Tia Mare își fac apariția mai des broasca de iarbă
(Rana fusca), broasca râioasă (Bufo melanesticus), broasca de mlaștină (Rana
arvalis), broasca de pădure (Rana dalmatina), mai ales în lunca Oltului .
Pe timpul verii satele noastre adorm în simfonia broaștelor de mlaștină din
lunca Oltului, care în ultimele decenii au fost completate de cele din canalele de
irigații .

39
40
 PĂSĂRI

"În aer ciocârlia, pe case rândunele,

Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc" .
V. Alecsandri - Oaspeții primăverii-
Păsări sedentare
Datorită existenței luncii Oltului cu pădurile, zăvoaiele, păpurișul și în general
desișurile sale, cât și a câmpiei cu bogăția cerealieră, precum și datorită existenței satelor
înlănțuite, păsările au avut un mediu foarte prielnic vieții lor, iar zona Tia Mare, putem spune
că este bogat înzestrată de natură cu păsări de mărime și penaj variat .
Pentru a prezenta bogăția ornitologică a zonei, am împărțit păsările existente în trei
grupe: păsări sedentare, păsări migratoare și păsări în tranzit prin Tia .
Vrabia (Passer domesticus), specia cea mai numeroasă care populează zona. În trecut,
când în fiecare gospodărie existau șiri (stoguri) de paie, pe timp geros vrăbiile se înfundau în
paie. După cooperativizarea agriculturii, acestea, în nopțiile geroase se refugiau la baza de
furaje a C.A.P., pentru ca după trecerea valului de ger, ele să revină la reședințele permanente .
Într-o vară, o familie de vrăbii scoate cel puțin două generații de pui, la hrănirea cărora
participă și femela și bărbătușul. Penajul este de culoare gri, cu dungi maronii. În trecut i se
mai spunea "brabete". Carnea este comestibilă.
Cioara cu speciile ei: Cioara neagră (Corvus corone), cioara cenușie (Corvus cornix) și
Cioara de semănătură sau de câmp (Corvus frugilegus). Este inutilă o descriiere a ei, deoarece
a făcut-o cu multă plasticitate poetul G. Topîrceanu în versurile pe care i le-a dedicat, din care
reținem:
…………………..
“Cu alura interlopă
Ca un muzicant în frac,
Cuvioasă ca un popă
Și smolită ca un drac"
….………………….
sau ……………………
"Mică-n mijlocul pădurii
Ca un fir de praf de pușcă
Neagră cum e cerul gurii
La un câine care mușcă” .
….……………………..
Printre prozatorii care i-au acordat atenție este și Alex. Brătescu Voinești în schița
"Puiul”, iar specialiștii studiind-o, au concluzionat că este folositoare agriculturii, pentru că
distruge insectele și larvele. O familie crește anual o generație de pui (3-4) pe care-i hrănește
atât femela, cât și masculul. Precizăm că la Tia, înaintea celui de-al doilea război mondial,
datorită existenței multor salcâmi, în sat erau multe colonii de ciori. Ulterior, dispărând
salcâmii, ciorile și-au mutat reședința.
Corbul (Corvux corax) își face apariția mai mult în lunca Oltului. Se hrănește cu
grăunțe, dar este și carnivor. Pentru a-și procura hrana, atacă mamifere mai mici (șoareci,
șobolani, hârciogi), uneori chiar și iepuri. Își clădește cuibul în copaci și crește anual o
generație de pui. Se îmblânzește foarte ușor. Are penajul negru. Ciocul și picioarele sunt
foarte puternice. Se deosebește de cioară prin mărimea sa și prin luciul metalic al penajului.
Este ocrotit de lege.
Stăncuța (Coloeus monedula). Trăiește în cârduri cu cioara de câmp, dar este
păgubitoare, deoarece pradă cuiburile păsărelelor șl semănăturile. Își face cuiburi în coșurile

41
de fum ale caseler, în scorburi și în crăpăturile zidurilor. Are penajul gri - albăstrui spicat. Este
mai mică decât cioara. Se îmblânzește foarte ușar, ca și corbul .
Coțofana (Pica pica). Este pasărea hoață ; fură ouăle din cuiburile păsărelelor, dar și
din cuibarele gospodăriilor. Se recunoaște ușor după penajul său în două culori contrastante -
alb șl negru - și după sunetele pe care le scoate, sunete care i-au mai dat și numele de țarcă. Își
face cuibul în copaci înalți și trăiește prin apropierea gospodăriilor oamenilor. Când cântă în
fața casei, se spune că la casa respectivă vor veni în curând oaspeții .
Guguștiucul (Streptopelia decaocto). S-a înmulțit în zonă, mai ales după al doilea
război mondial. Face parte din specia turturelelor. Are penajul cenușiu, iar pe gât la partea
superioară are un semiguler negru. Își clădește cuibul foarte simplu din crengi și chiar bucăți
de sârmă, pe care le împletește cu măiestrie. Chiar pe acestea, fără alt așternut sau căptușeală,
femela depune două ouă. Puii sunt hrăniți de ambii părinți. Ca și cucul, prin cântecul său, își
spune numele. Se vânează pentru carnea sa gustoasă .
Uliul găinilor (Accipiter gentilis). I se mai spune și erete, iar la Tia, arete. Aduce mari
pagube păsărilor de curte. Este de ajuns să-și ia prada într-o zi, pentru ca să viziteze acea curte
mult timp după aceea. Acționează individual. Ciocul e scurt și foarte curbat, iar penajul este
cenușiu-brumăriu. Atacă prada venind în picaj. Își construiește cuibul în malurile înalte și în
scorburi.
Uliul păsărar (Accipiter nisus). Vara stă la munte, iar toamna coboară în câmpie,
ajungând și în zona Tia, pentru a vâna în special vrăbii. Urmărindu-și prada nu se teme de om,
intrănd chiar în casă, dacă vrabia se refugiază acolo. Este foarte ager și zboară cu viteză mare .
Porumbelul (Columba livia). Are penajul diferit colorat. Trăiește în colonii. Sunt
multe specii - de stâncă, sălbatec, mare sau gulerat. Se hrănește cu grăunțe. Își construiește
cuibul destul de modest prin podurile caselor, care nu sunt vizitate de animale răpitoare. Se
domesticește ușor. Pentru carnea sa gustoasă, în zona Tia sunt adevărate crescătorii. Într-un an
o familie crește mal multe generații de pui. În cuibul modest femela depune două ouă, iar puii
sunt hrăniți de ambii părinți ou un lichid lăptos, pe care-1 secretă gușa lor.
Mierla (Turdus merula). Penajul este de culoare neagră, lucios, ciocul fiind galben.
Primăvara barbătușul prin cântecul său, ne trezește din somn înainte de a se face ziuă. Femela
are penajul brun. Își clădește cuibul în desișuri de copaci. În zona Tia nu apare în flecare an.
Cel care cântă este bărbătușul și după unii specialiști, prin cântat el își anunță adversarii că
acolo unde cântă el, este zona lui șl nimeni nu are voie s-o violeze.
Potârnichea (Perdix perdix). Este de mărimea unui porumbel cu penajul brun pe
spate, cenușiu pe piept și alb pe pântece. Penajul brun pământiu pe spate o ajută să se ascundă
bine, pentru a nu fi găsită de răpitori. Femela depune mai multe ouă pe care le clocește. Puii
sunt hrăniți de ambii părinți. Pentru că o familie se răspândește (împrăștie) repede, a rămas
expresia: "se răspândesc ca puii de potârniche". Este bună de vânat, recomandându-ne-o chiar
marele nostru romancier Mihail Sadoveanu.
Presura aurie și presura sură (Emberiza citrinella și Emberiza calandra). Sunt oaspeți
bine văzuți în zona Tia. La presura aurie, capul, gâtul și partea ventrală sunt colorate în galben
deschis, iar la presura sură, penajul este sur. Clocește în cuiburi bine construite. Este de
mărimea vrabiei. Iarna se adună cu alte păsări și cerșesc hrană prin gospodăriile omenești.
Gaița (Garrulus glandarius). Este de mărimea unei ciori. Are penajul frumos colorat în
cenușiu - roșu deschis, negru și alb. Primăvara trăiește în perechi, iar în restul anului în familii
sau în cârduri. Este o pasăre puțin pretențioasă. În câmpii nu zboară niciodată în stoluri. Este
o pasăre omnivoră și imită foarte multe păsări.
Ghionoaia sau Ciocănitoarea (Picus viridis) Are penajul multicolor, negru, alb, roșu și
se hrănește cu viermi, larve și insecte, pe care și le culege de sub coaja copacilor, pe care o
sparge cu ciocul său foarte puternic, prin lovituri dese și repetate, scoțând sunete specifice
ciocănitului repetat. Trăiește în preajma gospodăriilor omenești, amenajându-și cuibul în
scorburi.

42
43
 Sticletele (Corduelis corduelis). Este o pasăre care trăiește numai în arbori, în păduri
și livezi. Toamna și iarna apare pe câmpii, pentru a-și culege hrana din fructele ciulinilor,
scaieților șl altor mărăcini, scoțând semințele acestora cu care se hrănește. Este o pasăre
frumoasă cu ținută grațioasă și zveltă. Penajul este multicolor - roșu, carmin intens, alb, negru
intens, galben. Vara trăiește în pădurile și zăvoaiele din lunca Oltului și prin copacii din
grădini.
Cucuveaua (Athene noctua). Este o pasăre răpitoare, de noapte, din familia strigidelor.
Are penajul brun-cenușiu pestriț, capul mare disproporționat față de corp, care are 25-26 cm.
Are ochii galbeni cu rozete de pene în jurul lor. Trăiește în familie, în locuri întunecoase și
ascunse (poduri, scorburi de copaci și clopotnițe de biserici). Iese din ascunzătoare numai pe
întuneric. Este folositoare, deoarece distruge șoarecii. Se spune că acolo unde cântă,
prevestește moartea, mai ales când zboară peste casă.
Dropia mare (Otis tarda). Este pe cale de dispariție din care cauză este ocrotită prin
lege ; foarte rar mai apare. Este una dintre cele mai mari păsări din țara noastră, bună
alergătoare. Penajul este colorat în galben - ruginiu, alb și sur deschis. Se aseamănă cu o curcă,
dar și cu o gâscă. Pe timpul iernii în zilele cu polei, le îngheață aripile, în această situație,
vânatul lor fiind foarte ușor. Atinge în greutate chiar 20 kg.
Rața sălbatică (Anas platyrhychos). Pasăre înnotătoare, cu penajul colorat în brun-
maroniu. Se întâlnește în păpurișul din Lunca Oltului. Spre deosebire de rața domestică, își
clocește singură ouăle. În timpul toamnei constituie un bun vânat. Trăiește în colonii, dar și în
familii solitare.
Păsări migratoare Categoria păsărilor migratoare care viețuiesc în zona Tia Mare o
începem cu :
Barza (Ciconia ciconia). Are penajul colorat în alb și negru, iar ciocul și picioarele
sunt colorate în roșu portocaliu. În fiecare primăvară se reîntoarce în locurile noastre în jurul
datei de 25 martie și copiii o întâmpină cu urarea :
"Barză, frigurile mele
În penele tele (tale)
Du-te nouă ani cu ele" .
În mod normal această urare ar trebui făcută toamna la migrare, dar plecarea ei este
făcută cu discreție anual la 6 august și nu este observată de om. Își clădește cuibul la înălțime
(pe construcții, pe stâlpi, pe copaci etc și se hrănește cu broaște, șerpi, șoareci etc. O barză
trăiește 10 -12 ani. Între mascul și femelă există un puternic sentiment de dragoste,
demonstrat și de clămpănitul ambilor, atunci când se reîntâlnesc la cuib, clămpănit pe care
ornitologii l-au interpretat ca fiind un salut de bucurie. O femelă depune cel mult patru ouă.
Puii sunt hrăniți de ambii părinți.
Rândunica (Hirunda rustica). Cine nu o cunoaște după penajul său alb-negru și după
zborul său aproape în spirale, cu multe schimbări de direcție și cine poate rămâne indiferent
primăvara la reîntoarcerea ei! Își clădește cuibul la grinzi și la streașini, constructorul fiind
femela, care participă însă și la procurarea și transportarea materialului. Se hrănește cu insecte
vânate din zbor. Femela depune 4-5 ouă în cuib, iar puii îi hrănesc ambii părinți. Acționează
în familie, iar toamna înainte de plecare, se adună în grupuri mari și pregătesc zborul de
distanțe lungi.
Lăstunul mare sau negru (Micropus apus). Sosește în zona Tia la sfârșitul lunii aprilie.
Se aseamănă cu rândunica la penaj și la zbor, dar nu are coada atât de desfăcută ca aceasta.
Între bărbătuș și femelă există o puternică fidelitate conjugală. Prezintă mare atașament față
de locul de trai, revenind în același loc chiar 5-6 ani. Se hrănește cu insecte. Ouăle sunt clocite
18 - 20 zile de ambii soți, puii fi hrăniți timp de șase săptămâni tot de către ei cu insecte aduse
la cuib. Puii pot rezista 10 - 20 zile fără hrană. Dacă timpul este friguros când se clocesc ouăle,
acestea sunt aruncate din cuib și când se încălzește, femela depune alte două ouă.
Turtureaua sau turturica (Streptopelia turtur). Cântecul său este un turturit care i-a dat
și numele. Care copil din Tia nu s-a trezit în diminețile de vară în mângâierea razelor de soare

44
și în cântatul turturelei ? Masculul este cel care cântă. Își face cuib foarte modest în copaci și
arbori la la înălțimi destul de mici 1-5 m. Femela depune două ouă pe care le clocește. Puii
sunt hrăniți de ambii părinți. Acționează în pereche (familie). Turturica prin Ienăchiță
Văcărescu a dat literaturii noastre prima poezie cultă. Sunt cunoscute versurile :
"Amărâtă turturea, /Când rămâne singurea,
Căci soția și-a răpus, Jalea ei nu e de spus" .
Turtureaua are penajul colorat în gri - ruginiu .
Graurul (Sturnus vulgaris). Penajul primăvara este colorat în negru de nuanță verzuie
- purpurie, după care se schimbă în cafeniu. Își face cuibul în scorburi de copaci. Este cel mai
mare distrugător al viilor, fiind mare consumator de struguri, dar nu refuză nici vișinile și
cireșile. Se înmulțește foarte repede, o familie scoțând anual 4-6 pui. Trăiește și acționează în
colonii (stoluri). Dacă s-a așezat un stol de grauri pe o vie, în scurt timp totul este terminat. În
zona Tia când cineva e îmbrăcat neglijent și murdar, pentru a explica cu plasticitate imaginea
acestuia, se folosește expresia : "E bun de pus în vie, pentru a speria graurii" .
Privighetoarea mare (Luscinia megarhynchos) Penajul său dorsal este roșu-ruginiu și
cenușiu, iar cel ventral este cenușiu-gălbui. Se hrănește cu insecte, larve și semințe. Unele
privighetori cântă numai noaptea, iar altele numai ziua. Este considerată ca fiind pasărea care
cântă cel mai frumos, de unde și expresia: "cântă ca o privighetoare". Prozatorul nostru Emil
Gârleanu i-a dedicat o schiță, în care o admiră pentru sunetele frumoase și deosebit de
puternice, pe care le scoate din gușulița sa. Marile noastre soprane Elena Teodorini și Hariclea
Darclee adesea erau supranumite în țările Americii Latine "Privighetori ale Carpaților" .
Cucul (Cuculus canorus). La cuc nu sunt perechi constante ca și la găini. Este pasărea
care se înmulțește prin parazitism, deoarece femela depune ouăle în cuiburile altor păsări,
clocirea lor și hrănirea puilor fiind o sarcină a acestor păsări gazdă, fără ca femela de cuc să
aibă vreo obligație. Puiul de cuc întotdeauna este orfan și are părinți adoptivi sau vitregi, de
unde și expresia: "singur ca un pui de cuc". Din cauza acestei vitregii, puiul de cuc este foarte
egoist; când se mărește, el aruncă din cuib puii păsării care a clocit ouăle și l-a hrănit și pe el.
Cântând își strigă numele și o face din ajunul datei de 23 aprilie (Sf. Gheorghe) până în jurul
datei de 29 iunie (Sf. Petru și Pavel), când se spune că răgușește din cauza cireșelor, deși
pasărea se hrănește cu insecte și semințe. Se spune că se înneacă și cu țepi de orz. Penajul său
este colorat în gri -brumăriu- cafeniu.
Prigoria (Meros apiaster). I se mai spune și Albinărel pentru că se hrănește mai mult
cu albine și viespi pe care le vânează din zbor. Se spune că nu bea decât apă de ploaie, din
care cauză pe timp de secetă suferă de sete. În acest obicei al prigoriei își are rădăcină
expresia: "mă frig de sete ca prigoria", folosită de cel ce nu are apă, pentru a-și potoli setea .
Are penajul negru-ruginiu, ciocul lung, corpul suplu și coada ascuțită. Este foarte
ageră. Zborul său este neuniform, schimbându-și foarte des viteza.
Pupăza (Upupa epops). Penajul este viu colorat în verde și maron, cu pene spicate în
gri. Pe cap are un moț de pene portocalii, așezat ca o creastă. Se hrănește cu insecte. Cântând,
își spune rădăcina numelui său. Atât pasărea, cât și cuibul său din scorburi au un miros
neplăcut. În zona Tia este pasărea, care îndeamnă pe copii să mănânce de dimineață, nefiind
bine pentru acela, care aude pupăza cântând înainte de a mânca - "să nu te spurce pupăza" .
Este personajul din literatura noastră, care place copiilor, datorită marelui povestitor Ion
Creangă .
Pițigoiul mare (Parus major). Are penajul colorat în gri, galben, negru și verde-
măsliniu. Se hrănește cu insecte, fructe și chiar hoituri. Pe timp de iarnă vizitează hambarele
și nu de puține ori, copiii reușesc să-i prindă pe cei rămași în zonă împreună cu sticleții,
folosindu-se de lațuri făcute din fire de păr, luate din cozile cailor sau boilor. Nu-i place
captivitatea și dacă nu poate evada atunci când e prins, se sinucide, rupându-și gâtul cu
ghearele. Cântă în funcție de vreme. Se susține că prevede starea timpului și cine îi cunoaște
cântatul, mai vesel sau mai trist, poate ști cum va fi vremea.

45
 Ciocîrlia de cîmp (Alauda arvensis). Penajul este cafeniu - pământiu-pestriț. Cine nu a
văzut-o, ridicându-se la mare înălțime în trilurile cântecului propriu? După ce-și epuizează
partitura se îndreaptă în picaj, pentru ca foarte aproape de pământ să plutească aproximativ
orizontal și să aterizeze în apropierea cuibului, pe care și-l construiește în haturi și desișuri.
"Lie, ciocârlie /Ce stai pe câmpie / Singură pustie ?
De ce cânți în lan / Fară ciocârlan ?"
Prepelița (Coturnix coturnix). I se mai spune și pitpalac după cântatul bărbătușului.
Uneori scoate două generații de pui pe an. Are penaj cafeniu-tărcat, ceea ce o ajută la
ascunderea ei în caz de primejdie. Își face cuib la sol în desișuri și haturi. Când se măresc,
puii pleacă în cârd însoțiți de ambii părinți, iar când familia se află în primejdie, părinții
părăsesc cuibul sau puii, deplasându-se pe ascuns la o anumită distanță, după care zboară,
pentru a induce atacatorul în eroare, încercând să-și salveze puii. Dezvoltarea mecanizării
agriculturii și vânătorile fără răspundere, au redus în mod alarmant efectivele. Poetul anonim,
în dorința de a o proteja, i-a dat avertismente în versuri:
"Păsărică mută-ți cuibul, / Că vine badea cu plugul,
Păsărică mută-ți casa / Că vine badea cu coasa" . Se vânează pentru carnea sa foarte
gustoasă.
Codobatura albă (Motacilla alba). Are corpul zvelt și picioare lungi, iar gheara
degetului posterior este foarte lungă, ca și coada pe care o mișcă numai atunci când cântă.
Penajul la partea dorsală este cenușiu, iar pe laturile gâtului, partea ventrală, frâul și obrajii
sunt de culoare albă. Se întâlnește mai des pe malurile apelor, de unde își vânează hrana
formată din insecte și viermișori, dar urmărește și pe plugar la arat, pentru a-și culege
viermișorii fragezi după răsturnarea brazdei.

Stăncuță Guguștiuc

Erete Porumbel

Pitulicea (Phyllascopus collibita). Este o pasăre mai mică decât vrabia. Are penajul
brun-verzui pe spate și cenușiu pe pântece. Se hrănește cu insecte și viermișori. Spre toamnă
coboară la câmpie. Clocește de două și chiar de trei ori pe an. I se mai spune și ochiul boului
sau pănțărușul. Este cea mai mică pasăre de la noi .
Nagâțul (Vanellus vanellus). Se întâlnește mai rar în zona noastră și numai în lunca
Oltului. Distruge multe larve și insecte cu care se hrănește. Masculul este poligam și se
recunoaște după moțul de pene de pe cap de culoare verde-metalic. Își confecționează cuibul
în mărăcinișuri și desișuri. Femela depune ouăle și tot ea singură le clocește și crește puii,
hrănindu-i cu insecte.

46
 Stârcul (Ardea cinerea). Are penajul colorat în cenușiu. Unele exemplare rămân pe
meleagurile românești și pe timpul unor ierni. În zona noastră se întâlnește numai în lunca
Oltului, unde își vânează hrana prin bălți, brațele Oltului și canalele de la orezărie. Glasul său
este un țipăt răgușit și un cârâit. Când este încolțit de dușman, atacă ochii acestuia. Își clădește
cuibul în pădurile din luncă. În zona noastră a apărut în ultimele decenii. Își petrece
majoritatea timpului în apă, așteptându-și prada cu calm și răbdare.
Păsări de tranzit prin zona Tia Mare :
Gâscă sălbatică (Anser anser). Apare în zonă toamna până la căderea zăpezii, pentru a-
și culege hrana de pe ogoarele însămânțate cu grâu și orz. Acționează în cârduri. Cine nu le-a
văzut zburând în formația de triunghi cu vârful înainte? Locul din fruntea formației fiind mai
greu, este ocupat prin rotație. Femelele clocesc în colonii, cuiburile fiind puțin distanțate. Este
pasărea la care bărbătușul participă la apărarea cuibului cu ouă, dar mai ales, la apărarea
bobocilor, pe care-i păzește cu mare vigilență, aruncându-se în lupta cu dușmanul, așa cum se
întâmplă și la gâscă domestică. Toamna și iarna se vânează mai ales în Delta Dunării. Penajul
său este alburiu-cenușiu-brumăriu, apropiat de cel al gâștei domestice .
Cocorul cenușiu (Grus grus). Este pe cale de dispariție. Se mai întâlnește foarte rar în
zona noastră, mai ales, în lunca Oltului, pe timpul toamnei, în puținele terenuri mlăștinoase și
în poienile din pădure. Este ocrotit prin lege. În trecut, era un vânat prețios pentru carnea lui
foarte gustoasă. Penajul este cenușiu apropiat de cel al gâștei, dar are coada mai lungă și
picioarele asemănătoare cu ale berzei .
Sitarul (Scolopax rusticola). La această specie de păsări nu se realizează căsătorii,
fiecare exemplar acționând individual. Femela își confecționează singură cuibul, depune ouăle,
le clocește și își hrănește singură puii. Când simte că i-a fost descoperit cuibul și că puii sunt
în pericol, caută un adăpost și-și transportă singură puii în zbor, câte unul la noul locaș. Se
întâlnește mai mult în lunca Oltului, în desișuri și păpuriș. Constituie un foarte prețios vânat .
Șorecarul mare (Buteo rufinus). Este folositor agriculturii, deoarece vânează multe
rozătoare. Este o pasăre puternică cu penajul de culoare brună-ruginie. Este de mărimea unei
găini. Are aripile late și coada rotunjită. Acestea sunt, foarte sumar descrise, principalele
păsări sălbatice, care trăiesc sau tranzitează zona Tia Mare înfrumusețând mediul natural.
Acestor păsări, prozatorii noștri le-au dedicat volume întregi : "Din lumea celor ce nu
cuvântă” - Emil Gârleanu, iar o descriere în versuri mai bună decât "Nunta în codru" a lui G.
Coșbuc, nu poate fi alta. E greu să alegem versurile pentru a le cita, dar totuși :
"Iar prin cuhnii sfat de vorbă, / Asta s-o vedeți.
Prepelița face ciorbă, / Presurile fac friptură
Vin sticleții și le-o fură, / Dracii de sticleți" sau :
"Cântă-n cobză-acum buhaiul / Cel cu gâtul strâmb,
Mierla șuieră cu naiul, / Cu cimpoiul cântă cioara,
Pitulicea cu vioara, Bufnița cu-n drâmb" și mai departe :
"Jucau sârba porumbeii, / Că e jocul lor,
Și-au luat la joc cârsteii / Pe - o rățușcă - vai de mine !
Graurul juca pe vine, / Barza-ntr-un picior" .
Tot păsările au inspirat și pe compozitori, pe muzicieni, pe pictori și sculptori și în
general, pe oamenii de artă. Este cunoscută "Simfonia a VI-a pastorală" a titanului muzicii
mondiale care a fost Beethoven, în care apar trilurile muzicale ale multor păsări, iar renumita
bucată muzicală românească "Ciocîrlia" este cântată pe toate meridianele globului pământesc.
De asemenea, părintele sculpturii moderne, Constantin Brâncuși a fost preocupat în creația sa
de păsări și de zborul lor și a șlefuit pe această temă inegalabila "Măiastră", la care se adaugă
"Cocoșul", "Pasărea de aur", "Pasărea în spațiu", "Cei trei pinguini" etc. Tot el a creat și
"Țestoasa zburătoare" și "Peștele", lucrări de inestimabilă valoare artistică, inspirate de
animale. Bucuria revederii și reîntâlnirii în fiecare primăvară cu păsările călătoare este
deosebit de mare atât pentru copii, cât și pentru oamenii maturi, revenirea păsărilor aducând
cu ele mult optimism oamenilor. La o astfel de reîntâlnire cu păsările călătoare, poetul le

47
întreabă: "Străinilor voi nu le-ați spus / Că doine ca a noastre nu-s ?" Și tot George Coșbuc
prin versurile din "Moartea lui Fulger":"Ce urmă lasă șoimi-n zbor ? / Ce urmă, peștii-n apa
lor ?" ne conduce la capitolul peștilor existenți în zona Tia Mare .
Pești
Crapul (Ciprinus carpia) care ajunge în greutate de 10 -15 kg; este cel mai valoros
pește existent în apele Oltului din zonă .
Plătica (Abramis brama); Carasul (Carassius curatus gibelia) este cel mai răspândit în
zonă, dar nu este de calitatea crapului ; Mreana (Perea fluviatilis) este la fel de răspândită ca și
carasul; Somnul (Silurus glanis), pește care poate atinge greutatea chiar de peste 20 kg;
Caracuda (Carassius carassius); Știuca (Esoxiucius) și Pălămida (Sunda sarda).
De remarcat este faptul că în ultimele trei-patru decenii industrializarea intensivă,
făcută fără măsuri suficiente de protecție a mediului, a provocat poluarea apelor de către
combinatele chimice din amonte de Tia, din care cauză sunt multe situații când apare pe Olt în
zona noastră, mult pește mort .
O altă remarcă este aceea că peștele, în special carasul, urcă pe canalele de evacuare
ale sistemului de irigații, Pescuitul amator cu undița, făcându-se în ultimii ani și la vest de
satele comunei.
Moluște și Crustacee.
"Și culbeci care fac coarne purtându-și casa-n spinare
La ivirea lor poiana clocotește-n hohot mare"
V. Alecsandri - Concertul în luncă
Dintre moluște trebuie amintit melcul de livadă (Helix pomatia) sau (Helix vulgaris).
Se mai găsește și în zilele noastre, mai rar, în grădini, dar mai ales în vii ; este comestibil și în
trecut moși strămoșii noștri îl consumau ca pe un delicates deosebit, pe care-1 preparau cu
pricepere și gust gospodinele satelor. În timpul primăverii când era găsit prin grădini copiii îi
cântau, implorându-1 să-și scoată coarnele :
"Melc, melc, codobelc /Scoate coarne bourești
Și te du la Dunăre / Și bea apă tulbure
Și te du la baltă / Și bea apă caldă.
Și te suie pe buștean /Și mănâncă leuștean" .
Limnea (Limnaea stagnalis). Un melc de mlaștini și bălți, cu cochilia elicoidală, este
comestibil și se găsea, mai ales în trecut, în apele din lunca Oltului, dar îl aduceau spre
vânzare pescarii (negustori ambulanți).
Limnea trucatula a cărei cochilie servește drept gazdă intermediară viermelui de
gălbează.
Planorbis (Planorbis corneus). Are cochilia învârtită într-un plan; curiozitatea lui
constă în aceea că respiră prin plămâni .
Scoica de lac (Anadanta cygnea). Cum o recomandă și numele, se găsește în bălțile
din lunca Oltului. În trecut se pescuaia în cantități mai mari. Este comestibilă și preparată cu
usturoi constituie un delicates deosebit.
Din familia crustaceelor mai întâlnim în apele Oltului și în bălțile și canalele din
lunca râului, racul (Astacus fluviatilis). Are carapacea brun-verzuie; după fierbere devine
roșie, de unde și expresia: "roșu ca racul" . Prima pereche de picioare are clești puternici, iar
abdomenul este inelat, servindu-i la înot. Este comestibil, servindu-se cu mujdei de usturoi. Se
hrănește cu melci de baltă, scoici, larve de insecte și pești.

Insecte, fluturi, gândaci, etc.

"Iată greieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite"
V. Alecsandri - Concertul în luncă
Reîntâlnirea în fiecare an cu fluturii, care împreună cu florile lărgesc gama coloristică a
naturii satelor noastre, este o mare bucurie, fluturii și florile fiind adevărații martori ai
primăverii. Se omite faptul că fluturii, cu toată frumusețea și gingășia lor, sunt foarte păguboși,

48
pentru că prin metamorfoză, ei se transformă în omizi și viermișori dăunători ai naturii,
începând cu molia care roade țesăturile și terminând cu Lymantria care devastează pădurile,
aducând mari pagube economiei. Ei depun ouă și ciclul se repetă uneori în același an.
Dintre fluturii existenți în zona Tia Mare amintim: Argynnis lathonia (fluturele de sidef),
Papilio machaon (Coada rândunicii), Parnalius polyxena, Euchloris smaragdaria, Anthocharis
cardamines, Gonepteryx rhamni (lămâița), Pieris brassicae (Albilita), Iphiclides podalirius,
Parnassius apollo jaraensis, Colias croceus, Saturnia pyri (Ochiul păunului de noapte),
Thersamonia dispar rutilus, Inachis io, Vanessa atalana (Fluturele amiral), Meleageria daphnis,
Acherontia atropos, striga (Fluturele cap de mort), Polyommatus icarus, Epicallia villica,
Arctia caja (Fluturele de omida urs), Satyrus briseis, Smerinthus ocellatus (Fluturele de seară
cu ochi de păun), Satyrus circe, Zygaena filipendulae (rudă cu fluturele omidă urs), Amathes
c-nigrum, Scotia exclamationis, Therapis flavicaria și alții.
Mai frecvent apar: Goneptery rhamni (lămâița), Pierrs brassicae (Albilita), Vanessa
otalanta (Fluturele amiral) și Polyommatus icarus. Ceilalți fluturi amintiți apar în zonă, dar
mai rar. Toți copiii satelor noastre au fost tentați primăvara să alerge pentru a prinde fluturi și
satisfacția era cu atât mai mare cu cât fluturele era mai frumos și mai interesant prin coloritul
său .
"Iată vin și gândăceii în hlamide smălțuite"
V. Alecsandri - Concertul în luncă -
Versul poetului V. Alecsandri ne-a introdus în capitolul insectelor, a căror varietate este
foarte bogată în zona Tia Mare. Nu le vom descrie și nu le vom aminti pe toate, pentru că,
încercând să începem cu gingașa libelulă, să trecem pe la rădașca pe care încă o mai întâlnim
în pădurile de stejar din lunca Oltului și să încheiem cu paraziții - purecii și păduchii de om,
de păsări, de animale, ne-ar ocupa mult spațiu.

1. Argynnis lathonia. 2.Papilio machaon. 3. Parnalius polyxena. 4. Euchloris smaragdaria. 5. Anthocharis cardamines. 6. Gonepteryx
rhamni. 7. Pieris brassicae. 8. Iphiclides podalirius. 9.Parnassius apollo jaraensis. 10. Colias croceus. 11. Saturnia pyri. 13.
Thersamonia dispar rutilus 14. Vanessa atalanta. 15. Meleageria daphnis. 16. Acherontia atropos. 17. Polyommatus icarus. 18. Epicallia
villica. 19. Arctia caja. 20. Satyrus briseis. 21. Smerinthus ocellatus. 22. Satyrus circe. 23. Zygaena. filipendulae. 24.Amathes c nigrum.
25. Scotia exclamationis. 26. Therapis flavicaria.

Sunt necesare câteva observații asupra unor insecte pentru că și în domeniul lor în zona
Tia Mare au intervenit modificări. Trebuie început cu albina meliferă (Apis meiifica), cea mai
socială viețuitoare, cea mai hranică insectă, care fără nicio reținere face sacrificiul suprem

49
pentru familia sau grupul său social, cunoscut fiind faptul că orice albină care a înțepat, moare
la scurt timp. Se sacrifică atunci când ea sau familia din care face parte este în pericol .
După al doilea război mondial în satele comunei, apicultura a avut o dezvoltare
sensibilă, dar importante sunt modernizarea și metodele științifice care s-au introdus.
O altă insectă la fel de harnică este furnica (Formica), dar spre deosebire de albină, nu
este folositoare omului. În zona noastră trăiește furnica de pădure (Formica rufa) în lunca
Oltului, furnica galbenă (Lasius flavus). Mai sunt furnicile de pășuni (pe izlazul din lunca
Oltului) care sunt păguboase pentru că sunt purtătoare ale ouălor viermilor de gălbează și
ajută la infestarea oilor și a altor animale cu acești viermi.
Furnicile de grădină invadează și locuințele, cuibărindu-se prin crăpăturile zidurilor și
sub dușumele, de unde se întind și în dulapurile cu alimente.
Tăunul de vite (Tabanus bovinus). Se întâlnește pe islazuri când sunt animalele la
pășunat și în locurile unde staționează multe animale - ferme zootehnice. Supraviețuitorii
celor mai bătrâne generații din satele noastre își amintesc din povestirile părinților lor că spre
sfârșitul secolului al XIX-lea în zona noastră a fost o invazie de lăcuste de câmp, care au
distrus culturile .
Mai trebuie menționate invaziile de omizi din anii 1988-1992 care au distrus chiar câte
două rânduri de frunze de copaci pe an, iar ca urmare a apropierii apelor Râului Olt de sat cât
și a amenajării sistemului de irigație, s-au înmulțit în satele noastre țânțarii, în special
Anopheles maculipennis, periculoși pentru că sunt buni transmițători de microbi, facilitând
epidemiile.

De remarcat este și apariția în satele noastre a Gândacului de Colorado (Leptinotarsa

decemlineata), ca urmare a cultivării cartofului în grădinile gospodăriilor.
O altă remarcă ce se mai poate face este aceea că dacă înainte de cel de-al doilea război
mondial, exista în zona noastră numai gărgărița de mazăre (Bruchus pisorum), după acest
eveniment au apărut: gărgărița grâului (Calandra granaria), gărgărița de orez (Calandra

50
oryzae), gărgărița porumbului (Tanyimecus ditaticollis), gărgărița sfeclei (Bothynoderes
punctiventris) și altele. Mai trebuie scos în evidență faptul că tot după al doilea război
mondial, se poate considera că au fost distruși păduchii de om, ca urmare a modernizării vieții
oamenilor satelor noastre.
Animale domestice
Trecând la animalele domestice este necesar să menționăm că înaintea celui de-al
doilea război mondial, în satele comunei varietatea animalelor domestice era foarte redusă .
Muncile agricole se făceau cu tracțiune animală (boi și deci, aproape fiecare
gospodărie țărănească avea o pereche de boi, de care-și lega viața întreaga familie, deoarece
cu ei își câștiga existența.
Boul (Bos taurus); bun pentru tracțiune și pentru carne. Boii din zona noastră erau de
talie mijlocie, cu coarnele potrivit de lungi, de culoare albă-vânătă, foarte puternici. Cărau,
trăgând în jug peste 2500 kg la distanțe de peste 20 km în 5-6 ore. Animal ierbivor, rumegător,
modest în hrănire și foarte supus .
Tocmai pentru că acest animal a însemnat întreaga viață a țăranului român, oamenii de
artă l-au pictat, l-au sculptat, l-au cântat, iar poetul țărănimii adresându-se doinei românești, îi
spune despre țăranul român :
"Tu-1 vezi sărman și tremuri / Să-1 mângâi în nevoi
Și mergi cu el alături / Cântând pe lângă boi .
Iar bieții boi se uită / Cu milă la stăpân -
Pricep și ei durerea / Sărmanului român" .

Boii se schimbau la interval de 8-l0 ani, după posibilitățile materiale ale gospodarului,
pentru întinerire.
Odată cu cooperativizarea agriculturii boii au dispărut, sătenii despărțindu-se cu greu
de animalele, cu care au împărțit sărăcia și amarul.
Tot de la taurine trebuie să amintim vaca, femela boului. Este crescută pentru lapte și
pentru carne. În trecut, în satele noastre nu aveau vaci decât preotul și învățătorul, rolul ei în
gospodăria țăranului luându-1 capra, numită și "vaca săracului" .
În ultimii ani a crescut numărul vacilor din satele noastre, rasa care predomină fiind
bălțata românească și sura de stepă. Cu toate acestea și în prezent în sate se crește un mare

51
număr de caprine, modeste în pretenții de hrănire, dar satisfac necesarul de lapte al unei
familii din primăvară până în toamnă .
Animalul cel mai răspândit în zonă și în trecut și în prezent este oaia (Ovis aries). Bună
pentru lapte, carne și lână, cu deosebirea că în trecut predomina rasa țurcană (lâna de calitatea
cea mai slabă. În ultimii ani s-au adus rase superioare: țigaia, merinos și chiar caracul. Sătenii
îi acordă multă grijă, menținând mieii pe timpul iernii în camerele de locuit, pentru a avea
căldura necesară. Așa se explică afinitatea sufletească dintre om și oaie, redată de creatorul
popular în balada "Miorița". Oaia este cel mai economicos animal, consumând puțin și
producând mult lapte, carne și lână.
Calul (Equus cabalus), animal de tracțiune și călărie. Este mai pretențios decât boul
(pentru hrănire consumă și grăunțe) și are putere de tracțiune mai mică. Prezintă avantajul
vitezei de deplasare, mai mare decât a boului. Înaintea celui de-al doilea război mondial, în
satele comunei erau foarte puțini cai, iar la începutul cooperativizării agriculturii au dispărut
complet din gospodăriile satului; începând cu anul 1965 au reapărut, numărul lor crescând de
la an la an. Caii existenți nu sunt de rase superioare; sunt metiși, folosiți la tracțiune în
muncile agricole. Și calul a constituit o sursă de inspirație pentru oamenii de artă, care i-au
dedicat lucrări de pictură, sculptură și versuri.
"Calul bălan și șeaua verde"
"Foaie verde foi tutun,
Omule cu calul bun" .
În perioada în care a dispărut calul din satele comunei, a crescut mult numărul măgarilor,
care în trecut nu erau ținuți decât de ciobani.
Măgarul (Equus asinus) este un animal de povară și tracțiune al oamenilor săraci. Este
recunoscut prin nesupunere, în ciuda măsurilor de constrângere și forțare, de unde și expresia:
"încăpățânat ca un măgar". Animal foarte modest în hrănire și destul de puternic, raportându-i
puterea de tracțiune la mărimea și greutatea sa corporală, întotdeauna a fost desconsiderat și
neglijat, iar pentru serviciile pe care le face omului, primește puțină îngrijire și multă bătaie .
Porcul (Scrofa domestica), înrudit cu mistrețul. A fost crescut și în trecut aproape în
fiecare gospodărie, dar au existat numai rasele york și mangaliță. Animal bun pentru carne și
grăsime. Au fost în trecut familii care nu creșteau niciun porc, dar aveau în gospodărie 3-4
câini. În ultimii ani fiecare familie și-a crescut cel puțin un exemplar pentru consumul propriu
și altul pentru valorificare. S-au diversificat rasele, predominând "marele alb", bun pentru
carne, dar satisface și necesarul de grăsime. În trecutul mai îndepărtat porcii din sate se
trimeteau dimineața la „porcării” în lunca Oltului, păziți de om plătit de locuitorii satului;
seara venea fiecare în gospodărie. După anul 1940 s-a renunțat la această practică și nu s-a
mai reluat, mai ales că islazul dintre apa Oltului și sat, a fost erodat de apă sau a fost cultivat
cu orez de unitățile agricole socialiste.
Câinele (Canis familiaris). Este animalul prieten al omului, devotat stăpânului său.
Niciodată câinele nu-și părăsește stăpânul, spre deosebire de omul stăpân care de multe ori îl
părăsește pe cel care-1 păzește cu devotament. Este folosit exclusiv pentru pază. În satele
comunei nu sunt rase deosebite de câini, ci numai ,,comunii’’ rezultați din împerecherea
ciobănescului românesc. Socializarea agriculturii le-a redus mult numărul.
Pisica (Felina domestica). Trăiește aproape în fiecare gospodărie, unul sau mai multe
exemplare pentru deratizare. Este un animal care-și procură singur hrana aproape în întregime,
chiar dacă de multe ori încalcă legile cinstei. Își iubește stăpânul și-i place să fie alintată sau
să se alinte, de unde și expresia "se pisicește". Este în permanent conflict cu câinele, dar și cu
șoarecele. Ghiarele de la picioare o ajută să se cațere cu ușurință chiar pe stâlp vertical; "se
cațără ca o pisică", expresie des folosită, iar când cade de la înălțime, mai întotdeauna ajunge
la pământ pe picioare: "cade-n picioare ca pisica", o altă expresie inspirată de însușirile ei. I se
mai spune "mâță", iar masculului "mârton" sau “cotoc". În satele noastre predomină pisica
comună.

52
53
 Păsări domestice
Înainte de cel de-al doilea război mondial, în fiecare gospodărie existau peste o sută de
păsări mari și mici, de specii și rase diferite, care satisfăceau necesarul de carne și ouă al
familiei, iar surplusul era vândut fie la piețele din apropiere, fie la comercianții ambulanți
"găinari" care veneau din județele Vlașca și Ilfov cu căruțe special amenajate și cumpărau
păsări pentru aprovizionarea capitalei .
După socializarea agriculturii găinarii au dispărut, iar în gospodăriile particulare nu erau
decât 10-15 păsări. Mai mult, pentru consum sătenii cumpărau păsări de la oraș, acesta fiind
un alt paradox al agriculturii socialiste cu o zootehnie și avicultură așa-zis dezvoltate.
Dintre păsările de curte cea mai numeroasă era și este familia galinaceelor:
Găina (Gallus bankiwa domestica). Cele crescute în trecut ca și în prezent de altfel, sunt
metiși obținuți prin încrucișare și de mic randament. Cele mai bune rase de găini sunt:
Găini bune producătoare de ouă (rase ușoare) - Rasa Leghorn - penajul este alb-brun,
potârniche, neagră, barată, pestriță, galbenă, argintie, aurie. În țara noastră mai răspândită este
cea albă.
Găina comună autohtonă - mai mult sub formă de metiși, de culoare potârniche,
porumbacă și neagră; greutatea la femelă 1,7 - 2 kg; ouă la 12 luni.
Găini producătoare de carne - rase grele:
Rasa Cochinchina - penaj de culoare galbenă, potârniche, albă, neagră și barată.
Greutatea corporală la femelă - 3,5- 4 kg; ouă la 12 luni.
Rasa Cornish - rasă renumită pentru producția de carne; greutatea la femelă - 3,5 - 4 kg.
În ultimii ani s-a ameliorat creșterea păsărilor și într-un viitor apropiat, satele vor aproviziona
din nou orașele cu carne .
Rața. Face parte din familia anseriformelor; sunt mai multe specii: cu cioc lățit, cu
trunchi scurt și îndesat și picioare deplasate spre partea posterioară. Rața nu clocește ca și
cucul. În gospodărie crește mai repede decât găina și e mai economicoasă, hrănindu-se cu
multă verdeață.
Gâscă (Anser domesticus). Este mai mare decât gâscă sălbatică. Se crește pentru carne
și fulgi. Ajunge în greutate până la 9 kg. Femela clocește l0-15 ouă timp de patru săptămâni.
La paza bobocilor participă efectiv masculul ceea ce la alte păsări de curte nu se întâmplă. El
devine chiar agresiv când bobocii sunt atacați. Există rasa Toulouse, Emden și Frizată
danubiană.

54
 Curca (Meleagris gallopava). Este crescută pentru carne. Ajunge până la 12 kg
(masculul). Curca clocește orice ou (de găină, rață, curcă, gâscă), dar și ouăle de curcă pot fi
clocite de găină. Indiferent de ce pui scoate, curca îi îngrijește cu sentimentul matern foarte
dezvoltat. Femela este modestă în coloritul penajului, dar curcanul are mărgele, moț și se
înfoaie (își înfoaie aripile și coada.
În afară de păsările descrise, în unele gospodării mai apare bibilica sau câța (Numita
meleagris). Este puțin mai mare decât găina. Se crește pentru carne și mai puțin pentru ouă.
Femela clocește, dar ouăle pot fi clocite și de găină sau curcă. Penajul este pestriț. Are un
cântat specific pe care-1 repetă toată ziua.
Sătenii din zonă mai cresc și porumbei domestici care se înmulțesc și se hrănesc pe cont
propriu, vizitând câmpiile din primăvară până iarna; pe timpul iernii îl hrănesc gospodarii cu
grăunțe .
Aceasta este fauna din zona Tia Mare, descrisă nu pe măsura bogăției ei.
O caracteristică a oamenilor acestor locuri este grija lor pentru animalele atât domestice,
cât și sălbatice. Mieii, iezii, cățeii, pisicii și puii de păsări sunt bucuria copiilor locurilor
noastre și din această bucurie, se naște dragostea și grija pentru animale a oamenilor de mai
târziu.

BOGĂȚIILE SOLULUI SI SUBSOLULUI

După descrierea florei și faunei din zonă s-ar cuveni să ne referim și la bogățiile minerale
care ar exista în subsolul satelor noastre. Din păcate nu deținem datele care să ne permită să
facem o apreciere asupra existenței lor. Și totuși nu trebuie să fie o surpriză pentru locuitorii
satelor dacă într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, se va deschide o exploatare de țiței
sau gaze naturale în zonă. Aceasta ar avea urmări benefice în dezvoltarea satelor și în
ridicarea nivelului de trai a sătenilor. Presupusa exploatare ar urgenta construirea căii ferate
Turnu Măgurele - Corabia - Segarcea și poate în continuare, Plenița - Vânju Mare - Drobeta
Turnu Severin, care în mod normal n-ar avea traseul prea departe de Izbiceni.
Cea mai mare bogăție a satelor noastre o constituie solul format din cernoziomuri negre și
castanii, a căror grăsime o simți frecând pământul în palme sau mirosindu-l, după ce a fost
răsturnată brazda de plug . Grosimea stratului de cernezic de la noi depășește chiar un metru.
După stratul de cernoziom urmează stratul de argilă care constituie materialul necesar
fabricării cărămizii. În perioada interbelică, atunci când se dezvoltase construirea caselor de
cărămidă arsă, în sat veneau pe timpul verii lucrători de cărămidă și doritorii își fabricau în
grădina proprie câteva zeci de mii de cărămizi necesare construcțiilor. Nu trebuie să omitem
faptul că, în zona "Fântâna de rezervă" arheologii de la Muzeul Militar Național au găsit
resturi de vase de lut lucrate în sec. II-III d.Ch., concluzionând că au fost de tipul ceramicii
romano (terra sigillatta), dar lucrate în zonă. Din aceste constatări se poate aprecia că argila
din zonă corespunde calitativ procesului de producere a vaselor de lut.
Tot ca material de construcție, o altă bogăție a satelor noastre o.oferă valea Oltului prin
stratul de pietriș și nisip, care îa unele locuri depășește grosimea de 2-3 m. Lucrările de
sistematizare și amenajare a Oltului au confirmat existența în zona noastră a unor rezerve
aproape inepuizabile.
O altă bogăție naturală a satelor noastre o constituie apa, atât de necesară vieții. Prima
pânză de apă freatică aflându-se la adâncimea de 3-6 m este fără impurități și de o limpezime
cristalină. În ultimele decenii când s-a dezvoltat legumicultura și fiecare gospodar extrage cu
electropompa apa necesară, mai ales în perioadele de secetă, s-a demonstrat că și rezervele de
apă sunt inepuizabile.
Un buletin de analiză a apei recoltate la data de 1 iunie 1993 dintr-o fântână din Tia Mare
se prezintă în felul următor:

55
56
 SEMNALE DE LA STRĂMOȘI

Ne e strămoș trecutul orice-am face

Iar azi părinte ni-i iconostas.
În fiecare dintre noi, grămadă,
Stau cei care s-au dus, dar au rămas.
Virgil Carianopol - Continuitate
Începuturile așezării omenești în zona Tia Mare din Județul Olt (fostă în Județul Romanați)
se pierd în istorie, dar chiar dacă nu dispunem de dovezi certe, putem susține fără riscul de a
greși, că viața umană a existat încă din epoca neolitică "Perioadă în care s-au așezat în spațiul
cuprins între Dunăre și Olt, până dincolo de dealurile Drăgășanilor, cele dintâi comunități
atrase de condițiile de viață deosebit de avantajoase oferite de mediul natural. Aceste
comunități aparțineau culturii "Vădastra II (mileniul al IV-lea înainte de Christos), care
caracterizează neoliticul mijlociu, după cum o dovedesc descoperirile de la Vădastra, Celei,
Orlea, Crușovu, Studina, Vlădila. Aceste aprecieri aparțin prof, universitar Octavian Toropu și
prof. Corneliu Tatulea și sunt menționate în lucrarea "Sucidava- Celei" apărută în anul 1987.
Dovezi certe din zona Tia Mare care să susțină ideea celor doi autori lipsesc, pentru că
zona fiind considerată ca lipsită de importanță arheologică nu a fost cercetată, iar eventualele
urme de viață veche descoperite accidental, nu au fost nici păstrate, nici studiate .
Și totuși, în anul 1977 Col. dr. în istorie Cristian Vlădescu și arheologul Neculai Moghior
de la Muzeul Militar Național, au făcut investigații sumare în scopul de a depista o fortificație
română presupusă a fi existat pe raza Comunei Tia Mare, fortificație care este menționată în
lucrări, atât de către istoricii noștri (Fotino, Alex. Odobescu, Grigore G.Tocilescu, prof. doctor
docent Dumitru Tudor și alții), precum și de către unii istorici străini, printre care Jean
A.Vaillant, în lucrarea "Roumanie". Cu această ocazie s-au făcut săpături în trei puncte, în
care informațiile localnicilor indicau prezența multor fragmente de ceramică în stratul arabil .
Primul punct a fost în zona "Fântâna de sub coastă", unde s-au găsit fragmente de
ceramică romană, în special cele de buză de oale și un fragment de ulcică, apreciindu-se de
către cei doi specialiști că sunt cele cunoscute pentru tipul de ceramică romană din sec. II
d.Ch. Investigațiile fiind foarte sumare, specialiștii nu s-au putut pronunța asupra existenței
unei așezări umane în această zonă.
Un alt punct cercetat este situat în zona "Fântâna de rezervă" (la 5 km vest de satul
Doanca și la 2 km sud-vest de fosta bază de recepție a porumbului a C.A.P. Tia Mare). Aici,
într-un perimetru de aproximativ două hectare apar la suprafață numeroase fragmente
ceramice, țigle romane și bucăți de calcar. La săpăturile efectuate a apărut temelia din piatră
de calcar, lată de 0,55 m a două ziduri între care s-a observat existența unul nivel de călcare
cu numeroase fragmente de cărămici, țigle cu incizii în cruce pe margine, olane și ceramică
romană. Lângă zid, pe una din laturi au apărut fragmente dintr-un vas mare roman, databil din
sec. al II-lea după Christos. Complexul reprezentând o locuință dintr-o așezare romană,
probabil "vicus" (la romani vicus = străzi, curți, sate); are un singur nivel de locuire situat
între 0,20 m și 0,35 m adâncime și întins pe o suprafață de 150 x 200 m, datând din secolele
II-III d.Ch. și situat în drumul interior Celei (Sucidava) - Tia Mare, pe Olt.
Un al treilea sondaj a fost efectuat pe un dâmb situat în vechea luncă inundabilă de pe
malul stâng actual al râului Olt, în punctul numit "Săliște" sau "La Cetate", punct care, după
cum rezultă din studiul hărților vechi, a fost pe malul drept al Oltului. Dâmbul menționat are
formă dreptunghiulară cu laturile mari de 150 și cele mici, puternic erodate de apele Oltului,
de aproximativ 60 m. La săpături au apărut cărămizi, țigle sparte și fragmente de ceramică
romană din sec. al II-lea d.Ch., iar la mijlocul unei secțiuni a apărut o groapă lată de 1,50 m și

57
adâncă de 2,0 m cu multe lupe metalice și alte resturi provenind, probabil, de la un atelier de
fierărie. La capătul sudic al secțiunii a apărut o altă groapă lată de l,20 m și adâncă de 5,20 m
cu un conținut asemănător. Fragmente de cărămizi și țigle prezintă urme de ardere secundară.
Tot aici s-au găsit fragmente de "Terra sigillata" (vase din pastă fină de lut, turnată în tipare
înainte de ardere, lucrate frumos și bogat decorate, cu modele, care fac corp comun cu pereții

58
vasului, dar sunt în relief; la suprafață au strat de lac strălucitor și transparent de culoare roșie
sau maronie).
În ambele secțiuni nu a fost identificat nici un element de fortificație, dar se
concluzionează existența unui nou vicus roman pe raza comunei Tia Mare, la o distanță de 6-8
km de cel identificat în punctul "Fântâna de rezervă". În urma sondajelor făcute, col. Cristian
Vlădescu și arheologul Neculai Moghior au publicat o notă în revista "Studii și materiale de
muzeografie și istorie militară" nr.11/1978, din care am extras datele de mai sus și în
încheierea căreia autorii concluzionează: "Ne propunem, pentru a completa informația, să
revenim cu noi sondaje în punctul "Săliște" și împrejurimi, pentru a afla dacă în zonă a existat
sau nu o fortificație romană, cum poate ar fi fost firesc pe distanța dintre Islaz și Slăveni".
Investigațiile făcute de Muzeul Militar Național, deși sumare, chiar dacă nu au avut ca
rezultat descoperirea fortifi-cației romane, au importanța lor prin stabilirea poziției celor două
vicusuri romane pe raza comunei Tia Mare - unul în zona "Fântâna de rezervă", altul în zona
"Săliște" din lunca Oltului; iar faptul că în finalul notei publicate, arheologii își propun să
revină, nefiind convinși că pot considera investigațiile încheiate, ne conduce la ideea că sunt
suficiente argumente, care obligă la continuarea cercetărilor și căutărilor arheologice.
De asemenea, faptul că prof. Octavian Toropu, coordonatorul lucrărilor arheologice din
fostul Territorium Sucidavense, la insistențele autorilor prezentei lucrări, și-a propus să prindă
în planul de cercetări arheologice deschiderea unui șantier la Tia Mare, este o dovadă că zona
respectivă a început să devină importantă din punct de vedere arheologic.
Schița dispunerii pe raza comunei Tia Mare a punctelor; în care au fost descoperite
diferite vestigii ale trecutului, vine în sprijinul cercetătorilor arheologi. La acestea se mai
adaugă ulterioare informații de la localnici, care pot completa numărul punctelor istorice de
pe raza comunei.
Descriem pe scurt și celelalte locuri de pe raza comunei Tia Mare, în care informațiile
locale susțin că s-au scos la suprafață unele vestigii ale trecutului .
Astfel, la vest de satul Ordoreanca a fost scos la suprafață un văscior (amphoridion), care
a fost preluat de Muzeul Theodor Aman din Craiova, apoi în Muzeul Național de Istorie al
Olteniei sau chiar de Muzeul Național de Istorie din București.
În zona "Măgura Drăghina" (Drăghiii) cu ocazia săpării unui canal de evacuare al
sistemului de irigații, a fost scos la suprafață, susțin informațiile orale locale, un capac de
sarcofag din piatră (probabil calcar de Vrața). Nu s-a insistat pentru a fi adus la suprafață și
sarcofagul care, prin obiectele din interior și eventuale inscripții, ne-ar fi furnizat informațiile
necesare pentru a se putea concluziona dacă sarcofagul a fost al unei personalități romane,
având în vedere că a fost găsit la distanța de aproximativ 2,5 - 3,0 km de vicusul din zo-na
"Fântâna de rezervă" sau a unei personalități cumane, știut fiind faptul că acest popor migrator
ridica pe mormintele căpeteniilor movile mari de pământ.
Capacul Sarcofagului a fost din nou acoperit cu pământ, fără a se marca locul, în acest fel
fiind pierdut.
În lunca Oltului în zona "La măgură" a apărut la suprafață un schelet de om și pentru că
nu au fost anunțați specialiștii, nu s-a putut data și în prezent nu se știe dacă scheletul mai
poate fi reconstituit .
Tot în lunca Oltului în zona "Balta Cacaleți", cu ocazia amenajării terenului pentru
orezăria fostei cooperative agricole de producție, au fost scoase la suprafață cranii și alte oase
omenești. În mod sigur a fost vorba de un cimitir, dar pentru că nici în acest caz nu au fost
chemați specialiștii, nu se poate preciza vechimea. Este foarte probabil ca să fie cimitirul
fostului sat Cacaleți, care exista în secolul al XVIII-lea în această zonă .
Chiar în satul Tia Mare, în locul numit "La măgură" după informațiile orale date de
bătrânii satului, se poate susține că au existat sau încă mai există unele semnale de la
strămoșii noștri.
Multe dintre aceste vestigii s-au pierdut fie din cauze naturale, fie din cauza omului și
aceasta confirmă cât de actuale sunt susținerile Profesorului universitar arheolog,

59
academicianul Alexandru Odobescu: "Vai, bietul Județ Romanați număra multe locuri de
acelea, unde, printre dărâmături de ziduri și printre movile, plugarii și salahorii dezgropau pe
dibuite obiecte de pe placul vornicului. Așa s-au făcut pe atunci săpături la Reșca lângă
Caracal, la Celei, la Slăveni și prin alte locuri ale Județului Romanați, sfărâmând și risipind
urme prețioase ale vechilor așezăminte romane din acel colț al țării, însemnat pentru eternitate
cu ștampila colonilor romani din Dacia". (Al.I.Odobescu - Antichitățile Județului Romanați)

60
 Având precizată vechimea celor două așezări omenești de pe raza comunei - secolele II-
III d.Ch. - perioadă de timp în care s-a cristalizat poporul român, considerăm necesar a face o
incursiune scurtă în istorie pentru a aminti cititorilor principalele evenimente istorice
petrecute, care au determinat formarea poporului român. Aceasta pentru că istoria comunei nu
poate fi înțeleasă decât dacă este încadrată în întreaga istorie a țării, în istoria noastră
națională, mai ales că așezarea omenească de la Tia Mare s-a format și s-a dezvoltat odată cu
poporul român, așa cum rezultă din investigațiile arheologilor de la Muzeul Militar Național.
Redăm textul integral al noteii întocmite asupra sondajelor efectuate la Tia Mare în anul
1977 de către arheelogii de la Muzeul Militar Național - col.dr. în istorie Cristian Vlădescu și
Neculai Moghior, notă publicată în revista "Studii și Materiale de Muzeografie și Istorie
Militară nr.11 /1978.
Notă asupra sondajelor efectuate la Tia Mare, județul Olt
Pentru depistarea unei fortificații romane presupusă pe raza comunei Tia Mare (jud. Olt)
am efectuat o periegheză la începutul lunii noiembrie 1977. Cu acest prilej, după indicațiile
localnicilor, am săpat trei puncte în care informațiile indicau prezența fragmentelor de
ceramică romană în stratul arabil.
Primul punct cercetat se află la vest de localitate, în fața Stațiunii de Mașini Agricole,
situată pe drumul ce se desprinde din șoseaua Izbiceni — Caracal în dreptul Căminului
cultural. De la S.M.A. pornește, perpendicular pe drumul amintit, un drum, de tarla ce leagă
Movila Măgarului de Măgura Drăghinii, aflată la circa 8 km vest de acest punct. La Măgura
Drăghinii, s-a descoperit cu prilejul executării unui canal de irigații un capac de sarcofag și
cîteva obiecte, dispărute ulterior.
Pe rigola vestică a acestui drum, profesorul Pîrvan Florea, săpînd cu elevii pentru
amenajarea drumului de tarla, ne-a informat că a găsit 3 ziduri de cărămidăi orientate est-vest,
de unde a recoltat și fragmente de ceramică presupusă romană. Pentru a nu deteriora

61
obiectivul nu a continuat săpătura, acoperind locul. Configurația terenului și lucrările agricole
nu au permis marcarea vizibilă a punctului respectiv.
Cercetînd acest punct, la circa 100 m de S.M.A., s-a trasat o secțiune, orientată nord-sud,
lungă de 6 m și lată de 0,60 m. în partea sudică a secțiunii la adîncimea de 0,20 m a apărut o
platformă pavată cu un rînd de pietre de rîu, de mici dimensiuni. Platforma era lată de 0,60 m,
groasă de 0,10 m și avea margini înălțate tot cu piatră de rîu, late de 0,10 m. Această
platformă s-a dovedit a fi temelia zidului unei construcții moderne. La nord de ea, în stratul de
pămînt brun aflat între 0,40 m—0,60 m adîncime s-au găsit fragmente ceramice amestecate,
moderne și romane, din pastă roșie și cenușie. Sub acest strat se află pământul neumblat.
Pentru control am și adâncit secțiunea pînă la 1,20 m fără a găsi nimic deosebit. Studiind
configurația terenului am ajuns la presupunerea că ceramica, romană ar putea proveni prin
alunecare de pe panta unui platou situat-la circa 100 m vest de punctul sondat, platou pe care
se află la suprafață fragmente de ceramică romană. Din cauza culturilor agricole existente aici
nu am putut extinde cercetările și pe platoul amintit.
Fragmentele de ceramică romană descoperite, în special cele de buză de oale ca și un
fragment de ulcică sînt cele cunoscute pentru tipul de ceramică romană din secolul II e.n.
aflată pe toată suprafața câmpiei romănățene.
Un, alt punct cercetat se află pe terenurile C.A.P. Tia Mare la aproximativ 5 km vest de
satul Doanca (component al comunei Tia Mare) și 2 km sud de baza, de recepție a
porumbului din C.A.P. Tia Mare în locul numit „Fîntîna de la rezervă".
În această zonă, situată la nord de fîntîna amintită, la 400 m sud de stîlpul nr. 311 și la
circa 200 m vest de stîlpul nr. 312 de la rețeaua de înaltă tensiune, pe o porțiune de circa. 2 ha
în arătură se observă numeroase fragmente ceramice, țigle romane și bucăți de calcar.
Terenul este plat și mărginit de o vale puțin adîncă înspre fîntînă și înspre vest, la nord și
la est fiind limitat de două drumuri de tarla ce se întîlnesc în colțul de nord-est al zonei
amintite.
Aici am efectuat trei secțiuni de sondaj. În secțiunea I nord, lungă de 22 m și lată de l m s-
a săpat pînă la adîncimea de 0,70 m, deși pămîntul neumblat apărea de la adîncimea de 0,40 m.
În secțiune, orientată est-vest, apare în caroul 3 la adîncimea de 0,20 m o temelie din
piatră de calcar, lată de 0,55 m, așezată direct pe pămînt, orientată NE—SV, iar în caroul 6,
temelia unui alt zid, de aceeași factură, pandantul primului. Între ziduri, situate la o distanță
de 6,80 m s-a observat existența unui nivel, de călcare cu numeroase fragmente de cărămizi,
țigle cu incizii în cruce pe margine, olane și ceramică romană.
Lîngă latura interioară a zidului vestic au apărut la adîncimea de 0,20 m fragmente dintr-
un vas mare, roman databil în secolul II e.n.
Complexul, teprezentînd o locuință dintr-o așezare romană, probabil vicus are un singur
nivel de locuire situat între 0,20 m și 0,35 m adâncime..
În secțiunea II S, trasată la 50 m sud de secțiunea anterioară și 50 m nord de Fîntîna de
la rezervă, lungă de 12 m și lată de 1 m, am găsit aceeași situație stratigrafică cu dărâmături
de cărămizi, olane și fragmente de ceramică. Sub stratul arabil la adîncimea de 0,15 m începe
nivelul de demolare gros de 0,20 m, pămîntul neumblat apărînd la aceeași adîncime ca și în
prima secțiune. La capătul estic al secțiunii apare, la adîncimea de 0,30 m, temelia unui zid
alcătuit din pietre de calcar așezate direct pe pămîntul lutos. În caroul 4, la adîncimea de 0,15
m și la 4,30 m vest de primul zid apar resturile unei alte temelii, pandantul zidului estic,
făcînd parte probabil din aceeași clădire.
Așezarea a putut fi delimitată și printr-o secțiune de control la 100 m vest de primele
două, de unde nu a rezultat nici un element de cultură materială, suprafața de 150 x 200 m
reprezentînd probabil un vicus din secolele II—III e.n. situat pe drumul interior Celei — Tia
Mare — pe Olt.
Un al treilea sondaj a fost efectuat pe un dîmb situat în vechea luncă inundabilă de pe
malul stîng al Oltului în dreptul comunei Tia Mare, locul fiind denumit de localnici „Săliștea''
sau „Măgura" și unde tradiția orală menționează o cetate. În vechime se pare că era situat pe

62
malul drept al Oltului care și-a schimbat albia între timp. Locul menționat are o formă
dreptunghiulară cu laturile lungi de cca 150 m orientate NS, iar cele scurte, puternic erodate
de apele Oltului au aproximativ 60 m. S-au trasat două secțiuni late de 0,50 m, una orientată
est-vest pe mijlocul laturii estice și alta orientată nord-sud pe latura nordică. În prima secțiune
lungă de 16 m apar, imediat sub stratul arabil, cărămizi, țigle sparte și fragmente de ceramică
romană din secolul II e.n. în profilul secțiunii, stratul vegetal are grosime de 0,15 m, iar
nivelul roman este cuprins între 0,15—0,40 m din care au fost scoase și materialele
arheologice menționate; de la 0,40 m—0,60 apare pămîntul neumblat. În a doua secțiune
stratul vegetal este mai subțire, de 0,05 m, datorită terenului în pantă, iar nivelul de locuire
merge pînă la adîncimea de 0,50 m, după care apare pămîntul neumblat. S-au descoperit
numeroase țigle, cărămizi, fragmente de ceramică roșie și cenușie provenite de la diferite vase
și amfore romane. La mijlocul secțiunii a apărut o groapă lată de 1,50 m și adîncă de 2 m cu
multe lupe metalice, cenușa și alte resturi provenind probabil de la un atelier de fierărie. Ea
capătul sudic al secțiunii a apărut o altă groapă lată de 1,20 m și adîncă de 3,20 m cu un
conținut asemănător cu al primei gropi. Fragmentele de cărămizi și țigle prezintă urme de
ardere secundară. Tot aici s-au găsit fragmente de terra sigillata și de vase de sticlă. În ambele
secțiuni nu a fost identificat nici un element de fortificație, ceea ce ne îndreptățește să
menționăm un nou vicus pe raza comunei Tia Mare la o distanță de circa 6—8 km de cel
identificat în punctul „Fîntîna de la rezervă".
Ne propunem, pentru a completa informația, să revenim cu noi sondagii în punctul
Săliștea și împrejurimi pentru a afla dacă în zonă a existat sau nu o fortificație romană cum
poate ar fi fost firesc pe distanța dintre Islaz și Slăveni.

CINE SUNTEM ? DE UNDE VENIM ?

Dacă sapi numai un pic în mine, /Dai de ei ne-ncovoiați de ani.

Dacă tai sub stânci și sub ruine / Dai în jos de Daci și de Romani .
Virgil Carianopol - Prezentă -
Literatura de specialitate ne informează că, la jumătatea primului secol înainte de Christos,
Imperiul Roman se apropia de apogeul său, având o mare întindere geografică, o mare putere
economică și o mare putere militară. Spre sfârșitul acelui secol, Imperiul Roman ajunsese
până la Dunăre, ocupând o parte din Dacia - Dacia Pontică - (Dobrogea de azi). În primul
secol după Christos, romanii au organizat repetate incursiuni la nord de Dunăre. Aici, la
Dunăre, Imperiul Roman s-a izbit de statul dac, recunoscut și el în acele vremuri pentru
puterea economică, organizarea și puterea militară, stat care era considerat ca fiind dușmanul
cel mai puternic pentru imperiu.
Spre sfârșitul secolului I d.Ch. la daci a ajuns rege Decebal, "priceput în ale războiului și
iscusit la faptă, știind când să năvălească și când să se retragă, meșter în a întinde curse, viteaz
în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere"-
Istoricul Cassius Dio.
Portretizându-1 pe regele dac, istoricul nostru Hadrian Daicoviciu arăta că Decebal a fost
un rege viteaz și ager, dârz și hotărât, lucid și tenace dar, mai ales, iubitor de țară și de popor
pentru care a luptat până la ultima clipă a vieții sale. Când a fost convins că înfrângerea nu se
mai poate evita, a preferat moartea în locul umilirii, în acest fel gândindu-se probabil, că face
un serviciu poporului său, lăsându-i deschisă calea spre împăcare și înțelegere cu romanii.
Profesorii Constantin C.Giurăscu și Dinu C.Giurăscu scot în evidență faptul că prin
calitățile sale, Decebal a izbutit să refacă unitatea politică a dacilor, autoritatea lui întinzându-
se peste tot ținutul dintre Tisa, Dunăre și Nistru. În anul 98 d.Ch. s-a urcat pe tronul
Imperiului Roman, împăratul Traian, pe care istoricii îl prezintă parcă născut pentru a fi un
conducător de excepție, dotat cu calități deosebite, care a determinat dezvoltarea și întărirea
ca întindere geografică, putere economică și putere militară a imperiului. Traian era un

63
conducător priceput și un bun administrator, recunoscut pentru spiritul de dreptate de care era
stăpânit, de fermitate în respectarea legilor, pretinzând tuturor să le respecte. Era un mare
comandant și cunoștea toate secretele artei militare din acea vreme. Ca militar, era
întotdeauna alături de soldații săi, suportând împreună cu ei toate greutățile impuse de
campaniile militare, fapt pentru care și-a atras din partea armatei sale dragoste, respect și
atașament total.
Portretele celor doi mari bărbați, Traian și Decebal, l-au inspirat pe poetul Ioan Nenițescu
în compunerea versurilor intitulate "Pui de lei" :
E vița noastră făurită / De doi bărbați cu brațe tari
Și cu voința oțelită, / Cu minți deștepte, inimi mari .
Și unu-i Decebal cel harnic (falnic) / Iar celălalt Traian cel drept
Ei, pentru vatra lor, amarnic / Au dat cu-atâția dușmani piept"
Pentru aceste versuri compozitorul Ionel Brătianu a compus muzică de imn care se cântă
de mulți ani și în satele comunei Tia Mare la marile sărbători și comemorări naționale. De la
urcarea sa pe tron, Traian a fost stăpânit de dorința de a transforma Dacia în provincie romană,
pentru că vedea în Decebal pe cel mai de temut dușman al imperiului; la aceasta se mai
adăugau și alte argumente, care justificau dorința împăratului de a-1 distruge pe Decebal.
Marele nostru învățat N. Iorga nu limita motivarea expediției lui Traian în Dacia ca fiind
determinată de "ambiția și setea de glorie" a împăratului. În lucrarea "Locul românilor în
istoria universală" el menționează următoarele: "Opera lui Traian la Dunăre trebuie pusă în
legătură cu o mare necesitate de atunci a conglomeratului roman și mai ales cu tot trecutul de
pătrundere romană în Orient, începând din cele mai vechi timpuri. Am mai spus că Decebal,
rege dac, nu este doar rege al dacilor; el reprezintă frontul barbar în fața puterii militare a
Romei. A-l ataca, a-i ocupa citadela transilvană, ce domina câmpiile dunărene, înseamnă a
sfărâma acest front. Astfel cele două expediții ale lui Traian capătă o însemnătate de istorie
generală în loc de a fi o acțiune eroică într-un cerc strict limitat". Acestea au fost motivele
care l-au determinat pe Traian ca, în primăvara anului 101 d.Ch. să pătrundă cu armatele sale
în Dacia și după o luptă câștigată la Tapae (probabil Tăpia de azi de lângă Caransebeș), să se
apropie de Sarmisegetusa. Ulterior în lupta de la Adamclisi, Traian a reușit să respingă peste
Dunăre armatele lui Decebal, care pătrunseseră în Dobrogea pentru a îndepărta ostilitățile de
capitala Daciei.
Decebal s-a văzut nevoit să trimită o solie de pace la Traian, dar acesta i-a respins cererea.
În cele din urmă Decebal, apreciind pericolul, s-a prezentat personal la adversarul său,
solicitându-i pacea. Condițiile păcii impuse de Traian au fost aspre și umilitoare pentru
Decebal, ele arătând că adversarul său nu a renunțat la planurile sale, de a transforma Dacia în
provincie romană.
Ceea ce ne interesează foarte mult pe noi, locuitorii comunei Tia Mare, este faptul că în
urma păcii acordate de Traian lui Decebal după primul război daco-roman, deci chiar la
începutul sec.II d.Ch., Traian a anexat imperiului său o parte din Dacia, adică Oltenia (partea
de șes în care este situat și satul Tia Mare), Muntenia, partea de sud a Moldovei și Banatul.
Din această perioadă datează așezările omenești (cele două sau trei vicusuri romane), care au
rezultat în urma investigațiilor făcute de arheologii Muzeului Militar Național din București.
După cum susțin mulți istorici, Traian urmărea în continuare să supună Dacia și s-o
transforme în provincie romană, iar Decebal nu se împăca deloc cu condițiile aspre de pace
impuse de Traian și nu după mult timp le-a și încălcat. În vara anului 105 d.Ch. Traian a trecut
Dunărea cu o armată pe podul, construit în acest scop la Drobeta și cu o alta pe la Oescus -
Celei. După mai multe lupte crâncene armata lui Decebal a fost definitiv înfrântă, iar regele ei,
împreună cu alte căpetenii s-a sinucis, preferând moartea în locul supunerii și prizonieratului.
Capul lui Decebal a fost trimis la Roma pentru a vedea senatul și întregul imperiu că a pierit
cel mai puternic dușman al său din ultimul secol, iar pentru cinstirea victoriei asupra Daciei,
s-au organizat vestitele serbări romane, care au durat 125 zile și care au întrecut prin măreție,
tot ceea ce se organizase până atunci.

64
 Tot pentru cinstirea victoriei, în Dobrogea, la Adamclisi, pe locul luptei din primul război
daco-roman, s-a înălțat monumentul comemorativ Tropheum Traiani, iar la Roma a fost
înălțată Columna lui Traian, adevărată carte de istorie a poporului nostru, așezată în forumul
construit de împărat și împodobită de sus până jos de un șir continuu de sculpturi (183 buc),
care reprezintă scene din cele două războaie dintre romani și daci.

Fig. 42. Traian și solii dacilor

În urma înfrângerii lui Decebal, Traian a luat o mare pradă în aur, argint și alte bogății, cu
care a scos imperiul din criza în care se afla. Pe lângă bogății, a luat arme și mulți prizonieri
de război, pe care i-a folosit la diferite construcții militare necesare următoarelor campanii.
Dar cea mai însemnată măsură pe care a luat-o Traian, după victoria obținută în cel de-al
doilea război daco-roman, a fost ocuparea și anexarea la Imperiul Roman a unei mari părți a
Daciei, pe care a organizat-o din punct de vedere administrativ conform intereselor imperiului.
Concomitent, a început și colonizarea, aducând coloniști din întregul imperiu, nu numai de la
Roma, toți fiind vorbitori ai limbii latine. Un rol deosebit în colonizare l-au avut soldații, care
terminau serviciul militar și care, atrași de bogățiile Daciei, rămâneau acolo unde-și terminau
serviciul militar și erau împroprietăriți. Procesul acesta a durat 170 ani și pe tot timpul

65
ocupației romane, populația daco-romană se îmbogățea continuu cu noi elemente romane sau
romanizate.
Colonizarea a fost mai puternică în zona de câmpie, în special, în sudul Olteniei, precum
și în teritoriile orașelor și castrelor și mai slabă în zonele sărace pentru agricultură. Din aceste
considerente istoricul nostru Dimitrie Onciul a făcut următoarea reflecție: "Fericita Oltenie a
fost, atât prin așezare, cât și prin condițiuni etnografice și politice, ca și menită de la soartă să
fie cetatea românismului. În ea prinse rădăcină, din ea crescu în urmă statul național al
românilor". Trebuie menționat faptul că, pe tot parcursul colonizării populația autohtonă a fost
întotdeauna preponderentă, mai ales la sate și în zonele mai sărace. Argumentând afirmația că
procesul colonizării a fost mai puternic la orașe, din care cauză ele au devenit adevărate centre
de difuzare a civilizației superioare romane, a unui mod de viață favorabil care a câștigat
populația locală, în lucrarea "Sucidava - Celei", prof. O.Toropu și C.Tatulea arată: "La
Sucidava în sec. II-III d.Ch. se aflau coloniști romani și romanizați, soldați din garnizoana
militară și veterani stabiliți aici după "lăsarea la vatră", toți purtători ai civilizației romane, ai
modului de viață roman și vorbitori ai limbii latine, pe care le-au transmis și autohtonilor".
Totodată, Sucidava, se menționează în lucrare, a exercitat o puternică influență pe
multiple planuri, asupra populației locale din așezările circumscrise în Territorium
Sucidavense, unde cercetările arheologice au scos la iveală elemente de cultură materială și
spirituală, care sunt în marea lor majoritate de factori și de origină romană, precum și multe
inscripții, scrise cu alfabet latin în limba latină". Elemente ale influenței exercitată de
Sucidava asupra populației existente atunci în zona Tia Mare, le constituie fragmentele de
"terra sigillata", lupele metalice rezultate la sumarele investigații făcute de arheologii
Muzeului Militar Național în cele trei puncte de pe raza comunei, precum și văsciorul
(amphorionul) descoperit la Doanca și aflat acum în patrimoniul arheologic al Muzeului de
Istorie al Olteniei.
Așadar, concomitent cu colonizarea s-a desfășurat și procesul de romanizare, adică s-au
impus noii provincii, Dacia, obiceiurile, cultura, modul de organizare, instituțiile și civilizația
romană. Acest proces a reușit mai mult la orașe, acolo unde și colonizarea a fost mai intensă.
La sate, unde populația autohtonă forma majoritatea, procesul de romanizare s-a desfășurat
mai greu. Treptat însă, coloniștii au început să populeze și satele, fiind atrași de calitatea bună
a pământului. Ei și-au construit câte o "villa" (gospodărie, fermă, conac), în jurul căreia capii
coloniștilor și muncitorii care îi serveau, își construiau locuințe și încetul cu încetul, acestea se
dezvoltau până lua ființă un nou vicus (cartier, sat) sau un nou pagus (ținut, canton).
Populația geto-dacă din Oltenia, deci și cea din zona noastră a trecut sub ocupație
romană, încă din anul l02 d.Ch., în urma păcii încheiată după primul război dintre romani și
daci. Această populație făcând parte din poporul dac învins, a trebuit să suporte unele
condițiuni destul de grele impuse de ocupant: s-au făcut transplantări de populație dintr-o
zonă în alta; anumite teritorii strategice pentru apărarea Daciei ocupate, precum și locurile
roditoare distribuite coloniștilor au fost evacuate, iar populația băștinașă a fost împinsă în
regiunile de munte și de deal mai sărace, unde agricultura, pomicultura și păstoritul le
asigurau condiții de viață mai modestă. Aceste condiții impuse de ocupanți, este foarte
probabil că le-a suportat și populația geto-dacă din zona noastră, având în vedere faptul că aci
era limita teritoriului dac ocupat și deci, era o zonă strategică de apărare și în plus, era zona cu
cel mai fertil pământ, care probabil că a fost repartizat coloniștilor.
Cu toate măsurile luate de romani, în zona de câmpie a rămas totuși populație băștinașă
destul de numeroasă, iar procesul de romanizare a prins rădăcini puternice tocmai pentru că,
era purtător al unei civilizații superioare .
Deși despre daci, despre viața și limba lor, istoriografia noastră deține foarte puține date
(nu se cunosc decât aproximativ 160 cuvinte de origine dacă), puțină toponimie și puțină
onomastică, istoricii sunt unanimi în a susține că dacii alcătuiesc baza etnică a poporului
nostru, pentru că grosul populației din Dacia ocupată l-au format ei.

66
 În ceea ce privește rolul coloniștilor de limbă latină în formarea poporului român tot ei,
istoricii, consideră că ocupă locul al doilea pentru că au fost inferiori ca număr față de
populația autohtonă, dar ocupă primul loc în ceea ce privește formarea limbii poporului, care
a rezultat din amestecul acestora cu autohtonii. Specialiștii susțin că limba noastră este o
limbă latină și că deține cel mai mare număr de cuvinte de origină latină dintre toate limbile
romanice, mai multe chiar decât limba italiană; chiar și numele poporului nostru este luat de
la romani. Așadar, poporul nostru are cele mai mari și cele mai scumpe moșteniri de la romani:
numele și limba.
Formarea poporului și a limbii române au inspirat pe mulți poeți, care au redat aceste
procese prin construcții poetice de o rară frumusețe. Amintim pe "Bardul de la Mircești",
Vasile Alecsandri cu: "Latina gintă e regină / Într-ale lumei ginte mari", pe G. Sion cu: "Mult
e dulce și frumoasă /Limba ce vorbim", versuri pe care le-au învățat toate generațiile de copii
încă din primele clase ale școlii. Amintim pe Alecsei Mateevici cu:
"Limba noastră-i limbă sfântă / Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng și care-o cântă / Pe la vatra lor țăranii"
Îl amintim pe Liviu Bratoloveanu, care arată în a sa "Istorie" că în noi, românii "ard-
adânc din primul nostru veac /O flacără Romană și-o inimă de dac". Pe Emil Manu cu:
"Limba română-i lege din vecie" în care ne spune că: "de sub fiecare piatră veche /
Auzi galopul cailor de daci". Pe Vlaicu Bârna care adresându-se "Patriei" îi declară:
"Așa te știm: daco-romană țară / De castre și cetăți durate-n piatră,
Cu brațe de viteji ce apărară / Străbunul grai și focul viu din vatră".
Nu trebuie să omitem pe Victor Eftimiu, care în câteva versuri face chintesența limbii
române :
"Carpatul ți-a fost leagăn și amvon, / Recolte minunate îți destină
Vestigiul dac și farmecul slavon, / Înfipte-n armătura ta latină"
Nici pe Geo Dumitrescu cu "Inscripție pe o piatră de hotar" și nici pe Nichita Stănescu,
care prin acel "Patria mea este Limba română", a exprimat toate simțămintele sale față de
limbă. Nu putem să nu-1 amintim aci pe prof. Jean A.Vaillant, un prieten al poporului român,
care în lucrarea sa în trei volume dedicată României, intitulată chiar "La Roumanie" și editată
în anul 1844, referindu-se la limba românilor spunea: "Limba lor de aur este o melodie antică,
un titlu de mare noblețe".
În timpul simbiozei daco-romane pe teritoriul Daciei, proces care a dus treptat la nașterea
poporului român, populația autohtonă dacică și coloniștii romani sau romanizați au muncit
împreună la exploatarea bogățiilor naturale, la cultivarea pământului și la creșterea animalelor.
Chiar pe Columna lui Traian sunt scene, în care se văd legionari (soldați) romani, care seceră
grâul, scene pe care specialiștii le consideră a fi în Câmpia Romanațiului, iar o altă sculptură
îi prezintă muncind la exploatarea pădurilor Daciei.
Populația daco-romană a dezvoltat meșteșugurile, prelucrând fierul, arama și plumbul.
Existența acestor meșteșuguri și pe meleagurile noastre a fost atestată de lupele metalice, de
cenușa și de alte resturi ce provin de la un atelier de fierărie scoase la iveală de investigațiile
făcute de către arheologii Muzeului Militar Național. De asemenea, populația daco-romană a
dezvoltat olăritul, construcțiile etc.
Nu deținem în prezent informații arheologice care să ateste existența unor așezări
omenești pe meleagurile actualei comune Tia Mare (mai vechi), în afara celor a căror
existență a fost confirmată de aceleași investigații arheologice ale Muzeului Militar Național
și care datează din timpul simbiozei daco-romane (sec.II-III d.Ch.), dar este foarte probabil că
ele au existat și tot foarte probabil este ca populația acestora să fi fost împinsă spre munte de
către ocupanții romani .
Imediat după cucerirea Daciei, în scopul transformării ei pentru totdeauna într-o provincie
a imperiului, romanii au început construirea unor artere de circulație, precum și a unor castre
și cetăți de-a lungul drumurilor. Arterele de circulație erau necesare atât la exploatarea

67
bogățiilor Daciei, cât și la apărarea provinciei în fața atacatorilor, formați în special din dacii
liberi .
În lucrarea “Oltenia Romană" apărută în Editura Academiei Române în anul 1968, prof.
doctor docent Dumitru Tudor referindu-se la drumurile romane, menționează :"Mult mai bine
păstrat este drumul Oltului. El se vede în regiunea de câmpie pas cu pas și lasă la suprafața
terenului o dâră de pietriș alb, răscolită de tractoare. Între Romula și Dunăre formează două
artere; una urmează fidel malul drept al Oltului până la Islaz, iar alta taie în linie dreaptă
câmpia romanațeană până la Sucidava. De la Romula și până în Transilvania mergea o singură
ramură pe malul drept al Oltului".
După ce menționează cei patru stâlpi miliari (stâlpi sau pietre plantate din milă în milă
pentru marcarea distanței; mila terestră = 1609,344 m; mila maritimă = 1851,85 m. După alte
dicționare stâlpii miliari erau plantați pe drumurile publice romane la interval de 1000 pași
romanici 1481,50 m), descoperiți pe acest drum la Băbiciu, Gostavățu, Copăceni și Sucidava,
stâlpi care demonstrează că drumul a fost reparat și modernizat de împărații Septimius
Severus, Maximus și Constantin cel Mare. Autorul lucrării menționate precizează: "În
vecinătatea tuturor așezărilor romane prin care trece, drumul este flancat pe o distanță de
aproape 1 km de numeroși tumuli funerari" (monumente funerare ale unor persoane marcante,
formate în special din movile de pământ).
Precizăm că în centrul satului Tia Mare în punctul numit “La Măgură” (punctul este
marcat pe schema rețelei stradale fig. 5) se află o movilă artificială. Fără să avem dovezi cu
care să probăm, presupunem că aci a fost un astfel de tumul funerar, movila afându-se la
aproximativ 1 km distanță de drumul Oltului descris de prof. dr. doc. Dumitru Tudor.
Supunem această ipoteză arheologilor autorizați, pentru a-și propune eventuale investigații.
După unele informații orale, movila ar fi fost mult mai mare, dar s-a luat pământ din ea
pentru a-1 folosi la construcțiile din jur.
Bătrânii satului susțineau prin deceniul al IV-lea al acestui secol că în acest loc, noaptea
uneori, ieșeau flăcări de foc din pământ, iar alteori își făcea apariția argintul viu (mercurul),
semn nu prea bun pentru cel care-1 vedea. O altă variantă era că "La măgură" în unele nopți
jucau banii (apăreau monede vechi în mișcare).
Cineva conștient de necesitatea păstrării intacte a urmelor trecutului a lansat știrea că cei
care vor săpa movila pentru a găsi monede sau pentru a lua pământ, vor fi paralizați și loviți
de multe boli. De atunci nu a mai săpat nimeni, dar nici nu s-a mai spus că s-au văzut jucând
bani, că cineva a găsit bani la măgură sau că s-a mai arătat argintul viu .
Revenind la lucrarea "Oltenia romană", prof. Dumitru Tudor referindu-se la drumul de pe
Olt mai arată: "Ramura de pe Olt, între Romula și Dunăre, începe la Islaz și continuă spre
nord până la Reșca, prin Rusănești, Băbiciu, Brezuica, Gostavățu, Slăveni șl Hotărani
(Jud.Olt). Între Islaz și Scărișoara (Jud. Olt) drumul a fost distrus în întregime de Olt. Se
păstrează bine între Slăveni și Hotărani și în unele locuri traseul lui se confundă cu al șoselei
moderne. Localnicii îl numesc azi "drumul de piatră". Acest drum era o arteră militară, pur
strategică a limesului alutan (linia de întărituri militare de pe Olt), pe când cea dintre Romula
și Sucidava era o cale economică. Pentru aceasta el a fost mereu îngrijit și refăcut de împărații
al căror nume e înscris pe stâlpii miliari".
Argumentul în plus pe care îl aducem pentru susținerea ideii că drumul roman de pe Olt a
fost distrus aproape în întregime, este faptul că în această zonă așezările omenești în
antichitate și mai târziu, Izbiceni, Tiha, Crăcenii Danciului (situat cam pe locul barajului
actualei hidrocentrale Cilieni) și altele erau în lunca Oltului și acest drum trebuia să treacă
prin ele sau prin apropierea lor. Cum așezările au fost distruse sau strămutate din cauza apelor
Oltului, care s-au revărsat ori s-au deplasat spre vest, odată cu ele a fost distrus și drumul.
Din studiul făcut asupra documentelor cartografice (hărților) vechi rezultă că în zona Tia
Mare, drumul roman al Oltului s-a menținut până prin anul 1791.
Drumul roman de pe valea Oltului având un rol strategic, lega localitățile și castrele
romane construite pentru cerințele de apărare împotriva atacurilor din afară. Linia de apărare

68
organizată pe valea Oltului formată din castre și cetățui, rolul prim avându-l castrul de la
Slăveni, reconstruit și transformat în garnizoană mai mare în anul 205 d.Ch. de către
Septimius Severus, a fost numită mai târziu de către istorici "Limes Alutanus", de la
denumirea veche a Oltului "Aluta” și începea la Islaz. Construirea lui a fost începută de
Traian, după primul război daco-roman și desăvârșită de împăratul Hadrian, care a inspectat
de două ori valea Oltului. Cităm tot pe prof. Dumitru Tudor din aceeași lucrare "Oltenia
romană" care se referă la linia de fortificații: "în zona de câmpie castrele sunt apropiate,
uneori duble sau triple, mai mari și puternic fortificate. În apropierea lor au fost identificați
numeroși vici și pagi" (așa cum au fost identificați în zonele Săliște, Fântâna de rezervă și
probabil Fântâna de sub coastă n.n. În continuare, se menționează în lucrare că pe Olt au fost
identificate două castre la Islaz, unul la Slăveni, două la Reșca, unul la Enoșești etc.
Referindu-se la Tia Mare, distinsul profesor în capitolul "Fortificații, lucrări militare și armata
provinciei", susține că nu se poate stabili cu precizie dacă la Tia Mare există o cetate romană,
fiindcă terenul e mult răvășit (Este vorba de zona "Fântâna de rezervă" n.n.). În schimb peste
Olt în fața comunei e o fortăreață romană de mărimea 30 m /30 m cu șanț și val.
Castrul de la Tia Mare nu a fost încă identificat, dar mai mulți istorici și arheologi îl
menționează. Unii dintre ei consideră că aici ar fi fost chiar o cetate (garnizoană) mai mare -
Antonina - de la care și-ar fi luat numele și Tia, construită din ordinul Împăratului Antoninus
Caracalla, dat în anul 214 d.Ch., când a vizitat Dacia, pentru că garnizoana Slăveni nu mai
putea asigura paza frontierei pe Olt pe o distanță de aproape 50 km între Slăveni și Islaz.
Dintre arheologii care au scris despre Tia Mare, vom aminti pe Alexandru I. Odobescu,
academician și profesor universitar, primul profesor de arheologie din țară care a inițiat
primele cercetări sistematice de arheologie de la noi.
Difuzând în întreaga țară un chestionar, el a cules informații prețioase despre existența
obiectivelor arheologice, pe baza cărora a organizat investigațiile de specialitate. S-a ocupat în
mod deosebit de antichitățile Județului Romanați, elaborând chiar o lucrare cu acest titlu în
cadrul căreia, pe baza răspunsurilor primite la întrebările chestionarului său, a întocmit o hartă
a județului pe care a figurat cu caractere de litere diferite localitățile, de la care s-au primit
răspunsuri asupra existenței vestigiilor trecutului și cu alte caractere de litere, localitățile care
nu au confirmat existența de vestigii, localitățile care nu au trimis răspunsuri, nu au fost
figurate pe hartă. Pe această hartă sunt figurate și satele Tia Mare și Potlogeni, de aci
Alexandru Odobescu primind confirmări ale existenței obiectivelor arheologice.
În lucrare autorul descrie obiectivele arheologice, sistematizându-le pe căi de comunicație
pe care le descrie sumar. În prima parte înscrie aprecierile sale asupra localităților în care
există obiective. În continuarea lucrării Al. Odobescu redă pe scurt și conținutul informațiilor,
menționând și numele celor care au răspuns la întrebările chestionarului său. De la Tia Mare a
dat răspuns Th. Păsculescu, iar de la Potlogeni, I. Dădulescu.
Ua altă cale, și mai bine însemnata pe tiermulu stingu alu Oltului, apuca de la Islazu in susu spre
Carpati si trece prin Tii'a-mare, prin Potlogeni, prin Rusanesci, prin Scarisiora, prin Gostavețiu, prin
Slaveni, prin Stoenesci, prin Farcasie, prin Dobroslaveni, prin Falcoiu, prin Vladuleni, prin Sioperliția,
prin Brancoveni, prin Petr'a și Ienusiesci, prin Slatiore și Dranovetiu, si apoi pasa in susu din
Romanati in Valcea.
D’a lungulu acestei cai, domnitorii, sunt respandite și măguri și vechi cetăți. La Tii'a mare,(20)
Oltulu e cuprinsu intre ruinele a duoe vechi asiediaminte; la Potlogeni (21) este ua măgura mare, totu
așa de mare, ca cei’a pe care a deschis’o in Rusanesci (22) collegulu nostru d-lu Sturdzn, la 1872. Totu
din Rusanesci este și frumoasa stelă cu duoi lei culcați pa frontonulu ei, pa care sociia și libertulu
Fortunatu au ridicat’o lui Aelius Valens, unulu din cele mai mari monumente lapidarii ale museului
nostru și unulu din cela din urma venite intr’insulu. (23)
Din lucrarea lui A.I. Odobescu rezultă că la Tia Mare au fost două cetăți.
(20) De la Tii'a mare (plasa Oltului do josu) suntemu informați că: «la miazăzi de acesta comună,
care se învecinează la apusu cu Visiina, la nordu cu Potlogenii, la resaritu cu Uda si despre "miazăzi cu
Doanca-mare, se afla, peste Oltu, duoe cetati ca de siepte-dieci stânjeni lărgimea si in „depărtare de
acesta comuna ca de 400 stânjeni.“ (subsc. Th. Pasculescu.)

69
 (21) De la Potlogeni (plas’a Oltului de josu) ni se spune că se afla : „ua măgură forte mare, situata
spre appusu de acesta communa, in depărtare ca de 700 stânjeni in campia, anse fora sa se „scia de
cine este făcută seu pentru ce.“ (subsc. I. Dadulescu).

La sfârșitul lucrării profesorul arheolog a întocmit un "tabel sinoptic despre asediamentele

antice din Jud. Romanați” Am extras din acest tabel partea care se referă la localitățile noastre.

Menționăm că Al. Odobescu a elaborat lucrarea "Antichitățile Județului Romanați" în

anul 1878. În timpul care a trecut de la întocmirea lucrării sale, au mai fost descoperite și alte
dovezi ale trecutului nostru istoric.
Ni se poate reproșa că ne argumentăm lucrarea cu unele scrieri care, deși aparțin unor
specialiști, sunt depășite și nu pot fi concludente în susținerea existenței la Tia Mare a
castrului sau cetățuiei romane.

70
 Contraargumentul nostru este că acum 114 ani ruinele castrului sau cetățuilor, la care se
referă Al. Odobescu mai existau fie pe teren, fie în conștiința oamenilor care le-au văzut,
printre care și Th. Păsculescu. Nu trebuie să omitem faptul că în timpul scurs de la culegerea
informațiilor de către Al. Odobescu și până în prezent, Oltul a tot pendulat de la est la vest și
invers, iar apele sale s-au revărsat de mai multe ori, ocazie cu care ruinele cetăților au fost
erodate și acoperite cu aluviuni. Aceste elemente ne obligă să acordăm credit scrierilor
istorice mai vechi. Un îndemn la aceasta ni-1 fac aprecierile prof. dr. docent Dumitru Tudor
care în lucrarea "Orașe, târguri, sate în Dacia Romană" scria printre altele următoarele: "Pe
malul drept al Oltului, între Islaz și Scărișoara (zonă a teritoriului Sucidavei), s-au identificat
multe vetre și vechi sate romane. În decursul timpului, eroziunile Oltului au fost atât de
puternice și de adânci, încât ele au dispărut în mare parte, împreună cu drumul roman ce le
unea. Au rămas ceva urme la Doanca, Tia Mare, Cilieni".
În sfârșit îl cităm pe J. A. Vaillant, cărturar francez, care în perioada 1829-1840 a fost
profesor la București. În lucrarea sa în trei volume cu 1500 pagini, intitulată Roumanie el
arată:
“Pres de Caracalla est Antine ou Tia, dans laquelle quelques-uns ont voulu voir, ceux-ci une
nouvelle Antioche, ceux-lâ une nouvelle Atina, d’autres enfin Antonina; mais qui ne paraît etre
veritablement que Const-Antina ou Constantia, batie, soit par Constantin le Grand, comme le ferait
presumer le chcmin de cailloux qu’il construisit de Celia (Celeia) a Caracal, soit par Constant, son fils,
auquel la Dacie echut en partage, ct qui se plut â l’habiter. Le troisieme nom de Rescca qu’on lui
donne semblerait indiquer qu’elle fut detruite par un tremblement de terre.”
("Aproape de Caracal este Antina sau Tia în care unii au vrut să vadă o nouă Antioche,
alții o nouă Antina, alții în fine Antonina, dar ceea ce ni se pare a fi adevărat că Const-Antina
sau Constantia a fost construită fie de Constantin cel Mare, cum ne face să presupunem
drumul de piatră pe care el l-a construit de la Celia (Celeiu) la Caracal, fie de fiul său
Constant sub care Dacia a eșuat în divizări și s-a obișnuit a locui. Al treilea nume de Reșca pe
care-1 dau, pare a arăta că ea a fost distrusă de un cutremur").
Din traducerea aproximativă a textului constatăm că Vaillant a confundat în primul rând
Antonina cu Antina, apoi Tia cu Reșca. După mai mulți istorici și arheologi, Antina ar fi
existat în zona Caracal-Reșca, iar Antonina la Tia. Pentru a argumenta ideea existenței unui
castru sau cetate la Tia Mare, idee pe care autorii prezentei lucrări și-au însușit-o, vom studia
cele mai vechi hărți din Țara Românească și vom cita câțiva autori care au făcut studii pe
aceste hărți.
Vom neglija hărțile întocmite de Stolnicul C. Cantacuzino și Maria del Chiaro, deoarece
au fost întocmite pe bază de informații orale, fără a se face măsurători la teren. Studiind harta
lui Schwantz, Dr. Ana Tesa Turdeanu în lucrarea "Oltenia - geografie istorică în hărțile
secolului al XVIII-lea" apărută în Editura Scrisul Românesc în anul 1975, referindu-se la
vestigiile istorice, scrie: "Mai vorbește (este vorba de harta lui Schwantz n.n.) și despre
zidurile unor vechi fortificații pe Jiu...precum și despre trei întărituri...Aceste întărituri erau
făcute pentru a apăra drumurile principale ale provinciei. În harta Schwantz mai figurează și
alte întărituri (agger Romanus): două la nord și una la răsărit de Dorvari....De asemenea sunt
setate și pe valea Oltului, la sud de Cilieni și la sud de Gostavățu (Poate Tia și Băbiciu).”
Completând studiul făcut de Dr. Ana Tesa Turdeanu asupra hărții lui Schwantz de la
fig.56, scoatem în evidență faptul că toate localitățile sunt reprezentate prin același semn
convențional - cerc cu cruce - ceea ce reprezintă biserica localității respective. Pe segmentul
de hartă pe care-1 avem, la Islaz și la Tiha (Tia Mare) mai apare un dreptunghi sau un pătrat
în chenar.
Cum castrul roman de la Islaz a fost identificat la teren de către istorici și arheologi și în
mod sigur pe harta lui Schwantz, acesta a fost reprezentat prin pătrat în chenar, se poate
concluziona prin analogie că acest semn convențional apărut pe hartă și la Tiha, nu poate
reprezenta altceva decât castrul roman ale cărui urme se mai găseau la teren la data întocmirii
hărții (anul 1722) și care ulterior au fost distruse de apele Oltului.

71
 Castrul roman de la Tia Mare a fost reprezentat cu semn convențional special pe toate
hărțile vechi întocmite între anii 1700 - 1812. Pe hărțile întocmite după anul 1812, ruinele
castrului nu au mai fost reprezentate, de unde se trage concluzia că, au fost distruse de apele
Oltului, care s-au deplasat spre vest. De altfel dintr-o scurtă privire asupra hărții, întocmite de
F. Pinkerton în anul 1814, vezi fig.64, deși e întocmită la o scară mică, se văd apele revărsate
ale Oltului și deplasarea lor spre vest .
Citind și studiind cu atenție harta lui Specht ( fig. 60 - 61) întocmită în anul 1790 la scara
l:10000 reținem drumul de piatră, construit de romani pe valea Oltului de la Islaz la Romula,
reprezentat printr-o linie pronunțată la vest de Olt și în apropierea localităților. Se pare că pe
segmentul nostru de hartă, actuala șosea se suprapune peste drumul roman numai în zona
Izbiceni .
Stabilirea pe bază de documente a existenței unui castru roman sau a unei cetăți în
antichitate și în evul mediu în zona Săliște, existență care poate fi confirmată de săpăturile
arheologice, ce se vor face într-un viitor apropiat, explică și existența așezării omenești în
aceeași zonă, care a fost determinată de această cetate și care s-a format imediat după primul
război daco-roman sau, cel mai târziu, după al doilea război, ca urmare a colonizării Daciei și
în plin proces de romanizare .
Procesul de formare a așezării omenești din zona Săliște a fost foarte probabil următorul:
După ocuparea Daciei inferioare (de sud) în urma primului război, romanii au fost obligați să
construiască puncte fortificate, pentru a apăra teritoriul ocupat împotriva incursiunilor din
afară. Un astfel de punct de fortificație (castru, cetățuie sau chiar cetate) a fost construit în
zona Săliște din lunca Oltului, acolo unde terenul era mai ridicat, pentru a nu fi expus
inundațiilor.
Pentru că serviciul militar avea o durată de 25 ani, militarilor din garnizoana existentă aci,
li s-a permis să-și aducă familiile sau să-și întemeieze familii și să le instaleze în apropierea
castrului sau cetății, așa cum se obișnuia în întreaga armată romană.
Forma de teren mai dominantă, a permis militarilor să-și construiască locuințe, iar la
terminarea serviciului militar, cei care au dorit să rămână definitiv în această zonă, tentați de
bogățiile naturale și de fertilitatea pământului, au fost împroprietăriți și s-au statornicit în
aceste locuri. După dezvoltarea punctului de apărare prin transformarea lui în garnizoană mai
mare, ca urmare a construirii cetății din ordinul împăratului Antoninus Caracalla după anul
214 d.Ch., crescând efectivele garnizoanei, a crescut și numărul veteranilor care se
statorniceau în jurul acesteia. În același timp așezarea s-a mai dezvoltat și ca urmare a
procesului demografic, care se desfășura în mod natural.
Datorită acestor argumente se poate aprecia că prima populație a așezării din zona Săliște
a fost o populație romană sau romanizată, iar așezarea a fost urmarea firească a colonizării
Daciei, în punctul respectiv negăsindu-se urme de așezări suprapuse. Aceasta nu trebuie să ne
determine să excludem existența pe o arie mai mare a unor așezări cu populație autohtonă
dacică. O asemenea așezare nu a fost identificată, dar trebuie să admitem că a existat. De
altfel, populația dacică a acestor așezări neidentificate încă, a contribuit în mod cert la
creșterea populației așezării din zona Săliște prin căsătoria tinerelor dace cu veteranii romani
din garnizoană.
Așezarea din zona Fântâna de rezervă s-a format, prin construirea în jurul unui vicus
roman (ferma particulară) a locuințelor celor care munceau pământul fermierului, aduși de
acesta. Când așezarea s-a închegat, a luat numele fermierului și e foarte probabil ca prima
populație să fi fost autohtonă, adusă de fermier din așezările dacice din apropiere. Resturile de
ceramică, în majoritate fiind de origine romană, duc la concluzia că acestea au fost aduse la
început de fermier, ca ulterior să fi fost lucrate după metodele romane și de către populația
dacică așezată în vicus. Acestea sunt numai presupuneri.
Cât privește viața economică, este de remarcat faptul că așezările din sudul provinciei și
deci și cea din zona Săliște, probabil Antonina, erau în primul rând agricole și în această zonă
se făcea agricultura cea mai roditoare, calitatea deosebit de bună a pământului oferindu-i bune

72
condiții. De altfel, sudul Olteniei reprezentând principalul grânar al Daciei, i-a determinat pe
comandanții militari să păstreze câmpia Romanațiului de azi pentru aprovizionarea armatei
romane, dându-se trupelor suprafețe întinse în jurul castrelor, pe care să le cultive cu ajutorul
băștinașilor .
Populația așezărilor din punctele Săliște și Fântâna de rezervă, formându-se ca urmare a
procesului de colonizare, a cultivat pământul, folosind utilaje și metode romane mai
perfecționate, care ulterior s-au extins la toată populația autohtonă, în acest fel generalizându-
se atât metodele de lucru, cât și uneltele și inventarul agricol mai perfecționat .
Dată fiind situarea acestor așezări în apropiere de Sucidava, mare centru economic din
acea vreme, unde se dezvoltase și un puternic centru de producție meșteșugărească, populația
care le locuia beneficia atât de produsele lucrate aci, cât și de cele aduse de către negustorii
din Sucidava din alte provincii ale imperiului.
Sub influența atelierelor meșteșugărești din Sucidava, s-au înființat și în așezările noastre
(în cea din Săliște există deja dovezi) ateliere pentru confecționarea de cuie, scoabe, etc și
pentru repararea uneltelor agricole și casnice, iar resturile de terra sigillata, de țigle și cărămizi
găsite în zonă, constituie argumente suficiente pe care se sprijină afirmația, potrivit căreia
negustorii din Sucidava au ajutat pe locuitorii celor două așezări la obținerea celor necesare și
că cele două așezări se înscriau în sfera de activitate a negustorilor din marele centru
comercial și meșteșugăresc de pe malul stâng al Dunării.
Din punct de vedere al vieții spirituale, procesul de colonizare și romanizare a avut
aceleași urmări de influențare și dezvoltare a zonei. S-au răspândit și în zona Săliște, ca în
întregul Territorium Sucidavens produsele artistice, credințele și obiceiurile romane.
Menționăm văsciorul roman cu două toarte (amphoridion) descoperit la Doanca și preluat
inițial de Muzeul Theodor Aman din Craiova, în prezent găsindu-se la Muzeul de Istorie al
Olteniei sau la Muzeul Național de Istorie, capacul de sarcofag scos la suprafață în zona
Măgura Drăghinii care, mai mult ca probabil, a fost tot de proveniență romană și altele.
În ceea ce privește religia, se știe că poporul român s-a născut creștin. Aceasta pentru că,
deși până în anul 313 d.Ch. în Imperiul Roman creștinismul n-a fost permis oficial, totuși el
având o vechime de 300 de ani, pătrunsese în principalele centre ale imperiului. Odată cu
formarea populației daco-romane s-a dezvoltat și creștinismul, la început la orașe unde veneau
negustorii din provinciile vecine din sudul Dunării, ca apoi să se generalizeze și la sate, mai
ales după retragerea armatelor romane. Cum așezările din zonele Fântâna de rezervă și Săliște
se aflau în apropiere de centrul comercial Sucidava, este de presupus că acestea au primit
intense influențe de creștinism de la negustorii care veneau la Sucidava. Pe lângă negustori,
creștinismul a mai fost propagat tot neoficial, de către coloniștii aduși în zonă, în special din
Peninsula Balcanică și chiar din Asia Mică, precum și de către militarii care erau aduși în
castrele și cetățuile romane, așa cum a fost cea din zona Săliște.
În perioada retragerii armatelor romane, în zona noastră creștinismul a fost propagat chiar
de către goți, prin captivii făcuți de ei în Asia Mică și în Peninsula Balcanică și prin creștinii
aduși de ei din Crimeea.
În timpul simbiozei daco-romane procesul de preluare a unor elemente de cultură,
neputându-se desfășura numai într-un sens (de la romani la daci), ci în ambele sensuri, este
foarte probabil că și în zonele Săliște și Fântâna de rezervă ca în întreaga Dacie, s-au păstrat
unele reminiscențe de tradiție geto-dacă. Săpăturile care se vor face în Săliște vor scoate la
iveală noi mărturii ale culturii de influență romană și multe argumente în sprijinul ideii că
populația autohtonă din zonă a păstrat elemente de cultură tradițională geto-dacă, în special în
domeniul artei ceramice, al ritului și ritualurilor funerare, multe dintre ele menținându-se și
după retragerea aureliană și chiar până în timpurile noastre.
Din punct de vedere administrativ, așezarea din Săliște era subordonată, ca toate așezările
din Teritorium Sucidavens, cetății Sucidava, care avea dreptul de a administra întregul
teritoriu, asigurând exploatarea lui economică în folosul Imperiului Roman .

73
 Pe timpul ocupației romane, Dacia a fost organizată de mai multe ori din punct de vedere
administrativ. Astfel, Teritorium Sucidavens care cuprindea și așezările din zonele Săliște și

74
 Fântâna de rezervă a făcut parte din Moesia inferior (anii 102-113 d.Ch.), Dacia inferior
(anii 118-123 d.Ch.) și Dacia malvensis (anii 168 d.Ch.). Spre mijlocul secolului al treilea
intensificându-se pătrunderile popoarelor migratoare și ale dacilor liberi în Dacia Romană,
împăratul Aurelian a luat hotărârea de a părăsi Dacia, pentru a putea apăra mai bine imperiul.
Retragerea din Dacia a început în anul 271 d.Ch. și s-a încheiat în anul 275 d.Ch. După acest
an imperiul mai păstra pe malul stâng al Dunării numai câteva puncte întărite printre care și
Sucidava, puncte prin care erau supravegheate popoarele migratoare, care penetrau prin Dacia
și dacii liberi și prin care se făcea înlesnirea cumpărării grâului din partea de sud a Daciei.
Pe harta alăturată se vede zona din Dacia, care a rămas sub influență romană după
retragerea aureliană, datorită acestor puncte întărite, menținute de armata romană pe malul
stâng al Dunării. Această zonă de influență romană s-a menținut până prin secolul VI și a
cuprins și așezările din zonele Săliște și Fântâna de rezervă.
Așadar, eventualele așezări geto-dace care ar fi existat în zona noastră, prin situarea lor
în apropierea Dunării au primit influență romană prin negustorii, care veneau din imperiu la
Sucidava, cu mult timp înainte de ocuparea Daciei, iar așezările din zonele Săliște și Fântâna
de rezervă au continuat să primească această influență încă 2-3 secole după retragerea
aureliană. Din această cauză partea de sud a Olteniei, care cuprinde și satele noastre, este
considerată de către specialiști ca fiind cetatea românismului, având în vedere și colonizarea
intensă, care s-a făcut în această parte a Daciei.
Revenind la retragerea aureliană, trebuie arătat că în legătură cu ea s-au emis multe teorii,
unele înaintate, altele voit retrograde, acestea din urmă susținând că împreună cu armata
romană a plecat întreaga populație daco-romană, în Dacia rămânând un vid de populație.
Sunt suficiente dovezi constituite din cronici scrise, mărturii arheologice, tezaure
monetare, mărturii cu caracter lingvistic (multe elemente latinești păstrate până azi în limba
română etc), toponimia (denumiri de locuri, ape, munți etc) cu multe elemente de la romani,
precum și multe texte scrise, prin care se infirmă teoriile retrograde.
Referindu-se la continuitatea locuirii daco-romane după retragerea aureliană,
profesorul universitar doctor Octavian Toropu de la Universitatea din Craiova în lucrarea sa
"Romanitatea târzie și străromânii din Dacia Traiană și sud-carpatică", menționa:" în perioada
cuprinsă între anii 275-1025, fosta Dacie Traiană sud-carpatică a fost populată fără întrerupere.
Elementele etnice care au asigurat permanența vieții au fost daco-românii și, mai apoi,
străromânii și românii'’ .
Dar, după retragerea aureliană, noua populație daco-română rămasă pe meleagurile vechii
Dacii a trebuit să înfrunte vicisitudinile vremurilor impuse de migrația popoarelor. Această
populație a fost organizată în formațiuni politice mai mici, care au fost atestate documentar în
secolele IX - XIII și care mai târziu s-au numit cnezate și voievodate. În părțile noastre a fost
Cnezatul lui Ioan care se suprapunea, aproximativ, peste suprafața Județului Romanați .
Timp de aproape un mileniu (sec. III - XIII d.Ch.) comunitățile daco-romane și
românești au fost nevoite să suporte dominația năvălitorilor, manifestată în mod diferit. Din
acele vremuri a rămas expresia potrivit căreia, românul avea carul cu două proțapuri - unul
pentru a fugi la munte sau la pădure și altul pentru a se întoarce la căminul părăsit - pe care,
nu de puține ori, îl găsea devastat și distrus de năvălitori.
De studierea fenomenului migrațiilor s-au ocupat specialiștii. În lucrarea de față vom
arăta etapele în care s-a desfășurat acest fenomen și vom insista asupra migrării slavilor, care
au conlocuit cu populația daco-romană, au fost asimilați de această populație, aducându-și o
contribuție însemnată la formarea poporului și a limbii române. În plus, la Tia Mare unele
neamuri slave care a-au statornicit în această zonă, au lăsat urme puternice; chiar denumirea
așezării omenești cu care aceasta a fost atestată documentar "Tiha", este de origină slavă.
În prima etapă (275-566 d.Ch.) au venit peste ținuturile vechii Dacii neamurile germanice
(goții, vizigoții, ostrogoții), în aceeași perioadă, între anii 375-454 d.Ch., intercalându-se hunii.
În etapa a doua (sec. VI-X) au venit neamurile slave, care au fost asimilate de populația

75
băștinașă. În același interval de timp au venit bulgarii, care s-au instalat în cele din urmă la
sud de Dunăre și ungurii, care s-au instalat în Panonia. În etapa a treia (sec. X-XIII) au venit
neamurile pecenege și cumane care, după slavi, au lăsat și ele unele amprente în formarea
poporului și a limbii române, explicate mai ales prin cele trei secole de conlocuire cu
populația băștinașă.
Revenind la migrația slavilor trebuie scos în evidență faptul că, dintre toate popoarele
migratoare, slavii sunt aceia care prezintă mai mare importanță pentru formarea poporului
român, specialiștii fiind de părere că poporul român apare complet constituit numai după
amestecul populației daco-romane cu slavii și asimilarea celor din urmă de către autohtoni.
În partea de sud a Olteniei, deci și în zona noastră, s-au instalat neamurile slave,
Sclavinii și Anții, care, după unii istorici, ar fi ocupat chiar întreaga Dacie. Asimilarea slavilor
s-a făcut treptat în decursul a 3-4 secole și este o urmare a vitalității populației daco-romane,
care după ce a înfruntat numeroase năvăliri cărora le-a rezistat, a avut forța să asimileze pe cei
mai numeroși dintre năvălitori, care i-au luat pământul, supunând-o și impunându-i un anume
mod de viață timp de patru secole, deși populația daco-romană nu avea o vechime mai mare
de 170 ani. Aceasta scoate în evidență vitalitatea populației daco-romane și superioritatea
civilizației, a culturii și a modului de viață.
Un alt factor hotărâtor în asimilarea slavilor de către populația autohtonă a fost acela că,
deși slavii au fost cei mai numeroși dintre năvălitorii veniți pe meleagurile noastre, totuși
populația locală era dominantă numericește.
Nu trebuie omis faptul că deși asimilați, slavii au lăsat populației daco-romane o întreagă
moștenire în limbă după cum susțin specialiștii, cam 16,41 % din cuvintele limbii române sunt
de origine slavă. Slavii ne-au lăsat și o bogată moștenire în toponimie pentru că ei devenind
stăpânii pământului, au impus numirile lor, unele dintre ele menținându-se și după ce aceștia
au fost asimilați. Formarea poporului român a constituit o frumoasă sursă de inspirație a mai
multor poeți, un exemplu oferindu-1 Geo Dumitrescu cu poezia intitulată "Inscripție pe piatra
de hotar", din care redăm minunate versuri:
"Slav aș fi fost, de nu eram latin, / Latin aș fi, de n-aș fi fost și dac
Dar a ieșit să fiu român / Și eu cu soarta asta mă împac.
Și iată, sunt așa cum scrie-n carte / Priviți-mă și-o să vedeți ușor
Că nu-s asemeni nimănui, în parte, / Deși-ntr-un fel, vă semăn tuturor.
Că slav eram, de n-aș fi fost latin, / Latin aș fi, de nu mi-ar zice dac
Dar a ieșit așa: să fiu român / Și vreau cu toată lumea să mă-mpac ! "
Încercând să arătăm care a fost viața populației băștinașe din zona Săliște în timpul
slavilor și care au fost relațiile ei cu năvălitorii ocupanți, trebuie să arătăm că o facem numai
pe bază de presupuneri, deoarece scrieri în acest sens nu am găsit. Oricum, slavii au venit cu
rol de cuceritori, devenind stăpânii pământului pe care l-au lucrat, fie prin populația băștinașă
în dijmă (cuvântul "dijmă" este de origine slavă), fie că l-au lucrat prin pătura lor mai de jos
împreună cu populația autohtonă .
La începutul dominării slave, populația așezării din Săliște s-a refugiat în pădurile din
lunca Oltului unde au găsit hrană suficientă - vânat, pește etc. Au avut în apropierea pădurilor
și suprafețe întinse cu stuf (pe harta lui Specht de la fig. 60 -61 se mai văd rămășițele acestor
suprafețe de stuf) în care ei se puteau ascunde, atunci când pericolul era mare și din care își
procurau materialul necesar construirii adăposturilor și locuințelor. Odată cu trecerea timpului,
relațiile dintre populația locală și cea slavă au devenit mai strânse, preluând unii de la alții
metode mai bune de a lucra pământul. S-au realizat apropieri între cele două populații,
ajungându-se la căsătorii între tinerii din cele două populații. Concomitent procesul de
asimilare a slavilor se desfășura în ritm continuu, un rol deosebit avându-1 femeile băștinașe
care-și învățau copiii să vorbească limba daco-romanilor, dar și unele cuvinte ale soților lor,
ajungându-se în cele din urmă la limba daco-romanilor îmbogățită cu multe elemente slave,
adică la limba română despre care poetul romanațean în poezia "Limba noastră", spune:
"Noi ne ducem fiecare / Unde-i datul, rând pe rând,

76
 Ea, cât lumea va rămâne, / Veacurile luminând". -Virgil Carianopol, Limba noastră
Dacă în timpul migrării popoarelor, comunităților și formațiunilor românești 1i s-a
întârziat dezvoltarea, ele menținându-se la stadiul de cnezate și voievodate sute de ani, până în
anul l300, când s-au reunit în statele feudale ale Țării Românești și Moldovei, după marea
invazie a tătarilor, societatea românească din partea de sud a țării, ca și cea din tot cuprinsul
vechii Dacii, a cunoscut o dezvoltare și organizare superioară. Aceasta rezultă din Diploma
Ioaniților, apărută în anul 1247, care menționează alături de semănături și fânețe, numeroase
mori, o intensă circulație bănească și pescăriile de la Celei care asigurau mari venituri
feudalilor locali. Dezvoltarea forțelor de producție și intensificarea schimburilor de mărfuri au
dus la creșterea numărului așezărilor omenești și la apariția de noi târguri și orașe.
Istoria așezării omenești din zona Săliște, istoria străbunilor noștri face parte integrantă
din Istoria poporului român, pentru că așezarea s-a format în timpul simbiozei daco-romane,
populația acesteia a asimilat pe slavii care s-au așezat pe aceste meleaguri, a crescut și s-a
dezvoltat odată cu poporul român.
Nu deținem date referitoare la dezvoltarea așezării din Săliște în secolele XIII-XV, dar
sigur că aceasta s-a înscris în continuare în procesul dezvoltării economice, sociale, politice și
militare pe care l-a urmat Țara Românească.
În această perioadă a crescut și s-a manifestat tot mai mult pericolul pe care-1 reprezenta
pentru Tara Românească, puterea Imperiului Otoman, căruia toate cele trei țări române îi fac
față, fie prin forța îmbinată cu dibăcie diplomatică, fie numai prin forța oștirii. Este
recunoscut faptul că deși mici ca întindere, ca putere economică și militară, totuși Principatele
Române au reușit să-și păstreze existența, prin îmbinarea spiritului politic cu cel militar,
moștenire primită, parese, de la Decebal, iscusitul rege al dacilor.
În acest răstimp populația așezării din Săliște și-a continuat viața lucrând pământul, iar
atunci când pericolul a crescut, bărbații au plecat și s-au înrolat în oștire pentru a-și apăra glia.
Nu știm sub ce formă și cum au participat ei la luptele împotriva celor care urmăreau
stăpânirea și asuprirea micuței țări, dar dacă nu ar fi participat la lupte toate satele cu fiii lor,
cine ar fi învins armatele lui Carol Robert de Anjou la Posada în anul 1330 și de unde ar fi
adunat Mircea cel Bătrân oastea cu care a învins la Rovine pe Baiazid, dacă nu din toate satele,
printre care și cel din zona Săliște - Tiha ?
Fiind situate în partea de Sud a Țării Românești în imediata apropiere a Imperiului
Otoman, care se întinsese până la Dunăre, vechile așezări ale străbunilor noștrii au fost de
foarte multe ori invadate, prădate și incendiate de achingii, ieniceri și spahii. Împotriva
acestor cotropitori înaintașii noștrii au dus o continuă luptă, fie armată sub conducerea unor
domnitori viteji, fie luptă de supraviețuire, achitându-și dările către domnitorii mai slabi, care-
și păstrau tronul numai plătind tribut sultanului. Această situație s-a menținut până la Războiul
pentru Independență, 1877-1878, la care satele noastre și-au adus o prețioasă contribuție prin
participare umană și prin donații materiale.
După formarea statului român modern, înaintașii noștri au continuat lupta pentru
apărarea acestuia și pentru făurirea României Mari, realizată în anii 1916- 1919, în urma
RăZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI. La acest război satele comunei au
adus pe altarul patriei un mare număr de jertfe omenești. De altfel jertfele aduse de satele
noastre confirmă aprecierea poetului național, Mihai Eminescu, care susținea că "istoria
poporului român este un nesfârșit șir de martiri". Răspunzând la întrebarea de la începutul
capitolului, bazați pe datele oferite de istoria satelor spunem că noi, ca toți românii, suntem
cei născuți creștini în aceste locuri și venim de acolo de unde ne-am născut.

77
 ATESTĂRI DOCUMENTARE

"Eu voi da sama de ale mele câte scriu"

Miron Costin

Primul document de atestare a satului Tiha (Tia Mare) îl constituie Hrisovul Domnitorului
Radu Paisie dat la Târgoviște la 16 iulie 1538, prin care întărește lui Drăghici, spătar și altora,
mai multe sate și părți de sate între care și Tiha jumătate. Hrisovul în original în limba slavonă
și scriere chirilică se află la Arhivele Statului București, iar în traducere românească se
găsește la Biblioteca Academiei Române în lucrarea "Documente privind Istoria României,
veacul XVI în Țara Românească, apărută în Editura Academiei Române în anul 1951, la
pagina 247-252.
În hrisov sunt donate unor slujitori ai domnului, cum se obișnuia în evul mediu, mai
multe sate și mai mulți țigani care robi fiind, se vindeau sau se donau. Este necesar a se reține
numele Badea și Drăghici pe care le vom comenta ulterior. Pentru înțelegere vom explica
unele cuvinte mai vechi întâlnite în hrisov, folosindu-ne de Dicționarul explicativ al limbii
române moderne apărut în Editura Academiei în anul 1975.
hrisov - act domnesc care servea în orânduirea feudală în Tara Românească și Moldova, ca
titlu de proprietate, de privilegiu
dregător - demnitar la curtea domnească, având atribuții în sfatul domnesc, în administrație, în
justiție, în armată.
jupan - titlu dat în evul mediu, în țările române celor mai de seamă boieri și dregători.

78
79
80
spătar - înalt demnitar la curtea domnească din evul mediu care purta la festivități sabia și
buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei.
vistier - titlu dat marelui dregător care avea în sarcina sa administrația financiară a țării și a
vistieriei statului.
ocină - bucată de pământ moștenită; moștenire, proprietate.
dedină - datină, obicei
vornic - mare dregător la curtea domnească însărcinat cu supravegherea curții, cu conducerea
treburilor interne ale țării, care avea și atribuții judecătorești.
ohabă - moșie (ereditară) inalienabilă, scutită de impozite și de prestații.
ban - titlu și funcție de mare dregător în Țara Românească.
logofăt - titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al sfatului domnesc în
timpul orânduirii feudale din Țara Românească și din Moldova. Era șeful
cancelariei domnești.
stolnic - dregător din țările române care purta grija mesei domnești, fiind șeful bucătarilor, al
pescarilor și al grădinarilor
paharnic - titlu dat boierului de la curtea domnească, se ocupa de băutura domnului la
împrejurări festive
comis - rang de boierie - marele comis avea sub îngrijirea sa grajdurile domnești.
postelnic - titlu dat în trecut unui mare boier, membru al sfatului domnesc care avea în grijă
camera de dormit a domnului; organiza și audiențele la domn.
ispravnic - dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească sau care conducea, ca
reprezentant al domnului, un județ sau un ținut.
diac - scriitor de cancelarie și slujbaș al vistieriei din țările române.
Se pune întrebarea dacă Tiha, satul din hrisov este cel din Săliște, mai ales că în lucrarea
"Documente privind Istoria României - Indicele numelor de locuri, veacul XIII-XVI"
întocmită de un colectiv condus de Profesorul Ion Donat șl apărută în Editura Academiei
Române în anul 1956, se manifestă o oarecare incertitudine în ceea ce privește satul Tiha,
despre care vorbește hrisovul lui Radu Paisie.
Răspundem afirmativ și argumentăm cu hrisovul lui Mihai Viteazul din 6 septembrie
1598 prin care își întărește 23 sate din Județul Romanați printre care și Tiha, menționată în

81
hrisov între Izbiceni și Cilieni, iar când se arată vecinii moșiei, este menționată și Vișina, date
suficiente pentru a identifica satul Tiha, actuala Tia Mare.
În plus, în hrisov se menționează că el, domnitorul, donează jumătate din Tiha și din apă
și din pădure și de pretutindeni, spătarului Drăghici și fratelui său Udriște, pentru că le-au fost
vechi și drepte ocine, dedine de la bunicul lor Badea. Apelând la toponimia mai veche și chiar
la cea actuală, amintim că izlazul de peste Olt, situat în apropierea vechii vetre a satului din
Săliște este cunoscut de localnici sub numele de "Prundul Moș Badii". Apreciem că acel Moș
Badea, deținătorul prundului, nu este altul decât bunicul spătarului Drăghici și al fratelui său
Udriște.

Un alt argument este acela că satul Săliște, numit în hrisov "Tiha" apare cu această
denumire pe hărți până în anul 1790, după care denumirea suferă o adevărată metamorfoză
până când devine Tia Mare. Așadar, nu mai poate fi nici un echivoc în ceea ce privește
identificarea satului Tiha din hrisovul domnului Radu Paisie. Nu dispunem de documente care
să se refere la Tiha până în anul 1538, adică de la slavii care stăpâneau și munceau pământul
pe familii și grupuri etnice mai mari și până la Badea, bunicul spătarului Drăghici, iar din
istorie este cunoscută dezvoltarea economică, socială și politică pe care au luat-o țările
române. În economie s-au dezvoltat meșteșugurile, comerțul și agricultura, ceea ce a avut ca
urmare accentuarea diferențierilor sociale și apariția unor categorii bine distincte - proprietarii
de pământ care stăpâneau mari suprafețe și iobagii care nu aveau altceva decât forța lor de
muncă. Acest fenomen s-a produs și la Tiha și în acest fel se explică apariția lui Badea vornic,
bunicul lui Drăghici spătar și al lui Udriște mare vistier, fratele său, care le lasă acestora prin
hrisov mai multe sate printre care și Tiha jumătate.
Din lipsă de documente nu ne putem pronunța asupra apartenenței, în perioada 1588-
1592 a acestei jumătăți din Tiha pe care Radu Paisie, prin hrisovul său, a întărit-o lui Drăghici
și fratelui său Udriște, pentru că Mihai Viteazul a cumpărat pe când era ban al Craiovei și și-a
întărit, când era domn al Țării Românești, întreaga Tiha. Presupunem că în decursul celor
aproximativ 50 ani, această parte a devenit preprietatea mai multor megieși, dar este numai o
presupunere.
Nu există mărturii documentare nici despre cealaltă jumătate din Tiha, în afara
proprietății lui Drăghici și Udriște, înainte și la nivelul anului 1538, iar suntem de părere că
aparținea megieșilor de la care, peste 50 ani, în perioada 1588-1592 a cumpărat-o Mihai

82
Viteazul și și-a întărit-o prin hrisovul din 1598, când a ajuns domn al Țării Românești, dar și
aceasta este tot numai o presupunere.
Un alt document de importanță istorică pentru localitatea Tia Mare este Hrisovul lui
Mihai Viteazul, domn al Tării Românești, din 6 septembrie 1598 prin care își întărește 23 sate
din Județul Romanați, pe care le-a cumpărat pe când era mare stolnic și mare postelnic și
mare agă și mare ban al Craiovei. Originalul în limba slavonă și scriere chirilică se află la
Arhivele Statului București, iar în traducere românească se găsește la Biblioteca Academiei
Române în lucrarea "Documente privind istoria României - veacul XVI - vol. VI - 1598 -
1600" apărută în Editura Academiei Române în anul 1953.

83
84
85
86
 Redăm textul integral al hrisovului în traducere românească, text luat din lucrarea
“Documenta Romaniae Historica”, întocmită de un colectiv condus de academicianul Andrei
Oțetea și apărută în Editura Academiei Române. Textul include paragraful referitor la Tiha, pe
care Mihai Viteazul a cumpărat-o “toată și cu tot hotarul de sus de la Gârla lui Laiu, până la
hotarul Vișinei". De reținut numele megieșilor de la care a cumpărat Mihai Viteazul pământ,
deoarece le vom comenta la capitolul “Onomastică, nume de familie și toponimie locală”.
Analizând partea de hrisov care se referă la Tiha, înțelegem cu ușurință că demnitarul a
cumpărat satul și moșia de la mai mulți proprietari, ci nu de la unul singur. El, de altfel,
citează în hrisov numele celor 56 megieși cărora le-a plătit suma de 35000 aspri pentru sat și
moșie. Numele purtat de unii dintre ei se mențin și în anii noștri în Tia. Nu știm dacă
cumpărarea satului și moșiei s-a făcut cu acordul megieșilor din Tiha, dar unele documente
istorice susțin că în multe sate, megieșii și-au manifestat dezacordul și că Mihai Viteazul le-a
cumpărat cu forța. O altă constatare care se face pe baza hrisovului este aceea că moșia Tiha
în partea de est de întindea de la Gârla lui Laiu (hidronim necunoscut în prezent), iar la vest
până la hotarul Vișinei care, probabil că era materializat de vechiul drum - Drumul Buților.
Așadar, hotarele istorice ale moșiei Tia Mare au fost modificate micșorând-o, numai de
cooperativizarea agriculturii, începută în anul 1950. Cuvinte mai vechi întâlnite în hrisov pe
care le explicăm folosind Dicționarul explicativ al Limbii române, ediție 1975:
Agă - ofițer (comandant) din armata otomană; titlu dat comandantului
pedeștrilor însărcinați cu paza orașului de reședință.
Dajdie - impozit, dare, bir
Hotărnicit - a pus sau a fixat hotarul unei proprietăți
Ohabă - moșie (ereditară) inalienabilă, scutită de impozite și de prestații,
denumire a imunității boierești și mănăstirești în evul mediu în Țara Românească
Din documentele studiate rezultă că în vremea lui Mihai Viteazul, moșia Tiha se învecina
la sud cu moșia Izbiceni, hotarul fiind aproximativ cel actual dintre moșiile Doanca și Izbiceni.
La nord, moșia se învecina cu moșia Cilieni, linia de despărțire fiind aproximativ hotarul
actual dintre moșiile Tia și Potlogeni. În acea perioadă satele Potlogeni și Doanca nu existau,

87
iar moșiile lor de mai târziu s-au desprins (au fost defalcate) din moșiile Cilieni și respectiv,
Tiha.
În lucrarea "Satele lui Mihai Viteazul’ apărută în „Studii și materiale de Istorie medie",
vol. IV editat de Academia Română în anul 1960, profesorul Ioan Donat arată: "cele 23 sate
au fost cumpărate de Mihai de la megieși (țărani liberi, stăpâni de pământ n.n.) în zilele lui
Mihnea Voievod și în zilele lui Ștefan Voievod, când "am fost domnia mea stolnic și apoi
postelnic și mare agă și mare ban al Craiovei", adică aproximativ în perioada 12 decembrie
1588 și vara anului 1592, deci în mai puțin de patru ani. El a cumpărat aceste sate printre care
și Tiha, înșirate de-a lungul și în apropierea Oltului, deoarece la Plăviceni, Doamna Stanca,
soția sa avea o mare moșie primită ca moștenire de la tatăl său, Stan Kretzulescu Basarab și de
la mama sa Neacșa.
Despre Doamna Stanca avem multe informații, dar din toate lucrările consultate nici una
nu susține că soția lui Mihai Viteazul ar fi avut proprietate și pe moșia Tiha, așa cum susțin
unele informații orale locale. De altfel, dacă aceasta ar fi fost o realitate, Mihai Viteazul nu ar
mai fi cumpărat satul și moșia pe 35000 aspri, așa cum rezultă din hrisov.
El a cumpărat cele 23 sate din Județul Romanați pentru a-și mări latifundiile în jurul
moșiei pe care o primise ca dotă la Plăviceni, în urma căsătoriei cu Stanca Kretzulescu
Basarab. Prin așezarea sa în apropierea Dunării, până unde se întindea Imperiul Otoman, pe
care Mihai îl umilise de mai multe ori prin incursiunile sale peste fluviu și prin unele bătălii
câștigate, deși superieritatea numerică era de partea otomanilor, Tiha se afla în calea
repetatelor incursiuni pe care le făceau armatele otomane pe malul stâng al fluviului pentru
jefuirea și devastarea satelor românești.
În romanul "Vulturul", volumul IV, romancierul Radu Theodoru redă următoarea
discuție pe care a avut-o Mihai cu căpitanul său Stoichiță:
" - În câte suntem Stoichiță ?
- În 15 noiembrie, Măria Ta
- Cum zboară zilele Stoichiță ! Mă dor șalele. O să ningă. Măcar de-ar mântui arăturile
de toamnă. Dacă nu prădau akingiii aveam. Îmi arseră Izbicenii. Îmi arseră Plăviceanca,
Studina. Aproape toate satele".
akingii - ostași turci neregulați (călărime), oaste de dobândă
Plăviceanca - sat lângă Studina spre deosebire de Plăviceni, pe malul drept al Oltului, la
sud de Scărișoara, unde doamna Stanca avea moșie.
Dacă discuția nu este o ficțiune și considerăm că romancierul a cules-o dintr-un
document istoric pe care noi, din păcate, nu l-am găsit, este greu de crezut că turcii
recunoscuți prin jafuri, cruzime și devastări, au incendiat numai Izbicenii, sărind apoi tocmai
în zona Studina, menajând celelalte sate. De altfel, în finalul discuției Mihai menționează că
akingii "arseră aproape totul". Așadar, fără a fi în posesia unor argumente, presupunem că și
Tiha a fost incendiată și poate nu numai o singură dată, de către răzbunătoarele armate turcești,
când modestele bordeie în care trăiau străbunii noștri vor fi fost transformate în scrum.
Faptul că satul Tiha a fost proprietatea lui Mihai Viteazul, a influențat mai mult viața
străbunilor noștri pentru că, după concluziile la care au ajuns mai mulți cercetători istorici,
marele domnitor și-a folosit toate veniturile de pe moșiile cumpărate (domeniile proprii) în
campaniile militare pe care le organiza și le desfășura în scopul nobil de a uni pe toți românii
într-un singur stat, în hotarele vechii Dacii. Și-a folosit venitul propriu, deoarece economia
Țării Românești nu-i asigura sumele necesare pentru a-și realiza acțiunile politice și militare.
"Atâta vreme cât Dumnezeu cel atotputernic mă va ține în viață, nu voi înceta să slujesc și
să fiu de folos întregii creștinătăți cu jertfirea trupului și vieții mele, a averii și sângelui meu".
(Din scrisoarea lui Mihai Viteazul către arhiducele Maximilian - 1598)
Și dacă și-a folosit venitul material, nu avem nici un motiv să credem că nu a folosit și
avutul uman pe care-1 ofereau cele 23 sate din Județul Romanați, printre care se afla și satul
Tiha. De unde și-ar fi recrutat el efectivele cu care a luptat, atât împotriva turcilor, cât și
pentru unire, dacă nu din satele pe care le stăpânea, unde dispunea nu numai de bogății

88
materiale, ci și de cele umane ....."cât despre țărani, ei se adunau când se aprindea focul
războiului pe dealuri și cărțile lui Vodă soseau la curțile feciorești, chemând "țara”, dar pe
urmă, când se încheia lupta, ei apucau cu răbdare plugul și arau cu mâinile lor triumfătoare" N.
Iorga - Din trecutul nostru; Călugăreni

De aceea, suntem de părere că oasele străbunilor noștri au fost acoperite cu pământ în

Bulgaria unde au rămas în urma incursiunilor lui Mihai peste Dunăre, la Călugăreni, la
Șelimbăr, la Mirăslău și Gurăslău, la Roman și Bacău, acolo unde i-a condus domnitorul
pentru refacerea hotarelor Daciei. Acestea sunt considerentele care ne fac să susținem că

89
străbunii tienilor și-au adus o contribuție mult mai mare la realizarea primei uniri a românilor
în interiorul hotarelor vechii Dacii decât locuitorii multor sate din Țara Românească.
După asasinarea lui Mihai Viteazul s-a produs, după cum era și de așteptat, desfacerea
domeniilor lui, proces care a durat aproape 30 ani. Domnitorii care s-au succedat la tronul
Țării Românești au făcut danii cu moșiile lui unor boieri și în mod excepțional, unor mănăstiri.
Cel care a făcut cele mai multe danii a fost Simion Movilă, domnitorul care nu a acceptat nici
o cnezire, el fiind și primul domnitor care i-a obligat pe megieși să se răscumpere.
După cum rezultă din documente, fiecare domnitor care s-a succedat la tron îi obliga pe
megieși să se răscumpere cu sume mari de bani. Răscumpărările s-au făcut de mai multe ori
pentru că, deși se făceau blesteme în hrisoavele de răscumpărare, acestea nu erau respectate
de domnitorul care urma la tron.

Nu dispunem de documente care să se refere la răscumpărarea satului Tiha, iar

considerăm că nici străbunii noștri nu s-au răscumpărat o singură dată, iar suma de 35000
aspri a fost restituită de mai multe ori (fiecărui domnitor care urma la tron). La fel, este foarte
probabil că de-a lungul celor trei decenii în care s-au făcut răscumpărări, satul Tiha să fi fost
dăruit când unui boier, când altuia, sau fiecare domn care a urmat la tronul Țării Românești
să-l fi dăruit aceluiași boier, în schimbul unei sume de bani.
Am menționat mai înainte faptul că pe vremea lui Mihai Viteazul, moșia Tia se întindea
de la hotarul cu actuala moșie Potlogeni, care atunci era inclusă în moșia Cilieni, până la
actualul hotar dintre moșiile Doanca și Izbiceni. Deci, moșia Doanca făcea parte din moșia
Tia. Nu știm până când s-a menținut situația aceasta, dar presupunem că până la desfacerea
domeniilor lui Mihai Viteazul, când unul din domnitorii care i-au urmat, fără să-1 putem numi,
a donat sau a vândut partea de sud a moșiei Tiha împreună cu satul Cacaleți, probabil lui
Preda biv velsluger (fost mare dregător care se ocupa cu aprovizionarea Curții domnești și a
armatei).

90
 Zapisul (dovadă scrisă, document, act) de la fig. 53 care probabil constituie prima atestare
documentară a satului Cacaleți, datat 17 noiembrie 1628 (în timpul celei de-a doua domnii a
lui Alexandru Iliaș) ne dezvăluie faptul că Jupan Preda biv vel sluger a vândut satul

91
 Cacaleți cu tot hotarul, cu tot venitul, cu toată ocina, cu siliștea satului și din câmp și din
apă și din pădure, cu toate viile și cu toți rumânii din hotar în hotar. De unde a primit Jupan
Preda satul și moșia Cacaleți, documentul nu ne spune.
S-ar putea susține că nu există dovezi concludente că satul Cacaleți la care se referă
zapisul este cel care a existat în lunca Oltului la sud de vechiul sat Tiha. Faptul că zapisul
precizează "Cacaleții de în malul Oltului", iar documentele nu mai menționează existența pe
malul Oltului a altui sat cu aceeași denumire, ne obligă să susținem că într-adevăr zapisul se
referă la Cacaleți, satul de lângă Tiha.
Importanța de document a zapisului constă și în faptul că infirmă scrierile de până acum
care susțin că toponimul Olt a apărut în documente la începutul sec. al XVIII-lea.
Într-adevăr pe documentele cartografice el a apărut în anul 1700 pentru că prima hartă a
Țării Românești este cea a Stolnicului C-tin Cantacuzino întocmită în acel an. Aceasta i-a
determinat pe unii geografi istorici să susțină ideea de mai sus, dar zapisul ne arată că Oltul
este cunoscut cu actuala lui denumire, cel puțin de la începutul sec. al XVII-lea.
După Mihai Viteazul și după aproape trei decenii în care s-a desființat domeniul
domnitorului, a urmat o perioadă de aproape l00 ani, perioada 1630-1718 în care la tronul
Tării Românești s-au perindat nu mai puțin de 16 domnitori, înscăunați și schimbați după
bunul plac al sultanului. Dintre ei, o activitate mai bogată au avut Matei Basarab, Șerban
Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu. În această perioadă pe care nu o putem acoperi cu
documente care să se refere la viața și existența satului Tiha, presupunem că țăranii din sat
și-au continuat viața lor asuprită și exploatată de boierii de care depindeau, iar produsele pe
care le primeau de la boier erau luate de domnitor, pentru a plăti tribut sultanului, în speranța
că va fi menținut cât mai mult timp la domnie.
Din istorie se cunoaște că între anii 1714-1718 s-a desfășurat războiul dintre Austria
aliată cu Veneția, pe de o parte și Imperiul Otoman pe de altă parte, în urma căruia, prin pacea
de la Passarowitz în Serbia, s-a hotărât ca Austria să anexeze Oltenia, Banatul, o parte din
Serbia cu Belgradul și Bosnia de nord. Cu această ocazie Țara Românească a fost împărțită în
două părți, iar Oltul a devenit pentru prima dată, dar și pentru singura dată hotar politic
(frontieră de stat), între anii 1718-1739. El, Oltul a despărțit atunci "Valachia Cisalutană" (de
dincoace de Olt) de "Valachia Transalutană" sau "Turcica" (de dincolo de Olt). În acel timp
Oltul încă se mai numea și "Aluta".
Această perioadă este foarte importantă pentru Tiha deoarece localitatea a fost ridicată la
rangul de comună, având administrație proprie numită de ocupantul austriac.
Documentul care probează că într-adevăr Tiha a fost inclusă la Austria este lucrarea
"Material pentru istoria Olteniei sub austrieci" în trei volume apărută în anul 1931 (primul
volum), autor profesorul C. Giurăscu. Lucrarea se bazează pe documente istorice culese din
Arhivele de la Viena și nu numai de acolo și ne informează că administrația austriacă a stabilit
în Oltenia anexată patru categorii de sate: sate mănăstirești sau episcopale, sate de megieși
(țărani liberi, stăpâni), sate fiscale și sate care au stăpâni, categorie din care făcea parte și Tiha.
"Tiha di Serbano Tifanul". "Lo domino il consig-re Știrbei per esser il padrone suo
cugino" (în original). "Tiha lui Șerban Tifanul. Îl stăpânește consilierul Știrbei pentru a-i fi
stăpân vărul său" (Traducere aproximativă).
Lucrarea ne mai informează: "In Districtu Romanatzi, ubitunc temporis erat vornicus
Șerbanus Știrbei, nune Supremus Portarius, frater Consiliarii Eliae Știrbei” (În județul
Romanați, unde în acel tinp era vornic Șerban Știrbei, acum e portărel fratele consilierului Ilie
Știrbei).
La pag. 571 găsim o informație interesantă pentru Tia Mare :"Bratashani, ex antiqua
quidem sed mediocri familia Urdorani similltar" (Brătăsani, într-adevăr din familie veche dar
mediocră, ca și Urdorani). Cele două nume din text, Brătășani și Urdorani, prezintă
importanță deoarece prima familie a devenit la sfârșitul secolului al XVIII-lea printr-un
descendent, Nicolae Brătășanu, fiul lui Serdar Ion Brătășanu, proprietarul moșiei și satului Tia

92
Mare, iar Urdorani prezintă importanță deoarece din această familie a făcut parte și Istratie
Urdoreanu, ispravnicul plășii din care făcea parte și satul Cacaleți, iar punctul de vamă
existent aci era administrat de boierul Eustratium Oderanul. Nu știm dacă Istratie Urdoreanu a
fost una șl aceeași persoană cu Eustratium Oderanul, dar știm că familia Urdoreanu a avut o
hotărâtoare contribuție la înființarea satelor Ordoreanca și Doanca. Tot în această perioadă
partea de sud a moșiei Tiha împreună cu satul Cacaleți, au devenit proprietatea lui Istratie
Urdoreanu. Susamintita lucrare ne mai informează că în perioada ocupației austriece la Tiha
se manifesta o anumită depopulare, care începuse cu mai mulți ani în urmă, probabil ca
urmare a răzvrătirii țăranilor împotriva boierilor Brătășanu și Știrbei. Documentele vremii
amintesc tot mai des despre procesele dintre țăranii clăcași și proprietari, despre părăsirea
satelor de către țărani. Unele sate parțial depopulate, printre care și Tiha, care în perioada
1726-1732 avea numai 20 familii față de Gârcov 63, Cacaleți 50, Crușov 66, Rusănești 68 etc,
sunt amintite în documente printre satele răzvrătite și în anii 1815-1820.
Dar depopularea satelor este și urmarea războaielor și a deselor incursiuni de peste hotare,
care au produs jafuri și distrugeri. În lucrarea "Oltenia geografie istorică în hărțile sec. XVIII",
Dr. Ana Toșa Turdeanu menționează următoarele: "Din compararea datelor statistice ale anilor
1722-1820, rezultă deplasări de populație din județele de câmpie Dolj și Romanați spre
Mehedinți și Banat (H.H, Sthal 1959), mai ales în prima jumătate a sec. XVIII. O altă direcție
de emigrare a fost peste Olt, în Muntenia, după anexarea Olteniei de către Austria. (Din
Romanați 2300 familii)".
Studiind documentele referitoare la situația populației satului Tiha, se poate întocmi
următoarea diagramă:

Rezultă că populația a avut o creștere considerabilă în perioada în care s-a produs

strămutarea din lunca Oltului și imediat după aceea, adică până la reforma agrară din anul
1922. Fenomenul se explică prin aceea că odată cu strămutarea în actuala poziție a satului, a
crescut nevoia brațelor de muncă la proprietarii de pământ ai satului și pentru a le obține,
probabil că Nicolae și Ion Brătășanu au adus muncitori agricoli (țărani) din alte părți și le-a
dat locuri de casă la Tia. În plus, este posibil ca în această perioadă să se fi reîntors în sat
urmașii celor care în vremuri mai grele (ocupația austriacă), s-au deplasat fie în Mehedinți și
Banat, fie mai aproape, în Teleorman.

TIA MARE
- evoluție istorică, geografică și economică în documentele cartografice vechi

"Fără cultul trecutului nu există iubire de țară"

Mihai Eminescu
Documentele cartografice (hărțile) întocmite în perioada 1700 - 1970 răspund la toate
întrebările care se pun referitoare la trecutul istoric, geografic și economic al satelor care
compun comuna Tia Mare. Eliminând extremele contradictorii, am reușit să tragem concluzii
reale, în ceea ce privește evoluția în timp a celor trei sate. Chiar dacă nu am fi dispus de alte
documente, hărțile ne-ar fi oferit informații suficiente pentru a confirma existența castrului

93
sau cetățuii la Tia Mare, pentru a stabili în timp strămutarea satelor Tia și Damuri (Potlogeni),
precum și pentru a constata existența în secolul al XVIII-lea a satului Cacaleți în lunca Oltului.
De asemenea, hărțile ne-ar fi fost suficiente pentru a constata pendularea apelor Oltului de la
est la vest și invers, erodarea unor părți din sate, precum și pentru a constata dezvoltarea
economică a celor trei sate ale comunei.
Am redat în lucrare fotocopii ale segmentelor de hartă, pe care sunt pozate satele comunei,
dar pentru a nu greși în ceea ce susținem, am studiat hărțile pe arie mai mare. Am încercat un
sentiment de deosebită satisfacție, când cu ajutorul lor am putut elimina orice echivoc în ceea
ce privește existența castrului sau cetății romane la Tia Mare.
Exceptând hărțile întocmite de stolnicul Constantin Cantacuzino și de Antonio Maria del
Chiaro, care au la bază informații orale ci nu măsurători la teren, celelalte, deși au unele
contraziceri în toponimia folosită, au primit din partea noastră tot creditul, pentru că
reprezentările detaliilor de planimetrie și chiar de relief sunt unanime și reale, cu toate că
posibilitățile tehnice de întocmire a lor în acele vremuri erau destul de reduse.
Nu trebuie să neglijăm faptul că toate hărțile întocmite în perioada 1718-1864 au autori
străini, la noi în țară nefiind specialiști suficienți și posibilități tehnice în acele vremuri.
Întocmirea hărților de către străini explică și existența unor greșeli apărute în toponimia
folosită.
Prima hartă (a stolnicului Cantacuzino, fig. 54) apărută în Țara Românească a fost
întocmită pe baza informațiilor orale culese, fără a se face măsurători la teren; s-a tipărit la
Geneva. Pe hartă nu este reprezentat satul Tiha, deoarece marele cărturar a redat pe harta sa
numai satele proprietate ale unor boieri demnitari și dregători sau ale unar familii de boieri cu
un trecut desebit. Nu știm cine era proprietarul satului Tiha la data întocmirii hărții, dar știm
că în perioada 1720-1723 era Șerban Tifanul, care îl administra pe vărul său Știrbei. Pe hartă
sunt reprezentate și cele două drumuri construite de romani de la Sucidava la Romula și de la
Islaz la Romula.
Harta italianului Antonio Maria del Chiaro (fig. 55) este o copie îmbunătățită a hărții
stolnicului Cantacuzino. Nici pe această hartă nu este reprezentat satul Tiha; este de presupus
că autorul a ținut seama în reprezentarea localităților de criteriile stolnicului C. Cantacuzino.
Sunt reprezentate cele două drumuri construite de romani, care se întâlnesc la sud de
Caracal, fără să exprime realitatea de la teren.
Harta lui Schwantz (fig. 56) este prima hartă pe care este reprezentat satul Tiha. A fost
întocmită în timpul anexării Olteniei de către Austria. Harta confirmă existența la Tiha a
castrului roman ale cărui ruine sunt reprezentate prin pătratul în chenar în partea de sud-est a
așezării. Atât satul, cât și ruinele castrului la data întocmirii hărții erau situate pe malul drept
al Oltului. Pe hartă mai este reprezentat satul Cacaleți situat în lunca Oltului pe măgura din
dreptul actualului sat Ordoreanca. De asemenea, pe hartă este reprezentat drumul construit de
romani pe malul drept al Oltului de la Islaz la Romula. Satele Tiha și Cacaleți și ruinele
castrului sunt înscrise în elipsele trasate pe hartă de autorii prezentei lucrări, pentru a ușura
observarea lor de cititorul neavizat.

94
 Pe hartă lui Schutz (fig. 57) satul Tiha este reprezentat pe un fel de ostrov format de două
brațe ale Oltului și poartă denumirea de "Dia". Considerăm că nu este vorba de o nouă
denumire a satului, ci mai de grabă, de o greșeală de pronunțare din partea autorului hărții.
Comparând-o cu harta lui Schwantz constatăm că în perioada 1722 - 1780 apele Oltului s-au
deplasat spre vest și numai forma de teren dominantă pe care era situat satul, l-a salvat de la
inundații.
Harta fiind întocmită la o scară relativ mică, localitățile au fost reprezentate prin semn
convențional (cerculeț), iar căile de comunicații (drumurile) nu au fost reprezentate. Autorii
prezentei lucrări au înscris satul Tiha într- un cerc pentru a veni în sprijinul cititorilor. Se
constată că așezarea (satul) Cacaleți nu a mai fost reprezentată pe hartă.

95
 Pe harta lui Schmidt (fig.58) poziția satului este tot pe ostrov (între ape), iar denumirea
este aceeași, Dia, autorul ei inspirându-se din harta lui H.C. Schutz. Scara hărții fiind mai
mare, a permis autorului ei să redea și județele cu denumirile lor; la data întocmirii hărții, deși
satul era situat între ape, a fost inclus la Județul Romanați. Nici pe această hartă nu este
reprezentat satul Cacaleți.
Autorul nu a trecut pe hartă căile de comunicație (drumurile) interesându-1 numai
localitățile, județele și apele. Se observă întinderea Județului Olt până aproape de Turnu
Măgurele.
Autorii prezentei lucrări au înscris satul Tiha într-un cerc pentru a veni în sprijinul
cititorilor.

96
 Pe harta lui Ruhedorf (fig. 59) satul apare din nou pe malul drept al Oltului. Deși
harta este întocmită în același an cu cea a lui I.F.Schmidt, se constată unele nepotriviri între
ele. Este foarte probabil că datele necesare întocmirii lor să fi fost culese în perioade diferite
și în timpul care s-a scurs, Oltul să-și fi modificat cursul. Deosebirile dintre ele se mai pot
datora și diferenței de scară. Scara mai mare a hărții de față a permis autorului ei să redea
planimetria cu mai multă veridicitate, ceea ce ne determină să acordăm acestei hărți mai mult
credit. Pe hartă apare la sud de Tiha și satul Cacaleți. Ambele sate, Tiha și Cacaleți, au fost
înscrise într-o elipsă de autorii prezentei lucrări, pentru a veni în sprijinul cititorului.

97
 Harta lui Specht (fig. 60) fiind întocmită la scară mare - 1:10000 - este cea mai fidelă și
amănunțită. Satul Tiha apare pe malul drept al Oltului, lângă sat, în partea de sud fiind
reprezentate ruinele castrului roman. În partea de vest a satului apare reprezentat printr-o linie
mai pronunțată, drumul de la Islaz la Romula, care a fast distrus ulterior de ape odată cu
ruinele castrului. Pe hartă mai sunt reprezentate mari suprafețe de păpuriș și stufăriș, care
existau pe partea stângă a Oltului. La sud de satul Tiha este reprezentat pe hartă satul Cacaleți
și apreciem că, s-a înscris greșit denumirea "Izbiceni".
Studiind harta în ansamblu se constată că de la Slatina până la Islaz, numai la Slatina și la
Tiha erau poduri fixe peste apele Oltului; podul de la Tiha este reprezentat pe un fragment de
hartă (fig.61). Pe fragmentul de hartă apare o rețea densă de drumuri care duc la Tiha, ceea ce
demonstrează că în 1791 Tiha avea o bună dezvoltare economică, fapt ce a determinat și
construirea podului fix în această localitate. Este demn de reținut că pilonii acestui pod s-au

98
menținut până prin anii 1920, unii dintre localnicii mai vârstnici amintindu-și de ei. Pe hartă
(fig.60) se vede că terenul pe care se afla satul a avut o cotă dominanată, marginile lui fiind
reprezentate prin hașuri; forma de teren dominanată l-a apărat de inundații. Este foarte
probabil ca în vechea poziție, satul să fi avut cea mai bună dezvoltare economică în jurul
anului 1791.
Pe această hartă (fig. 62) satul apare pentru prima dată cu denumirea de "Tia". Atât
satul, cât și ruinele castrului apar pe malul drept al Oltului. Scara hărții fiind mai mică,
localitățile au fost reprezentate prin semn convențional, iar căile de comunicații au fost
generalizate, reprezentându-se numai cele principale, printre care și cel roman de la Islaz la
Romula. Apele au fost redate cu meticulozitate. Oltul are multe brațe, unele din ele unindu-se
cu râul. Pe hartă au fost reprezentate și județele, Tiha făcând parte la data întocmirii hărții din
Județul Romanați. Autorul hărții fiind grec, lucrarea a fost scrisă folosind literele alfabetului
grec. Pe hartă a fost reprezentat și satul Cacaleți, pe care împreună cu satul Tiha, autorii
prezentei lucrări le-au înscris în cerc pentru a veni în ajutorul cititorului.

99
 În harta generalului rus Danilov, (fig. 63) satul apare din nou cu denumirea Tiha și este
situat pe malul drept al Oltului. Rezultă că în perioada 1797-1812 s-a desfășurat
metamorfozarea denumirii satului. Semnul convențional cu care este redat pe hartă satul,
reprezintă ruinele istorice ale castrului roman, care încă mai existau pe teren la data întocmirii
hărții. Harta fiind întocmită la scară mică, autorul a generalizat localitățile, reprezentându-le
numai pe cele principale, printre care și Tiha, ceea ce demonstrează dezvoltarea ei economică
la acea dată. Pentru a veni în sprijinul cititorului, autorii prezentei lucrări au înscris satul Tiha
într-o elipsă.
Harta olandezului F. Pinkerton (fig. 64) a reprezentat satul pe malul drept al Oltului și
dintr-o greșeală i-a înscris denumirea "Tiga". Harta fiind întocmită la o scară mai mică,
localitățile au fost generalizate, autorul reprezentând pe lucrarea sa numai pe cele principale,
printre care și Tiha. Pentru a veni în sprijinul cititorului, autorii prezentei lucrări au înscris
satul Tiha într-un cerc. Pe hartă nu au fost reprezentate ruinele castrului roman; nu ne putem

100
pronunța dacă această neglijare a fost impusă de scara mică a hărții sau la data întocmirii ei,
ruinele erau distruse de apele Oltului. Analizând prima hartă rusă (fig. 65) constatăm
următoarele: în urma deplasării apelor Oltului spre vest, care s-a produs între anii 1814-1835,
satul apare pe malul stâng al râului; pe poziția actuală a satului apare inscripția cu alfabet
chirilic "Siliștea pentru Tia" (Vatra de sat).
Așadar, la data aceea proprietarul satului împărțise locurile de case și trasase satul;
apare pentru prima dată satul Damuri - Potlogeni, iar pe locul satului Cacaleți este
reprezentată numai movila. Fiind pe partea stângă a Oltului, satele Tia (cu această denumire
apare) și Potlogeni sunt incluse la Județul Olt, fapt confirmat și de studiul "Constatări istorice,
geografice, economice și statistice pe temeiul hărții ruse 1835" întocmit de prof. C. Giurăscu
și publicat în lucrarea "Principatele române la începutul sec. XIX", apărută în anul 1937.

101
 De asemenea, aparteneneța satelor Tia și Damuri (Potlogeni) de Județul Olt mai este
confirmată și de Catagrafia Eparhiei Argeș întocmită de I. Ionașcu și editată în anul 1824. Din
lucrare primim informația că cele două sate au făcut parte din Plasa Mărgini(i) a Județului Olt.
Harta ne informează că la acea dată Tia avea 56 gospodării, iar Potlogeni 66. Autorii lucrării
au înscris satul Tia în cerc, Siliștea Tia în dreptunghi, satul Damuri (Potlogeni) în elipsă,
movila Cacaleți, în pătrat.
Harta rusă din 1853 (fig. 66) ne aduce noutăți în ceea ce privește satul Tia. Astfel în
noua vatră a satului apare noua denumire "Cătunul Tia" cu șapte gospodării. Nu se poate
preciza dacă aceste gospodării s-au strămutat din vechiul sat, deoarece Tia din poziția Săliște
apare și pe această hartă tot cu 56 gospodării. Este foarte probabil ca Nicolae Brătășanu,

102
proprietarul de atunci al moșiei și satului, în dorința de a-și completa forța de muncă, să-și fi
adus populație din alte sate.

Față de ediția precedentă a hărții se constată o reprezentare printr-o linie mai pronunțată
a drumului de la malul drept al Oltului; se poate presupune că între anii 1835-1853 drumul a
suferit unele modernizări. Satul Potlogeni a rămas tot în lunca Oltului, în noua lui poziție,
nefiind nimic consemnat pe hartă. Satul Cacaleți, ca și în ediția precedentă a hărții nu apare;
deci, s-a strămutat fără să știm unde. Autorii lucrării au înscris: satul Tia, în cerc; cătunul Tia,
în dreptunghi; satul Damuri (Potlogeni), în elipsă; movila Cacaleți, în pătrat.
Harta lui Szathmary (fig. 67) a fost editată în anul 1864 la cererea lui Barbu Știrbei, dar
măsurătorile pentru întocmirea ei s-au executat aproximativ între anii 1855-1860. Este mult
mai completă, scara de reprezentare 1:56000 permițând redarea multor detalii de planimetrie
și reprezentarea reliefului prin hașuri, forma clasică austriacă.

103
 Harta ne informează că în Săliște au rămas numai câteva gospodării, așezarea de acolo
numindu-se la data întocmirii hărții "Tiia vechia", iar în actuala poziție satul s-a conturat bine,
s-a mărit în suprafață și în număr de gospodării și a luat numele de "Tia Mare”. Harta ne mai
informează că s-a strămutat cam în aceeași perioadă și satul Potlogeni, iar la sud de Tia Mare,
în noua ei poziție, a apărut satul Ordoreanca și ulterior Doanca. Autorii lucrării au înscris pe
fragmentul de hartă, locul vechi al satului Damuri (Potlogeni) în cerc, iar movila Cacaleți, pe
care s-a situat satul cu același nume, în pătrat.
Analizând fenomenul strămutării satului din lunca Oltului, în actuala poziție se constată
că fenomenul a fost determinat, în primul rând de considerente economice: suprafețele mari
de teren de calitate bună se aflau la vest de Olt, iar proprietarii Brătășanu, Parsinoiu și
Haralamb Fundățeanu, care au fost și stăpânii satului, au oferit sătenilor locuri de casă pe care
în cele din urmă, le-au plătit destul de scump. În al treilea rând și nu ultimul, au fost
revărsările repetate ale apelor Oltului și pericolul permanent al inundațiilor. Strămutarea s-a
făcut după formele clasice, adică s-a desfășurat în mod lent, mutându-se casă cu casă, după
sistemul pe care specialiștii îl numesc "roire". Ei consideră că, în mod normal satul roi (nou
înființat) poartă numele satului matcă, de care se deosebește prin sufixul "de sus" ori "de jos"-
sau "mare" ori "mic". Specialiștii susțin că sunt și cazuri în care satul nou depășește în
întindere pe cel vechi și preia el denumirea

104
105
106
de "mare". Este tocmai cazul satului Tia, care în mod normal ar fi trebuit să se numească "Tia
Nouă" pentru că s-a înființat ulterior, în Săliște rămânând numai "Tia". Nu s-a întâmplat așa,
deoarece procesul de strămutare, deși a fost lent, totuși s-a desfășurat într-un timp relativ scurt,
între anii 1850-1860. În plus este de presupus că proprietarul de atunci al moșiei, Nicolae
Brătășanu pentru a rezolva necesarul brațelor de muncă a adus țărani și din alte părți, cărora
le-a dat locuri de casă. În acest fel numărul gospodăriilor a crescut repede și noul sat,
extinzându-se, a devenit dintr-o dată mare, ceea ce cu ușurință a determinat și numele său de
"Tia Mare" în loc de "Tia Nouă". Numai după ce noua așezare a luat denumirea de Tia Mare,
așezarea din Săliște neputând fi numită Tia Mică, opusa lui Tia Mare, datorită existenței ei
îndelungate și vechimii ei, a fost numită de localnici prin uzanță "Tia Veche".
Dar procesul de strămutare continuând, încetul cu încetul s-au strămutat toate
gospodăriile și acolo, în vechea poziție, nu a rămas decât vatra satului, căreia oamenii i-au
spus "Săliște" sau "Siliște", care are aceeași semnificație, în acest caz toponimul "Tia vechia"
dispărând. Deoarece după strămutarea satului, au rămas în acea zonă mulți șobolani, care nu
s-au putut strămuta și ei, colonia lor a supraviețuit mulți ani în acea zonă din care cauză,

107
pentru precizarea punctului "Săliște" apăruse toponimul "La gherlănie", care se păstrează
chiar și în zilele noastre. Este foarte probabil ca acest toponim să se fi format, plecând de la
locuințele satului vechi care erau îngropate (bordeie) și în mod ironic cetățenii strămutați au
comparat satul vechi cu o colonie de șobolani (gherlani).
Trebuie reținut faptul că în satul vechi a fost o biserică pe care ,,Bibliografia localităților
și monumentelor feudale din România" o menționează ca fiind construită înainte de anul 1845,
din lemn și având hramul "Cuvioasa Paraschiva". Referitor la hramul bisericii trebuie să mai
menționăm că în anul 1864 când s-a construit biserica în actuala poziție a satului, sătenii i-au
acordat hramul vechii biserici, adică tot "Cuvioasa Paraschiva". În plus, din respect pentru
cititorul ei (Proprietarul Haralambie Fundățianu), care a acordat teren pentru biserică din

108
proprietatea sa și, poate și la cererea acestuia, sătenii au acordat noii biserici hramul "Sf.
mucenic Haralambie și Cuvioasa Paraschiva". Rezultă din aceste considerații dragostea și
respectul strămoșilor noștri pentru biserica din Săliște, al cărui hram l-au transmis la noua lor
biserică, la care au alăturat și noul hram. Este un act de mare înțelepciune a celor ce au venit
de dincolo de Olt. Posibilitățile materiale nu au fost pe măsura înțelepciunii și nici
proprietarul de atunci, Haralambie Fundățianu nu s-a arătat mai darnic, pentru a se construi un
sfânt lăcaș mai mare și mai impunător, cu toate că la slujbele ce se oficiau aci, participau atât
enoriașii din Tia Mare, cât și cei din Ordoreanca. La strămutarea în actuala poziție a satului,
oamenii și-au construit locuințe după puterea fiecăruia. Unii dintre ei își făceau case îngropate
sau semiîngopate, tip bordei, iar alții își făceau casele supraterane din chirpici, paiante sau
chiar din cărămidă, mai ales în partea de nord a satului, în Moșteni.
La începutul secolului XX în sat predominau locuințele supraterane, dar cele îngropate
și semiîngropate au dăinuit până prin anul 1935. Harta a fost întocmită în anii 1906-1908. Se
constată îndeosebi dezvoltarea și extinderea satului Potlogeni spre est, ajungând până la malul
Oltului și a satului Tia Mare spre vest. Satele Ordoreanca și Doanca apar distincte și bine
conturate, între ele fiind reprezentată limita de moșie. Sunt redate cu claritate toate brațele
Oltului și suprafețele de grădină de zarzavat, de care se ocupau la acea vreme bulgarii, veniți
în acest scop de peste Dunăre. Se constată că la data întocmirii hărții, în lunca Oltului erau
suprafețe de pădure și zăvoaie mult mai mari decât în anii noștri.

109
 În harta lui Gauss, față de harta precedentă se constată modificări mari în configurația
satelor. Partea de nord est a satului Potlogeni (Risipiți) s-a strămutat în nord vestul localității,
extinderea generală a satului făcându-se mai mult la vest de șosea și la sud. Satul Tia Mare a
continuat să se extindă spre vest, iar satele Ordoreanca și Doanca (formau comuna Doanca)
au rămas aproximativ în aceleași perimetre, dar au devenit mai compacte, ocupându-se cu
construcții aproape toate locurile virane. Se constată modificări ale configurației brațelor
Oltului, în general apele râului deplasându-se spre vest. În partea de nord est a satului
Potlogeni, ca urmare a lucrărilor de îndiguire și de consolidare a malului, cursul apei a fost
abătut la est. În perioada 1908-1954 a dispărut o parte din zăvoaiele și pădurile din lunca
Oltului și au apărut suprafețe compacte de grădini de zarzavat, îndeosebi la Tia Mare și
Doanca.
Din hartă rezultă dezvoltarea și extinderea satelor în lungul șoselei (satele s-au unit) și în
partea de vest a șoselei. Râul Olt a continuat deplasarea spre vest, erodând mult teren.
Semnele dezvoltării economice a satelor se citesc pe hartă: rețele electrice, canale de irigații,
stații de pompare, grajduri, saivane, magazii, orezării etc; suprafața arabilă a fost organizată
pe parcele și sole pentru a fi muncite cu tehnică agricolă.
Se observă pe hartă dispariția toponimului "Ordoreanca", ca urmare a unirii satelor
Ordoreanca și Doanca, luând denumirea oficială de "Doanca".

110
111
 DE CE TIA MARE ?

Antonina, Typha (Tifa), Tiha, Tiia,

Tiea, Tia Mare
În ceea ce privește denumirea satului Tia se pot spune multe, deoarece s-au făcut multe
supoziții, unele dintre ele neavând un fundament științific, iar altele, în aparență plauzibile, nu
au acoperire cu documente. Le vom analiza pe toate în ordine, încercând să le explicăm și să
ne spunem părerea asupra fiecăreia.
În lucrarea "Geographia" a învățatului astronom, matematician și geograf grec Ptolemeu
Claudiu (Claudios Ptolemaios), care a trăit aproximativ între anii 90-168 d.Ch. este o hartă
care cuprinde și Dacia antică. Este necesar să precizăm că la întocmirea acestei hărți învățatul
grec s-a folosit de informațiile lăsate de părintele istoriei, Herodot (circa 484-425 Î.Ch.), care
a călătorit și prin părțile noastre.
Vorbind despre Istru sau Dunăre, Herodot arată că este cel mai mare dintre toate apele, pe
care le-a văzut, pentru că în el se varsă și alte râuri și anume: Porata sau Piretos (Prutul)
Tiarantos și Araros, Naparis și Ordessos, iar prin părțile agatârșilor curge Maris (Mureșul).
Unii specialiști susțin că Tiarantos ar fi Oltul, Ordessos sau Argessos (după V. Pârvan) ar
fi Argeșul, Araros ar fi Șiretul, iar Naparis ar fi Ialomița. Alți specialiști susțin că Tiarantos ar
fi Siretul. Pornind de la această ipoteză unii localnici au presupus că satul și-ar fi luat numele
de la grecescul "Tiarantos", numele apei pe care era așezat, plecând de la faptul că prima
silabă. "Tia" a hidronimului, ar forma tocmai denumirea satului. Alți localnici susțin că Tia și-
ar fi luat numele de la vechea așezare Tiason, care ar fi existat pe aceste meleaguri în sec. 2-1
î.Ch., toponim a cărui rădăcină la fel, este formată din silaba "Tia” și care formează
denumirea satului, dar această veche așezare a fost identificată de istorici și arheologi pe locul
ocupat în prezent de localitatea Tinosu, Jud. Prahova.
O altă ipoteză în legătură cu denumirea satului Tia este aceea potrivit căreia toponimul
respectiv ar deriva din antroponimul "Thiamarcos" sau ’’Thiamarcus, pe care l-a purtat atât
unul dintre regii formațiunilor locale ale dacilor buri cu reședința la Buridava, identificată la
Ocnița din Județul Vâlcea, cât și un ostaș-veteran din legiunea a VII-a romană ’’Claudia, care
se numea Marcus Aurelius Thiamarcus și se afla în legiunea a VII-a în Moesia (Dobrogea de
azi).
Cei care fac legătura între toponimul Tia și antroponimul Thiamarcos purtat de regele
burilor, presupun că formațiunea statală sau tribală a acestuia se întindea pe Olt până la
Dunăre. Istoria și arheologia au localizat pe buri numai în zona subcarpatică și în jurul Ocniței,
unde s-a identificat Buridava. Și chiar dacă această formațiune s-ar fi întins pe Olt în jos, nu
există nici un alt argument care să probeze legătura dintre toponimul Tia și antroponimul
Thiarmarcus, în afară de faptul că toponimul constituie, la fel ca în celelalte două cazuri,
primă, silaba a antroponimului, ori aceasta este prea puțin.
Considerăm că nici una din cele trei ipoteze nu se poate confirma, mai ales că în zonă nu
a fost identificată până în prezent nici o așezare datată mai înainte de sec II-III d.Ch., iar
sumarele investigații făcute de arheologii de la Muzeul Militar Național din București nu au
scos la iveală o suprapunere de așezări omenești în punctul Săliște sau în zona Fântâna de
rezervă. Preconizatele cercetări arheologice care se vor face, mai ales în Săliște vor aduce,
suntem siguri, informații serioase și vor elucida toate neclaritățile.
Nu știm ce denumire a avut așezarea din punctul Săliște la formarea sa, dar presupunem
că una romană, deoarece în acele vremuri așezările civile luau numele castrului sau cetății pe
lângă care se formau, iar acestea luau numele personalității care le înființa, și cum așezarea
respectivă a fost înființată în apropierea castrului roman din legionarii și veteranii romani,
sigur că a luat numele celui care a înființat castrul. Mai târziu, când după anul 214 d.Ch. s-a
dezvoltat garnizoana, construindu-se cetatea în locul castrului din ordinul împăratului

112
Antoninus Caracalla, aceasta a luat numele Antonina, așezarea civilă luând același nume
conform obiceiului. Ipoteza aceasta este susținută de mai mulți istorici.
Numele Antonina este menționat în "Dicționarul geografic al Județului Romanați"
întocmit de prof. C.I. Locusteanu în anul 1889, în "Noua geografie a Județului Romanați",
întocmită de N. Dinculescu în anul 1893, în "Marele dicționar geografic al României"
întocmit de G.I. Lahovari în anul 1902 și în "Dicționarul istoric, arheologic și geografic al
României" întocmit de O.G. Lecca în anul 1937.
Presupunem, fără a avea argumente documentare că așezarea a purtat numele de Antonina
până după retragerea romană (anii 271-275 d.Ch.), când cetatea a rămas nepopulată și când
datorită degradării vieții, populația romană sau romanizată a adoptat pentru așezarea civilă
numele de "Typha", care prin semnificația sa de "papură" se înscria foarte bine în decorul
natural din zona Săliște, în care predomina păpurișul .
La venirea slavilor în sec. VI-VII, aveau termenul de "Tiha", cu o fonie apropiată de
latinescul "Typha", dar cu semnificația de "liniște, tăcută, loc liniștit", semnificație care este
justificată și ea de așezarea geografică și condițiile climaterice. De la Typha (Tifa) slavii au
trecut cu ușurință la "Tiha" pentru a-și impune, în calitate de stăpâni și asupritori, numirile lor .
Având în vedere situarea așezării în lunca Oltului, locul era liniștit, fiind apărat în calea
Crivățului atât de pădurile și dealurile Teleormanului, cât și de suprafețele acoperite cu
stufăriș care înconjurau localitatea; locul așezării era liniștit pentru că, fiind pe o formă de
teren dominantă nu putea fi inundat de apele Oltului; era loc liniștit pentru că, fiind mai izolat
în lunca Oltului și în apropierea pădurilor, atât din luncă cât și din Teleorman, era apărat de
acțiunile atacatorilor.
Dacă "loc liniștit" este semnificația cuvântului "tiha", nu știm de la care din cele trei
criterii au plecat slavii, când au atribuit așezării acest nume, dar toate trei îl justificau .
Dicționarul Limbii Române apărut în 1982 conține cuvântul "tihăraie", căruia îi dă
următoarea explicație, precizând că respectivul cuvânt se folosește mai mult în Moldova.
Cuvântul are aceeași rădăcină "tihă" și are semnificația de: povârniș, râpă, coastă abruptă, loc
râpos, acoperit uneori cu vegetație turană, turacă (pădure de copaci tineri) deasă și sălbatică,
loc acoperit cu tufișuri dese, sihlă, hățiș, tufăriș.
Explicația dată de dicționar este valabilă și se justifică în descrierea locului în care era situat
satul și putem accepta denumirea "Tiha", numai dacă cuvântul este exclusiv slav. Dacă în
limba geto-dacilor sau a populației daco-romane a existat un termen "tiha" cu o altă
semnificație, în acest caz, nu mai putem da denumirii satului explicația de "tăcut", "loc
liniștit". Ne-a sugerat această idee studierea hărții Daciei romane și analizarea a câtorva
toponime. Redăm pe scurt constatările făcute. Așezarea Tiha din punctul Săliște a fost situată
pe Limesul Alutan și s-a format ca urmare a construirii acestei linii de fortificații, castrul
roman din această zonă, făcând parte din fortificațiile construite de împărații Septimius
Severus, Hadrian și Antoninus Caracalla în Dacia Malvensis. În Județul Sălaj, în partea de
nord vest a țării există satul "Tihău", ce aparține de comuna Surduc. Pe locul său în antichitate
a existat un castru roman din sec II-III d.Ch., situat în apropiere de Poralissum, reședința
Daciei Poralissensis, castru care făcea parte din Limesul Someșan (linia de fortificații romane
pe limita de nord a Daciei Romane). De asemenea, privind harta Daciei romane și comparând-
o cu actuala hartă a României, constatăm că așezările Tiha Bârgăului și Tihuța sunt situate
tocmai pe limita de nord, pe hotarul de nord al Daciei Romane. Literatura nu ne informează
dacă în aceste două localități, au existat sau nu fortificații romane și nu ne putem pronunța
asupra existenței lor.
În lucrarea "Despre toponimia slavă din Oltenia" apărută în anul 1947, prof. Ioan Donat
menționează la pag. 80 a lucrării un sat "Tiha" care ar fi existat în Județul Vâlcea și ar fi
dispărut, dar nu este exclus să fi fost așezat tot pe Limesul Alutan și în acea zonă să fi existat
o fortificație romană. Dar indiferent de poziția sa, existența celor patru localități Tiha,Tihău,
Tiha Bârgăului și Tihuța, la hotarul Daciei Romane și descoperirea în două dintre ele a unor
fortificații romane, cu perspectiva de a se identifica și în celelalte, ne determină să nu atribuim

113
aceasta unei simple coincidențe, ci să considerăm că este posibilă o legătură între numele
celor patru localități "Tiha", situarea lor pe hotarele Daciei Romane și existența pe locul
fiecăreia a unor fortificații romane. Emitem chiar ipoteza unei posibile existențe în limba
populației daco- romane a unui termen "tiha” a cărei semnificație nu o cunoaștem.
Transformarea de către slavi a denumirii satului din latinescul "Typha" în slavul "Tiha",
nu numai că pare verosimilă dar are și unele argumente care pledează în favoarea ei. Astfel, în
lucrarea "Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România, vol.I Țara
Românească (Muntenia, Oltenia, Dobrogea)", autor N.Stoicescu și editată de Mitropolia
Olteniei în anul 1970 se menționează: "Comuna Tia Mare - Tiha (Tufa) Romanați - Jud. Olt".
De asemenea în lucrarea "Contribuții la monografia Județului Romanați" întocmită de
colectivul condus de prof. Ștefan Ricman și apărută în anul 1928 se menționează: "Tia sau
Tufa- proprietatea Doamnei Brătășanu". Din aceste lucrări rezultă că satul s-ar fi numit "Tufa".
Această nouă denumire a localității, considerăm că este urmarea unei metamorfozări, a unei
evoluții a latinescului "Typha" (Tifa). La această concluzie ne-a condus un tabel al
localităților din Oltenia care aveau stăpâni în perioada 1719-1739, când Oltenia a fost anexată
de Austria, tabel publicat de prof. C. Giurăscu în lucrarea sa "Material pentru istoria Olteniei
sub austriaci" vol.II 1726-1752. În acest tabel se menționează că stăpânul satului Tiha era în
acea perioadă Șerban Tifanul. Este foarte posibil ca adevăratul nume al stăpânului să fi fost
derivat de la denumirea dată de populația daco-romană localității după retragerea romană. La
fel de posibil este ca adevăratul nume al stăpânului satului să fi fost Șerban Tihanul.
Pentru a nu ignora cele două lucrări care susțin că satul s-ar fi numit "Tufa"
presupunem că a doua lucrare - “Contribuții la monografia Județului Romanați” a lansat
această ipoteză în anul 1928 și a doua lucrare a preluat informația și a republicat-o în anul
1970. Confruntând aceste lucrări cu alte documente, în special cu hărțile vechi, constatăm că
localitatea începând cu anul 1700 și până în zilele noastre, nu a avut niciodată denumirea
"Tufa" sau Tifa, iar hrisovul lui Radu Paisie din 16 iulie 1558, prima atestare documentară a
satului, precum și hrisovul lui Mihai Viteazul din 6 septembrie 1598 atestă că și în secolul al
XVI-lea așezarea se numea Tiha. Mai mult, harta rusă întocmită în anul 1835, cât și cea
întocmită în anul 1853 susțin că Tufa este denumirea părții de sud a satului Izbiceni. De altfel
și în zilele noastre sunt bătrâni în Izbiceni care folosesc denumirea de Tufa când se referă la
partea de sud a satului, începând de la intersecția șoselelor Caracal-Islaz cu Izbiceni-Corabia.
Din aceste considerente apreciem că informația cuprinsă în cele două lucrări se referă,
în mod eronat, la Tia. Pe hărțile vechi editate între anii 1722-1797 satul a apărut cu denumirea
de Tiha cu unele variante generate de greșeli de pronunție (Dia și Tiga). Documentele
cartografice studiate ne arată că toponimul "Tia" a apărut pentru prima dată în anul 1797 pe
harta întocmită de grecul Rigas din Velestin sau Rigas Velestinul, ca să rămână definitivă
începând cu anul 1855, așa cum ne-o dovedește prima ediție a hărții ruse editate în acel an, iar
în preajma anului 1864 a apărut pentru prima dată denumirea "Tia Mare".
Explicația trecerii de la "Tiha" la "Tiia", "Tiea" sau "Tia" ne-o dă lucrarea "Nume de
locuri românești în România", întocmită de academicianul Iorgu Iordan și apărută în anul
1952 în Editura Academiei Române din care reținem:"Tăcuta". Sinonime cunoscute ca atare
de specialiști sunt : "Tiha" sau "Tihuta" (pârâu în Năsăud și "Tihul", afluent al Răstorsnei, în
zona Toplița - slav "tihu", sv tihu) și "Tia" (într-un document de la 1600; Arhivele Olteniei XV,
pag.189, trebuie socotit cu -h- devenit simplă aspirație, apoi dispărut). Deci prin uzanță și
diminuare "h" a dispărut pentru a ușura pronunțarea cuvântului.
În lucrarea "Dicționarul geografic al Județului Romanați" apărută în anul 1889, autorul
său prof. C.I.Locusteanu referindu-se la Tia Mare arată: "În timpul romanilor (sec III d.Ch.)
s-a numit Antonina după numele împăratului Antoninus Caracalla, - și mai târziu la români
deveni Tiia, după cum din Vidin s-a făcut Dâiu". Suntem de părere că într-adevăr a devenit
Tiia sau Tia, dar nu din Antonina, ci din Tiha. Aceasta este explicația după părerea noastră, a
denumirii satului, explicație care rezultă din studierea mai multor documente de valoare, dar
pentru a nu mai fi nici un echivoc, vom discuta și celelalte variante. Informațiile orale locale

114
susțin că pe vatra satului, fără a se preciza dacă pe cea veche sau pe cea nouă, ar fi existat un
tei mare, copac de la care și-ar fi luat numele satul Tia Mare. Dacă teiul ar fi existat cu
adevărat, credem că satul s-ar fi numit Teiul Mare și nu Tia Mare. În țara noastră există
localități cu denumiri ca Stejarul, Dudu, iar Teiu-Teiul există în mai multe județe. Mai mult,
primul director al școlii, învățătorul Leonida Marineanu, bazându-se numai pe informațiile
culese din sat, fără să aibă și alte surse de informare, a furnizat date profesorului Ștefan
Ricman, pentru a-i servi la întocmirea monografiei Județului Romanați, apărută în anul 1928.
În legătură cu denumirea localității, directorul școlii și monografia au susținut varianta cu
teiul mare, precizând că teiul ar fi existat în poziția Săliște. Explicația nu are acoperire
științifică deoarece conform documentelor, în acea poziție satul nu s-a numit niciodată Tia
Mare. Toponimele care au existat în acea zonă au fost: Antonina, Typha (probabile), Tiha
(confirmat și de hrisoavele din 1538 și 1598), Dia, Tiga (grafiate în mod eronat pe unele hărți
vechi), Tiia, Tiea, Tia și Tia Veche, după care dispărând localitatea, a rămas numai toponimul
de "Săliște”, adică vatră de sat.
Dar teiul mare, chiar dacă a existat în actuala poziție a satului, nu a determinat
denumirea localității, deoarece tot hărțile ne informează că aci, satul a avut următoarele
numiri: Siliștea pentru Tia (scrisă cu grafie chirilică), adică numai locuri de casă, Cătunul Tia
(scris pe hartă cu aceeași grafie), ca apoi să apară direct "Tia Mare" pentru a reflecta realitatea
din teren și pentru a o deosebi de Tia Veche care exista în Săliște.
Concluzionând, în mod cert satul și-a luat denumirea de "Tia Mare" în perioada 1855-
1862, ca urmare a creșterii lui în suprafață și în număr de gospodării, rezultat al strămutării
rapide din lunca Oltului. Bazat pe acest studiu, se poate susține că așezarea omenească din
zona Săliște a avut denumirile: Antonina, Typha (probabile), Tiha, Tia și Tia Veche, ca apoi
după strămutarea în actuala poziție, satul să se numească Tia Mare.

PARTICIPANȚI LA FĂURIREA ISTORIEI NAȚIONALE

Revoluția de la 1848

"Noi n-am râvnit la dreptul nimănui - dar nici

Nu ne-am plecat spinările sub bici
Și neatârnarea de ne-am luat-o-temerar!
Ne-am luat-o ca pe-un Drept, nu ca pe un dar"
Liviu Bratoloveanu, Istorie
Documentele pe care le avem la îndemână atestă o participare activă a locuitorilor
comunei la principalele evenimente sociale, politice, militare etc din istoria țării noastre.
Chiar dacă nu putem proba cu documente participarea lor la fiecare eveniment, putem susține,
fără teama de a greși, că ei nu au rămas indiferenți față de acțiunile sociale și politice care s-
au desfășurat pe arii mai restrânse.
În lucrarea "Agricultura în Țările Române 1848-1864" profesorul Ilie Corfus făcând o
analiză a revoluției de la 1848 la sate arată: "Un rol deosebit de important pe scena
"Primăvara Popoareler" din Europa de sud-est l-a jucat revoluția burghezo-democratică din
Țara Românească. Programul ei a fost formulat în proclamația 9/21 iunie 1848 de la Islaz și
făcut cunoscut, oficial, două zile mai târziu, țării întregi. Prin articolul 13 din acest program,
guvernul provizoriu revoluționar, ca unul ce iniția, conducea și reprezenta revoluția, a
proclamat desființarea clăcii, dijmei și a celorlalte prestații feudale, precum și eliberarea
clăcașilor, care urmau să devină proprietari, prin despăgubire, pe loturile de pământ aflate la
acea dată în folosința lor".
În aceeași lucrare sunt menționate primele manifestări ale țăranilor, după ce au luat
cunoștință de Proclamația de la Islaz: încetarea lucrului pe rezervele proprietarilor,
amenințarea arendașilor când îi chemau la lucru, încetarea de a mai lucra propriile lor locuri și

115
părăsirea satelor, refuzul de a da dijmă din păioase și din fân în timpul verii, iar toamna din
celelalte produse agricole. Aceste manifestări au creat mari probleme guvernului revoluționar
provizoriu, care s-a văzut obligat să ia măsuri severe, pentru a forța pe țărani să muncească
pământul.
Cele mai multe manifestări țărănești au avut loc în regiunile de șes. Numai în Județul
Romanați au avut loc pe 31 din cele 141 de moșii, printre care sunt menționate cele ale
proprietarilor din Rusănești, Celei, Fălcoi și din alte localități. Pe moșia Tia Mare,
proprietatea Elenei Brătășanu la acea vreme, ideile proclamației de la Islaz au pătruns repede
în conștiința țăranilor și ca urmare ei nu s-au supus vechilor învoieli, cuprinse în
Regulamentul Organic și considerând claca deja desființată, au refuzat să mai lucreze
pământul proprietarului și propriile lor locuri.
În lucrarea "Anul revoluționar 1848 în Oltenia" apărută în Editura Scrisul Românesc la
Craiova în anul 1973, autorii Ileana Petrescu și Vladimir Osiac redau scrisoarea lui Augustin
Treboniu Laurian, participant la revoluția din 1848, trimisă lui Gh. Magheru pe când acesta se
afla la cârma Județului Romanați, scrisoare în finalul căreia se menționează: "Victoria de la
Islaz ar fi greu de explicat fără a lua în considerație tradiția revoluționară a locuitorilor din
această regiune a țării, propaganda făcută sătenilor de Gh. Magheru, Popa Șapcă și Nică B.
Locusteanu, precum și existența în câteva posturi cheie a unor oameni devotați noilor idei.
Revenind la sătenii noștri din acele vremuri, datorită faptului că moșia Tia Mare avea o
suprafață relativ mare și majoritatea țăranilor erau clăcași, ei s-au lăsat mobilizați din primele
zile la lupta împotriva clăcășiei și au participat în număr mare, împreună cu cei din satele
vecine, Rusănești, Cilieni, Izbiceni și Giuvărăști, în urma chemării făcută de preotul Radu
Șapcă din Celei, la adunarea populară de la Islaz, iar prevederile proclamației și lozinca
revoluției "Dreptate, egalitate și frățietate" au fost purtate din gură în gură de către țărani, mult
timp chiar și după înfrângerea revoluției. Trebuie subliniat faptul că înainte de revoluție,
preotul Șapcă cutreiera satele din sudul Romanațiului, pregătind oamenii pentru "marea
izbăvire" pe care țăranii o înțelegeau prin reforme social-economice. În anul redeșteptării
noastre naționale (1848) locuitorii comunei Tia Mare au primit pe preotul Radu Șapcă din
Celei, care plecase de la Islaz spre Caracal, trezind masele la o nouă viață. Tienii l-au primit,
ca în toate satele din sudul Olteniei, cu elan și speranță exclamând:
"Să trăiască Popa Șapcă / C-a scăpat țara de clacă,
Și Goleștii câte trei / Că ne-au dat câte-un bordei".
La Adunarea populară de la Islaz locuitorii comunei au participat în număr mare, alături
de ceilalți săteni de pe valea Oltului, valea Dunării și din Județul Teleorman și au aclamat
Proclamația de la Islaz și formarea Guvernului revoluționar. Mulți dintre ei au însoțit pe
revoluționari până la Caracal.
În lucrarea "Aspecte militare privind Revoluția de la 1848 în Oltenia" (documente
inedite), apărută în anul 1979 în Editura "Scrisul Românesc" Craiova la pag.117 este publicată
următoarea scrisoare a șefului dorobanților din Județul Romanați:

Dreptate și Frăție 1848 septembrie 6

Domnule ginăral al trupelor neregulate,
Am onoarea a vă arăta că astă noapte au fugit 36 dorobanți de ai județului Romanați și
făcând listă de numele lor și al locuinței, vi se alătură pe lângă aceasta spre a se face punere la
cale cu toate că era să viu însumi, dar fiind bolnav n-am putut și după îndatorire grăbesc a vă
arăta.
Șeful dorobanților din Romanați
s.s. D. Dobrescu
Nr.82

(1)848 sept(embrie) 6

116
 La această scrisoare se anexează lista cu dorobanții fugiți, din Județul Romanați, din
care reținem următoarele nume :

Nr.Crt. Numele și Prenumele Locuința

25 Marin Balică Izbiceni
26 Radu Aprodu Tina
27 Miu Dan Danurile
28-34........
35 Dumitru Dănuleanu Danurile

Sunt necesare unele precizări în legătură cu acest tabel. Localitatea "Tina" în realitate
este "Tia", iar "Danurile" este satul "Damuri" (Potlogeni). În tabel au apărut sub acea formă
probabil în urma unor greșeli de dactilografiere sau de transcriere. Pentru a susține aceasta,
precizăm că pe hărțile vremii în Județul Romanați nu apare nici o localitate cu denumirea Tina
și nici Danurile. Satul Tina apare în partea de vest a Județului Vâlcea, dar dezertorii au fost
din Județul Romanați. În plus, în Tia și Potlogeni și în zilele noastre există numele de familie
Aprodu, Dan și Dăbuleanu, care sunt probabil urmașii acelor dezertori. Apreciem de
asemenea că numele de familie "Dănuleanu" este în realitate "Dăbuleanu".
Răscolind documentele de istorie, constatăm că în ziua de 6 septembrie 1848, ziua în
care susnumiții au fugit, la București a avut loc marea demonstrație populară. Mulțimea a ars
textul Regulamentului Organic și Condica rangurilor boierești (Arhandologia), demonstrându-
și atașamentul față de ideile revoluției. Se poate considera că dezertarea dorobanților este o
subscriere la ideile marii demonstrații populare de la București. Este greu de demonstrat, dar
în mod sigur acțiunea lor a fost de participare alături de ai lor la lupta împotriva proprietarilor
și arendașilor pentru că țăranii, păstrau în inima lor "duhul de neastâmpărare", după cum
susținea ministrul de interne, duh de neastâmpărare care l-a determinat pe N. Bălcescu să vadă
în țărănime principalul apărător al revoluției. După prăbușirea revoluției a urmat o perioadă
grea pentru țărănimea din întreaga țară, deci și pentru sătenii noștri, ei trebuind să recupereze
prin munci suplimentare ceea ce proprietarii și arendașii au pierdut în timpul revoluției.
Nu avem nici un temei să credem că proprietarul Brătășanu și mai apoi Haralambie
Fundățianu (tatăl) au fost mai îngăduitori cu clăcașii decât ceilalți proprietari, care au cerut
ministrului de interne să trimită călăreți turci pentru a înăbuși răscoalele țărănești locale, (care
au continuat să izbucnească până spre sfârșitul anului 1849) și pentru a obliga pe țărani să
muncească pământul.
Deși înfrântă, totuși revoluția de la 1848 a obligat guvernele, care au urmat la
conducerea țării să încerce să rezolve problema agrară, elaborând mai multe legi agrare, prin
care prevedeau unele măsuri timide în ajutorul clăcașilor. Aceste legi însă, erau încălcate de
către proprietari și arendași și interpretate în aplicarea lor de către aceștia, pentru a obține
câștiguri cât mai mari.
O astfel de lege agrară a fost cea din 1851 numită și legea lui Știrbei care prevedea, spre
deosebire de celelalte, achitarea clăcii nu numai în bani, ci și în muncă prestată. La aplicarea
acestei legi proprietarii și arendașii au făcut multe abuzuri, printre altele și includerea locului
de casă și a grădinii în pământurile legale
Din cauza acestor abuzuri în perioada ce a urmat revoluției, au avut loc mari strămutări
de clăcași de pe o moșie pe alta și chiar dintr-un județ în altul. Este foarte probabil că și la Tia
au fost clăcași care s-au strămutat pe alte moșii. În același timp alții au venit la Tia de pe alte
moșii, printre aceștia fiind familia Dăbulenilor, care a venit din comuna Dăbuleni (Recika
Dabuli), statornicindu-se mai înainte, pentru puțin timp, în comuna Islaz.

117
 Unirea Principatelor Române 1859

Nu deținem documente din care să rezulte felul în care au primit sătenii noștri Unirea
Principatelor din 1859, dar considerăm că au subscris la acest eveniment, care a însemnat
înființarea statului național român modern. Apreciem aceasta având în vedere că orașul
Craiova, de care satul se simte legat prin așezarea sa geografică, este al treilea oraș din țară în
care unirea a fost aprobată, omagiată și cinstită. Avem în vedere Monumentul lui A.I. Cuza
din Craiova, Calea Unirii și Hora Unirii la Craiova, tabloul pictorului Theodor Aman. De
asemenea avem în vedere existența la Caracal în acele vremuri a lui Ion Dumitriu, care, ca
deputat în divanul ad-hoc, a susținut cu însuflețire Unirea Principatelor Române și a influențat
în acest sens toată populația din Romanați.
Numai Unirea Principatelor și alegerea Domnitorului A.I. Cuza au putut aduce
schimbări evidente în viața țărănimii și deci și în viața străbunilor noștri. Astfel, Legea rurală
promulgată de A.I. Cuza la 14/26 august 1864 și intrată în vigoare la 25 aprilie 1865, care a
desființat claca și dijma, s-a aplicat și la Tia, ca în întreaga țară, prin împroprietărirea țăranilor
pe loturile ce le aveau în folosință de la Elena Brătășanu, Haralambie Fundățianu (tatăl) și
Parsinoaia, conform legii lui Știrbei din anul 1851, prin despăgubirea acestora în timp de 20
ani, cu dobândă de 5%.
Din datele de care dispunem rezultă că la Tia au fost împroprietăriți în condițiile de mai
sus (prin despăgubire) 20 țărani fruntași, 51 țărani mijlocași, 21 țărani pălmași, preotul satului,
4 țigani (numai cu locuri de casă) și în plus, s-au mai parcelat 90 locuri de casă în vatra satului.
Și la Tia, ca și în multe alte sate, legea nu a putut fi aplicată în totalitatea ei din cauza unor
abuzuri făcute, atât de către proprietari, cât și de către unii funcționari ai primăriei, care
urmăreau să acapareze ei cât mai mult pământ. Din aceste cauze au rămas țărani
neîmproprietăriți, alții au primit pământ mai puțin decât li se cuvenea după lege, iar alții nu au
primit pământul, pe care-1 munceau în cadrul clăcii, așa cum prevedea legea, ci un altul de
categorie inferioară. Datorită acestor neajunsuri, reforma agrară din 1864 nu a satisfăcut în
totalitate nevoile țăranilor de pământ și după reformă ei au fost nevoiți să lucreze pământul
proprietarilor în dijmă.
Cu toate neajunsurile ei, se poate aprecia că reforma agrară din 1864 a dus la lichidarea
feudalismului în țară și la emanciparea țăranilor. În semn de recunoștință față de A.I. Cuza,
omul care a împroprietărit cei mai mulți țărani, femeile din satele comunei, cât și cele din
zonă, în zilele în care făceau colaci pentru pomenirea morților din familie, după primul colac,
pe care-l făceau pentru Dumnezeu, urma colacul pentru Domnitorul A.I. Cuza, ca apoi să
numească colacii pentru morții familiei. Acest obicei s-a menținut la Tia până prin deceniul al
treilea al secolului XX.
Dar legea agrară din 1864 a rezolvat numai în mare problema țăranilor. S-au făcut
abuzuri și nedreptăți în aplicarea ei, iar mulți proprietari nu s-au supus ei. Din această cauză
mulți țărani nemulțumiți au intensificat lupta împotriva moșierilor și împotriva dijmei. Sunt
cunoscute mișcările țărănești din anul 1881, dar mai ales, cele de la începutul secolului XX
are au culminat cu răscoala țărănească din anul 1907.

Războiul pentru Independență 1877-1878

Nu am găsit documente care să arate felul în care sătenii noștri au primit declarația făcută
de Ministrul de Externe a1 României, Mihail Kogălniceanu, în sesiunea extraordinară
Adunării Deputaților: "Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare, ... suntem o
națiune liberă și independentă", dar considerăm că și în satele noastre a fost același entuziasm
care cuprinsese întreaga țară. În ciuda căutărilor, nu am găsit în documentele cercetate numele
nici unui erou din satele comunei, deși informațiile orale susțin că satele noastre au jertfit vieți
de bărbați în luptele de la Plevna, de la Grivița, de la Rahova, de la Smârdan și Opanez etc.
Din documente rezultă că Județul Romanați a avut 97 eroi, număr incredibil de mic, având în

118
 vedere luptele crâncene care au avut loc. Este foarte probabil ca așa cum s-au pierdut viețile
oamenilor, să se fi pierdut și documentele.
Acordul de susținerea și apărarea independenței l-au arătat străbunii noștri, în afară de
participarea efectivă a bărbaților la război, și prin contribuție materială. Astfel, Județul
Romanați a contribuit cu 20.305 hectolitri de grâu, cea mai mare cantitate din județe, iar în
ceea ce privește fânul necesar cailor armatei, județul, deși nu era mare producător, a ocupat
locul doi pe țară. Pentru hrănirea armatei numai în perioada mai - iunie 1877, țăranii din
Județul Romanați, deci și cei din satele comunei, au dat 1326 animale (cornute mari și mici),
iar pentru transportul materialelor militare s-au rechiziționat din județ 35.627 care cu 2 boi și
1293 care cu 4 boi. Tot pentru sprijinul armatei, locuitorii județului au executat 6031 zile de
lucru, iar efectivele oștirii române au fost cantonate în sate, la unele gospodării fiind cazați
chiar 30-40 militari.
În Monitorul Oficial nr. 262/29 noiembrie - 5 decembrie 1877 p. 6564, se menționează
următoarele: Mai mulți locuitori din comuna Tia Mare, județul Romanați au oferit, pentru
sprijinirea războiului, următoarele:
11

- 14 cămăși - 10 coți pânză

- 21 perechi izmene - 3 perechi obiele
- 16 perechi ciorapi - 1 suman
În Monitorul Oficial nr. 49/2/14 martie 1878, pag.1358 coloana 2-3, Ministerul de Interne
aduce mulțumiri locuitorilor comunei Tia Mare pentru donațiile făcute. Datorită așezării
satelor comunei în apropierea Dunării, dar mai ales în apropiere de Siliștioara, unde s-a
construit pod peste Dunăre, populația a fost obligată să-și aducă o contribuție la sprijinirea
războiului mai mare decât multe alte sate. Populația satelor noastre a răspuns apelului făcut de
Mihail Kogălniceanu de a contribui cu sume de bani la cumpărarea armelor (puștilor)
necesare armatei. Prin participare și contribuție, putem spune că Războiul de Independență a
fost al întregii Românii, dar mai ales al părții de sud, unde sunt situate și satele noastre.

Răscoala țărănească de la 1907

"Nu este vorba de un simplu incident, ci de un fenomen

elementar, provocat de motive economice, singurele care
pot răscula mulțimea, pentru că numai foamea a pus arma
în mâna omului sărac contra celor bogați (s.a.)
N. Iorga - din discursul rostit în Cameră la 12 iunie 1907
Documentele vremii atestă că pe valea Oltului, în Județul Romanați în nici o altă
localitate nu s-au desfășurat în primăvara anului 1907 evenimente de o așa amploare, atât de
bine organizate, cu atâta hotărâre și dinamism ca la Tia Mare și Cilieni.
Influența răscoalei din satele teleormănene nu a avut niciunde un câmp și un teren atât de
prielnic pentru a prinde rădăcini, ca în satele ce aparțineau de comuna Tia Mare, acțiunile
răsculaților de aci fiind luate în discuție și analizate la cele mai înalte niveluri, iar prefectul
județului fiind obligat, să informeze periodic guvernul despre desfășurarea evenimentelor din
aceste sate. Din informațiile orale culese de la supraviețuitorii răscoalei, Dumitru Belu născut
în anul 1895, Marinică Ciobanu (Ciușu) născut în anul 1896, Ion Nuțu (Bucă) născut în anul
1899, rezultă că la Tia răscoala nu a fost spontană, ci organizată din timp.
În ajunul răscoalei organizatorii au avertizat pe săteni că în cursul nopții care va urma, va
fi un cataclism și deci, oamenii trebuie să fie pregătiți pentru a-i face față. Acest avertisment,
dat oamenilor din sat, este o dovadă a pregătirii din timp a răscoalei. A doua zi, răsculații au
alarmat satul, chemând pe bărbați la răscoală; cu torțe aprinse, cu furci, coase și alte unelte de
lucru drept arme de luptă, pe fondul sonor al clopotului de la biserică în fruntea lor fiind Ilie

119
Dincă (Ceală), Stancu Mardale, Stancu Minică, Ilie Ciobanu, Ion Dobrică și alții, chemau
sătenii să incendieze curțile boierești ale proprietarilor Fundățianu, Malla și alții.
Curțile boierești de la Tia Mare fiind păzite de bulgari și turci înarmați, aduși de
proprietari, nu au putut fi incendiate, mai ales că paznicii au deschis foc de avertisment, din
ordinul administratorilor celor două moșii. Din această cauză, răsculații s-au deplasat la
conacul episcopal de la Ordoreanca, unde administrator era Condurache. Ei au devastat și
incendiat o magazie șl furajele din curte. Primarul comunei Stan Pârvu, nu a răspuns la
chemarea răsculaților, dar nici nu s-a împotrivit lor, făcându-se nevăzut. Mai mult, el a dat
răsculaților o procură prin care le întărea revendicările, ceea ce l-a nemulțumit pe prefectul
județului, simțindu-se obligat să raporteze ministrului de interne prin următoarea adresă:

Prefectura Jud. Romanați 1907, martie 12

Serv. administrativ Confidențial
Nr. 3924 13 martie 1907
S-a luat act
ss. Nicol.
Domnule Ministru,
Încă de la semnalarea agitațiunilor țărănești din Moldova, am luat măsuri preventive ca
orice manifestație de dezordine în județul nostru să fie oprită de la început. Am fost în mai
multe direcțiuni în județ și cum am luat informațiuni că unele autorități comunale n-ar fi
destul de energice, pentru a-mi raporta orice mișcare, am recurs la agenți secreți, oameni de
încredere pe care i-am trimis și-mi raportează tot ce aud șl văd. Am luat această dispoziție și
pentru motivul că, în trecerea prin Ordoreanca, pendinte de comuna Tia Mare, unde moșia e
arendată, am aflat că primarul legalizase o procură a locuitorilor pentru a cere moșia, prin
orice mijloace - fie și ilegale - și între cei procurați erau și primarul cu secretarul și
telefonistul, deci conivență la acte de agitație. Acei agenți în număr de cinci, trebuind
îndemnizați căci i-am angajat cu 6 lei pe zi, plus cheltuieli de transport, urmează să binevoiți a
acorda un credit din fondul opiniei publice.
Vă mai supun respectuos la cunoștință că am trimis la Corabia o companie de infanterie
pentru orice eventualitate și este indispensabil, precum am opinat și telegrafic ca regimentele
de dorobanți și călărași ale județului să rămână aici, față cu evenimentele grave din Jud.
Teleorman și Dolj. Binevoiți vă rog, D-le. Ministru, a primi asigurarea distinsei mele
considerațiuni .
Prefect,
ss. Oroveanu
Acest document este publicat în lucrarea "Răscoala țăranilor din 1907" - Documente și
mărturii pentru Istoria României, întocmită și editată de Mihail Roller, Edit. de stat 1948
pag.707. Pentru că acțiunile răsculaților prezentau un mare pericol, atât la Tia Mare cât și pe
întreaga vale a Oltului, când a fost înștiințat de desfășurarea lor, prefectul județului a raportat
Ministrului de Justiție și Ministrului de Interne printr-o notă telefonică din care desprindem:
"La Ordoreanca (sat al comunei Tia Mare, din Județul Romanați), în ajunul răscoalei,
autoritățile locale au legalizat locuitorilor o procură prin care aceștia cereau moșierului să le
dea pământ în condiții mai avantajoase". Nota telefonică raport se află la Institutul de studii
social-politice, fond 52, dosar 4866/1907, fila 8 și publicată în mai multe lucrări printre care
"1907 în Oltenia - Contribuția intelectualilor la marea răscoală - apărută în Editura Scrisul
Românesc, Craiova 1984 - autor Nicolae Andrei.
În ziua următoare, după evenimentele de la Ordoreanca, prefectul județului a ordonat
deplasarea la Tia Mare a unei companii de jandarmi de la Caracal, care a dispersat prin forță
pe răsculați, a arestat pe capii acestora, i-a bătut și schingiuit, ca apoi să li se întocmească

120
dosare pentru trimitere în judecată. În urma tratamentului pe timpul arestului, răsculatul Ion
Dobrică a cărui sănătate devenise precară a fost eliberat, dar la puțin timp de la eliberare, a
decedat. El a fost singura victimă din rândul răsculaților din Tia Mare. Amploarea și pericolul
real pe care l-au prezentat acțiunile răsculaților rezultă din documentele care se află la
arhivele statului și din unele lucrări publicate de diferite edituri.
Astfel, în lucrarea "Marea răscoală a țăranilor din 1907" întocmită de Institutul de studii
istorice și social-politice și de Institutul de Istorie N. Iorga al Academiei Române și apărută în
anul 1967 în Editura Academiei Române la pag. 487, se arată: "Concomitent cu acțiunile
țăranilor de pe linia Dunării, au început și cele de pe malul drept al Oltului. Astfel, țăranii din
Tia Mare s-au răsculat cu intenția de a obliga pe arendașul moșiei Ordoreanca, proprietatea
Bisericii Slobozia, să părăsească moșia sau în caz contrar, să-1 determine a ușura învoielile.
Răsculații au recurs la incendierea conacului"

RECHIZITORIU DEFINITIV AL PROCURORULUI TRIBUNALULUI

JUDEȚULUI ROMANATI nr. 4449
Noi, procurorul Tribunalului Romanați. văzînd rechizitoriul nostru introductiv nr. 2260/907, prin care s-au
trimis la instrucție lancu Ilie, D. Dincă, Tudor Ristea Stănculeanu, Stan Marin Stanciu, Stancu Bocai și Radu Popa,
tăți din comuna Tia Mare, acest Județ, pentru faptul prevăzut și pedepsit de art. 86 c.p.
Văzînd ordonanța Domnului Jude Instructor prin care declară terminată instrucția.
Examinînd din nou actele de procedură urmate în cauză, expunem Locuitorii lancu Ilie Dincă, Tudor
Ristea Stănculeanu și Stan Marin Stanciu, toți din Tia Mare, auzind că sătenii din alte comune s-au răsculat în
contra proprietarilor și arendașilor ei închipuindu-și că de vor face și oamenii din comuna lor același lucru, s-ar
putea ca actualul arendaș, Domnul Căpitan Condurache, să se intimideze și să părăsească moșia Ordoreanca,
proprietatea Bisericii Slobozia sau rămînînd, arendașul le va ușura învoielile, au pornit prin sat, îndemnînd lumea
să meargă la conacul moșiel, să-l devasteze și să-i pună foc.
După ce au adunat pe locuitori, au pornit în fruntea lor la conac, unde ajungînd, lancu Ilie Dincă și Tudor
Ristea Stănculeanu, au pus foc unei șure de paie și unui pătul gol și împreună cu Stan Marin Stanciu au spart
geamurile la casă, au pătruns înăuntru și au distrus toate lucrurile aparținând arendașului.
Probele aduse în sarcina numiților sunt declarațiile martorilor Ion I.Laiorga, telefonistul comunei, Marin
T.Picu. Constantin M.Diaconu și Horea Capac, coroborate cu arătările provenitului Stan Marin Stanciu și în
mărturisirile celorlalțl prevenlțl că au fost la fapt cînd s-a săvărșlt, fără ca ei însă să fie parte activă.
Văzînd că faptele săvărșlte sunt prevăzute și pedepsite de art. 354 și 358 c.p. combinate cu 40 c.p. și cu
50 al II c.p., ne modificăm în acest sens primul nostru rechizltor. Văzînd și diapozițiunlle art. 128 Pr.P.Dispunem a
se restitui Dosarul cauzei D-lui. Jude Instructor cu rugămintea să găsească prin ordonanțe ce va emite că există
în conțra lui lancu Ilie Dincă și Tudor Ristea Stănculeanu, caz de urmărire pentru faptele prevăzute și pedepsite
de art. 354 și 358 c.p. comblnat, cu 40 c.p. în contra lui Stan Marin Stanciu, că există caz de urmărire pentru
faptele prevăzute și pedepsite de art. 354 și 358 c.p. combinate cu 51 al.II și cu 40 c.p.
Toți prevenițll sunt martori, locultori din Tia Mare, iar în contra lui Stancu Bocai și Radu Popa să binevoiască a
găsi că nu există caz de urmărire ,
Făcut la Parchetul de Romanați,
azi 9 iunie 1907 .
Procuror,I. Voitescu
Arh. Slatina, fond Tribunalul Județului Romanați dos. 9/1907, f. 5-5 V

În continuarea lucrării autorii arată: "Ridicarea țărănimii din Tia Mare a rămas probabil
fără rezultatele scontate, întrucât după schimbarea guvernului, au adresat o cerere noului
ministru de interne, cu credința că le va satisface cererile. Scrisoarea al cărui conținut îl redăm
mai jos, se găsește la Arhivele statului, filiala Slatina, fond Tribunal Romanați, dosar 9/1907
fila 10 și a fost publicată în lucrarea :"Documente privind marea răscoală a țăranilor din 1907",
vol.I, editată la Academia Română în 1977 de către Institutul de studii istorice și social-
politice, Institutul de Istorie Nicolae Iorga și Direcția Arhivelor Statului .
1907, Tia Mare .

Domnule Ministru,

Jugul de fier care-1 purtăm la gât muncind la arendaș ne-a adus la sapă de lemn, muncim
ziua și noaptea și ne rămâne sărăcia curată.

121
 Mizeria aceasta crescând din zi în zi, ne-a excitat, am pierdut răbdarea și ne-am dedat la
fapte ireparabile și revoltătoare .
Schimbându-se guvernul, ne vedem îndreptățiți a vă adresa această plângere cu
rugămintea din parte-ne, locuitorii Tia Mare .
Jud(ețul) R(omanați), a ne ușura în marginile posibilității sarcinile învoielii. Nădăjduim
că plângerea aceasta va găsi ecoul cuvenit. De contră urmare ne vom pune în grevă că acuma
suntem în perfectă liniște .

1. Ilie Ioan Nițu 16. Marin Gane

2. Nicolae M. Dincă 17. Stancu S. Ionescu
3. Ilie Mirea Pătru 18. Stan St.Dincă
4. Stancu Tudor Mitroi 19. Ion Dobrică
5. Ion T. Dincă 2o. Tudor Pârvănescu
6. Anghel Paraschiv 21. A.C. Dașoveanu
7. Jean Minciună 22. Barbu Pătru
8. Nae Jean Minciună 23. Ion Duță
9. Iancu I. Dincă 24. Ion Danu
lo. Stancu M. Răducea 25. Iancu Ilie Dincă
11. Marin D. Belu 26. Sandu Belu
12. Șerban N. Dincă 27. Marin Șoarece
13. Vasile C. Răceală 28. Stancu Puiu
14. Stancu (?) Nuțu 29. Dumitru M. Puiu
15. Nicolae St.Ciobanu 30. Florea Dobrică
31. Stan Delcioiu

Analizând conținutul acestei scrisori înțelegem că a fost întocmită după ce răsculații au

incendiat conacul Ordoreanca și după ce organizatorii au fost arestați și cercetați, dar înainte
de a fi judecați. Prin scrisoare, ei își motivează oarecum acțiunile, dar și avertizează că vor
continua lupta, dacă cererile lor nu vor fi satisfăcute.
Noul ministru de interne nu a fost impresionat de scrisoarea țăranilor răsculați și procesul
conducătorilor lor s-a desfășurat la Caracal. Din alte documente rezultă că pentru cercetări au
fost aduși la Corabia arestați, atât din satele răsculate, cât și din cele unde nu au avut loc
acțiuni țărănești, aceștia din urmă probabil pentru instigații la răscoale. Astfel, patru răsculați
din Tia Mare și cinci din Obârșia,

122
precum și nouă arestați din Plosca și șase din Ungureni, sate unde nu fuseseră răscoale
(Arhivele Institutului de studii Istorice și politice, fond 52, dosar 482 din 1907, fila 73, 122).
Tot în lucrarea "Marea răscoală a țăranilor din 1907" la pag.551 se consemnează: "într-adevăr
procesele s-au desfășurat și încheiat în cursul acestei luni (iunie n.n.), dar nu cu exactitatea
termenului anunțat. Primul proces al răsculaților din Tia Mare a avut loc la 23 iunie, un
inculpat fiind condamnat la cinci ani recluziune (pedeapsă privativă de libertate n.n.), iar alți
doi, achitați. La încheierea procesului, președintele Tribunalului Județean Romanați a adresat
Ministrului Justiției o telegramă, prin care-1 informează asupra rezolvării cazului răsvrătiților.
Originalul documentului se găsește la Arhivele Institutului Central, fond Ministerul Justiției,
dosar 24/1907, fila 18 ; Biblioteca Academiei Române, Msse, fond corespondență N. Iorga
1907, D.87,14 și publicată în lucrarea : "Răscoala țăranilor din 1907"- Documente din arhiva
Ministerului Justiției și a Ministerului Instrucțiunii și Cultelor, apărută în Editura de stat în
anul 1948 .
Telegramă adresată la Caracal
Domnului Ministru de Justiție București
Astăzi, 23 iunie, Curtea de jurați din Romanați, sub președenția Domnului consilier C.
Georgescu, judecând prima crimă a răsvrătiților din Comuna Tia Mare, a condamnat pe Iancu
Ilie Dincă la cinci ani de zile recluziune, achitând pe alți doi acuzați .
Procuror de secție al Curții Craiova, s.s. N. Geblescu

ORDONANȚA DEFINITIVA nr. 30

Noi, Judecătorul de Instrucție al Tribunalului Romanați,

Avem în vedere actele de procedură penală dresate contra lui Ilie Dincă de 30 ani, Tudor Ristea
Stănculeanu de 40 anl, Stan M. Stanciu de 31 ani, Stancu Bocai de 36 ani, Radu Popa de 62 ani, toți majori,
căsătoriți, în Judecată n-au mai fost dați inculpați în fapte prevăzute și penal de art. 86 c.p, arestați (toți) afară de
Stancu Bocai și Radu Popa, Tudor Ristea Stănculeanu pus în libertate pe cauțiune și Stan M. Stanciu în cursul
instrucției.
Vedem rechizitoriul definitiv al D-lui. primar (procuror) 4449/1907.
Considerînd că din instrucțiunea urmată în cauză rezultă următoarele: în noaptea de 13-14 martie cu preveniții
Iancu Ilie Dincă, Tudor Ristea Stănculeanu și Stan Marin Stanciu au răsculat pe oamenii din Comuna Tia Mare,
contra proprietarului ca să-l forțeze să le ușureze învoielile și în capul lumii revoltate, s-au dus la Conacul
Epitropiei Bisericii Slobozia pe care o ține în arendă Căp. Condurache. Prevenitul Iancu Ilie Dincă a pus foc la
pătul și cu Tudor Ristea Stănculeanu, asistat fiind cu bună știință de prevenitul Stan Marin Stanciu și luînd cu toți
parte la devastare în fruntea satului .
Considerînd că la interogatoriul luat la instrucție preveniții Iancu Ilie Dincă, Tudor Ristea Stănculeanu și
Stan Marin Stanciu recunosc că au fost cu oamenii la fapte, dar n-au luat parte activă la crime, iar inculpații
Stancu Bocai și Radu Popa tăgăduiesc că au fost la faptele întîmplate.
Considerînd că din actele dresate de procuror la 15 aprilie și dipozițiunile martorilor I.I.Ialorga, Marin T.Picu,
Constantin M.Diaconu și Florea Capac, luate în Instrucțiune, rezultă că faptele s-au petrecut astfel, cum sunt
descrise mai sus și în sarcina prevenițllor Iancu Ilie Dincă, Tudor Radu Stănculeanu și Stan Marin Stanciu care n-
au putut nimic dovedi în apărarea lor cu martorii audiați Iile F.Nițu și Gh.Croitoru.
Că astfel din întreaga instrucțiune resultă probe și indicii suficiente, că preveniții Iancu Ilie Dincă și Tudor
Ristea Stănculeanu, au săvîrșit fapta pesvăzută și penal de art. 354.358, combinate cu 40 c.p, și cu 50 al.IX c.p.
conform căror articole urmează a se da caz de urmărire și nu rezultă probe suficiente de culpabilitate pentru
inculpații Stancu Bocai și Radu Popa.
Pentru aceste motive, cu rechizițiile Dlui Procuror
Declarăm
Că în contra lor Iancu Ilie Dincă, Tudor Ristea Stănculeanu. ambii majori, din Comuna Tia Mare, există caz
de urmărire cu aplicarea art. 354 și 358 c.p., combinate cu 40 c.p. și contra lui Stan Marin Stanciu există caz de
urmărire cu aplicarea art. 354, 358 c.p. combinate cu 50 al.XI și 40 c.p. și nu există caz de urmărire contra lui
Stancu Bocai și Radu Popa pentru un fapt penal. Menționăm mandatul nostru de arestare dat contra prevenitului
Iancu Ilie Dincă, Ordonăm a se emite mandat de arestare contra inculpatul Tudor Ristea Stănculeanu și Stan
Marin Stanciu .
Dispunem ca dosarul cu toate actele să se înainteze D-lul. Procuror General de pe lîngă Curtea de Apel
Craiova, spre a proceda oonform art. 135 procedură .
Dată în cabinetul nostru, azi 9 iunie 1907 .

Jude Inst.

123
 Constantin Pantelimon
Grefler, 0. Dutehovici
Mandatele de arestare nr. 2453 pi 2454 .
Arh. St. Slatina, fond Tribunalul Județului Romanați, dosar 9/1907, f. 6-6V

Telegrama scoate în evidență atenția, pe care o acorda guvernul acțiunilor răsculaților de

la Tia Mare pentru că tribunalul a trebuit să-1 informeze chiar pe Ministrul Justiției despre
felul în care s-a rezolvat cazul răsvrătiților.
Așadar, studiind documentele constatăm că cercetările răsculaților din Tia Mare au durat
din luna martie până în 23 iunie, când s-a judecat procesul .
Tot documentele ne informează că pe valea Oltului în Județul Romanați, satele în care s-
au desfășurat cele mai mari lupte țărănești au fost Tia Mare, la care au participat și unii țărani
din satul Ordoreanca și Cilieni, la care au participat și unii țărani din satul Potlogeni. Datorită
amploarei pe care o luaseră mișcările țărănești, prefectul Județului Romanați a fost nevoit să
trimită forțe militare și jandarmerești pentru reprimarea și înăbușirea răscoalei.
Pe lângă aceste măsuri, prefectul județului a cerut aprobare pentru schimbarea conducerii
comunei, conducere care din documente rezultă că trecuse de partea răsculaților.

ROMANIA
PREFECTURA JUDEȚULUI ROMANAȚI
SERVICIUL ADMINISTRATIV
Nr. 5032/1907, aprilie 3
DOMNULE MINISTRU,

Șase membri ai Consiliului Comunei rurale Tia Mare sînt arestați și dați în judecată ca instigatori și capi de
răscoală din localitate, iar primarul - și el instigator - a fugit din comună, fiind urmărit, așa că acum comuna se
găsește fără nici o autoritate, nici chlar pentru rezolvarea afacerilor curente, între care Starea Civilă nu are cine o
înregistra.
Numai pentru acest motiv, dizolvarea consiliului Tia Mare fiind indispensabilă, vă rog să binevoiți a aproba cît
mai curînd posibil și a numi în comisiunea interimară dintre locuitorii cei mai impuși pe: Marin I.Dăbuleanu, ca
președinte, Alexandru M.Băluță și Stancu M.Slncu ca membrii .
Binevoiți, vă rog Domnule Ministru a primi asigurarea distinsei mele considerațiuni .
Prefect, D. Luculesou
p. Director, Dem. Șerbănescu
Domniei sale Domnului Ministru de Interne .

1 - Arh. Ist. Centrale, Ministerul de Interne - Doc. 4/1907

(inv.992) 73 .
2 - Documente privind problema țărănească din Oltenia vol.I
(1900-1910) p.242 .

Evenimentele din primăvara anului 1907 au avut o mare influență asupra țăranilor, din
care cauză ele au fost eternizate în diferite cântece și balade populare, din care exemplificăm:
pe cea culeasă de la Florea Nuțu (Irindea):
"Lele, verde trei granate, / Pe la ’907,
Când mi se băteau de moarte / Apele cu mătcile,
Frunzele cu crengile, /Vitele cu bolile,
Omul cu nevoile . / Că nu mai avea măi vere
Mălăiaș în căpistere / Vorbă bună la muiere,
Nici opinci și nici cojoc / Și nici paie pentru foc .
Cămășuțe la copii, / Numai griji și datorii .
Că de ara cu doi boi,/ Era slugă la ciocoi,
El muncea și zi și noapte, / Dar când să ia și el parte,
Lua gârbace pe spate / Și țipa după dreptate.
Dar dreptatea und’să cată, / Că era vere-ncuiată

124
 Și cu legea ferecată / De jandarmi și de ciocoi,
Arză-i focul pe-amândoi . Dar veni așa-ntr-o seară,
Veste mare peste țară, / Din Moldova tot încoace
C-a pornit țăranul frate / Să-și facă și el dreptate.
Unde erau casele / Au ișit boziile,
Crucile cu miile, / Numai ududăile,
Te-nnecau cenușile, / Spaimele și sângele .
Și cei care mai scăpară, / Pușcăriile-nfundară
Și ieșiră birjele, / Să plimbe cocoanele
Și boierii rânzele, / Nu i-ar răbda ciorile .
Și rămase vorba vere, / Că dreptate dacă cere
Țăranul nu și-o mai cată, / Nici la sfânta judecată”

Aceste balade s-au cântat în zonă până prin anii 1950. După răscoală proprietarii și-au
muncit pământul tot în dijmă, în vechile condiții; deși se încheiau contracte care prevedeau
clauze în avantajul țăranilor, boierii erau aceia care nu le respectau. La Tia Mare și
Ordoreanca proprietarii Haralambie Fundățianu (fiul) și Condurache, administratorul moșiei
episcopale nu au făcut excepție de la comportamentul general al marilor proprietari din țară
față de țărani. Nu s-au îmbunătățit cu nimic condițiile de dijmă, țăranii, pentru a primi
jumătate din recolta de porumbi obținută de pe pământul moșierului muncit de ei, erau
obligați să muncească o suprafață de teren însămânțată grâu, de pe care nu primeau decât
paiele. Această situație s-a menținut până la Războiul pentru întregirea Neamului 1916-1919,
când țăranii Tieni, Dămureni și Doncani au fost chemați să întregească țara și să o apere. Ca și
până atunci, ei și-au arătat adevăratul patriotism și mulți dintre ei și-au dat viața pentru
pământul care nu le aparținea. La sfârșitul războiului o parte dintre țăranii luptători au fost
împroprietăriți și viața lor a devenit mai prosperă. Totuși mulți dintre ei, pentru a-și putea
întreține familia, au fost obligați să lucreze în dijmă la boieri, în condiții inechitabile.

Războaiele Balcanice
Campania din Bulgaria, 1913

În anii 1912-1913 s-au purtat în Peninsula Balcanică două războaie, care au însemnat
un adevărat preludiu al primului război mondial. Primul război a fost dus de Alianța Balcanică
formată din Bulgaria, Grecia, Serbia și Muntenegru împotriva Turciei, în perioada octombrie
1912 - mai 1913. A învins Alianța Balcanică și prin pacea încheiată la Londra, în luna mai
1913, Turcia a fost obligată să renunțe la toate posesiunile din Peninsula Balcanică, în afară
de orașul Istambul și un mic teritoriu în jurul său. În zilele noastre zona aceasta este cunoscută
sub numele de “Turcia Europeană".
Pentru noi prezintă importanță cel de-al doilea război balcanic, dus de Grecia, Serbia,
Muntenegru, Turcia și România împotriva Bulgariei, în perioada iunie-august 1913, rămas în
istoria noastră, în ceea ce ne privește, cu denumirea de "Campania din Bulgaria 1913".
Bulgaria a fost învinsă și prin pacea încheiată la București în perioada 28 iulie - 10 august
1913, a fost obligată să cedeze teritorii celorlalte țări beligerante. România a primit sudul
Dobrogei, format din cele două județe, Caliacra și Durostor, zonă cunoscută sub numele de
"Cadrilater". Această zonă cu multă populație românească la acea vreme, a făcut parte din
Țara Românească pe vremea lui Mircea cel Bătrân, dar a fost cucerită cu întreaga Dobroge în
anul 1417 de către Imperiul Otoman.
Țara noastră a participat la cel de-al doilea război balcanic pentru a-și alipi Cadrilaterul,
impulsionată fiind și de revendicările teritoriale pe care le aveau celelalte țări balcanice față
de Bulgaria. Armata română a trecut Dunărea în luna iunie 1913 pe un pod de pontoane
construit la Siliștioara, aproximativ pe locul celui din anul 1877. Actualul soclu de piatră de la

125
marginea de vest a satului Siliștioara, pe care este fixată crucea metalică, a fost construit
pentru statuia Regelui Carol I, statuie care urma să fie ridicată în semn de recunoștință pentru
Campania din 1913. Crucea metalică pe care sunt înscriși anii 1877-1878 a fost ridicată de
locuitorii orașului Corabia pentru cinstirea evenimentului "Independența Națională" și în
memoria eroilor căzuți în războiul 1877-1878.
Această cruce a fost amplasată inițial pe un soclu, existent și în zilele noastre, lângă
rampa CFR din apropierea spitalului orășenesc. În perioada interbelică crucea avea becuri
electrice, care pe timpul nopții îi făceau conturul vizibil chiar și în Bulgaria.
La campania din Bulgaria 1913, au participat și ostași originari din Tia Mare.
Documentele atestă participarea la război a soldatului Țoca Alexandru, decorat conform
brevetului în numele regelui Carol I cu medalia “Avântul Țării”. Menționăm că în brevet
numele său este scris incomplet “Țoc”.
Alt participant la războiul balcanic, originar din Tia Mare a fost soldatul Răceala Ion.
Din livretul său militar am extras foile cu înscrisurile care atestă calitatea sa de combatant. Nu
știm dacă soldatul Țoca Alexandru a participat la Războiul pentru Întregirea Neamului, dar
documentele din livretul militar al soldatului Răceală Ion confirmă că acesta a luptat și pentru
făurirea României Mari. După alipirea Cadrilaterului, deoarece mare parte din populația
bulgară din cele două județe s-a strămutat în interiorul Bulgariei, Guvernul

126
127
României a populat zona cu cetățeni români, care au fost împroprietăriți cu casele și pământul
părăsit de bulgari. Din satele de pe valea Oltului au plecat mulți cetățeni săraci, atrași de
împroprietărirea cu pământ.
Deși reforma agrară înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza în anul 1864 a împroprietărit
țăranii cu o parte din pământul pe care îl munceau pe moșiile mănăstirești, pe proprietățile
statului și pe moșiile unor boieri, mari latifundiari, totuși mulți dintre ei aveau pământ puțin și
nu puteau să-și întrețină familia. Lupta pentru existență i-a determinat pe mulți, dintre cei mai
săraci, să plece în Cadrilater. Soarta acestora le-a fost favorabilă numai pentru o perioadă de
timp scurtă (20-22 de ani) pentru că se apropia cel de-al doilea război mondial, care avea să le
aducă alte necazuri. În luna septembrie 1940, guvernul bulgar, inspirat și stimulat de acțiunile
celorlalți vecini ai țării noastre, a cerut și a primit prin Tratatul de frontieră româno-bulgar
semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, Cadrilaterul. Din nou s-a făcut schimb de populație,
de data aceasta în sens invers. Românii, din cele două județe care formau Cadrilaterul s-au
strămutat în interiorul Dobrogei. În zona Mangalia-23 August-Tuzla sunt mulți descedenți ai
celor plecați din satele Islaz, Givărăști, Tia Mare, Potlogeni, Vârtop și altele. Părinții lor au
fost în Cadrilater și apoi s-au strămutat, mai ales în zona amintită.
Cel de-al doilea război balcanic a fost apreciat în perioada comunistă, pentru toate
statele care au intervenit în Bulgaria, inclusiv pentru România, ca fiind un război nedrept, dus
în afara hotarelor țării pentru cucerirea de teritorii străine. Unii istorici din acea vreme în
scrierile lor și propagandiștii politici comuniști susțineau că intervenția din 1913 în Bulgaria a
fost un act rușinos întreprins de burghezia și monarhia română. Din punctul nostru de vedere,
această apreciere nu are justificare, deoarece armata română a intervenit în afara hotarelor
țării, pentru a obține numai teritoriile care în trecutul istoric au făcut parte din Țara
Românească. De altfel, aceste două județe care făceau parte din componența Dobrogei,
trebuiau să fie alipite țării noastre în urma războiului ruso-româno-turc 1877-1878, când
Cogresul de la Berlin (1878) a recunoscut dreptul României asupra Dobrogei.
După cel de-al doilea război mondial prin Tratatul de pace de la Paris, 1946-1947,
Cadrilaterul a rămas în componența Bulgariei, așa cum Basarabia, Bucovina de Nord și
Ținutul Herța au rămas la Uniunea Sovietică de atunci. Cu toate ca la sfârșitul fiecăruia din
cele două războaie balcanice s-au încheiat tratate de pace semnate de toate părțile beligerante,
ele au făcut să crească contradicțiile dintre marile puteri europene și au grăbit izbucnirea
primului război mondial. După doi ani de neutralitate, în august 1916 România, alăturându-se

128
Antantei (Franța, Anglia și Rusia), a participat la primul război mondial, care pentru noi a
însemnat "Războiul pentru întregirea Neamului".

Războiul pentru întregirea neamului 1916-1919

"Muică suntem neam de piatră

Când e vorba pentru vatră,
Suntem pui de Brâncoveni,
De panduri și de Jieni"
Virgil Carianopol - Cântec oltenesc

Cronicarii Războiului pentru Întregirea Neamului, fiind captivați de marile victorii ale
armatei române repurtate la Mărăști-Mărășești, nu au acordat suficientă atenție luptelor de la
Tia Mare, deși aici a fost unul din câmpurile de onoare ale războiului, la sfârșitul căruia s-a
realizat România Mare. Se poate spune că desfășurarea ostilităților militare din luna
noiembrie 1916 de la Tia Mare au creat premisele marilor lupte de la Mărășești din anul
următor, unde Armata I Română s-a acoperit de glorie, armată a cărei retragere spre est în
integritatea ei, a fost facilitată, în toamna anului 1916 de rezistența dârză, opusă pe Olt
armatei germane la Tia Mare - Izbiceni de către "Grupul de forțe Cerna".
În toamna anului 1916 datorită faptului că unele puteri ale Antantei (alianță politico-
militară din care făcea parte și România), întârziau să intre în luptă, țara noastră a fost nevoită
să facă față singură presiunilor și ofensivei puternicelor armate germane și austro-ungare.
În partea de sud vest a țării, Armata I Română cu o dotare în tehnică de luptă mai modestă
decât cea a armatei germane și fără experiența războiului (intrase de curând în luptă, a trebuit
să se retragă spre est, producând pierderi inamicului. La flancul stâng al Armatei I, deci în
partea de sud a țării acționa "Grupul Cerna", o mare unitate, corespunzătoare unei divizii
întărită cu alte unități, grup care cu efectivele de 10-12000 luptători fiind unitate de ariergardă,
deci în contact direct cu inamicul, trebuia să-i întârzie înaintarea, producându-i pierderi cât
mai mari pentru a facilita retragerea spre est a celorlalte forțe ale Armatei I Română. De
asemenea, trebuia să apere malul stâng al Dunării și să zădărnicească debarcarea de noi trupe
germane, austro-ungare și bulgare de pe Dunăre.
Primul comandant al Grupului Cerna a fost bravul General Dragalina, care ulterior a
fost numit comandant al Armatei I și numai la aproximativ o lună de zile de la preluarea
comenzii, a căzut eroic în luptele de pe valea Jiului, numele lui rămânând înscris cu litere de
aur în istoria neamului.
În ziua de 22 noiembrie 1916, trupele grupului au ajuns pe malul drept al Oltului, ale
cărei ape erau umflate și revărsate din cauza ploilor abundente de toamnă. Puncte de trecere
pentru efective nu erau, deoarece podul de la Izbiceni dintr-o greșeală a fost dinamitat și
distrus mai înainte, cel de la Islaz se afla sub focul permanent al artileriei, atât de pe malul
drept al Dunării (artileria bulgară), cât și de pe vasele germane și austro- ungare care navigau
pe Dunăre, iar cel de la Stoenești căzuse intact sub ocupația inamicului.
În aceeași zi, la Tia Mare s-a instalat Brigada I din Divizia Cerna sub comanda Col.
Stavrache, cu misiunea de a opri înaintarea armatei germane pe frontul nord Cilieni - sud
Doanca; punctul de comandă al brigăzii a fost fixat în casa lui Marin Dăbuleanu în care a trăit
ulterior preotul Tudor Popescu. Unitățile brigăzii au fost repartizate astfel: la Cilieni,
Regimentul de milițieni (bătrâni înconcentrați) comandat de Lt. col. Cristodulo cu batalionul 7,
iar la Potlogeni a ocupat poziții de apărare batalionul de milițieni comandat de Mr. Niculescu.
La Tia Mare a avut punctul de comandă Regimentul 17 Mehedinți comandat de Col. Tăutu
Theodor și bateria de artilerie comandată de Lt. Leoveanu. La Doanca au ocupat poziții de

129
apărare batalionul de milițieni, comandat de Mr. Dumitrescu și bateria de artilerie de sub
comanda Cpt. Ionescu.
Brigada a Il-a a fost instalată la Izbiceni, dispersându-și efectivele până aproape de
Dunăre.Vestea apropierii frontului a produs mare îngrijorare și teamă în rândurile populației
satelor, formată atunci din bătrâni, femei și copii, deoarece în acel an se încorporaseră două
contingente. Multe familii au luat drumul refugiului în Teleorman. Carele încărcate cu copii,
puține alimente din puținul care rămăsese în gospodării și cu foarte multă sărăcie, trase de cei
doi boi, cu care oamenii își împărțeau sărăcia și amarul, au trecut podul pe la Izbiceni în
căutare de adăpost. În drum spre satele teleormănene considerate ca loc de refugiu, speranțele
s-au spulberat, deoarece refugiații au aflat că acolo deja sosiseră armatele germane care au
trecut pe podul de la Stoenești și urmăreau să facă joncțiunea cu trupele germane care după ce
ar fi distrus Grupul Cerna, trebuia să treacă Oltul pe la Izbiceni și Islaz și să- și continue
drumul spre București.
Întoarcerea refugiaților a fost imposibilă, deoarece podul între timp a fost distrus, cel
de la Islaz era sub focul artileriei dușmane, iar cei care s-au încumetat să treacă prin apă, nu s-
au mai întors la casele lor niciodată. Populația care a rămas în sat nu a avut o soartă mai bună,
deoarece războiul și ocupația străină nu le-o puteau crea. Pe timpul luptelor, oamenii au fost
nevoiți să stea adăpostiți în beciuri friguroase pentru luna noiembrie, fără hrană, să vadă cum
li se distruge satul și să participe efectiv la tragedia soldaților români încercuiți la Tia, iar pe
timpul ocupației să suporte jefuirea gospodăriilor și umilirea la care erau supuși de către
armata germană. Erau obligați să facă numeroase corvezi și să asigure hrana soldaților
germani cu bunuri (cereale, carne, brânzeturi etc) din avutul propriu, pentru care se
înființaseră în sat brutării și măcelării de campanie. În vara anului 1917 recoltarea grâului s-a
făcut sub controlul armatei germane și întreaga producție a fost transportată de săteni în portul
Corabia pentru nevoile ocupanților. Acestea sunt pe scurt evocările puținilor supraviețuitori ai
ocupației germane, cel mai recent eveniment tragic din viața satelor comunei.
Drama Grupului Cerna care a parcurs peste 250 km sub presiunea armatei germane,
din care cauză efectivele au scăzut, ajungând pe aliniamentul Oltului numai aproximativ 5000
oameni, a fost agravată de unele situații pe care numai războiul le poate crea; acestea par să fi
fost rodul fatalității și pot fi puse alături de cele menționate de romancierul Stefan Zweig în
lucrarea "Orele astrale ale omenirii". Pe lângă faptul că toamna a fost bogată în precipitații,
din care cauză apele Oltului s-au revărsat pe întreaga luncă, ceea ce excludea trecerea lui prin
apă, dintr-o grabă a celor care asigurau paza podului Izbiceni, pe unde urma să treacă trupele
grupului, acesta a fost aruncat în aer prea devreme, tăind ultima posibilitate de retragere a
efectivelor proprii. Pe de altă parte, dintr-o altă eroare inversă, podul de la Stoenești care
trebuia să fie distrus, pentru a opri înaintarea trupelor germane spre București, a căzut în mâna
dușmanului în bună stare, ceea ce a permis deplasarea unei părți din efectivele germane înspre
Dunăre pe șoseaua de pe malul stâng al Oltului, căzând în spatele Grupului Cerna. În acest fel
în zona Cilieni - Izbiceni cu centrul de greutate la Tia Mare, trupele române au fost încercuite
fără nicio speranță, de a primi ajutor de la alte unități române.
Despre desfășurarea ostilităților militare, să-1 lăsăm pe căpitanul St. Nicolaescu,
combatant participant la luptele de la Tia Mare, să povestească, așa cum a făcut-o în lucrarea
“Pagini de glorie din războiul pentru întregirea neamului - Grupul Cerna” După ce arată în ce
condiții a fost ocupat de către dușmani satul Cilieni, autorul continuă :"În zori de zi inamicul
atacă satul Potlogeni unde era Batalionul de milițieni cu maiorul Niculescu; aici se petrece
aceeași dramă și ai noștri sunt siliți să se predea din aceleași cauze ca și cei din Cilieni".
Referindu-se la lupta pentru Tia Mare participantul la ostilități menționează: "E ora 7
când începe lupta; artileria bate la disperare; cea inamică intenționa să distrugă satul unde știa
masate trupele noastre și în adevăr fiecare proiectil cădea în plin. Se distrug case, se omoară
animale, oameni civili, soldați; se aprind paiele și fânul din clăi - totul era o văpaie....În partea
de vest a satului se observă valuri, valuri de soldați nemți care se apropiau...Eram împresurați
din toate cele patru părți și nu era niciun chip de a ieși către un loc liber...Oamenii de legătură

130
aduc vești grozave; valuri enorme de dușmani se apropie de sat să ne înăbușe; satul s-a aprins
și în alte locuri, s-au distrus chesoanele cu muniție, proiectile cad și omoară oameni și cai,
fără a ne putea apăra. Peste tot lupta e crâncenă; bieții soldați părăsesc pozițiile lor și trag cu
toată disperarea până la istovire; încercările inamice de a pătrunde în sat prin unele puncte au
fost respinse cu pierderi grele. Artileria lor bate cu 305 calibru, hotărâtă să distrugă și
pământul, nu numai satul".
Din memoriile combatantului am reținut că în acea situație critică la Brigada I s-a ținut
un consiliu în care s-a hotărât că pentru a ieși din încercuire, trebuie să se atace pozițiile
germane din satul Potlogeni, hotărâre care a fost primită cu mare bucurie de către ofițeri și
ostași, preferând o ultimă încercare și un ultim sacrificiu în locul capitulării. În timp ce planul
stabilit începuse să fie pus în aplicare și toate efectivele luptau cu eroism, la Doanca inamicul
se apropiase de sat; artileriștii căpitanului Ionescu au fost nevoiți să-și părăsească tunurile și
să lupte cu pușca alături de infanteriștii maiorului Dumitrescu, dar superioritatea dușmanului
și-a spus, în cele din urmă, cuvântul; trupele inamice au ocupat Doanca și au tăiat orice
posibilitate de retragere spre Izbiceni și orice legătură cu Brigada a Il-a.
În continuare, căpitanul Nicolaescu povestește: "Se vede situația critică, grozavă, dar
hotărârea pe care o ghiceau toți era și mai grozavă, era omorâtoare. Toți au lacrimi pe obraz și
unii încep să plângă cu hohote. În deznădejdea asta un proiectil ar fi tăiat agonia și chinurile
sufletești în care ne zbateam cu toții. Și lupta își urma cursul și focurile erau din ce în ce mai
întinse, sfârșitul se apropia; fatalitatea își juca ultima carte; simțeam că se năruie pământul, ne
scoboram în prăpastie și marginile ei se închid deasupra noastră pentru veșnicie; iată-ne ajunși
în clipa de pe urmă, când totul s-a sfârșit.
În acest moment de grozavă durere, instinctiv, ochii tuturor se îndreaptă către drapelul
Regimentului 17 Mehedinți; toți se reped plângând și-1 sărută. Pânza sfântă ca și giulgiul lui
Christos, șterge lacrimile noastre și ne mângâie obrajii arși de focul durerii. Privim pe
colonelul Tăutu, comandantul regimentului. Este împietrit, negru și pământit. Locotenentul
Papadopol și cu plutonierul port-drapel îl strâng la pieptul lor și nu-1 mai dezlipesc; cu el vom
muri, dar nu-1 dăm vrăjmașului ! Scrie în cartea soldatului că, cea mai mare necinste cade
asupra trupei care pierde steagul și rușinea asta nu trebuia să cadă peste eroii regimentului
mehedințean care poartă în sângele lor vitejia atâtor strămoși. Scena era nespus de dureroasă;
ființa noastră rămăsese în întuneric și gândul era îndreptat numai către drapel; să nu cadă în
mâinile inamicului. Hotărârea supremă a fost să ardem pânza, iar acvila și bastonul să fie
îngropate. Proprietarul casei unde adăposteam (este vorba de Marin Dăbuleanu n.n.) luă parte
la această ceremonie tristă cu toată familia, pătrunși de durerea ce o simțeam cu toții în acea
clipă. Drapelul a fost sărutat pe rând de cei din jur, strâns la piept și mângâiat cu vorbe dulci și
flacăra l-a mistuit. De s-ar fi aprins carnea noastră, n-am fi simțit durerea ce ne-a pricinuit
țesătura asta sfântă pentru noi. În urmă, colonelul Stavrache dete ordin gornistului să sune
încetarea focului Toată lumea plângea și nu este putere pe pământ să oprească lacrimile
smulse de situația sfâșietoare în care ne aflam; ofițerii bătrâni și tineri, inimoși sunt acum ca o
jale...Focul încetează și nu se aud decât hohote de plâns. În sat se distruge tot ce ar fi putut fi
de folos dușmanului: căruțe, chesoane, tunuri, arme, chiar și ambulanțe....

131
 Cine să meargă la inamic în numele trupei, ca parlamentar ? Maiorul Protopopescu
primește această însărcinare și pleacă însoțit de plutonierul Driiker și de gornistul Mustață, ce
purta o batistă albă. S-au dus să facă cunoscut că Brigada I din Grupul Cerna, în
imposibilitatea de a mai lupta, înconjurată peste tot, intenționează să depună armele cu
condițiunea de a se garanta viața luptătorilor și de a nu-i sili să lucreze în contra armatei și a
Tării Românești. Din partea inamicului se arată doi ofițeri, din care unul știa bine românește.
Salută cu respect pe solii noștri și transmit știrea la comandantul lor ce se găsea la Cilieni.
Răspunsul telefonic aducea vestea că eroii au drept la respect. Inamicul - adică noi- nu este
învins, ci constrâns de împrejurări să capituleze. Divizia românească de la Cerna este o divizie
de fier. Ofițerii au dreptul să-și păstreze tot avutul cu ei afară de cai și armătură. Soldații fără
arme, plini de jale și suspin se adună la șosea, iar ofițerii se adună în casa lui Dăbuleanu, unde
vine și comandantul forțelor

132
germane, colonelul Sziwo la ora 4 p.a. Suntem salutați cu multă stimă și curtoazie, se
apreciază eroismul trupelor noastre...toate însă ne lasă reci. Suntem prizonieri și de acum
vom lua drumul robiei.
Sărmană țară, n-am fost în putere să-ți apărăm pământul de pângărirea inamicului. Îți
cerem iertare și te rugăm să rabzi și să aștepți - în cartea neamului nostru stă scris cu slove de
foc, că biruința a noastră va fi și te vom revedea iarăși mai mare, mai mândră și mai frumoasă.
La revedere, scumpă Românie! Brigada a II-a a înțeles că orice rezistență este zadarnică și
comandantul trupelor de la Izbiceni este nevoit să facă același gest ca și Brigada I. Cu aceasta,
întreg Grupul Cerna capitulează. Așa s-a stins eroismul eroilor de la Cerna".
Relatările căpitanului Nicolaescu, participant la luptele de la Tia Mare sunt confirmate și
completate cu competență de comandant, de către generalul Tăutu Theodor, fostul colonel
comandant al Regimentului 17 Mehedinți, participant la dramaticele lupte de la Tia Mare, în
lucrarea "Carnet de câmp - aprecieri și note zilnice în slujba adevărului istoric asupra luptelor
de la Cerna" apărută în Editura Universității libere și populare Ploiești. În finalul amintitei
lucrări autorul menționează: "În ziua când cad Bucureștii, la 2-3 ore după aceea, cade și Tia
Mare și grupul trece în captivitate "Ziua captivității este cea mai dureroasă.... Este dureroasă
pentru că în această zi ni se răpește libertatea și de când nu voi mai putea ști nimic din țară și
de ai noștri pe care din acest moment îl lăsăm și... pentru cât timp?...Dumnezeu știe! Este și
trebuie să fie înălțătoare și chiar serbată, pentru că așa cum am fost conduși, ne-am făcut
datoria, ușurând mult retragerea Armatei I, a cărei situație devenise foarte critică. Aceasta,
însuși dușmanul o recunoaște și o laudă"....Așadar, în timp ce pe bulevardele Bucureștiului
armata germană își făcea plimbările de informare și de documentare, iar ofițerii serbau
intrarea în capitală, la restaurantele Capșa și Carul cu bere, la Tia Mare rezistența era
puternică, eroismul luptătorilor se manifesta în toată măreția lui și încă se mai murea pentru
București. Numai după ce efectivele Grupului Cerna au înțeles aceasta, au considerat că lupta
care producea distrugeri și pierderi de vieți omenești nu se mai justifică și au capitulat în fața
dușmanului superior.
Analizând situația din punct de vedere militar se poate aprecia că fără rezistența
organizată pe Olt și fără eroismul luptătorilor "Grupului Cerna", planurile generalilor și
feldmareșalilor germani poate ar fi reușit și în acest caz nu știm dacă luptele de la Mărășești

133
din anul următor ar mai fi avut loc, iar deznodământul războiului poate ar fi fost altul. Facem
această presupunere pentru că aci, la Mărășești, ostașii Armatei I române, salvată din situația
critică de rezistența militară opusă la Tia Mare, au fost cei care au uimit lumea și au umilit pe
inamic prin dârzenia și sacrificiul cu care au luptat, obținând marea și hotărâtoarea victorie.
Despre luptele de la Tia Mare au mai scris Constantin Kirițescu în lucrarea "Războiul pentru
întregirea neamului", Vartan Arachelian în romanul său "Toamna pătimirii noastre" și a scris
presa germană din acele vremuri, care după ce salută victoria asupra Grupului Cerna prin
corespondentul militar al ziarului "Norddeutsche Algemeine Zeitung" scria: "Toate acestea nu
ne pot împiedica să recunoaștem, deopotrivă cu cei mai buni militari ai noștri, că purtarea
românilor de la Orșova (Grupul Cerna era cunoscut de armata germană sub numele de
"Grupul Orșova") și în genere a întregii armate românești de la 1916, merită toată admirația,
chiar în comparație cu ceilalți aliați ai lor. Cine are cultul steagului și credința nestrămutată în
el, va trebui în definitiv să recunoască și inamicului ce i se cuvine".
Falkenheyn, comandantul Armatei a IX-a germane din care făceau parte efectivele care
au ocupat atât Bucureștiul cât șl Tia Mare, foarte sobru când era vorba să recunoască virtuțile
adversarului, s-a mărginit să scrie, referindu-se la eroismul Grupului Cerna: "Și această faptă
merită să nu fie uitată de istoria războiului". În lucrarea "Enciclopedia României" întocmită
sub patronajul Casei Regale de un colectiv de oameni de știință, condus de prof. Dimitrie
Gusti și editată în anul 1934, o lucrare de sinteză care nu permitea tratarea amănuntelor, s-a
acordat un mic spațiu evenimentelor de la Tia Mare, datorită eroismului ostașilor Grupului
Cerna și importanței acestor evenimente, spațiu în care sunt înscrise următoarele aprecieri la
capitolul "Războiul pentru întregirea Neamului":"Tăiat de restul armatei, micul grup care
apăra frontul Cernei sub comanda Col. Demetriad și care primise ordin să reziste pân’la capăt,
după ce încercă cu detașamentul Tăut (este vorba de Reg.17 Mehedinți comandant de Col.
Theodor Tăutu n.n.) o demonstrație în flancul drept al năvălitorului, pornește înconjurat de
dușman, retragerea de-a lungul Dunării spre miazăzi. Trei săptămâni mai târziu, în ziua
căderii Bucureștilor (25 noiembrie/6 decembrie), copleșit de numărul inamicilor, în neputința
de a trece Oltul revărsat și cu podurile ocupate de dușman, fără nădejde de a mai vedea armata
română rupând cercul de fier de pe Argeș spre a-i veni în ajutor, Micul grup care a realizat
această retragere eroică se va preda la Tia Mare și Izbiceni, lângă Islaz, după ce va fi ars
steagurile, distrus armele și ucis caii. Impresionat de bravura lui, dușmanul a îngăduit
comandantului său captiv, să-și poarte spada". Informațiile orale culese de la puținii
supraviețuitori locali, care au trăit evenimentele, întregesc scrierile cronicarilor. În timpul
luptelor, pe ulița care desparte satele Potlogeni de Tia Mare, de o parte și de alta a șoselei, în
șanțurile șoselei, dar mai ales prin grădinile gospodăriilor din partea de nord a satului au fost
foarte mulți morți, printre care Sublocotenentul Ciocâlteu, maestrul armurier Ionescu și mulți,
foarte mulți soldați. Sub focul dușman, cei căzuți în luptă au fost acoperiți cu pământ în
șanțuri, iar după încetarea luptelor au fost înmormântați în cimitirul din acea parte a satului
(Cimitirul Moștenilor). Ulterior, la terminarea războiului corpurile eroilor au fost reînhumate
la cimitirul Corabia, în parcela eroilor sau au fost luate de familiile acestora.
Nu poți face un pas pe ulița dintre Tia și Potlogeni, acolo unde pământul a fost îmbibat
cu sângele soldaților români, fără să vibrezi de emoție și fără să fii dominat de versurile
poetului Eugen Frunză:
"Vreau să vă spun ca să știți fiecare / Călcați cu sfială. E o inimă jos !
Pământul acesta se dăruie vouă / Cu trup și văzduh credincios.
Și flacăra-i neagră vă descântă / Și gândul vi-1 trece în marele gând
Pământul acesta e inima noastră / Pământul acesta nu e pământ".
Încă mai sunt bătrâni în Tia Mare care au trăit zilele războiului și care își amintesc că la
terminarea lui a venit în sat plutonierul portdrapel al Regimentului 17 Mehedinți, care a
supraviețuit evenimentelor, a luat de la locul în care îngropase, bastonul și acvila drapelului,
pe care bravii ostași nu 1-au lăsat să cadă în mâna dușmanului. Prin aceasta ei au arătat
istoriei noastre că nu au fost învinși, ci numai forțați de superioritatea inamicului să capituleze,

134
dar drapelul de luptă al unității, simbolul onoarei, vitejiei și gloriei militare, nu a fost pătat de
mâna dușmanului agresor.
Puținii localnici în viață își amintesc:
Elisabeta Belu, născută în 1905: "înainte de a ajunge frontul la Tia, tatăl fiind concentrat
pe poziție în Județul Argeș, unde a și murit, mama (Pâstâcana) a pus cei cinci copii mici în
carul cu boi, a luat puține alimente și am plecat pe la Izbiceni în refugiu, în Teleorman. La pod
am fost opriți de militari spunându-ne să ne întoarcem și să ne îndepărtăm mai repede,
deoarece podul este dinamitat. Doar am întors carul, am parcurs o mică distanță și am auzit
explozia, după care am văzut podul sărind în aer; în timpul luptelor am stat toți două zile în
pivniță; o ghiulea roșie a căzut lângă casă, dar nu a explodat; am văzut când s-au ars puștile și
s-au împușcat caii; după ocuparea satului la noi a fost fixată măcelăria, unde se tăiau boi și
vaci luați din sat; am văzut câini care dezgropau soldații morți și acoperiți superficial cu
pământ în șanțuri".
Ștefan (Fănică) Dăbuleanu, născut în anul 1904: "Am vrut să ne refugiem în Teleorman
dar nu am putut trece Oltul prin vad, apele fiind revărsate; podul de la Izbiceni era aruncat în
aer; lumea vorbea că Pâstâcana dorind să treacă Oltul s-a înecat cu cei cinci copii; știu când
soldații morți erau îngropați, fie la cimitirul satului, fie că erau duși în altă parte; pe unii eroi
i-au luat familiile lor pentru reînhumare în satele natale; știu când a venit plutonierul și a
dezgropat bastonul și acvila drapelului de luptă".
Ion Nițu (Aurică, Bucă) născut în anul 1899: "Știu când nemții (după lupte) au recoltat
și treierat grâul, transportându-1 în portul Corabia, atât cu chesoanele lor, cât și cu căruțe din
sat; eu am fost luat cu căruța să duc grâu, însoțit de un soldat neamț și când s-a rupt un ham de
la cal, m-am temut că mă va împușca neamțul".
Ștefan Răceală, născut în anul 1905 "După ce nemții au transportat grâul la Corabia, cu
chesoanele lor și cu căruțe din sat, au transportat gunoiul de grajd, aruncat de localnici la
malul Oltului, în port la Corabia și l-au trimis cu șlepurile în Germania, ca îngrășământ
natural".
Dumitru Olteanu (Toboșarul), născut în anul 1904 "Când au intrat nemții în sat,
eu eram cu animalele la păscut printre vii (porțiunea dintre Tia și Ordoreanca); au
venit la mine câțiva soldați nemți, cerându-mi să-i conduc la o fântână pentru apă;
când am ajuns m-au pus să beau eu pentru a le arăta că apa nu este otrăvită".
Dumitru Mardale, născut în anul 1905: "În timpul luptelor, artileria română fixase un
post de observație pentru dirijarea focului în locul numit "Via ale Ristea"; am fost acolo și
când observatorul a primit ordin să părăsească postul, plângând, m-a luat de mână, m-a adus
în sat, spunându-mi că nu mai este nimic de făcut și că unitatea se va preda nemților"
Marin Ciobanu (Marinică Ciusu) născut în anul 1896: "În anul 1917 când eram pe front
pe linia Nămoloasa - Hanul Conachi cu Regimentul 8 Pionieri Focșani, l-am cunoscut pe
sergentul de pionieri, care cu grupa sa a dinamitat și a aruncat în aer Podul de la Izbiceni"
Cetățeanul Radu Sincu și urmașii săi nu au reparat casa până prin anii 1970, pentru a se
vedea numeroasele urme lăsate de gloanțele care s-au oprit în zidurile ei. Dar în luptele de la
Tia Mare s-a mai petrecut un fapt ieșit din comun. Într-una din unitățile Diviziei Cerna, a fost
concentrat în vara anului 1916 soldatul Rogozeanu Ion originar din Tia Mare. În timpul
campaniei militare, el a venit cu unitatea sa din zona Cerna - Baia de Aramă, parcurgând peste
250 km în luptă cu dușmanul. Trecând prin satul său natal, înainte de a-și ocupa locul în
dispozitivul de apărare a satului, cu permisiunea comandantului a trecut pe acasă pentru a-și
vedea pe Vița, soția sa și pe Onică, Floarea și Stancu, cei trei copii ai săi. Deși a fost implorat
de soție să rămână acasă lângă copii, el a plecat să-și ocupe locul său repartizat de țară pentru
a o apăra. Un obuz german l-a lovit și l-a sfârtecat, înscriindu-1 în rândul celor, care și-au dat
viața pentru făurirea României Mari. Corpul lui neînsuflețit a fost înhumat în cimitirul vechi
al satului; la mormântul lui multe generații de copii au depus coroane de flori, au cântat
imnuri patriotice și au recitat poezii pentru a-i cinsti memoria. Tradiția s-a întrerupt din care
cauză s-a pierdut și locul mormântului său.

135
 Având în vedere că nu sunt multe în țară în care unul din fiii săi să fi căzut în luptele de
apărare a satului natal, considerăm că satul Tia Mare nu a cinstit cu suficientă demnitate
omenească și recunoștință, memoria acestui erou al satului, dar timpul încă nu este trecut
pentru a i se identifica mormântul și pentru a se face unele amenajări, pentru că eroii au drept
la cinstire.
Mai consemnăm aici următoarele fapte: în primăvara anului 1919 trupele române fiind
oprite din ordinul aliaților pe prima linie de demarcație a presupusei granite etnice, au fost
atacate de armata maghiară organizată în grabă de revoluționarul comunist Bela Kun. Armata
română a ripostat și sub comanda generalilor Mărdărescu și Moșoiu au ocupat malul stâng al
Tisei. În această situație Bela Kun cu armata sa a atacat pe cehoslovaci și a obținut succese,
urmărind să stabilească prin Galiția legătura cu Rusia Sovietică. După reușita împotriva
cehoslovacilor, armata revoluționară a atacat din nou armata română pentru a o obliga să se
retragă pe vechea linie fixată de consiliul suprem. Cei doi generali români au alungat armata
ungară peste Tisa, iar trupele de cavalerie ale colonelului Rusescu au ocupat Budapesta la 22
iulie, cu toate protestele comandamentului suprem, au restabilit ordinea și împreună cu
vânătorii de munte de sub comanda Col. Holban au înaintat până la Lacul Balaton, unde s-a
constituit cu ajutorul românilor noul guvern ungar Horthy, amânând în acest fel, bolșevizarea
centrului Europei până în anul 1945.
Fără intervenția hotărâtă a armatei române s-ar fi realizat legătura între Rusia Sovietică
și Ungaria Sovietică și nu știm ce întorsătură ar fi luat evenimentele politice. Din trupele de
cavalerie ale colonelului Rusescu, a făcut parte și Dumitru Belu, singurul tian care a participat
la restabilirea ordinei la Budapesta în anul 1919 și care povestea că populația capitalei
maghiare a întâmpinat armata română cu înțelegere și respect. Războiul pentru Întregirea
Neamului nu a însemnat pentru locuitorii satului numai luptele desfășurate în această zonă.
Sătenii au ajutat și susținut armata prin donații de îmbrăcăminte și încălțăminte, confecționate
de gospodine, precum și cu alimente necesare ostașilor. Dar cel mai mare tribut pe care l-a dat
satul în timpul războiului, a fost numărul de cel puțin 92 eroi (morți și dispăruți), ale căror
nume au rămas înscrise cu litere de aur în istoria României Mari. Fiecare a treia familie a
satului a rămas îndoliată, pentru că și-a pierdut în lupte un fiu, un soț ori un tată.

NUMELE EROILOR CĂZUTI PE CÂMPUL DE ONOARE AL

RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI
1916 - 1919
1. Florescu Vasile - sublocotenent - învățător
2. Dăbuleanu I. Stancu - sergent
5. Puiu M. Tudor - sergent
4. Băluță M. D-tru. - caporal
5. Dăbuleanu D. Ion - caporal
6. Dăbuleanu F. Ilie - caporal-
7. Dincă N. Mihai- caporal
8. Puiu M. Ioan- caporal
9. Tudorică Ilie- caporal
10. Aprodu M. Antone - soldat
11. Aprodu I. Marin- soldat
12. Badea I. Iancu- soldat
13. Badea T. Tudor- soldat
14. Bălașa I. Ioan - soldat
15. Bălașa D. Nicolae - soldat
16. Bălteanu P. Florea - soldat
17. Bălteanu M. Ion - soldat
18. Bălteanu V. Stan- soldat

136
19. Bârjan D. Marin- soldat
20. Capac S. Pascu- soldat
21. Ciobanu I. Alecu - soldat
22. Ciobanu N. Alexandru- soldat
23. Ciobanu N. Florea- soldat
24. Ciobanu N. Haralambie- soldat
25. Ciobanu I. Ilie- soldat
26. Ciobanu N. Ilie- soldat
27. Ciobanu N. Marin- soldat
28. Ciobanu S. Stan - soldat
29. Dașoveanu P. Marin - soldat
30. Dăbuleanu D. Constantin - soldat
31. Dăbuleanu D. Tudor - soldat
32. Delcioiu F. Marin - soldat
33. Dincă I. Dobre - soldat
34. Dincă N. Florea - soldat
35. Dincă I. Petcu - soldat
36. Dincă I. Petre - soldat
37. Dincă I. Tudor - soldat
38. Dinovici M. Ioan - soldat
39. Dobrică F. Stan - soldat
40. Dulea N. Nicolae - soldat
41. Ispas V. Florea - soldat
42. Lia F. Iancu - soldat
43. Lia F. Nicolae - soldat
44. Manea I. Stan - soldat
45. Mardale I. Gheorghe - soldat
46. Mardale I. Tudor - soldat
47. Mardale S. Tudor - soldat
48. Medeleanu N. Marin - soldat
49. Milea P. Ion - soldat
50. Minciună S. Dincă - soldat
51. Minciună C. Gheorghe - soldat
52. Minciună M. Filip - soldat
53. Minciună N. Ispas - soldat
54. Minciună D. Marin - soldat
55. Minciună S. Tudor - soldat
56. Mirea I. Cristea - soldat
57. Nițu I. Ioan - soldat
58. Nițu F. Tudor - soldat
59. Nuțu P. Alexandru - soldat
60. Nuțu F. Dumitru - soldat
61. Pârvănescu A. Marin - soldat
62. Pârvănescu C. Toma - soldat
63. Pârvănescu C. Tudor - soldat
64. Pârvănescu S. Gheorghe - soldat
65. Pârvănescu S. Ioan - soldat
66. Puiu I. Ioan - soldat
67. Răceală I. Tudor - soldat
68. Răceală V. Marin - soldat
69. Rogozeanu N. Gheorghe- soldat
70. Rogozeanu N. Ioan- soldat

137
 71. Sandu F. Stancu- soldat
72. Sincu M. Constantin- soldat
73. Sincu G. Dumitru- soldat
74. Sincu M. Ion - soldat
75. Sincu D. Marin - soldat
76. Sincu V. Ștefan - soldat
77. Sincu A. Tudor - soldat
78. Soarece S. Antone - soldat
79. Soarece Crăciun - soldat
80. Soarece F. Ion - soldat
81. Țarălungă M. Ștefan - soldat
82. Tingire F. Marin - soldat
83. Tudorică M. Pantelimon - soldat
84. Toca C. Constantin - soldat
85. Toca P. Alexandru - soldat
86. Toca P. Constantin - soldat
87. Toca C. Tudor - soldat
88. Toca F. Vasile - soldat
89. Ungureanu N. Ispas - soldat
90. Ungureanu N. Stan - soldat
91. Ungureanu N. Stancu - soldat
92. Veselin P. Tudor - soldat
și alții.
Pentru eternizarea memoriei lor pe holul școlii vechi din Tia Mare s-a fixat o placă de
marmură pe care sunt înscrise numele lor. Nu știm cui a aparținut această inițiativă, dar știm
că cei 92 eroi ar fi meritat mai mult. Ar fi meritat un monument înălțat în centrul satului care
să cinstească memoria atât a eroilor din sat, cât și a eroilor Grupului Cerna care au căzut pe
pământul satului.
Totuși, din inițiativa directorului școlii de atunci, profesorul Nițu Mircea, s-a înălțat un
modest monument al eroilor în anul 1978, pe care s-a fixat placa de marmură de pe holul
școlii vechi. Este totuși prea puțin, dacă avem în vedere posibilitățile economice mari, pe care
le-a avut și le are satul, dar mai ales dacă avem în vedere, numărul mare de eroi pe care i-a dat.
Cei 92 eroi ale căror nume sunt înscrise pe modesta placă de marmură de pe monumentul
din centrul satului și cu litere de aur în istoria neamului nostru, și-au vărsat sângele și au făcut
jertfa supremă pentru cea de-a doua unire a tuturor românilor în granițele vechii Dacii.
Acest act a fost consfințit de Pacea de la Palatul Trianon (Franța) din 1920, după ce țara
noastră ieșise victorioasă în război și după ce în anul 1918 Basarabia și Bucovina,
Transilvania și Banatul, prin hotărârea adunărilor populare, se alipiseră la Patria mamă,
făurind România Mare, pe care ne-a lăsat-o moștenire printr-un adevărat testament în versuri
poetul romanațean Virgil Carianopol .
"E țara bună, cresc în ea de toate / Și visuri și eroi, dar și bucate
Din fiecare, toți avem un pic, / Ea nu păstrează pentru ea nimic.
Pământul ei e darnic tuturora / Rotund, rotund, așa cum ne e hora,
Împodobit cu scoarțe și covoare / Pe care calcă soarele-n picioare.
Păstrați-o așa cum este, cum vi-i dată, / Și nu-i știrbiți din horă niciodată.
Să nu lăsați din ea rămas afară / Nici pic din țărmii care o-nconjoară.
Virgil Carianopol - Urmașilor mei
Așadar, Tia Mare și-a adus o contribuție substanțială la cea de-a doua unire a tuturor
românilor în hotarele vechii Dacii. Din lipsă de documente care să menționeze eforturile
făcute de sat pentru prima unire sub Mihai Viteazul, nu ne putem pronunța asupra mărimii
acestora, dar considerăm că pentru acea vreme, ele au fost cel puțin egale cu cele din anii
1916-1919. Important este că satul Tia Mare a adus jertfe pe altarul unirii tuturor românilor,

138
mult mai mari decât multe alte sate din țara noastră. Toți participanții la Războiul pentru
întregirea României 1916-1919 din Tia Mare au primit medalii pentru participare la război, iar
celor care au săvârșit fapte deosebite în luptă, li s-au acordat și alte decorații.
Pe lângă aceasta, după terminarea războiului, toți luptătorii au fost împroprietăriți cu
loturi de pământ, unii dintre ei pe moșia Tia Mare din proprietățile Haralambie Fundățianu și
Ion Malla, iar alții pe moșia Doanca din proprietatea Bisericii Slobozia, unde au primit loturi
de pământ și participanții la război din comuna Doanca; cei din Potlogeni au primit loturi de
pământ pe moșia Potlogeni, dar și pe moșia Tia Mare din proprietatea Ion Malla.

139
 Acestea toate fac parte din recunoștința pe care Patria a arătat-o față de fiii săi, luptători
pentru întregirea ei. Loturile de pământ primite de participanții la război au fost plătite de
către aceștia la stat, prețul variind în funcție de posibilitățile materiale ale celui împroprietărit,
iar statul i-a despăgubit pe proprietari. La înfăptuirea reformei agrare din anii 1921-1923, în
urma căreia au fost împroprietăriți țăranii, un rol deosebit l-a avut Regele Ferdinand I, din
care motiv el a fost numit și "Regele țăranilor". Adresându-se ostașilor armatei române, el

140
spunea următoarele: "Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-
ați născut, unde ați crescut, vă spun eu regele vostru că pe lângă răsplata cea mare a izbândei
care vă asigură fiecăruia recunoștința neamului întreg, ați câștigat tot deodată dreptul de a
stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-ați luptat. Eu, regele, voi fi cel dintâi
pentru a da pildă" (Regele Ferdinand I - Proclamația către armată).
Pentru a aplica ceea ce a promis ostașilor, el a dat o circulară către Administrația
Domeniilor Coroanei arătând printre altele: "Doresc ca pe domeniile coroanei și pe
proprietățile mele, el (țăranul) să se bucure fără întârziere de foloasele pe care le asigură
principiile sancționate de mine în constituție. În acest scop, până ce noi legi vor putea permite
împroprietărirea definitivă, doresc ca pe aceste domenii, să fie deja, sub formă de obștii și de
arendă, puși îndată în folosința pământului ce li se va cuveni". (Ferdinand I - martie 1918 -
Circulara către Administrația Domeniilor Coroanei) - Tot el, referindu-se la împroprietărirea
țăranilor, arăta: "Ea (împroprietărirea) constituie cea mai frumoasă podoabă a Domniei mele".
Orfanii de război întreținători de familie au fost scutiți de serviciul militar, dar trebuia să-1
plătească în bani. De multe ori, ei nu puteau să achite sumele datorate, dar pentru că legea nu
admitea nerespectare, nu de puține ori datornicilor li se sechestrau bunuri materiale.

După primul război mondial a urmat o perioadă de liniște în viața țării, care a determinat
o oarecare prosperitate a poporului, aceasta fiind resimțită și în satele comunei. Totuși, ca
urmare a crizei economice mondiale, unele țări, mai ales Germania, au început să pretindă o
nouă reîmpărțire a lumii. În acest scop, încălcând prevederile statutului Ligii Națiunilor, au
început pregătirea unui nou război mondial. Concomitent cu aceste pregătiri a apărut în
Europa și un curent de politică fascistă cu centrul tot în Germani care și-a format un fel de
filială în fiecare stat european. O astfel de filială în țara noastră a constituit-o Garda de Fier,
organizație teroristă de tip fascist, care în anul 1940 se numea "Mișcarea legionară".
Organizația folosea ca procedeu de luptă politică, teroarea, asasinatul politic și o propagandă
social-demagogică. A colaborat la instaurarea dictaturii militare. Asasinatelor politice
organizate de legionari le-au căzut victime multe personalități politice, științifice și culturale
ale țării printre care Nicolae Iorga, Armand Călinescu, I.G. Duca, Virgil N. Madgearu și alții.
În zilele de 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat rebeliunea din capitală, prin care
urmărea să obțină întreaga putere în stat, dar în urma acestei rebeliuni, după ce a fost lichidată
de către mareșalul Ion Antonescu, Mișcarea legionară a fost interzisă.
În satele comunei au fost mulți naivi care au aderat la această organizație, unii dintre ei
fiind complet străini de obiectivele și formele de luptă ale Mișcării Legionare" , fiind puși
uneori în situația de a le îndeplini. La Tia Mare frații Stan și Gheorghe Iorga opunându-se nu

141
politicii Gărzii Legionare ci numai abuzurilor comise de reprezentanții și activiștii ei
împotriva populației locale, au fost bătuți și schingiuiți. Dar cum nici o dictatură nu poate fi

142
de lungă durată, după interzicerea organizației legionare, viața satelor noastre a revenit la
liniște. Din păcate, nici aceasta nu a fost de lungă durată, deoarece Germania încheiase
pregătirile de război și începuse trecerea la aplicarea planului pentru o nouă împărțire a lumii.
Pentru noi important este Dictatul de la Viena din 1940, în urma căruia, la presiunea lui Hitler
și a lui Mussolini ne-a fost răpit Ardealul de Nord și cedat Ungariei, iar în urma pactului
Molotov-Ribbentrop din 1939, Basarabia și Bucovina de Nord au fost ocupate de către
Uniunea Sovietică, vecinul nostru de atunci de la răsărit. Faptul acesta a fost primit cu durere
și dezaprobare de tot poporul român și deci și de către locuitorii satelor noastre.
Pentru că românii nu puteau admite sfârtecarea trupului țării, în iunie 1941 țăranii satelor
comunei noastre au răspuns la mobilizarea făcută de țară, pentru a-i elibera teritoriile ocupate,
începând cu cele din est. Pentru realizarea fondurilor necesare înzestrării armatei, pentru a
putea face față cerințelor războiului, Casa Autonomă a Fondului Apărării Naționale a emis
bonuri în valoare de l00 lei, pe care locuitorii satelor noastre erau obligați să le cumpere, în
acest fel ei aducându-și contribuția la sprjinirea armatei și a campaniei de eliberare a
teritoriilor ocupate. Tot înainte de începerea acțiunilor militare, pentru sprijinirea armatei s-au
rechiziționat de la deținătorii din sat, cai, căruțe și alte materiale Acestea au fost evaluate și
valoarea lor a fost înscrisă pe bonurile de rechiziție, pntru ca cetățenii să fie despăgubiți, dar
în plin război economia națională nu a avut resurse pentru aceasta. În plus, în a doua parte a
războiului când s-au întors armele împotriva armatei germane, guvernul țării, așa zis
democratic și progresist, în realitate instaurat la putere de armata sovietică, a lansat lozinca
"Totul pentru front, totul pentru victorie" și în baza aceste lozinci locuitorii satelor au ajutat
armata din puținul lor cu alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte etc.
Tot în această perioada a războiului, sătenii au fost supuși la cote obligatorii de cereale, pe
care statul le-a plătit, la prețuri foarte mici. După terminarea războiului țara având de achitat
mari despăgubiri de război Uniunii Sovietice și neprimind nimic de la Germania, nu a putut să
despăgubească sătenii de la care a rechiziționat caii și căruțele. Dar cea mai mare și cea mai
valoroasă contribuție, a satului la cel de-al doilea război mondial a constituit-o numărul mare
de jertfe omenești, în special de vieți tinere care au fost sacrificate pentru refacerea hotarelor
istorice ale țării.

TABELUL
eroilor căzuți în cel de-al doilea război mondial
1939-1945

1. Dașoveanu Teodor - sublocotenent 19. Mardale D. Marin

2. Dăbuleanu St. Octavian 20. Nanu Constantin
3. Băbiceanu Ion 21. Ortacu Ion
4. Bârjan I. Marin 22. Pârvănescu Bibicu
5. Capac Pascu 23. Pârvănescu I. Eftenie
6. Ciobanu Alexandru 24. Pârvănescu Micu
7. Ciobanu Nicu 25. Răceală Constantin
8. Dăbuleanu Niță Stan 26. Răducea Iordan
9. Dincă Ion 27. Rece St. Marin
10. Dinuț Florea 28. Săpasu Gheorghe
11. Dulea Ștefan 29. Sincu St. Marin
12. Gane L. Nicolae 30. Stanciu R. Ion
13. Ghena Haralambie 31. Toma Paraschiv
14. Ghena Victor 32. Țarălungă Ion
15. Gulie Tudor 33. Țarălungă Miron
16. Iorga Dumitru 34. Toca Paraschiv
17. Iorga M. Ilie 35. Veselin D. Florea
18. Iorga M. Nicolae

143
și alții. Numele lor a rămas înscris cu litere de aur în Istoria României. Cei peste 35 eroi
constituie efortul cel mai mare și tot ceea ce a putut da mai bun satul Tia Mare pentru țară și
dacă luăm în considerație faptul că la acea vreme satul avea aproximativ 350 familii, rezultă
că o familie din zece a adus pe altarul patriei un vlăstar și mulți copii au rămas numai cu
amintirea despre tatăl lor, iar unii dintre ei nici nu l-au cunoscut, fiind prea mici; o mamă din
zece și-a plâns copilul căzut la datorie și o soție din zece a avut firul dragostei familiale
întrerupt de acest al doilea război mondial. Marea jertfă a satului apare la valoarea sa reală
dacă avem în vedere faptul că ostilitățiie militare s-au desfășurat la mari distanțe de sat. La
chemarea țării au plecat din sat pentru a-i reface hotarele, aproape 80 tineri și în locul a 35
dintre ei au venit în sat la familiile lor, tot atâtea simple bucăți de hârtie care anunțau că ei au
căzut pe câmpul de luptă, acoperiți de glorie eternă. Pentru unii dintre ei, țara a acordat pensii
familiilor.

TABELUL
combatanților supraviețuitori ai celui de-al doilea război mondial 1939-1945

1. Badea F. Puiu 21. Iorga Florian

2. Badea Șerban 22. Neagoe Florian
3. Barbu Florea 23. Nițu Trițu
4. Bălașa Marin 24. Nuțu Dumitru
5. Capac Gheorghe 25. Păsculescu Ion
6. Căpraru Ion 26. Pârvănescu M. Eftenie
7. Cioară Ion 27. Pârvănescu M. Ștefan
8. Ciobanu F. Marin 28. Pârvu Florea
9. Ciucu Dumitru 29. Pârvulescu Dumitru
10. Dinovici Ion 30. Puiu Gheorghe
11. Dinuț Marin 31. Puiu F. Marin
12. Dolana Iancu 32. Puiu St. Ion
13. Dulea Ion 33. Răducea Florea
14. Dumitrescu Gheorghe 34. Sandu A. Ioan
15. Dumitrescu Simion 35. Sincu A. Ioan
16. Duță Ion 36. Sincu Iosif
17. Duță Tudor 37. Sincu A. Ștefan
18. Gane Alexandru 38. Olteanu Ștefan
19. Glăvan Gheorghe 39. Puiu Gheorghe
20. Gulie Paraschiv 40. Puiu D. Ioan

și alții. Mulți dintre cei peste 40 combatanți supraviețuitori ai războiului au fost răniți sau
mutilați, iar alții au făcut 6-7 ani de prizonierat în Uniunea Sovietică.
La terminarea războiului participanții și urmașii căzuți în luptă au fost împroprietăriți cu
pământ din proprietățile Constantin Fundățianu și Elena Dr. Glineanu, acțiune în cursul căreia
s-au făcut discriminări, fiind dezavantajați sau excluși cei care au luptat numai pe frontul din
răsărit (antisovietic). De altfel, împroprietărirea a avut o viață efemera datorită reformelor
socialiste care au urmat după numai câțiva ani. Despre participarea României la cel de-al
doilea război mondial ar mai trebui făcute unele precizări.
La 21 iunie 1941 țara noastră a intrat în război pentru eliberarea Basarabiei și a
Bucovinei, teritorii ocupate de vecinul de la răsărit, în urma înțelegerii dintre Stalin și Hitler,
cel doi conducători, al U.R.S.S., stat comunist și al Germaniei fasciste. După eliberarea

144
teritoriilor românești, fără ca poporul român să dorească înaintarea spre est, s-au continuat
acțiunile de luptă până la Volga, după care a urmat retragerea sub presiunea armatei sovietice.
La 23 august 1944 armata română a întors armele împotriva armatei germane și a început
alungarea ei de pe teritoriul românesc. În plus, a continuat lupta pentru eliberarea Ardealului
de Nord, răpit României și dat de Hitler și Mussolini Ungariei horthyste, acțiunile ei
înscriindu-se în coaliția antifascistă. Pentru alungarea armatei germane din România și pentru
eliberarea Ardealului de Nord, armata română a dat 62.000 jertfe omenești (ostași și ofițeri).
Continuând lupta pentru distrugerea Germaniei fasciste, armata română a participat la
eliberarea Ungariei cu 210000 militari, eliberând pste 1200 localități, dintre care 14 orașe.
Pentru aceasta și-au dat jertfa de sânge 42.700 militari români.
După eliberarea Ungariei, armata română a participat la luptele pentru eliberarea
Cehoslovaciei cu 248.430 militari, care au eliberat 1722 localități, între care 31 orașe. În
luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, armata română a dat 66.500 jertfe omenești,
reprezentând peste 25% din efective angajate în luptă. „Regimentul 2 Care de Luptă”, precum
și unități militare române de căi ferate, drumuri și poduri, au contribuit cu eroism și abnegație
la luptele de pe teritoriul Austriei și la refacerea căilor de comunicație din zonele, în care s-
desfășurat acțiuni de luptă.
Totalizând, în a doua parte a războiului România a participat la coaliția antifascistă cu
armata de 540.000 combatanți, dintre care și-au dat viața circa 170.000 ostași și ofițeri. Aceste
sacrificii umane și efortul economic al țării, care a echivalat cu patru bugete ale statului român
din 1938, au situat România printre primele patru-cinci puteri militare cu rol activ în obținerea
victoriei definitive în luna mai 1945 asupra Germaniei fasciste.
Dar să analizăm mai în profunzime urmările actului de la 23 august 1944, în urma căruia
România a întors armele împotriva armatei germane. Toți analiștii militari din țările aliate
recunosc că prin întoarcerea armelor de către România împotriva armatei germane, s-a grăbit
sfârșitul războiului eu cel puțin șase luni. Ei se opresc aci și nu mai arată ce au însemnat cele
șase luni în desfășurarea războiului. Din cauza grăbirii sfârșitului războiului de către România,
Germania nu a mai avut timpul necesar realizării bombei atomice la care lucra, pe care, în
situația critică în care se găsea, în mod sigur ar fi folosit-o împotriva armatelor aliate. Pe de
altă parte, în primăvara anului 1945, capitularea Germaniei fiind apreciată ca iminentă, Statele
Unite ale Americii care realizaseră arma atomică, au considerat că nu mai este necesară
folosirea ei împotriva unei armate aproape distruse. Așadar, România are meritul că prin
grăbirea sfârșitului războiului, a împiedicat transformarea lui într-un dezastru atomic în
Europa.
În timpul războiului a fost recunoscut efortul militar și economic făcut de țara noastră
pentru distrugerea nazismului și grăbirea sfârșitului războiului cu cel puțin șase luni, dar la
Conferința de pace de la Paris din anul 1946, acestea toate au fost uitate. Cele trei mari puteri
apusene, Statele Unite ale Americii, Anglia și Franța nu ne-au susținut, iar Uniunea Sovietică
nu a făcut-o, deoarece nu ar mai fi primit teritorii românești și nu ar mai fi obținut mari
despăgubiri de război de la România.
Datorită acestor motive, România nu a obținut statutul de țară cobeligerantă, ci de țară
învinsă, trebuind să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța, acesta din
urmă neavând nicio legătură cu Rusia sau cu Uniunea Sovietică de-a lungul anilor. De
asemenea, România a fost obligată să plătească Uniunii Sovietice mari despăgubiri de război;
în baza acestei hotărâri a Conferinței de pace de la Paris, Uniunea Sovietică a avut sub control
timp de 20 ani (până în luna aprilie 1964) întreaga economie a țării, pe care a exploatat-o fără
nicio reținere.
În afară de cedarea către Uniunea Sovietică a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a
Ținutului Herța, în urma hotărârii Conferinței de Pace de la Paris, fostul ministru al Afacerilor
externe în Guvernul Dr. Petru Groza, Ana Pauker a predat cu proces verbal (fără un tratat
internațional) Insula Șerpilor din Marea Neagră, care a fost teritoriu românesc de-a lungul
istoriei.

145
 Alte evenimente din viața satului

În anul 1940, în drum spre Grecia a staționat în sat o subunitate din armata germană, de
tăria unei companii (probabil pentru dirijarea circulației) în perioada februarie - aprilie.
Efectivele acestei subunități au fost cazate la școală, la casele locuitorilor și la curțile
proprietarilor Costică Fundățianu și Elena Dr. Glineanu. Aflându-se în perioada de ascensiune,
militarii subunității germane au avut o atitudine corectă față de săteni; au achitat orice produs
alimentar solicitat și s-au comportat civilizat. O a doua subunitate germană, de tăria unui
batalion a staționat în sat numai 10-15 zile, comportamentul fiind același. De menționat faptul
că în perioada agresiunii germane asupra Greciei prin sat pe parcursul a 2-3 săptămâni, s-au
deplasat efective militare germane cu toată tehnica militară de la cea de infanterie până la cea
de aviație (avioanele erau transportate pe platforme sau trenuri auto). În perioada de decădere
a armatei germane, atunci când s-a dedat la atrocități, în satele comunei nu au mai fost militari
germani.
În luna septembrie 1944 prin satele comunei, în drum "spre Berlin" a trecut o unitate
din armata sovietică, de tăria unui regiment. Deși era după semnarea armistițiului armata
română lupta împotriva Germaniei alături de aliați, comportamentul efectivelor acestei unități
sovietice a fost de armată ocupantă; caii pe care i-au găsit în sat i-au luat, lăsând în locul lor
pe cei obosiți; au luat căruțe complete de la locuitori sau numai roți; au luat orz și ovăz pentru
caii unității, iar din curți s-au aprovizionat cu păsări și animale (porci și oi) pentru hrană; din
câmp, acolo unde au găsit stâne de oi, s-au aprovizionat fără nicio reținere. Pentru toate
acestea, locuitorii satelor nu au fost despăgubiți. După cel de-al doilea război mondial, în țară
a urmat o perioadă de mari lupte sociale și politice organizate de partidul comunist pentru a
cuceri puterea în stat, profitând de prezența trupelor sovietice în țară. Se urmărea desființarea
partidelor politice și chiar anihilarea prezumtivilor opozanți.
Și la Tia Mare au apărut o serie de oportuniști, mulți dintre ei făcuseră parte, tot
inconștienți, din Mișcarea legionară, care fără să cunoască programul partidului comunist, au
ieșit în față și în numele unei democrații numai de ei înțeleasă, s-au dedat la multe abuzuri.
În ziua de 31 decembrie 1947, ajungând în satele noastre vestea abdicării de la tronul
României a Regelui Mihai I, fără a se fi făcut publice și condițiile în care a abdicat, pe
șoseaua de la Tia la Potlogeni și poate și în Doanca, la fiecare intersecție de străzi grupuri de
bărbați comentau evenimentul; mulți dintre ei cu lacrimi în ochi afirmau: "dacă a fugit și
regele, va fi vai de noi".
Desfășurarea ulterioară a evenimentelor avea să confirme temerea sătenilor. Cotele
obligatorii care constau aproape din întreaga producție de cereale obținută, campania de
cooperativizare forțată a agriculturii, politica de desființare a țărănimii și alte acțiuni ale
politicii comuniste sunt numai câteva din dezastrele cărora a trebuit să supraviețuiască
locuitorii comunei.
În perioada așa-zisă socialistă în comună s-au realizat unele obiective edilitare, dar nu pe
măsura posibilităților economice de care dispunea comuna. Aceasta din cauza politicii și a
conducerii incompetente. Trebuie menționat faptul că tot ceea ce s-a construit în comună, a
încorporat numai contribuția bănească și munca sătenilor. O mare parte din venitul realizat
prin contribuția oamenilor și prin taxe și impozite a fost concentrată la județ și folosită la
dezvoltarea altor localități - Slatina, Scornicești ș.a. gospodărirea comunei fiind neglijată,
pentru că era prinsă în planul diabolic de demolare.
În anul 1952, în urma organizării teritoriale a țării după model sovietic, pe bază de
regiuni și raioane, la comuna Tia Mare au fost arondate satele Potlogeni și Doanca cu
Ordoreanca, primăriile din aceste sate fiind desființate. Comuna Tia Mare în componența
menționată a fost trecută la raionul Corabia, regiunea Oltenia.
În anul 1968, în urma noii organizări administrativ- teritoriale a țării pe bază de județe,
comuna Tia Mare a fost repartizată la Județul Olt cu reședința în Slatina, comuna având în

146
componența sa aceleași sate. În anul 1988 comuna a fost desființată, satele Tia Mare și
Doanca fiind arondate la comuna Izbiceni, iar satul Potlogeni a fost repartizat la comuna
Cilieni. A fost cea mai grea perioadă din viața comunei, satele ei componente fiind incluse
într-un studiu pentru demolare totală sau parțială. La desființare, comuna a avut următoarea
conducere: primar - Dăbuleanu Ghică; viceprimari - Culce Dumitru și Pârvu Niculina;
secretar - Dăbuleanu Ionel. După evenimentele din luna decembrie 1989 (revoluția), comuna
Tia Mare a fost reînființată, având aceleași sate componente și următoarea conducere numită:
primar - prof. Pârvan Florentin urmat de Băluță Nicolae; secretar - Iorga Viorel; contabil -
Pârvănescu Stela.
În urma primelor alegeri libere de după anul 1937, desfășurate la 9 februarie 1992, a
fost ales primar prof. Gulie Nicolae și viceprimar Sârbu Ion. Deși în campania electorală
promisiunile făcute au fost ispititoare, în cei patru ani care au urmat, realizările în comună nu
au fost pe măsură. În afară de aplicarea Legii nr.18/1991, legea înapoierii pământului țăranilor,
care nici aceasta nu se încheiase până la sfârșitul anului 1995, cei aleși nu au putut menționa
alte mari realizări, starea economică și edilitară a comunei înscriindu-se în generalul țării,
caracterizat de dezordine, devastare și regres economic.
Este adevărat că cei patru ani au fost ani de austeritate, când Consiliile comunale nu au
primit sumele necesare de la buget, dar și interesul gospodăresc al celui în care sătenii și-au
pus speranța, alegându-l, a lipsit cu desăvârșire. Datorită acestui fapt centrul comunei avea
aspectul unei localități calamitate.

ALȚI PROPRIETARI Al SATULUI ȘI MOȘIEI

"Parsina a cerut a i se da pe lângă hotarul Urdăreanca

pe unde este și Siliștea la care se împotrivi Brătășanul
ca unul ce cu cheltuiala sa a întemeiat satul"............
(Carte de hotărnicie a moșiei Tia Mare 1896)
Urmărind să cunoaștem în continuare stăpânii satului și ai moșiei Tia, trebuie să
menționăm că după desfacerea domeniilor lui Mihai Viteazul, se pare că moșia a fost divizată
în două părți: o parte a rămas la Tia, iar altă parte (cea de sud) a trecut la satul Cacaleți, sat
care a avut un alt stăpân, așa cum ne-a arătat zapisul (documentul, actul) din 17 noiembrie
1628. "Adecă eu jupan Preda biv vel slujer, împreună cu fiiu-mieu Mihaiu Postelnic, scris-am
acesta al nostru zapis, să fie de credință de mărturisim ca să știe cum am vândut noi satul
Cacaleții de în malul Oltului jupan Neculei bivse vel vistiiar, tot satul și cu tot hotarul și cu tot
venitul și cu toată ocina, cu siliștea satului și de în câmpu și de în apă și de în pădure și cu
toate viile și cu toți rumânii, de în hotar până în hotar".
Referindu-ne numai la satul și moșia Tiha menționăm că nu suntem în posesia
documentelor care să ne precizeze proprietarii după Șerban Tifanul, Știrbei sau vărul acestuia
(anii 1718-1739), dar din "Cartea de hotărnicie (delimitare) a moșiei Tia Mare din Județul
Romanați, proprietatea D-lor. Smaranda Malla și Haralambie Fundățianu", lucrată în anul
1896 de ing, hotarnic Grigore Lehliu, lucrare ce se află (numai partea scrisă) la Biblioteca
Academiei Române, am cules următoarele informații: "La 8 martie 1816 Domnitorul George
Caragea analizând plângerea făcută de Parsina, fata lui George Izbiceanu contra lui Niculae
Brătășanu, fiul lui Serdar Ion Brătășanu prin care Parsina cere să i se dea 440 stânjeni moșie,
a treia parte din hotarul Tia, ce fuseseră puși de tatăl său zălog la Serdarul Brătășanu pentru 50
taleri, hotărăște ca Brătășanu să-și ia 880 stânjeni din hotarul Tia și prisosul să se dea Parsinii".
Din istoricul acestei lucrări mai reținem: În luna noiembrie 1816 Divanul Craiovei, bazat
pe măsurarea moșiei Tia din care au rezultat 1150 stânjeni, a hotărât ca Brătășanu să-și ia 880
stânjeni, Parsinii rămânându-i 270 stânjeni și nu 440 stânjeni, așa cum pretindea ea. Parsina a
cerut ca această suprafață să i se dea dinspre hotarul Urdăreanca pe unde este și Siliștea, dar
Brătășanu s-a împotrivit "ca unul ce cu cheltuiala sa a întemeiat satul", iar divanul a ținut cont
de argumentul adus de Brătășanu și a hotărât ca acesta să ia cei 880 stj. dinspre hotarul

147
Urdăreanca. Obținem așadar informația deosebit de importantă, potrivit căreia cel care a
parcelat și a dat locuri de case în actuala poziție a satului, a fost Niculae Brătășanu, fiul
serdarului Ion Brătășanu.

Termenul "Siliștea", folosit de Parsina în cererea sa, este tocmai vatra nouă a satului (din
poziția actuală). Acest Brătășanu a fost un descendent al Brătășanilor pe care în anii 1718-
1739, în timpul anexării Olteniei de către Austria, administratorul militar al Olteniei l-a
respins din catalogul boierilor, pe motiv că "deși era dintr-o familie veche de boieri, de fapt,
era neînsemnată (obișnuită) ca și Ordoranii". În lucrarea "Contribuții la Monografia Județului
Romanați” întocmită în anul 1928 de colectivul condus de prof. Ștefan Ricman, se
menționează că satul Tia Mare este proprietatea Elenei Brătășanu. La data întocmirii lucrării
menționate satul nu mai putea fi proprietatea niciunei persoane, iar moșia era proprietatea
familiilor Haralamb H. Fundățianu, Doctor Glineanu, I. Recelescu și a multor familii
Dăbuleanu. Aproximativ jumătate din moșie era proprietatea țăranilor, ca urmare a reformei
agrare din anul 1864 și a împroprietăririi din anul 1921.
Apreciem că Elena Brătășanu a fost proprietăreasa satului și a moșiei în perioada 1820-
1848, ea fiind ori soția, ori fiica lui Niculae Brătășanu. Revenind la istoricul înscris în Cartea
de hotărnicie amintită, mai reținem "1849 martie 10. Hotărnicia moșiei Tia Mare făcută de
inginerul Ghiță Mănăstiriceanu și alegerea părții domnului Haralamb Fundățianu de către
partea moșnenilor (moștenilor) în suprafață de 880 stj."De aici tragem concluzia că la 10
martie 1849 cei 270 stj. care au aparținut Parsinei erau vânduți moșnenilor, fiecare cumpărător
contractând o suprafață de teren mai mare sau mai mică, după posibilitățile pe care le avea
pentru a o plăti. Pentru că Parsina a avut proprietatea în partea de nord a moșiei, conacul său
fiind puțin la vest de actualul cimitir al moștenilor și pentru că moștenii (locuitorii din partea
de nord a satului) au cumpărat moșia ei; acea parte a satului (Moștenii) s-a numit Parsinoaia
sau Parsina. Această numire este consemnată și în lucrarea "Marele dicționar geografic al
României", întocmit de George Lahovari în anul 1902. De altfel, până la cooperativizarea
agriculturii în vorbirea moștenilor era folosit toponimul "La Parsineanca", toponim care
reprezenta o zonă localizată la aproximativ 5 km vest de sat, puțin în stânga drumului care
desparte moșiile Tia Mare și Potlogeni.

148
 O altă concluzie care se desprinde din Cartea de hotărnicie a comunei Tia Mare este aceea
că cei 880 stj. care aparțineau lui Niculae Brătășanu în noiembrie 1816, deveniseră la data de
l0 martie 1849 proprietatea lui Haralamb Fundățianu, primiți ca dotă de căsătorie de către
soția sa Smaranda Brătășanu. Hotărnicia din anul 1849 a fost întărită prin hotărârea nr.14 a
Judecătoriei Județului Romanați din 27 aprilie 1855.
Coroborând informația dată de Cartea de hotărnicie a moșiei Tia Mare cu informațiile
date de cele două hărți rusești, ediție 1835 și 1853, se poate stabili că satul, pe actuala poziție,
a fost înființat de Niculae Brătășanu (el a trasat și a parcelat locurile de casă) în preajma
anului 1820, iar primele gospodării s-au constituit în jurul anului 1850, când proprietar al
moșiei și al satului era Haralamb Fundățianu (tatăl), căsătorit cu Smaranda Brătășanu.
Familia de boieri Fundățianu este o familie veche a cărei genealogie a început în primii
ani ai secolului al XVII-lea și a avut legături de rudenie cu Mihai Viteazul, dar nu putem
preciza aceste legături. A fost o familie de boieri români; afirmațiile că ar fi fost greci, nu au
nicio acoperire documentară. Familia își are originea la Fundata (probabil în Jud. Ialomița) de
unde și-a luat și numele. La Tia Mare au venit în preajma anului 1850 în perioada strămutării

149
satului din lunca Oltului în actuala poziție. O primă acțiune pentru satul strămutat, a soților
Haralamb și Smaranda, a fost construirea în anul 1864 a bisericii din sat. Haralamb
Fundățianu senior (tatăl) a fost căpitan ispravnic de Romanați (prefect) și din căsătoria lui cu
Smaranda Brătășanu au rezultat patru copii: Elina, căsătorită cu generalul Ion Rudeanu,
participant la Războiul pentru Independența României; Haralamb junior (fiul), fost prefect și
senator, căsătorit cu Nadina, care a fost descendenta familiei domnitoare, Șutu; Nicolae,
decedat de tânăr; Smaranda, căsătorită cu Ion Malla, care probabil la origine a fost grec.
Familia Haralamb Fundățianu senior și Smaranda a fost prima familie Fundățianu care a
deținut ca proprietate moșia Tia Mare. Din Cartea de hotărnicie citată mai înainte, am primit
informația că Smaranda Fundățianu (Brătășanu) a lăsat prin testament în 1885 moșia Tia lui
Haralamb, partea de nord și Smarandei, căsătorită Malla, partea de sud. Cealaltă fiică în viață,
Elina a primit, probabil, o moștenire în altă parte a țării. Așadar, în anul 1885 moșia Tia Mare
avea ca proprietari pe Smaranda Malla, pe Haralamb Fundățianu (împreună dețineau 830 stj.)
și pe moștenii parsineni care cumpăraseră moșia Parsinei în suprafață de 270 stj.
Numărul și categoria locuitorilor - suprafața
- 20 fruntași a 11 pogoane = 220 pogoane
- 51 mijlocași a 7 pogoane + 19 prăjini = 397 pogoane și 4 prăjini
- 21 pălmași a 4 pogoane + 15 prăjini = 96 pogoane și 12 prăjini
- 1 preot a 17 pogoane
- 4 țigani numai cu un loc de casă
- 90 locuri de casă a 400 stânjeni pătrați ....total 760 pogoane, 10 prăjini, 36 stânjeni
Din “Cartea de hotărnicie” a moșiei mai primim informația că în afară de moștenii
parsineni (cei care cumpăraseră moșia Parsinei în suprafață de 270 stj.), mai erau locuitorii
împroprietăriți conform legii rurale din 1864. Situația lor este prezentată mai sus. Cu ocazia
reformei agrare din anul 1921 înfăptuită pentru împroprietărirea participanților la Războiul
pentru întregirea Neamului și a urmașilor celor căzuți în luptă, cei doi proprietari Haralamb
junior și Smaranda Malla au fost nevoiți să renunțe fiecare la o parte din proprietate, pentru
care statul i-a despăgubit. Mai apoi, Smaranda Malla și-a vândut moșia rămasă, cumpărătorii
fiind Stancu Dăbuleanu (Guriță), Florea Trincă cu fiii săi și Cozma Constantinescu. Ulterior,
Cozma Constantinescu și-a vândut și el moșia, cumpărătorii fiind familiile Panait și Pațachia
din Izbiceni, Stancu Dăbuleanu (Guriță) din Tia Mare și Dumitru Trincă din Doanca și alții.
Din genealogia familiei Fundățianu mai reținem că din căsătoria lui Haralamb junior cu
Nadina au rezultat doi copii: Ecaterina, căsătorită cu Dr. Glineanu; Constantin (Costică)
doctor în drept, deputat în anul 1926, căsătorit cu Maria C.N. Vasiliu care a avut ca dotă la
căsătorie 2-3 moșii în alte localități din țară. După reforma agrară din 1921 Haralamb junior și
Nadina au împărțit moșia în suprafață de 880 stj. = aproximativ 1150 ha în părți egale între cei
doi urmași, Ecaterina și Costică. În urma unui proces deschis de obștea sătească, soții
Haralambie și Nadina Fundățianu au cedat l,0 ha teren pentru școală, teren pe care obștea
sătească l-a plătit. Din căsătoria dintre Constantin Fundățianu și Maria C.N. Vasiliu au rezultat
patru copii: Radu-Alexandru, Mioara, Șerban-Haralamb, Dinu-Constantin.
Reforma agrară din anul 1921 s-a făcut în timp ce primar al comunei a fost Florea
Recelescu (Cristea) care a urmărit, ca toți luptătorii în război și urmașii celor căzuți în luptă,
să fie împroprietăriți cu suprafețe mai mari sau mai mici, în funcție și de suprafața de pământ,
pe care o aveau moștenire de la părinți; au primit lot de pământ mai mare cei cu moștenire
mai mică și lot mai mic cei cu moștenire de pământ mai mare. La împroprietărirea din anii
1921-1925 marii proprietari de moșii din Tia Mare nu au acceptat să li se ia pământ pentru
împroprietărirea tuturor țăranilor care aveau drept la aceasta.
Primarul comunei, Florea Recelescu (Cristea) a intervenit la prefectura Romanați,
cerând să se desființeze comuna Doanca pe raza căreia se afla moșia Bisericii Slobozia din
București. În acest fel s-au putut împroprietări toți țăranii îndreptățiți din Tia Mare și satul
Ordoreanca; așa se explică existența loturilor de pământ a unor țărani din Tia în zona Fântâna
fără gură - Stâlpul de piatră, zonă situată pe moșia Ordoreanca.

150
 După anul 1907 mulți țărani din Tia Mare au făcut împrumuturi bănești la bancă și au
cumpărat pământ de la moșierul Fane Pop din Brastavăț. Neputând să restituie banii, unii
dintre ei au fost urmăriți, li s-au luat recoltele de cereale și chiar pământul. Partidul liberal a
introdus în parlament cunoscuta lege a conversiunii și a obținut votarea ei, lege prin care s-au
anulat datoriile de camătă și chiar capitalul luat din bănci, pe care-1 datorau țăranii.
După reforma agrară din 1921 cei doi mari proprietari Ecaterina Dr. Glineanu și
Constantin Fundățianu, moștenitorii lui Haralamb Fundățianu junior și ai Nadinei, la care s-au
adăugat Ilie Recelescu, Stancu Ion și Marin Dăbuleanu, au fost principalii deținători de
suprafețe agricole pe moșia Tia, terenuri pe care le-au deținut până în primăvara anului 1945,
când primii doi, Ecaterina Dr. Glineanu și Constantin Fundățianu au fost expropriați, pentru
ca în primăvara anului 1947 și ceilalți deținători de suprafețe de teren mai mari să aibă aceeași
soartă. Revenind din nou la perioada imediat următoare reformei agrare din anul 1921 trebuie
menționat faptul că pentru a se asigura islazul necesar comunei, primarul Florea Recelescu
(Cristea) a înființat ’’Obștea agricolă a comunei" și a cumpărat de la proprietarul Haralambie
Fundățianu aproximativ l00 ha teren în lunca Oltului, revenind fiecărui țăran aproximativ un
pogon. O parte din acest teren a fost folosit în comun ca islaz comunal, iar o mică parte, mai
apropiată de sat, a fost parcelată și repartizată sătenilor (se numeau porții) pentru cultivarea cu
legume, zarzavaturi, vii etc. Prin anii 1941-42 aceste porții au fost inundate și distruse de
apele Oltului. După împroprietărirea din anul 1921, țăranii din comună au avut totuși pământ
puțin, insuficient pentru întreținerea familiilor dar și pentru capacitatea lor de muncă.
Această insuficiență a pământului se resimțea, deoarece pe moșiile Glineanu și
Fundățianu lucrau și țărani din satul Potlogeni și chiar Doanca. Din această cauză, cu toate că
sătenii lucrau în dijmă sau în parte la proprietari, cerințele fiind mari, aceștia nu le dădeau
suprafață de muncă necesară fiecărei familii. După unele informații orale condițiile de lucru în
dijmă sau în parte erau următoarele: Țăranul lucra 1 ha porumb ca o obligație, recolta luând-o
în întregime boierul. Aceasta ca să-i dea țăranului 2 ha de porumbi pentru a le lucra, a căror
producție era împărțită în mod egal între boier și țăran. Țăranul era obligat să lucreze și 2 ha
de grâu a căror producție o lua în totalitate boierul. Paiele și cocenii îi lua în totalitate țăranul.
Producția de mazăre se împărțea în mod egal.
Condițiile erau nesatisfăcătoare; țăranii cu ceea ce primeau nereușind să asigure hrana
necesară familiei și să-și rezolve nevoile gospodăriei - întreținerea animalelor de lucru,
procurarea uneltelor agricole, cu care să poată munci pământul, achitarea impozitului agricol
(foncierei) etc. Din această cauză de multe ori sătenii și-au manifestat nemulțumirile față de
condițiile de lucru, dar ei nu erau luați în seamă. Mai mult, cei care cereau o răsplată mai
mare a muncii, nu mai primeau pământ de la proprietar. Totuși, o manifestare mai organizată a
nemulțumirilor țăranilor din Tia Mare a fost înființarea în anii 1935-36 a unui sindicat agricol,
care stabilea ca țăranul, care lucra în dijmă la proprietar, să primească jumătate din producție,
iar proprietarul jumătate. Din conducerea acestui sindicat al cărui regulament și statut se
găsesc la Arhivele de Stat, filiala județeană Craiova și înscris la Tribunalul Județean, au făcut
parte următorii: Grigore Nicula (Cizmaru) - muncitor cizmar, președinte; Haralambie Ciobanu
- absolvent de liceu, secretar; Dumitru Belu - țăran, nu lucra pe moșia proprietarilor, membru;
Marinică Ciobanu - țăran dijmaș, membru; Tănase Ciobanu - țăran dijmaș, membru; Ion
Sincu (Onică al lui Mitriță) - membru.
După depunerea la tribunal a documentelor sindicatului, în urma reclamației unor
proprietari, organizatorii au fost considerați periculoși, cu idei comuniste și au fost arestați de
mai multe ori, pentru a-i intimida și a-i determina să renunțe la acțiunea lor. Sindicatul, deși
persoană juridică și înscris la tribunal, a rămas fără rezultate practice, deoarece proprietarii de
moșii nu i-au acordat atenție, iar țăranii au fost nevoiți să lucreze la boieri în aceleași condiții
de dijmă. Trebuie menționat faptul că între cele două războaie mondiale, cu toate condițiile
necorespunzătoare de dijmă, sătenii au avut o oarecare perioadă de viață prosperă. Până după
cel de-al doilea război mondial, situația proprietarilor pe moșia Tia Mare a rămas aceeași,
exceptând unde vânzări de terenuri, cele mai semnificative fiind vânzarea moșiilor Smaranda

151
Malla și Cozma Constantinescu imediat după anul 1922; la acestea se adaugă micile vânzări
de teren arabil făcute între săteni.

Schimbările mari de proprietari pe moșiile Tia Mare, Potlogeni și Doanca s-au produs
după anul 1945, când au avut loc marile expropieri de moșii și împroprietărirea celor care au
luptat pe front, precum și a țăranilor săraci. Ca urmare a acestor acțiuni, o parte din
suprafețele moșiilor expropiate - Fundățianu și Glineanu la Tia, Tudorică Dăbuleanu și Marcel
Olteanu la Potlogeni, Pațachia, Panait și Dumitru Trincă la Doanca au intrat în posesia
sătenilor prin împroprietărirea făcută sub lozinca lansată atunci: "Pământul este al celor care-1
muncesc", iar o altă parte a intrat în proprietatea statului. Tot în proprietatea statului au intrat
și suprafețele expropriate (naționalizate) în primăvara anului 1947, precum și o parte din cele
donate de proprietarii categorisiți ca chiaburi (țărani care posedau suprafețe de teren mai mari
decât puteau lucra cu forța de muncă a familiilor lor). Toate aceste suprafețe agricole trecute
în proprietatea statului au fost încorporate prin comasare la I.A.S. Corabia și I.A.S. Rusănești
din care cauză moșiile Tia, Doanca și Potlogeni au fost reduse în suprafață, iar hotarele lor
inițiale au fost modificate. La Tia hotarul de vest al moșiei de la Stâlpul de piatră, Fântâna lui
Danciu, drumul Buților a fost deplasat spre est, iar hotarul dinspre nord fixat pe șoseaua
Guriță-Tudorică Dăbuleanu a fost deplasat spre sud în apropiere de Măgura Drăghina.
În anul 1949 a început campania împotriva proprietății private și de convingere a
țăranilor de a forma gospodării agricole colective cu suprafețe mari, care sa permită
mecanizarea muncilor, promițându-se sătenilor o viață nouă, îmbelșugată. La început au
răspuns chemării de a forma gospodărie agricolă colectivă, sătenii cu pământ mai puțin;
ulterior în perioada 1950-1962 s-a recurs la mijloace de forțare a țăranilor - amenințări,
intimidări, arestări etc pentru a se înscrie în gospodăriile colective.
În urma metodelor aplicate, sătenii au renunțat atât la proprietățile de pământ, cât și la
inventarul agricol pe care-1 dețineau - boi, cai, unelte agricole etc - acestea devenind
proprietatea celor trei gospodării agricole colective - Tia Mare, Potlogeni și Doanca -, în baza
noii lozinci lansate de Partidul Comunist Român "Pământul este proprietate obștească".
Ulterior, G.A.C. Doanca s-a unit cu G.A.C. Tia Mare. Aceste unități agricole țărănești au luat
denumirea de “Cooperative agricole do producție”. Cu toate măsurile de constrângere, pentru
a-i determina pe țărani să se înscrie în G.A.C., au fost oameni care au refuzat și au înfruntat

152
politica de colectivizare a agriculturii. Amintim pe Tudor Radu Sincu din Tia, pe Florea
Neghină din Potlogeni ș.a.
După generalizarea cooperativizării agriculturii în toată țara, partidul comunist a lansat
noua lozincă în legătură cu pământul : "Pământul este bun al întregului popor, dat în folosință
țărănimii". În acest fel țăranii au fost desproprietăriți, rămânând numai cu casa și curtea în
suprafață de 250 m2. Așadar, treptat, folosind cele trei lozinci, partidul comunist a realizat
egalizarea țăranilor, aducându-i pe toți în categoria săracilor și a creat cel mai mare paradox în
agricultură: țăranul, singurul producător de pâine și de produse alimentare, a fost transformat
în cumpărător de pâine, carne, brânzeturi, etc de la orașe.
Oare, nu acestui țăran i-a dedicat Tudor Arghezi următoarele versuri ?:
"Ai născocit făina și pâinea tuturor / Ca să ajungi de pâine gonit și cerșetor" -Tudor
Arghezi - Născocitorul.
Dar cooperativizarea agriculturii a avut și alte urmări nefaste. S-au depopulat satele,
tinerii plecând în masă la orașe, agricultura rămânând numai pe seama bătrânilor și îndeosebi
pe seama femeilor; a slăbit calitatea muncii și răspunderea, ca urmare a lipsei de cointeresare;
pentru că nu au fost plătiți corespunzător, țăranii nu au mai muncit, obișnuindu-se să trăiască
din furat etc. Cooperativizarea a avut însă și unele urmări benefice dintre care amintim: a
făcut posibilă mecanizarea agriculturii, a permis începerea practicării unei agriculturi
științifice, s-au realizat sisteme de irigații. Toate acestea au dus la obținerea de producții mari
de care însă țăranul nu beneficia.
După evenimentele din decembrie 1989 când poporul nostru a doborât dictatura
comunistă, s-a promulgat legea fondului funciar în baza căreia țăranii și-au reprimit
suprafețele de pământ cu care au intrat, majoritatea fără voia lor, în cooperativele agricole de
producție. Legea fondului funciar (legea nr.18/1991) s-a aprobat în parlament în 1991 și a fost
promulgată în același an; tot în anul 1991 s-au înmânat sătenilor adeverințe provizorii de
proprietari asupra suprafețelor de pământ pe care le dețin, operațiunea de întocmire a actelor
(titlurilor) de proprietar fiind în curs.
Aplicarea legii fondului funciar constituie începutul redevenirii satelor, țăranilor care au
permanentizat viața pe meleagurile românești, redevenirii acelor țărani cu înțelepciune
profundă și filozofie proprie, pe ai căror umeri s-a sprijinit țara în cele mai grele momente.
Acestor oameni, multe personalități ale culturii românești le-au recunoscut virtuțile și au făcut
aprecieri dintre cele mai sublime la adresa lor. Astfel, Liviu Rebreanu, romancierul nostru
modern a cărui operă este inspirată aproape în totalitate din viața țăranului, arăta: "Destinul
nostru ca neam și ca purtare culturala atârnă de cantitatea de aur ce se află în sufletul
țăranului,....de felul în care va fi utilizat și transformat acest aur în valori externe" Liviu
Rebreanu - Discurs rostit cu prilejul primirii sale ca membru al Academiei Române. Mihail
Sadoveanu romancierul nostru istoric, pentru care țăranul român devenise o obsesie în opera
sa, îl definea pe țăran, astfel :"Țăranul îndeplinește două îndatoriri fundamentale: ne dă pâine
și ne apără de dușmani. Nu întâmplător cuvântul "țăran" provine de la "țară", iar țăranii au
fost socotiți "talpa țării".
Iar poetul Octavian Cega care a poposit cândva și la Tia Mare, Potlogeni și Doanca a
dedicat multe versuri, dar acum când țăranii au început să-și recapete pământul moștenit de la
străbunii care l-au apărat cu prețul vieții lor atunci când a fost nevoie, ni se par cele mai
potrivite: "În goana vieții-nviforată
Strigați: plugarii-n veci nu pier,
Căci lor pământul sfânt li-e tată,
Și frate soarele din cer", Octavian Goga, Carmen Laboris.

153
 CONSTRUCȚII ȘI AMENAJARI EDILITARE

În trecutul mai îndepărtat lucrările edilitare care se executau în sat, se rezumau la

întreținerea drumurilor, inclusiv a ulițelor interioare, care prin grija primăriei ce-și făcea din
aceasta o preocupare permanentă, sătenii în baza contribuției către administrația locală,
transportau balast pentru a le face practicabile în orice anotimp. Balastarea se făcea periodic
în funcție de nevoi. Tot sătenii balastau și drumul spre Corabia - șoseaua Guriță - Tudorică
Dăbuleanu, până la vârful moșiei.
În fiecare an primăria mobiliza sătenii la înfrumusețarea satului - săparea șanțurilor
pentru scurgerea apei, pichetarea părții carosabile, repararea podețelor de acces în curți,
văruirea gardurilor și pomilor exteriori și chiar interiori. Toate aceste lucrări dădeau un aspect
foarte frumos și gospodăresc satului, iar noroiul și denivelările părții carosabile a ulițelor
lipseau cu desăvârșire. Este adevărat că în comună, în perioada interbelică, nu s-a construit
decât localul școlii, deși chiar localul primăriei era necorespunzător. Nu cunoaștem
prevederile legislației financiare obținute prin taxe și impozite.

În sat singurele edificii erau primăria care funcționa într-o clădire pe terenul, unde
este acum construit dispensarul medical, școala construită abia în anul 1926 și biserica
construită în anul 1865. Este demn de remarcat faptul că, deși în comună au fost mulți
proprietari care dețineau în perioada interbelică mai mult de jumătate din suprafața arabilă, nu
au făcut nimic pentru dezvoltarea satului, în afară de contribuția lui Haralambie Fundățianu
senior (tatăl) la construirea bisericii și acordarea (obligat prin hotărâre judecătorească) de
către fiul său a terenului necesar construirii școlii, pentru care a fost despăgubit de către
obștea sătească. Nu cunoaștem toți primarii care au condus comuna, dar vom aminti numele
unora dintre ei: Stan Pârvu, Marin Dăbuleanu, Stancu Dăbuleanu, Florea Recelescu (Cristea),
Florea Gane (Moacă), Dumitru Pătru, Haralambie Marineanu, Nicu Dăbuleanu (Guriță), Ion
(Niță) Dulea, Marin Aprodu, Stancu Bălașa, Marin Răducea (Dochin), Iancu Dolana (Cună),
Florea Naidin, Anuța Sincu, Virgil Cristea, Ion Raicu, Ion Ruță, Ghică Dăbuleanu, Florentin
Pârvan, Nicolae Băluță, Licu Gulie ș.a.
Dintre toți reținem pe Florea Recelescu (Cristea) pentru interesul arătat la construirea
școlii, Ion Dulea și Nicu Dăbuleanu pentru gospodărirea comunei și impunerea unei discipline
necesare în comportamentul oamenilor, Florea Naidin peatru înfrumusețarea comunei și
construcții edilitare și culturale - betonare trotuare, construcția căminului cultural și a băii
comunale, Virgil Cristea pentru construcții edilitare - Dispensarul medical uman și localul nou
al școlii, Ion Ruță pentru construirea stadionului comunal și începerea construirii blocului de
locuințe. Locuitorii comunei trebuie să-și amintească cu plăcere și recunoștință de Ion
Pârvănescu (Niță Notaru) care timp de aproape patruzeci de ani a rezolvat problemele de
notariat, de secretariat și chiar de primar (netitular), în primele doua decenii de după cel de-al
doilea război mondial, când s-au numit primari oameni incapabili să rezolve problemele
comunei (fără dotare și pregătire intelectuală).

154
 Trebuie menționate două momente importante din viața comunei. Primul s-a consumat
în perioada 1939-1940 când primar al comunei a fost Haralambie Marineanu, originar din Tia
Mare. În dorința lui de a mări comuna, a desființat primăria și satul l-a arondat la Potlogeni,
folosindu-se primăria din acel sat. Situația a avut o scurtă durată deoarece a fost dezaprobată
de săteni, ea fiind făcută din interese exclusiv personale ale fostului primar. Un al doilea
moment critic s-a petrecut în anul 1988, când primarul comunei era Ghică Dăbuleanu.

Din hotărâri superioare, comună Tia Mare a fast desființată, satele Tia Mare și Doanca
fiind arendate la comuna Isbiceni, iar satul Potlogeni, la comuna Cilieni. Aceasta a fost
posibilă ca urmare a dezinteresului conducerii comunei. Nimeni nu a apărat cu argumente
necesitatea existenței în continuare a comunei.
După desființarea comunei, conform planurilor diabolice, ar fi urmat restrângerea
suprafeței construibile în prima etapă și apoi demolarea satului. Numai evenimentele din
decembrie 1989 au salvat satul, pentru ca începând cu anul 1990, comuna Tia Mare a fost
reînființată.
După a1 doilea război mondial s-au realizat cele mai multe și importante lucrări
edilitare, atât ca urmare a acționării legii normale a progresului, cât și a interesului arătat de
unii conducători ai comunei, într-o anumită perioadă. În legătură cu aceste realizări nu trebuie
să ignoram faptul că în afara asfaltării părții carosabile a șoselei, toate celelalte s-au făcut prin
contribuția bănească și muncă fizică a sătenilor. La fel, trebuie scos în evidență faptul că
începând cu anul 1952 puterea economică a comunei a crescut prin arondarea la comună a

155
satelor Potlogeni și Doanca, iar principalele lucrări edilitare s-au înfăptuit la centrul comunei,
cele două sate fiind neglijate.Vom analiza principalele realizări edilitare ale comunei în
ordinea cât de cât cronologică.

În anul 1950 s-a amenajat în fosta locuință a proprietarului Ilie Recelescu, un magazin
universal al cooperativei de consum, care deservea satele Tia Mare și Potlogeni.
Tot în aceeași perioadă, 1950-1952, primăria comunei s-a mutat în fosta reședință a
proprietarului Constantin Fundățianu, iar în vechiul local al primăriei s-a amenajat bufetul
cooperativei de consum.
Cea mai mare realizare edilitara a fost electrificarea comunei în anii 1958-60 în cadrul
planului național de electrificare a țării. De menționat că și la această operațiune sătenii au
contribuit cu sume de bani în cadrul taxelor de autoimpunere. Spre deosebire de electrificarea
orașelor, care a fast făcută cu investițiile exclusiv ale statului, electrificarea satelor s-a făcut cu
contribuția sătenilor.
Paradoxul s-a creat după anul 1980 când, deși țăranii și-au electrificat satele cu
contribuția lor bănească, din motive de economisire a energiei, satele se deconectau de la
sursa de energie electrică, locuitorii fiind obligați să stea în întuneric; ei primeau curent

156
electric numai 2-3 ore pe zi. Cu toate acestea nu trebuie ignorat aportul electrificării la
modernizarea satelor și la emanciparea vieții țăranilor, la culturalizarea lor.
În anii 1958-1960 s-a construit Căminul cultural din fondurile bănești ale comunei și cu
munca efectivă a sătenilor. Primar al comunei în timpul construirii și a inaugurării a fost
Florea Naidin. Căminul cultural dispune de o sală de spectacole cu 500 locuri, o bibliotecă cu
sală lectură, aparat de proiecție cinematografică în cabină, scenă pentru spectacole etc.
În anul 1962 s-a asfaltat șoseaua județeană care străbate satele comunei de la nord la sud,
cu investiții de la stat. Lucrarea a permis dezvoltarea transporturilor auto, ceea ce a ușurat
legătura satelor cu orașele Corabia, Caracal și Turnu-Măgurele.
În urma cooperativizării agriculturii, cu investițiile C.A.P., s-a construit localul grădiniței
de copii, creându-se posibilitatea pentru săteni de a-și duce copiii în zilele de lucru la
grădiniță, unde personal calificat se ocupă de educarea lor. Ca urmare a măsurii luate pe
întreaga țară, la Tia Mare s-a construit baia comunală, în anul 1962 prin contribuția sătenilor.

157
158
159
 Ideea a fost bună, dar în cele din urmă baia nu a fost folosită și investiția nu și-a dovedit
justificarea, mai ales în urma apariției crizei energetice. Totuși, construcția a primit altă
destinație, dispensar veterinar și spații de depozitare. În timpul construirii și la finalizarea
construcției, primar al comunei a fost Anuța Sincu.
Creșterea natalității și dezvoltarea învățământului au impus construirea unui nou local de
școală cu opt săli de clasă, laboratoare, bibliotecă, cancelarie etc. Și această modernă cons-
trucție s-a realizat cu contribuția bănească a locuitorilor celor trei sate. Primar al comunei pe
timpul lucrărilor de construcție și la inaugurare a fost Virgil Cristea, iar director al școlii, prof.
Mircea Nițu.
Pentru a răspunde la solicitările cetățenilor de a avea un comerț modern și civilizat, în
anul 1980 s-a construit cu fondurile cooperativei de consum, supermagazinul cooperativei
care are raioane de textile, confecții, încălțăminte, librărie - papetărie, fierărie - electrice -
chimice - menaj, alimentară și bufet.
În cadrul complexului comercial al cooperativei funcționează ateliere de depanare radio-
tv, de croitorie, de cizmărie, de frizerie, la care lucrează meseriași bine pregătiți și cu multă
experiență. Pe timpul executării construcției, primar al comunei a fost Virgil Cristea, iar
președinte al cooperativei a fost Niță Iorga. Odată cu inaugurarea complexului comercial al
cooperativei a început la Tia aprovizionarea sătenilor cu toate produsele necesare, iar
comerțul ambulant de altă dată a rămas numai ca amintire, pentru din ce în ce mai puțini
oameni.
Sunt puțini sătenii care-și amintesc că se aprovizionau cu mărunțișuri de la marghidanul
care trecea pe ulițele satului cărându-și în spate lada format dulap, în care avea tot felul de
produse (mărfuri mărunte), începând cu ace de cusut și nasturi și terminând cu articole de
pasmanterie și lulachi. Câți își mai amintesc de pescarul Costea Urzicana (Șoancă), cel care
purta în lada din căruță pește proaspăt sau sărat, scoici sau raci sau de sârbul (bulgarul)
Gheorghe Gherase, care purta spre vânzare în căruța sa legume și zarzavaturi, ori mocanul
vâlcean venit cu mere poșircă pe care le vindea pe porumbi sau alte grăunțe! Cei care au trăit
timpurile, nu pot uita găzarul cu petrol lampant și păcură pentru ungerea roților la car, vărarul
cu var, gemarul (geamgiul), sărarul cu sare, spătarul cu spetele în spate sau olaru1 cu oale,
străchini și urcioare.
"Olarul drept în palma lui te-a pus / Și-ai scos răspuns, la deget în auz.
Urciorule de vis și de pământ / El ți-a dat glas. Eu îți voi da cuvânt". (Tudor Arghezi ,
Dacica).
Cine își mai amintește de găinarii din județele Vlașca și Ilfov care veneau cu căruțele
amenajate și compartimentate și cumpărau păsări de curte pentru aprovizionarea capitalei cu

160
carne de pasăre? Acesta era, descris pe scurt, comerțul ambulant care a rămas numai în mintea
unor săteni și care a fost înlocuit aproape în totalitate de comerțul cooperatist.
Dispensarul medical uman s-a construit prin contribuția oamenilor comunei în anul 1973,
primar fiind Virgil Cristea. Este un obiectiv foarte necesar comunei. Din punct de vedere
tehnic a fost dotat la nivelul anului construirii. Pe locul lui a fost primăria veche, iar în curtea
lui este un tei bătrân de la care, unele informații locale susțin că și-ar fi luat satul numele.
Informația nu are acoperire cu documente, este numai o ficțiune.
Deși cooperativa de consum avea o brutărie nou construită, care fabrica pâine pentru
comună, cooperativa agricolă de producție a hotărât să-și construiască propria brutărie, care să
producă pâine pentru cooperatori cu făina acestora. Brutăria a fost construită în anul 1981 cu
fondurile C.A.P. În anul construirii, primar al comunei a fost Virgil Cristea, iar președinte al
C.A.P., Ion Răceală.
În anul 1984 cu investițiile Ministerului de Interne s-a construit sediul postului de poliție,
construcție cu o arhitectură plăcută și cu funcționalitatea necesară. O așa construcție s-ar fi

161
impus să aibă un amplasament în zona centrală a comunei. Primar al comunei în timpul
construirii a fost Ion Ruță, iar șeful postului de poliție a fost plutonierul Ioan Stăncuța.
În anul 1984 răspunzând nevoilor comunei care se dezvolta într-un ritm mulțumitor, dar
nu conform cu posibilitățile economice pe care le avea, s-a înființat aficiul P.T.T.R. Tia Mare
cu poștă și o centrală telefonică cu 174 abonați, 3 linii interurbane și circuit automat.
În cadrul oficiului P.T.T.R. lucrează 10 salariați care asigură atât poșta, cât și telefonia.
Sunt perspective ca într-un viitor apropiat să se treacă la telefonia automată. Oficiul a fost
înființat în timp ce primar al comunei a fost Ghică Dăbuleanu, iar primul diriginte a fost
Florea Dan. Construcția oficiului a fost executată în anul 1949 pentru grajd al stațiunii de
montă, transformată apoi în sală de clasă a școlii, ca după aceea să fie preluată de poștă. Pe
locul său a fost prin anii 1930 moara proprietarului Cozma Constantinescu.
În urma unor indicații superioare la Tia Mare, în anul 1980 a început construirea cu
investițiile primăriei, a unui bloc de locuințe cu patru apartamente destinat intelectualilor

162
satului (medici, profesori, ingineri etc), urmărindu-se ca aceștia să se stabilească în comună.
Ideea aplicată nu a dat rezultatele dorite, deoarece nimeni nu și-a exprimat dorința de a locui
la bloc. Construcția a durat foarte mulți ani, în mod voit și nevoit și în anul 1988, s-a reușit
finalizarea unui apartament, precum și fațadele. O investiție care s-a dovedit a fi inutilă și care
a consumat banii oamenilor.

În anul 1990 cele două apartamente de la etaj au fost ocupate de birourile cooperativei de
consum. Se preconizează ca apartamentele de la parter să fie transformate și amenajate pentru
oficiul P.T.T.R., (ceea ce s-a și produs în anul 1991).
Construirea blocului a fost începută de primarul Ion Ruță, originar din comuna Cilieni și
finalizată de primarul Ghică Dăbuleanu. În afară de aceste construcții descrise, mai trebuie
menționate alte lucrări edilitare ce s-au făcut la Tia, îndeosebi de primarul Florea Naidin. Este

163
vorba de betonarea trotuarului până la dispensarul uman de atunci și de amenajarea peluzelor
cu flori de-a lungul șoselei pe ambele trotuare, precum și de plantarea de pomi fructiferi pe
marginea șoselei. Aceste lucrări sunt cu atât mai deosebite cu cât avem în vedere faptul că au
fost executate atunci, când posibilitățile economice ale comunei erau reduse și când comuna
era angajată și la executarea altor lucrări (căminul cultural s.a.).

164
 Nu trebuie ignorat faptul că Tia Mare a beneficiat și de unele construcții ale foștilor
proprietari, care prin naționalizare au devenit ale comunei. Așa a fost sediul magazinului
universal, sediul primăriei și sediul C.A.P.
Datorită acestui fapt se poate concluziona, avându-se în vedere și puterea economică a
comunei, că realizările edilitare sunt sărace. O explicație în plus, pe lângă nepriceperea celor
puși să gospodărească comuna, ar fi aceea că o mare parte din veniturile bănești ale comunei
au fost centralizate și folosite de județ la dezvoltarea altor localități (Slatina, Scornicești), în
timp ce ulițele satului erau impracticabile din cauza lipsei de întreținere. Mulți primari ai
comunei din perioada 1965-1989 pentru a-și menține poziția ocupată nu insistau la organele
superioare pentru apărarea intereseler comunei și ale sătenilor.
Prin desființarea cooperativei agricole de producție se va crea un excedent de spațiu
locuibil, de depozitare și lucrativ. Nu știm cum vor fi folosite în viitor aceste spații, dar
folosirea lor va arăta spiritul gospodăresc al celor care conduc și administrează comuna.

ADMINISTRAREA COMUNEI

Nu știm cum a fost administrată comuna în trecutul mai îndepărtat, dar apreciem că
aceasta se făcea mai mult de către boierul stăpân al satului și moșiei, care formau și comuna.
În perioada interbelică, perioadă recunoscută prin democrația care se instaurase în
întreaga țară, cuprinzând toate domeniile vieții, primarul ales de săteni în afară de salariații
permanenți ai primăriei, notar, secretar, casier etc mai avea un consiliu comunal ales și el prin
voturi. Împreună cu consilierii, primarul hotăra principalele probleme ale comunei și stabilea
metodele de ducere la îndeplinire a dispozițiunilor primite de la pretură (plasă) și de la
prefectură (județ).
La primărie era un post telefonic, de altfel singurul telefon existent în comună. Pentru
comunicarea unor ordine speciale la anumiți cetățeni din comună, primăria mai avea angajat
un om de serviciu (gardian). Pentru difuzarea la întreaga comună a unor hotărâri locale sau
superioare primăria avea o goarnă pe care o folosea un sătean. Unul dintre ei, Ion Capac
(Bolea) parcurgea șoseaua din sat, sufla în goarnă și la intersecțiile de ulițe sau când era
nevoie se oprea și transmitea, folosind expresia: "să știe tot satul". În timpul războiului
gornistul fiind concentrat în armată, a plecat luând cu el și goarna primăriei. Din acest motiv
s-a recurs la tobă, pe care o bătea Marin Stângă (Bocârtea), un țigan hâtru care interpreta și
rolul mutului la căluș. Tot bătând-o, toba s-a spart și a fost înlocuită cu o bucată de tablă.
Toboșarul îmbolnâvindu-se de picioare, se deplasa prin sat cu toba sau tinicheaua, călare pe
un cal al său, atrăgându-i pe copii nu atât pentru a asculta ceea ce transmitea, ci mai ales
pentru a număra prea multele coaste ale calului său, pe care numai pielea le ținea adunate.
Într-o noapte de sfârșit de vară, lăsându-1 pe valea Oltului lângă zăvoi pentru păscut, o haită
de lupi (mare curiozitate pentru o noapte de vară) i-au înșirat oasele prin zăvoi, din care cauză
crainicul benevol al comunei și-a încetat activitatea.
Dacă în comună vor fi lipsit multe în acea perioadă, trebuie să evidențiem că ordinea și
curățenia erau instaurate. De două ori pe an sătenii erau obligați să-și întrețină șanțurile, să-și
picheteze partea carosabilă din dreptul curților și să-și văruiască gardurile, podețele și pomii.
Primăvara și spre sfârșitul verii, satul avea un aspect sărbătoresc.
Pentru gospodărirea satului, cetățenii erau obligați să presteze o serie de munci gratuite,
îndeosebi transportarea și împrăștierea balastului (pietrișului) pe șoseaua principală, care
atunci nu era asfaltată, pe toate ulițele satului, pe șoseaua Izbiceni-Corabia și pe șoseaua
Guriță-Tudorică Dăbuleanu. Aceste prestări numite "corvezi" erau totuși pentru binele satului
și al oamenilor. În perioada comunistă, pentru că sătenii nu mai dispuneau de mijloace de
transport proprii, achitau corvezile în bani (autoimpunerea), care în cele mai multe cazuri erau

165
centralizate la județ, iar pentru comună sătenii erau nevoiți să presteze alte munci la
construcții și să-și întrețină ulițele satului cu cheltuieli suplimentare. Din această cauză multe
dintre ele erau impracticabile primăvara și toamna.
Tot primăria se ocupa cu mult succes de întreținerea fântânilor publice din sat și din câmp;
la aceasta contribuia și serviciul sanitar, așa slab cum era. Menținerea ordinei și disciplinei, a
liniștii satului, lupta împotriva hoției constituiau sarcini de prim ordin, pe care și le asuma
primăria. Primarii Ion (Niță) Dulea și Nicu Dăbuleanu (Guriță) au rămas în amintirea
oamenilor, pentru intransigența lor împotriva hoției și pentru menținerea unei discipline
cetățenești în sat. Munca acestora era completată de preot, care prin slujbele săptămânale
reușea să imprime oamenilor trăsăturile moralei creștine, făcând din ei oameni corecți. La
fiecare slujbă de la biserică primarul era nelipsit și nu de puține ori predica preotului era
completată de cuvântul său.
La menținerea ordinei și disciplinei în sat un rol deosebit îl avea postul de jandarmi într-o
componență foarte redusă, 1-2 (foarte rar 3) persoane. Programul lor de lucru era mai mult pe
timp de noapte, pentru a asigura liniștea satului și pentru a preveni eventuale tentative de furt.
Puținii săteni care s-au dedat la furt au fost depistați la timp și au primit atât pedeapsa
prevăzută de lege, cât și oprobiul consătenilor.
Pentru încasarea impozitului agricol pe lângă primărie funcționa un perceptor care,
exercitându-și sarcinile de serviciu, dădea mult de lucru și pricinuia multe necazuri sătenilor.
Aceasta pentru că sărăcia și greutățile familiale nu le permiteau, să-și achite la timp
"foncierea". După mai multe insistențe agentul fiscal (perceptorul) era obligat să exercite
presiuni asupra datornicilor. Una din metode era ipotecarea și luarea la primărie a unor bunuri
materiale din toată sărăcia răuplatnicului. Se auzea frecvent expresia "i-a luat țoalele” și prin
sate se întâlneau femei plângând, pentru că "perceptorul mi-a luat cerga copiilor". Bunurile
ipotecate, valorificate, poate nu ar fi acoperit suma datorată, dar erau de strictă necesitate și
datornicul era nevoit, să facă rost de bani pentru a achita impozitul.
Proprietatea oamenilor era apărată de primărie. Atunci când unele culturi erau degradate
de animalele unor cetățeni, acestea erau aduse la primărie (la obor sau la gloabă). Proprieta-
rul culturii nu era despăgubit decât în urma unei hotărâri judecătorești sau prin înțelegere cu
deținătorul animalelor în cauză, în schimb primăria nu elibera animalele decât după ce
proprietarul lor achita unele taxe ( amenzi) care intrau în venitul comunei.
Toate aceste măsuri au determinat ordine, respect și corectitudine între oameni, în
condițiile unei democrații recunoscute în lume.

ÎNVĂTĂMÂNT
"Satul are 1041 locuitori din care 15 știu carte și 1026
nu știu; școală nu este, are șase cârciume" -Situația
învățământului la Tia Mare în anul 1889.
Dacă în vechile monografii ale județului Romanați care făceau lapidare referiri și la Tia
Mare se preciza că "în sat nu este școală, dar este biserică și șase cârciume", în prezent putem
scrie un întreg capital despre învățământul, care se desfășoară în satul de reședință a comunei.
Pentru a înțelege mai bine pregresul făcut în acest domeniu, este necesar să menționăm
scrierile vremii și informațiile orale care se referă la învățământ.
Astfel, Dicționarul geografic al județului Romanați întocmit de profesorul Constantin I.
Locusteanu și editat în anul 1889 ne informează că "satul are 1041 locuitori din care 15 știu
carte și 1026 nu știu" și mai departe precizează: "școală nu este, are șase cârciume și o
biserică, Sf. Haralambie (1865 cu un preot și doi cântăreți)".
Lucrarea "Noua geografie a Județului Romanați" întocmită de N. Dinculescu și editată în
anul 1893, precum și lucrarea "Marele Dicționar Geografic al României" întocmit de George

166
Ioan Lahovari și editat în anul 1902, susțin că satul are o școală mixtă. Apreciem că
informația dată de aceste două lucrări se referă la școala veche din Potlogeni la care,
întradevăr, învățau și copiii din satul Tia Mare. Informațiile orale culese ne justifică această
părere, ele confirmând că până în anul 1926 copiii din satul nostru care au dorit să învețe, au
mers la această școală. Pentru că școala avea o singură sală de clasă, cea de-a doua fiind
construită după al doilea război mondial, s-au improvizat săli de clasă în casele sătenilor, dar
acestea funcționau în cadrul școlii din Potlogeni și nu formau școala de la Tia. Astfel de săli
de clasă au funcționat în casele sătenilor Ilie Dăbuleanu și Ion Stanciu, ambele în Moșteni, în
apropierea școlii din Potlogeni. În perioada 1910-1940 au funcționat ca directori la școala din
Potlogeni: Constantinescu-Mecles, Stefan Piscupescu, Leonida Marineanu și Costică
Constantinescu.
Învățământul primar de atunci se limita la a-i învăță pe copii să scrie și să citească. Mulți
ani școala a fast încadrată cu un singur învățător, care în aceeași sală făcea cursuri cu toate 3-4
clase de elevi. Nu trebuie ignorat faptul că acești unici dascăli ai sateler desfășurau cu pasiune,
muncă pentru luminarea sătenilor, chiar și după ce ei treceau prin școală; dascălii luptau
împotriva superstițiilor și a obscurantismului, iar prin discuții cu sătenii prapagau cunoștințele
folositoare pentru agricultură, pentru creșterea animalelor, pentru sănătate și pentru viață în
general. În anul 1926 s-a dat în folosință localul școlii din Tia Mare, construit pe terenul
cumpărat de comună de la proprietarul Haralamb Fundățianu, executarea construcției
făcându-se cu contribuția sătenilor. Primar al comunei a fost în acea perioadă Florea
Răcelescu (Cristea). Localul școlii are patru săli de clasă și cancelarie pentru profesori.

Primul director a fost învățătorul Leonida Marineanu pe care l-au urmat: Ștefan
Dăbuleanu (Domn Fănica), Toma Truică, Costică Constantinescu, Nicolae Zarcu, Florea
(Florică) Nedelea, Gabriel Niculescu, Teodor Cococi, Teodor Badea, Iuliana Popa
(Diaconescu) , Petre Trăistaru și Mircea Nițu.
Prin constituția din anul 1923 învățământul primar de patru clase a devenit obligatoriu în
țara noastră și benevol cel de șase clase. Cu toate aceste prevederi constituționale, trebuie să
mențiomăm că învățământul era foarte puțin ajutat de stat. Numărul cadrelor didactice din
învățământ niciodată nu a satisfăcut necesarul și de foarte multe ori un învățător făcea cursuri
cu 2-3 clase diferite de elevi într-o singură încăpere (sală). De altfel, chiar și în școala veche
înainte de cel de-al II-lea război mondial și în timpul lui, nu funcționau decât 2-3 cadre la
patru sau șase clase.

167
 Documentele menționează că la darea în folosință a școlii din Tia Mare funcționau:
Leonida Marineanu - director, Ștefan (Fănică) Dăbuleanu și Maria FI. Sîrbu - învățători. Deși
învățământul primar era obligatoriu, din cauza sărăciei sătenii își rețineau copiii de a merge la
școală, pentru a-i folosi la treburi gospodărești. Ei ajungeau la înțelegere cu directorii școlii,
plăteau o amendă și obțineau scutire pentru copii; în acest fel creștea numărul analfabeților.
Din această cauză, în condițiile învățământului primar obligatoriu, în sat numărul neștiutorilor
de carte era foarte mare, iar desfășurarea învățământului era la un nivel destul de redus, școala
urmărind mai mult învățarea copiilor să scrie și să citească; foarte rar se mai predau unele
lecții de istoria și geografia României.
De remarcat că în această perioadă se preda în școală, începând cu clasa a II-a religia,
ocazie pentru preotul Tudor Popescu de a-și aduce contribuția chiar la educarea cetățenească a
copiilor și de a le împărtăși unele cunoștințe ale sale în domeniul geografiei, științelor naturii,

168
istoriei României și istoriei satului. După al doilea război mondial și în învățământul local
s-au făcut îmbunătățiri substanțiale, el devenind prin lege, obligatoriu și gratuit, iar scutirea de
școală a devenit imposibilă; elevii primeau gratuit, mai ales în prima fază, manuale școlare; s-
au încadrat toate școlile comunei cu cadre calificate. O mare realizare obținută în anii 1948-
1950 a fost lichidarea analfabetismului, organizându-se în acest scop cursuri speciale.

Ulterior învățământul de opt, apoi de 10 clase devenind obligatoriu, s-au organizat cursuri
pentru completarea studiilor. Legat de aceasta, trebuie să menționăm că unele organe de partid
au exercitat presiuni asupra școlii; pentru a elibera certificate de absolvire a opt clase unor
persoane care nici nu au trecut pe la școală.
Deoarece localul școlii nu mai corespundea ca spațiu cerințelor învățământului modern
obligatoriu la opt, apoi la zece clase, în anul 1976 s-a dat în folosință noul local cu opt săli de
clasă, bibliotecă, cancelarie și laboratoare, primul director fiind prof. Mircea Nițu, iar primar
al comunei fiind Virgil Cristea. La direcțiunea școlii după profesorul Mircea Nițu, au urmat
prof. Maria Nițu, apoi prof. Marieta Ionescu. Secretara celor trei școli din comună a fost
Marilena Ciucălău.
Noul local s-a construit prin contribuția bănească și prin munca sătenilor, un merit
deosebit avându-1 cadrele didactice și elevii. Dotarea cu mobilier și cele necesare bunei
desfășurări (material didactic, cărți pentru bibliotecă etc) a procesului de învățământ s-a făcut
de către stat. La nivelul anului 1992 în școală funcționau 10 cadre calificate și un număr de
140 elevi. De menționat este faptul că în anii 1986-1989 la Tia Mare învățământul de 10 clase
a devenit obligatoriu, clasele a IX a și a X a funcționând pe întreaga comună în acest nou
local. Din anul 1990 s-a revenit la învățământul obligatariu de opt clase. Cu această ocazie s-a
creat un spațiu de învățământ excedentar, localul vechi al școlii devenind disponibil. La școala

169
din Tia au primit instruirea elementară profesori, ingineri, medici, ofițeri, contabili și mulți
alții de diferite specialități. Trebuie totuși să menționăm faptul că până la nivelul anului 1992,
satul nu a dat o personalitate de excepție care să se facă cunoscută într-un anumit domeniu al
științei, al culturii în general.

În anii de "construcție socialistă" învățământul din cele trei sate ale comunei, deși avea
condiții materiale corespunzătoare, iar încadrarea cu profesori specializați a fost aproape
l00 %, trebuie să menționăm că nu s-a desfășurat la nivelul condițiilor, iar în învățământ erau
create unele paradoxuri, care au avut urmări grave în pregătirea elevilor din mediul sătesc.
Deși existau condiții materiale bune (școli, manuale școlare, cadre didactice cu pregătire de
specialitate), la începutul fiecărui an școlar 3-4 săptămâni erau folosite la muncile agricole
sub pretext de practică agricolă. Elevii care ar fi trebuit să fie în sălile de clasă împreună cu
profesorii, suplineau forța de muncă, de care duceau lipsă G.A.P.-urile. Același lucru se
petrecea și primăvara la întreținerea unor culturi și vara la recoltarea unor legume.

170
 Un alt paradox era acela că, deși învățământul de zece clase era obligatoriu, totuși din
cauza nefolosirii în totalitate a timpului destinat învățământului, pregătirea elevilor era destul
de superficială. Pe lângă acestea cadrele didactice erau folosite și în alte munci, care le răpeau
timpul destinat predării lecțiilor la catedră. Pentru a parcurge întreaga materie prevăzută de
programa analitică, profesorii erau obligați să comprime materia, în acest fel învățământul
devenind superficial și obositor, atât pentru elevi, cât și pentru profesori.
După anul 1989 s-a renunțat la aceste practici, s-au creat condiții superioare pentru
desfășurarea învățământului, iar copiii, elevi de excepție ai școlii trebuie să apară. Din anul
1926 până în anul 1992 la școala din Tia Mare au predat la catedră următoarele cadre
didactice, cărora sătenii care au primit de la ei tainele slovelor și cifrelor, le sunt recunoscători

171
 1. Marineanu Leonida 6. Cococi Teodor
2. Dăbuleanu Stefan (Fănică) 7. Dan Mihail
3. Dăbuleanu Maria (Mioara) 8. Dăbuleanu Elena
4. Sârbu Fl. Maria 9. Marineanu Georgeta
5. Popa Elena 10. Dan Florentina

11. Popa Iuliana (Diaconescu) 46. Gulie Maria

12. Bică Florentina 47. Stoian Florea
13. Bleahu Zeneida 48. Dăbuleanu Luiza
14. Dan Demetra 49. Stoenescu Iustinian
15. Truică Toma 5o. Stoenescu Elena
16. Muja Sebastian 51. Truică Adrian
17. Badea Ecaterina 52. Stoian Ludmila
18. Badea Teodor 53. Pasăre Violeta
19. Belu Elena 54. Iorga Viorel
2o. Dăbuleanu Floarea 55. Păun Ion
21. Stanciu Ghoorghița 56. Gruia Anisia
22. Stănescu George 57. Velica Tudora
23. Râmaru Ecaterina 58. Dima Panaghia
24. Torcea Eleonora 59. Popescu Octavian
25. Răduț Marin 60. Sârbu Petre
26. Jianu Viorica 61. Dăbuleanu Octavia
27. Bică Maria 62. Barbu Tudose
28. Trăistaru Petre 63. Gruia Traian
29. Băețica Ioana 64. Mihail Elena
3o. Băețica Tudor 65. Bunea Elena
31. Pârvan Florentin 66. Purcaru Constantin
32. Dăbuleanu Doina 67. Toma Melania
33. Trăistaru Nina 68. Ionescu Marieta
34. Lia Niculina 69. Nițu Mircea
35. Popa Constantin 7o. Nițu Maria
36. Popa Sabina 71. Ciobanu Ion
37. Raicu Alexandru 72. Sincu Alexandra
38. Aprodu D-tru. 73. Dima Ileana
39. Nedele Florea (Florică) 74. Ionescu Tănase
4o. Popa Petre 75. Bunea Mariana
41. Răduț Elena 76. Zarcu Nicolae
42. Tenea Alexandra 77. Aprodu D-tru.
43. Tarălungă Florentina 78. Zarcu Nicolae
44. Raicu (Oprea) Marioara 79. Zarcu Elvira
45. Bunea Florea 80. Dinescu Maria
și alții .

172
 Pentru a-i cinsti memoria trebuie evocată pe scurt personalitatea sublocotenentului
(învățător) Florescu Vasile căzut eroic în Războiul pentru Întregirea Neamului 1916-1919, al
cărui nume este menționat și în lucrarea " Contribuții la monografia jud. Romanați" întocmită
de colectivul condus de Prof. Ștefan Ricman. De asemenea, numele său este înscris pe placa
de marmură de pe monumentul eroilor din fața școlii. La chemarea țării, învățătorul s-a
despărțit pentru totdeauna de catedra și elevii săi, dându-și viața pentru binele patriei sale. A
slujit satul ținând lecții în sălile improvizate, în casele unor săteni, dar încadrat la școala veche
din Potlogeni, de care aparțineau și sălile de clasă din Tia.
În ceea ce privește învățământul preșcolar, trebuie menționat faptul că la Tia Mare a luat
ființă prima grădiniță cu orar normal în anul 1963, prima directoare fiind Răduț Lelia. La
început, grădinița de copii a funcționat într-o clădire necorespunzătoare a C.A.P. Copiii satului
frecventează zilnic grădinița unde cadre calificate se ocupă de educarea lor.
În anul 1992 grădinița de copii avea următoarea încadrare: Directoare: - Bălan Gherghina,
recunoscută și prin participările sale la activitățile artistice organizate în comună; educatoare:
Puiu Lelioara și Mitroi Valentina. Ca urmare a plecării masive a tinerilor la orașe, în perioada
1980-89 numărul copiilor care frecventau grădinița s-a redus de la an la an, cele trei grupe
având copii din ce în ce mai puțini.
Analizând patrimoniul imobiliar al școlii, menționăm că în anii 1923-1924, deși nu avea
local, instituția școală exista. În acea perioadă învățătorul Leonida Marineanu împreună cu
primarul Florea Răcelescu(Cristea) activizau obștea sătească pentru construirea la Tia Mare a
localului de școală. Datorită lor, la aplicarea prevederilor Legii agrare, în anul 1923 școala a
primit 1 ha teren pentru construirea localului său și a unor anexe necesare. Acest teren a fost
expropriat de la Smaranda Malla, fiica moștenitorului Haralambie Fundățianu. Obștea
sătească l-a despăgubit pe proprietar cu suma de 3200 lei.
În plus, tot în baza Legii agrare și a împroprietăririi din anii 1921 - 1924, i s-au repartizat
școlii 3,5 ha teren arabil ca lot experimental. Acest teren făcea parte din moșia proprietarului
Haralambie Fundățianu și era situat în zona denumită de săteni “În capul comunei”, la
aproximativ 600 m. vest de “Fântâna de sub coastă” (pe platoul existent după urcarea pantei).
Și acest teren a fost achitat de obștea sătească cu 3200 lei /ha., preț stabilit de Comisia
județeană de Exproprieri Romanați.
Documentele aflate la Arhivele Naționale, filiala județului Olt sunt puțin contradictorii
când se referă la suprafețele de teren. Apreciem că situația este clarificată de raportul
directorului Leonida Marineanu nr. 53 din 6 iunie 1926, raport adresat revizoratului școlar
județean Romanați. În raport se menționează că școala stăpânește din anul 1924 1 ha. teren pe
care este construit localul și 4 ha. de cultură în câmp. Acest document elimină orice echivoc
creat de celelalte documente.

173
 CULTURA
"Să iubim și să admirăm cultura populară,
iar mai presus de toate să luăm contactul dacă se poate,
cu centrul ei generator, binecuvântat și rodnic"
Lucian Blaga
Precizarea făcută de documentul vechi, potrivit căreia la Tia Mare nu era școală, dar erau
șase cârciumi și că din 1041 locuitori, 15 știau carte iar ceilalți nu, ne conduce la ideea că în
sat a lipsit în acea perioadă și activitatea culturală. Trebuie să avem în vedere că școala s-a
construit abia în anul 1926, înainte de acel an însă în sat erau 1-2 dascăli care funcționau la
școala veche din Potlogeni, școală pe care o frecventau și copiii din Tia. La fel, era și biserică
la care păstorea un preot. În afară de aceștia trebuie să menționăm că în sat era un număr
destul de mare de elevi la liceele din diferite orașe.
Dacă înainte de a veni dascălii la școală, de cultură se ocupa preotul satului, tot el fiind
uneori și medic, la venirea dascălilor problema răspândirii științei și culturii a fost preluată de
către aceștia, desfășurarea ei depinzând de interesul acestora.

Este greu de crezut, dar este o realitate existența în acea perioadă a unei biblioteci
populare cu câteva sute de volume, care funcționa pe lângă școala veche din Potlogeni.
Biblioteca a fost înființată de un grup de liceeni și studenți prin donații de carte, printre care
se aflau: Dumitru Mardale, Ștefan Georgescu (Ursu), frații Petre, Ion și Anuța Cioară și alții.
După câțiva ani de existență, când cei care au înființat-o veneau din ce în ce mai rar prin sat,
învățătorul care făcea și munca de bibliotecar a slăbit activitatea și fondul de carte a fost
înstrăinat și s-a pierdut.
Dar ființarea bibliotecii pe o perioadă de câțiva ani, nu demonstrează existența unei
activități culturale deosebite. Faptul că sătenii noștri erau stăpâniți de ideea existenței
duhurilor rele care-l urmăresc pe om de la naștere și până la moarte și că pentru a le anihila
acțiunea, ei recurgeau la practicarea unor obiceiuri care nu aveau nicio bază științifică, iar
pentru tratarea unor maladii recurgeau la căluș și la alte descântece și vrăji, arată că totuși,
activitatea era slabă. Un act permanent de cultura populară era hora satului, care inițial s-a
desfășurat în fața cârciumilor și era organizată de cârciumari care, pentru a atrage pe

174
consumatori, aduceau și o formație de lăutari, deoarece unde este băutură vine și pofta de joc,
după care omul trebuie să se răcorească din nou cu un pahar de băutură.

Mai târziu hora satului și-a schimbat locul de desfășurare și nu avea numai un caracter
distractiv pentru populație. Aici la horă, în zilele de sărbători, fetele își etalau noile lor cămăși
cusute, boscelele cusute sau țesute și tot aci se preluau de către tineri jocurile populare.
Activitatea de cultură se mai desfășura de către școli care organizau la anumite zile festive,
serbări la care copiii interpretau câteva coruri patriotice și recitau poezii cu același conținut și
eventual unele scurte scenete.
Prima proiecție cinematografică la Tia a avut loc prin anii 1935-1936, când în sala mare a
școlii vechi a fost proiectat un film de lung metraj care reda viața lui Christos. Proiecția a fost
făcută da un grup de 3-4 preoți sau călugări, veniți la invitația preotului Tudor Popescu.
Acțiunea a avut o reușită deplină, contribuind la educarea, nu numai bisericească a sătenilor.
Tot prin același an a mai venit în turneu la Tia, dând un spectacol tot în sala mare a școlii, un
grup de trei artiști de circ, mai mult saltimbanci. Având în vedere nivelul cultural al sătenilor
de atunci, spectacolul, totuși a însemnat mult pentru ei.
După al doilea război mondial au apărut primele semne de activitate culturală. În anul
1948 grupul de elevi liceeni au amenajat cu sprijinul primarului de atunci Iancu Dolana (Cună)
într-o magazie, care a aparținut în trecut proprietarului Constantin Fundățianu, prima sală de

175
festivități din Tia. La amenajarea ei au lucrat Tudorel Gîtiță, Mitică Aprodu și alții, iar la
inaugurarea ei întregul grup de elevi liceeni a prezentat un reușit spectacol.
Sala a avut un rol deosebit în desfășurarea activității culturale de la Tia Mare. Fiind chiar
cea mai mare sală de spectacole din satele de pe valea Oltului care făceau parte din plasa
Izbiceni, aci au fost organizate mai multe concursuri intercomunale de cântece și dansuri
populare la care, bineînțeles că participa și formația din Tia, înființată cu ocazia inaugurării
sălii, echipă care a activat mulți ani de-a rândul, îndrumătorul ei artistic și animatorul fiind
învățătoarele Elvira Zarcu și Maria Dinescu.
În anii 1958-1960 prin contribuția bănească și munca oamenilor s-a construit căminul
cultural, primar al comunei fiind în acel an Florea Naidin, unul din cei mai buni primari ai
comunei. Căminul are o sală de spectacole cu 500 locuri, încăpere pentru bibliotecă și sală de
lectură separată. De asemenea, căminul cultural a fost dotat cu mobilier, aparat de proiecție,
(cinematograf), câteva instrumente muzicale, aparate de radio și televizor și costume pentru
echipa de dansuri. Unele dintre acestea au fost realizate prin autodotare, altele au fost date de
organele superioare de cultură de la județ.
Primul director al căminului cultural a fost numit învățătorul Petrică Popa, om cu calități
native pentru aceasta muncă. I s-a alăturat tehnicianul agronom Iulică Cotigă (Piciu), în
prezent inginer agronom, om înzestrat cu mult talent pentru activitate culturală. Scria
scheciurile și momentele satirice și era un bun interpret vocal al cântecelor locale și bun
dansator. Împreună cu directorul Petrică Popa organizau spectacole la căminul cultural la care
asistau cu interes și plăcere aproape toți locuitorii satului. Împreună au menținut și întinerit
echipa de dansuri și taraful muzical, condus de lăutarul Ispas Stângă (Pasăre). Cu aceste
formații au participat la multe concursuri folclorice raionale și internaționale, de la care s-au
înapoiat cu numeroase premii. Pentru succesul obținut la un concurs de dansuri, formației i s-a
spus "Bătuta" denumire sub care era cunoscută în raionul Corabia și chiar în afara lui, datorită
acestor doi inimoși activiști culturali, care au lucrat cu pricepere, dar mai ales cu pasiune.
A urmat o nouă echipă artistică, mai elevată, formată din cadrele didactice cu talent
actoricesc, care au pus în scenă câteva piese de teatru inspirate din contemporaneitate. Și
această formație a participat la concursuri județene, fiind mult apreciată de jurii, dar mai ales
de aceia pentru care se formase și dădea spectacole, adică locuitorii comunei.
Biblioteca căminului cultural a avut inițial un număr de 5500 volume, iar bibliotecara cu
program zilnic stătea la dispoziția cititorilor, recomandându-le cu competență cărțile cele mai
bune și cele mai potrivite pentru fiecare.
Tot în cadrul căminului cultural a activat și echipa de fotbal "Înainte", căreia comuna sub
conducerea primarului Ion Ruță, i-a construit un frumos stadion comunal. Echipa era
cunoscută în județ prin rezultatele obținute și prin locul fruntaș ocupat în seria campionatului
județean din care făcea parte .
Hora satului s-a menținut până în anul 1988, eveniment unic pe valea Oltului în ultimii
40-50 ani. Aici, la hora satului se predau și se preluau de la generație la generație nestematele
jocului popular din zona noastră. Aici, la horă se lansau ca la o adevărată paradă a modei, iile
și cămășile cusute de fetele mari “asta a fost în trecut, deoarece în ultimele decenii costumele
populare nu se mai purtau, iar în ultimii ani hora satului nu s-a mai organizat, majoritatea
tinerilor care urmau să devină garanții horei plecând la oraș. Începând din anul 1990 într-o
mică încăpere din localul școlii noi a fost amenajată și expusă modesta colecție de ceramică
decorativă "soții Domnica și Lincă Belu". Este o colecție modestă, dar interesantă prin
varietatea și frumusețea pieselor colectate din 58 centre de ceramică din întreaga țară. Când se
va organiza muzeul comunal, colecția își va ocupa locul în cadrul acestuia, colecționarii
urmând și obligându-se să o dezvolte continuu.
Tot în încăperea colecției sunt expuse mai multe ștergare colecționate de aceleași
persoane din satul Tia Mare și din alte zone ale țării, precum și unele obiecte specifice
gospodăriilor din satul nostru.

176
 După evenimentele din decembrie 1989 s-a lansat ideea amenajării unui muzeu comunal
de istorie și etnografie; trebuie să se treacă la aplicarea acelei idei.
Concluzionând asupra activității culturale, putem arăta că, la Tia Mare s-au desfășurat
manifestări culturale în perioada 1948-1980, când s-a construit căminul cultural și au fost
încadrați oameni pe funcții, pentru a organiza și a conduce activitatea culturală.
Au existat și în acest domeniu paradoxuri, create la nivel superior și impuse la sate, adică:
s-a realizat o bază materială pentru cultură, s-au pregătit cadre pentru desfășurarea activității
culturale și pentru administrarea bazei materiale, încadrându-se pe funcții. Ulterior funcțiile
acestora au fost desființate, iar baza materială fiind nefolosită, a început să se degradeze. La
nivelul anului 1993 procesul distrugerii ei încă nu fusese oprit.
În anul 1994, la inițiativa unor oameni inimoși a luat ființă în comună “Societatea
Cultural -Științifică Tia Mare - Olt”. Prin hotărârea judecătoriei Caracal nr. 12 din 27 iunie
1994, societatea a primit statut de persoană juridică. Primul consiliu de conducere al societății
a fost format din următoarele persoane prof. Mircea Nițu - președinte, Ion Sârbu -
vicepreședinte, Maria Ciucălău - secretar, Floarea Dăbuleanu - casier contabil, prof. Marieta
Ionescu, prof. Florea Stoian, învățător Nina Nițu, col. rez. Lincă Belu și Nicolae Gulie
membri. Președinte de onoare a fost ales generalul în retragere Dumitru Mardale.
Deși înființarea societății a fost primită cu entuziasm de unii și cu scepticism de alții, în
vara anului 1995 s-a organizat și desfășurat prima sesiune de comunicări științifice și
întâlnirea fiilor satului.

177
178
 VIAȚA SPIRITUALĂ

"Unde nu e viață spirituală, nu e istorie" .

V. Pârvan
Străbunii satelor noastre, ca toți românii, erau caracterizați de bunătate sufletească, de
moralitate și corectitudine, de teama față de Dumnezeu și de respect pentru slujitorii bisericii.
"Te vede Dumnezeu", "Te-aude Dumnezeu", "Te bate Dumnezeu" erau expresiile ce le
foloseau, adresându-se aceluia care săvârșea niște abateri de la legile nescrise ale
corectitudinii omenești. Preotului, toată suflarea satului i se adresa cu "Sărut mâna părinte",
iar la biserică sau când venea cu Crăciunul sau botezul, oamenii după ce se închinau și sărutau
icoana, sărutau și mâna aceluia care le făcea molifta la naștere, îi boteza, îi cununa etc.
În biserică, oamenii au văzut locul de refugiu și de mângâiere sufletească atunci când
aveau necazuri, iar în momentele cele mai grele ale vieții lor, mergeau la biserică și implorau
ajutorul și bunătatea lui Dumnezeu. Din cele mai vechi timpuri ei și-au construit lăcaș de
reculegere și de rugăciune după nevoile și posibilitățile satului. În semn de mulțumire adusă
lui Dumnezeu, la intersecțiile de drumuri, chiar în câmp și la fântânile publice se înălța câte o
cruce, iar în anumite locuri, în trecutul mai îndepărtat, se înălța câte-o troiță. Fiecare trecător
se oprea cu fața la acestea și făcea, cel puțin de trei ori, semnul crucii (se închina).
Existența bisericii în satul nostru, atât în poziția nouă cât și în cea veche, este consemnată
de foarte multe documente. Le vom lua în ordine cronologică și vom reda referirile lor făcute
la adresa bisericii din Tia.
Catagrafia Eparhiei Argeșului întocmită de Ion Ionașcu în anul 1824 scrie următoarele:
"Tia. Cuvioasa Paraschiva; biserica de lemn în pământ. Moșia lui Mihalache zet Brătășanu,
însă la prost hal îndărăpănată.... mineu lipsă. Preot, Dimitrie". Este necesar să facem scurte
precizări în legătură cu aceste informații date de Catagrafia Eparhiei Argeșului. În acea
perioadă erau la modă bisericile din lemn îngropate, lucru analizat pe larg de prof. Răzvan
Theodorescu în lucrarea "Civilizația românilor între medieval și modern". Din mai multe
documente care se coroborează rezulta că moșia și satul Tia au aparținut lui Nicolae Brătășanu,
apoi Elenei Brătășanu. Catagrafia Eparhiei Argeșului este singura lucrare în care am găsit
precizarea că proprietarul satului și moșiei a fost Mihalache zet Brătășanu. În genealogia
familiei Brătășanu apare un oarecare Mihai, mare clucer pe la anul 1670. De reținut este
faptul că biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva din vechiul sat Tia (poziția din Săliște) a
făcut parte din Eparhia Argeșului, deoarece în acea perioadă satul făcea parte din plasa
Mărgini (i) din Județul Olt care se întindea până aproape de Turnu Măgurele.
Catagrafia Episcopiei Râmnicului de la 1845, referindu-se la biserica din Tia menționează
următoarele: Tia sau Tufa - Proprietatea Doamnei Elena Brătășanu și a Domnului Vasile
Parsinoiu. Biserică de lemn cu hramul "Cuvioasa Paraschiva" cu un preot, Ioan sin Popa
Gheorghe, un cântăreț, Tudor sin Marin Brașoveanu. Lucrarea se referă tot la biserica din
satul vechi (poziția Săliște). Este demn de reținut faptul că în anul 1845, Oltul schimbându-și
cursul și deplasându-se la est de sat, a determinat includerea satului din nou la Județul
Romanați și implicit, trecerea bisericii la Episcopia Râmnicului.
Din anuarul 1909 al Episcopiei Râmnicului și Noului Severin, obținem următoarele
informații: Biserica cu hramul "Sfântul Haralambie (hramul corect și complet este "Sfântul
Mucenic Haralambie și Cuvioasa Maica Paraschiva" n.n.). Biserica a fost construită din
zidărie în anul 1865. În anul 1899 biserica era filiala bisericii parohiale din Potlogeni și slujea
aici preot gr.I Ion Marineanu numit în anul 1881, iar cântăreț, Iancu Nicolaescu sau Ispas
Demetrescu. Lucrarea se referă la biserica din actuala poziție a satului. În anuarul 1909 al
Episcopiei Râmnicului și Noului Severin primim informațiile Biserica din Tia Mare era
biserică filială a bisericii parohiale din Potlogeni și avea 571 familii cu 2720 suflete.
(Presupune că datele se referă la toată biserica parohială). Biserica a fast construită din zidărie
în anii 1864-65 și s-a reparat în anul 1892. Preot paroh era Ion Marineanu, născut în Cilieni la
17 septembrie 1858, absolvent al seminarului inferior. Din anuar rezultă că la biserica filială

179
Tia a păstorit preotul supran. Panaitescu Gh., născut la 15 august 1855. Menționăm că el a
fost înmormântat în curtea bisericii Potlogeni, mormântul lui păstrându-se și în zilele noastre .
Din anuarul pe anii 1921-25 al Episcopiei Râmnicului și Noului Severin aflăm
următoarele: Biserica cu hramul Sfântul Haralambie din Tia Mare era biserică filială a
bisericii parohiale din Potlogeni. A fost construită din zidărie în anul 1865 și reparată în anul
1892 și 1912; posedă 7 jum. ha pământ. Paroh, preotul Ion Marinescu (Este eronat; corect Ion
Marineanu), născut la 17 septembrie 1858, absolvent al seminarului gr.I ; hirotonisit la 6
decembrie 1880. Cântăreți: Ilie St. Dăbuleanu și Ion St. Ionescu (Niță Bebe), practicant.
Epitropi: St. Dăbuleanu, numit de guvern și Stan Crâmu, ales de enoriași.

Din "Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România", lucrare întocmită

de Nicolae Stoicescu și editată de Mitropolia Olteniei în anul 1976 obținem informația:
Comuna Tia Mare; - Tiha (Tufa) - Romanați, Județul Olt (biserică de lemn - Cuvioasa
Paraschiva 1845). Lucrarea nu putea să se refere decât la biserica din satul vechi (poziția din
Siliște). Cât privește denumirea de "Tufa" atribuită satului, ne-am spus părerea la capitolul
"De ce Tia Mare ?". Lucrarea "Monografia Eparhiei Râmnicului și Argeșului" editată în anul
1976 despre biserica din Tia Mare menționează următoarele: "Biserica parohială cu hramul
Sfântul Haralambie, zidită în anul 1865 de Haralambie Fundățianu; reparată în anul 1959,
când i s-a renovat și pictura. Paroh: preot Iconom Teodor Popescu, născut la 13 noiembrie
1903, preoțit la 28.02.1928, încadrat la această parohie la 01.12.1935; duhovnic din
18.02.1961, cântăreț: Nicolae Bulie".
Așadar, din documente rezultă că biserica din Tia a fost mult timp biserică filială a
bisericii parohiale din Potlogeni. Nu cunoștem data la care a fost ridicată la rangul de biserică

180
parohială, dar din documente rezultă că în perioada 1925 - 1976. De asemenea nu cunoaștem
numele primului preot care a slujit la această biserică. După unele informații orale foarte vagi,
ar fi fost preotul Ciubuc originar din satul Moldoveni, dar aceasta nu este o certitudine,
deoarece în curtea bisericii mai sunt două morminte, care au o singură cruce cu următoarele
inscripții: "Trecătorule, oprește-te și citește că aci se odihnesc răposații Hristea Nicolau,
decedat la 22 august 1887 și Smaranda H. Nicolau decedată la 13 decembrie 1883". Cei doi
decedați nu au făcut parte din familia Fundățianu. Presupunem că Hristea Nicolau a fost
slujitor al bisericii, preot la biserica Tia, dar nu putem preciza perioada în care a slujit. Oricum,
înainte de anul 1881 când a fost numit preot, Ion Marineanu (Popa Ioniță).
Preotului Ion (Ioniță) Marineanu, așa cum rezultă și din documente, i-a urmat preotul
Teodor Popescu (Popa Tudor), om de cultură aleasă; a fost preocupat de cunoașterea istoriei
satului, pe care a studiat-o din documentele pe care le-a găsit. A fost un mare pacifist.
Ultimele cuvinte pe care le-a rostit într- un ultim moment de revenire din comă au fost : "Ce
făcură mă, la Reykjavik?". Era vorba de întâlnirea dintre Președintele Statelor Unite ale
Americii, Ronald Reagan și Președintele Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov (marile puteri
militare de atunci), întâlnire din Islanda la care s-au pus bazele unei noi politici ale celor două
mari puteri, care să conducă la dezarmare și la încetarea războiului rece. După întrebarea al
cărui răspuns nu a mai putut să-1 înțeleagă, preotul Teodor Popescu a trecut în rândul celor
drepți în anul 1984. A fost înmormântat alături de soția sa în curtea bisericii.
Preotului Teodor Popescu i-a urmat preotul Ion Stoian hirotonit diacon la 30.04.1983 și
hirotonit preot la 0l.05.1983; a fost numit la Parohia Tia Mare la 12.06.1983. Revenind la
problemele bisericii, menționăm și facem următoarele precizări: A fost construită în anul 1865,
imediat după strămutarea satului din lunca Oltului în actuala poziție. Proprietarul moșiei
Haralambie Fundățianu (tatăl) a oferit terenul și a contribuit cu o sumă substanțială de bani
pentru înălțarea sfântului lăcaș. Restul sumei necesare pentru terminarea construcției, a fost
obținut prin donația enoriașilor. Biserica a avut ca proprietate o suprafață de teren arabil de l0
ha de care a beneficiat până în anul 1960 când terenul a fost preluat de fosta cooperativă
agricolă de producție. Pe peretele din naos în partea dreaptă o pictură reprezenta familia
Haralambie Fundățianu (tatăl), ctitorul bisericii. Este regretabil că la lucrările de reconstrucție,
consolidare și restaurare din anii 1987-93 pictura s-a spălat; pe același perete deasupra ușii a
rămas o placă de beton încastrată în zid la construirea bisericii, cu următoarea inscripție:
"Această sfântă și dumnezeiască biserică s-a clădit din temelie cu hramul Sfântului Mare
Mucenic Haralambie și al Cuvioasei Maice Paraschiva prin străduința și cheltuiala Domnului
Haralambie Nicolae Fundățianu, cavalericul de ordine imperiale, proprietarul acestei moșii
Tia Mare, începută la anul 1861, iunie în 15 și târnosită în anul 1865, octombrie în 2".
Pe parcursul anilor biserica a mai fast reparată, așa cum rezultă și din documentele
amintite. Sub îngrijirea preotului Popescu în biserică s-a introdus curentul electric, cheltuielile
fiind suportate de Ion (Niță) și Ana Sincu (Noru). Sub conducerea preotului Ioan Stoian, în
anii 1987-95 biserica a suferit lucrări de consolidare și restaurare. Pictura a fost spălată în
întregime. Costul lucrărilor de consolidare și restaurare a fost suportat de enoriași prin
contribuție, iar cel de repictare de către biserică, prin venitul obținut de pe pământ și de către
enoriași prin donații. Lucrările de consolidare și restaurare au fost necesare, deoarece biserica
a fost avariată de cutremurele de pământ din anii 1940, 1977 și chiar de cel din anul 1989.
Noua pictură a fost executată în anii 1992-1995 de către pictorul de biserici, Costică Firicel
din Vișina Nouă. După consolidare, restaurare și repictare, biserica a fost sfințită,1a sfânta
slujbă participând și Î.P.S. Episcop Gherasim.
În anul 1991 bisericii i-a fost înapoiată suprafața de 5,0 ha teren arabil prin Legea
Fondului Funciar nr.18/1991. Este demn de reținut că în perioada 1960-1990 în afara de faptul
că bisericii i-a fost luat pământul, statul nici nu a mai sprijinit biserica, slujitorii ei fiind
nevoiți să se autogospodărească. Înaintea celui de-al doilea război mondial în fiecare
duminică și zi de sărbătoare enoriașii umpleau până la refuz micuța biserică. După război,
urmare a propagandei duse împotriva bisericii, numărul participanților la slujbele bisericești a

181
scăzut, uneori slujba de duminică făcându-se aproape numai cu personalul care servește
biserica. În legătură cu biserica și credința oamenilor în Dumnezeu se pot face multe reflecții.
Oricum, cu o slujbă de 3-4 ore pe săptămâna, biserica a dezvoltat la săteni calități morale
deosebite: moralitate, corectitudine, respect, omenie etc.
După război în așa zișii ani ai construcției socialiste și de formare a omului nou, când se
desfășura propagandă împotriva bisericii și a credinței omului în Dumnezeu, în ciuda faptului
că munca de educare a omului începea de la vârsta de 4-5 ani a acestuia (la grădiniță) și se
încheia la pensionare, sătenii noștri ca și întregul popor și-au pierdut în mare parte calitățile
umane care- i caracterizau. Aceasta se explică prin faptul că toată munca de educare se baza
pe minciună și se urmărea depersonalizarea individului.
Anii de după evenimentele din decembrie 1989 au scos în evidență foarte clar pierderea
calităților umane de către mulți săteni ai noștri, ca urmare a îndepărtării de biserică, a lipsei de
libertate cetățenească și a educației oamenilor bazată pe minciună, deformare a realității și
desconsiderarea individului. Câteva cuvinte despre sfinții, patroni ai bisericii ale căror nume
formează hramul bisericii) .
Sfântul mucenic Haralambie
A fost preot creștin în Cetatea Magneziei (în Asia Mică) pe timpul împăratului roman
Sever (193-211 d.Ch). Pentru că a predicat credința lui Christos a fost osândit, dezbrăcat de
hainele preoțești și de pielea trupului. Guvernatorul roman al regiunii, Lucian, văzând că
sfântul mucenic suportă chinurile, a vrut să înfăptuiască personal osânda, dar i s-au frânt
mâinile. Sfântul mucenic Haralambie în chinurile pricinuite, s-a rugat pentru el și minunea s-a
produs, persecutorul său vindecându-se. Cei prezenți văzând aceasta, au renunțat la credința
în zei și idoli și au început să creadă în Christos, în ciuda interdicției acestei credințe. Biserica
ortodoxă i-a repartizat ziua de l0 februarie, în care se sărbătorește, se cinstește și se onorează
în fiecare an.

Cuvioasa Maica Parascheva (Paraschiva)

S-a născut în satul Epivat din Tracia. Părinții ei erau creștini, recunoscuți în zonă prin
multe fapte bune ale lor. Au educat-o pe fiica lor în spiritul fricii față de Dumnezeu și al
dragostei pentru Mântuitorul Iisus Christos. În ciuda împotrivirii părinților săi, ea și-a părăsit
familia și a început să propovăduiască învățătura evangheliei, făcând în același timp multe
fapte bune, remarcându-se în special prin ajutarea săracilor. Plecând la Constantinopol a ajuns
la Halcedon și în Heracleea Pontului unde a stat cinci ani, în care a dus o viață remarcată prin
post, priveghere, rugăciune și slujire cu credință a lui Dumnezeu. A plecat apoi la Ierusalim, la
locurile sfinte, după care s-a retras la o mănăstire de călugărițe, unde a continuat viața de
pustnic, cântându-1 și lăudându-1 pe Dumnezeu. S-a reîntors la Constantinopol, apoi s-a
retras în satul Calicrația unde a petrecut încă doi ani, sălășuind la Biserica Sfinților Apostoli.
A murit aci și a fost înmormântată lângă biserică. În urma unui vis pe care l-a avut preotul
bisericii, a fost deshumată și sfintele moaște au fost așezate în Biserica Sf. Apostoli, apoi luate
de împăratul româno-bulgar și așezate în biserica din orașul Târnovo. Mai târziu au fost,
strămutate la Belgrad apoi la Constantinopol, de unde prin străduința Domnului Moldovei,
Vasile Lupu au fost aduse la Biserica Trei Ierarhi din Iași. La un incendiu izbucnit la Trei
Ierarhi, a ars sicriul cuvioasei, topindu-se argintul cu care era ornat, dar pecețile și
îmbrăcămintea sfintei au rămas intacte. După această întâmplare sfintele moaște au fost
așezate la Sfânta Mitropolie din Iași până la desăvârșirea restaurării Bisericii Trei Ierarhi.
Biserica ortodoxă i-a repartizat ziua de 14 octombrie, zi în care este cinstită, sărbătorită,
venerată și comemorată.
Cuvioasa Paraschiva a fost hramul bisericii din vechea așezare a satului (din Săliște). Nu
cunoaștem criteriile care au determinat alegerea acestui hram. La strămutarea satului oamenii,
din dragoste față de biserica lor, nu au părăsit vechiul hram, ci l-au transmis la biserica din

182
actuala poziție a satului. În plus, deoarece proprietarul Haralambie Fundățianu (tatăl) a fost
ctitorul bisericii, donând pentru aceasta terenul necesar pe care este construită biserica
(curtea). Din documente rezultă că la reforma agrară din anul 1864, biserica a primit o
proprietate de 8,5 ha teren arabil. Din respect pentru ctitorul noii biserici, sătenii pe lângă
hramul vechi - Cuvioasa Maica Paraschiva - au stabilit și pe acela de Sfântul mucenic
Haralambie, hramul complet devenind Sfântul mare mucenic Haralambie și Cuvioasa Maica
Paraschiva. În perioada interbelică în fiecare an, în ziua de l0 februarie (Sf.mucenic
Haralambie) la biserica din sat se oficia slujba religioasă, la care participa aproape din fiecare
familie cel puțin o persoană. La slujbă se aduceau cantități mici (simbolice) din principalele
produse - cereale, legume, zarzavaturi, fructe, băuturi, fuioare de cânepă și de lână, fulgi de
pasăre, etc - care erau slujite pentru ca în anul respectiv să fie belșug. Aceasta era singura
manifestare ocazionată de hramul bisericii. În ziua de 14 octombrie (Cuvioasa Maica
Paraschiva) la biserică se oficia slujba religioasă obișnuită, după canoanele bisericești.

SĂNĂTATEA
"Cine mai e pe lume sănătos ?
Cine fără de grijă-n zori se scoală ?
În acest veac de sus și până jos
Lumea se-mparte-n doctori și în boală".
Adrian Păunescu - Doctori și boli

Neștiința de carte (analfabetismul și obscurantismul) pe de o parte și dezinteresul

manifestat în trecut față de sănătatea poporului au influențat nefast starea sănătății locuitorilor
celor trei sate ale comunei. Aceste cauze au determinat recurgerea la unele tratamente
empirice, la descântece, dar au dus și la dezvoltarea unei medicini și farmacii naturiste, pe
care străbunii noștri le-au folosit și nu de puține ori rezultatele au fost bune.
De altfel, este cunoscut faptul că poporul român a găsit leacuri vegetale pentru 120 de
boli. În legătură cu aceasta, profesorul George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel pentru
medicină menționa că: "Medicina populară rămâne un domeniu al culturii noastre arhaice față
de care avem datorii, nu atât din punct de vedere al găsirii rețetelor de vindecare a diferitelor
boli, ci în ceea ce privește recuperarea unor valoroase elemente ale spiritualității românești,
transmise peste secole împreună cu preocuparea vitală a oamenilor".
Pentru că străbunii noștri, neștiutori de carte nu cunoșteau existența agenților patogeni și
nici rolul lor în provocarea maladiilor omului, credeau că aceste boli erau provocate de ființe
sau duhuri nevăzute, supranaturale, mitologice, care se strecurau în trupul și sufletul omului și
puneau stăpânire pe el. Mai mult, din documente, din obiceiurile din zona Tia Mare, precum
și din descântecele vechi, se poate trage concluzia că străbunii noștri erau dominați de ideea
că omul, de la naștere și până la moarte, este urmărit de spiritele rele și întreaga lui viață este
o luptă continuă împotriva acestora, luptă pe care o duc îndeosebi părinții pentru apărarea
copiilor. În acele vremuri lupta împotriva spiritelor rele se concretiza prin practicarea unor
obiceiuri cum sunt: cele legate de ponodă, înfășarea copilului cu lulachi, darea copilului la
grinda pentru a-l lua soarele sub ocrotirea lui, spălarea copiilor pe cap cu iarbă mare în
sâmbăta Sântoaderului, săritul peste „bălbătaia” (focul sacru, purificator și protector) din
seara lăsatului de post, afumarea curților (oboarelor și grădinilor) în fiecare primăvară,
punerea ramurilor (tije și flori) de laptele cucului la gardurile curților, în seara de ajun a Sf.
Gheorghe, darea în scârcium în ziua de Sf. Gheorghe, purtarea la brâu a pelinului și
usturoiului în Săptămâna Rusaliilor, obiceiurile legate de Căluș etc.
Din documente rezultă că în satele comunei nu a fost niciodată până în anul 1954
dispensar medical și nici medic. În perioada interbelică la Izbiceni era un agent sanitar, care
avea în raza lui de activitate satele Doanca și Tia Mare, iar un altul care lucra la Rusănești sau
la Cilieni acționa și în satul Potlogeni. În fiecare sat funcționa câte o moașă comunală care

183
acorda asistență femeilor gravide, lehuzelor și nou-născuților și eventual, făcea tratamentul
ușor, indicat pe rețetele date de medici.

Agenții sanitari răspundeau mai mult de aplicarea unor măsuri profilactice luate la nivel
ministerial. Ei făceau periodic controale igienice la elevii celor trei școli și executau
vaccinările hotărâte Pentru unele cazuri mai grave oamenii se deplasau la dispensarele
medicale din Izbiceni, Rusănești sau Corabia, dar de cele mai multe ori nu mergeau, preferând
să folosească metodele de tratament moștenite de la străbuni, și să apeleze la bătrânele satelor,
care cunoșteau câte un descântec pentru mai fiecare afecțiune. Nu sunt puține cazurile în care
oamenii mureau din cauza unei apendicite neoperate, dintr-o septicemie sau suportau durerile
unei infecții maxilofaciale după ce li se descântau de izdat, de bubă neagră sau de năjât. De
asemenea nu de puține ori au rămas oamenii cu infirmități în urma unor fracturi, pentru că
lipsind specialiștii, ei apelau la "pricepuții satelor", care nu puteau să așeze oasele în poziția
normală și se sudau contranaturii.
La naștere femeile erau asistate de moașa de buric și de alte bătrâne "pricepute", atunci
când cazurile erau mai deosebite. Condițiile igienice, atât pentru lehuză cât și pentru nou-
născut în primele zile ale vieții, erau dintre cele mai precare sau erau inexistente. Sunt
cunoscute multe cazuri în satele noastre când femeile, fiind obligate de nevoile vieții, să
lucreze la munca câmpului alături de bărbat, nășteau chiar pe câmp, în condiții absolut
necorespunzătoare, comparabile cu cele ale animalelor.
Din această cauză moartea infantilă făcea ravagii și în satele comunei cu greu găseai o
familie care să nu aibă unul sau mai mulți copii decedați. Cimitirele și registrele stării civile
sunt grăitoare în acest sens. Dar ravagiile morții infantile din satele noastre nu au fost o
excepție. Aceeași situație era în toată țara și este menționată în lucrarea "Enciclopedia
României" întocmită sub patronajul Casei Regale de un colectiv de oameni de știință condus
de prof. Dimitrie Gusti, apărută în anul 1934 din care extragem: "Ceea ce domină în marea
noastră mortalitate generală este proporția enormă a mortalității infantile. În această privință
ne găsim în fața unui fenomen cu totul particular. Suntem și azi la cifra record de acum 50 ani,
pe care n-o mai aflăm nicăieri în lume și pe care n-am reușit s-o modificăm cu aproape nimic".
Cu mici variațiuni anuale, avem și astăzi mortalitate infantilă de aproape 20 %. Aceasta
înseamnă că o cincime din copiii ce se nasc în flecare an, mor înainte de a intra în al doilea an
al vieții. În cifre absolute aceasta reprezintă pentru totalul de aproximativ 600.000 copii ce se

184
nasc pe an, 120.000 morți". Dacă aceasta a fost starea sănătății în perioada interbelică,
perioadă recunoscută prin progres, prosperitate și modernism, trebuie arătat că în trecutul mai
îndepărtat, a fost mult mai rea.

Este de neînțeles că deși în satele comunei au existat mulți proprietari, totuși nu au făcut
nimic pentru îmbunătățirea stării sănătății locuitorilor satelor, pentru oprirea sau diminuarea
morții infantile și pentru construirea de dispensare medicale, deși ei aveau nevoie de forță de
muncă pentru a le munci pământul. Toți marii proprietari ai satelor noastre s-au înscris din
acest punct de vedere în generalul marilor proprietari ai țării.
După cel de-al doilea război mondial s-a acordat o atenție mai mare sănătății poporului,
dar în mod deosebit apărării sănătății copiilor și a prevenirii morții infantile. La Tia Mare s-a
înființat în anul 1954 dispensarul medical comunal, dotat cu utilaj, deși modest, dar
corespunzător pentru această etapă.
Până în anul 1973 dispensarul a funcționat într-o casă particulară. Încadrarea cu
personal calificat s-a îmbunătățit continuu și mulți dintre medicii, care au făcut o anumită
stagiatură la dispensarul Tia Mare, perfecționându-și pregătirea, au lucrat ulterior la spitalele
din Corabia, Caracal, Slatina sau Craiova. Tuturor acestor medici, sătenii le sunt recunoscători,
pentru că le-au alinat suferințele.
În anul 1973 la Tia Mare, pe terenul fostei primării, cu contribuția localnicilor, s-a
construit dispensarul medical care la data dării lui în folosință era dotat la nivelul tuturor
dispensarelor comunale din țară. La dispensar, sătenii vin pentru orice afecțiune, iar
medicamentele de strictă necesitate și le procură de la punctul farmaceutic, care funcționează
tot în dispensar. Odată cu înființarea dispensarului s-a putut remarca conștientizarea sătenilor,
renunțarea lor la metodele empirice de a-și îngriji sănătatea și schimbarea mentalității lor.
Personalul dispensarului acordă asistență și face tratament bolnavilor la dispensar, iar pe cei
netransportabili îi tratează la domiciliu.

185
 Periodic sunt invitate la dispensar mamele cu copii mici, pentru control medical și
pentru urmărirea dezvoltării copiilor. Cazurile grave sunt trimise cu autosanitare la spitalul
orășenesc Corabia. Periodic, personalul dispensarului face control igienico-sanitar la școlile
din comună, face vaccinările obligatorii copiilor și desfășoară activități profilactice în satele
comunei. Inițial dispensarul a fost prevăzut cu sală pentru nașteri, dar ulterior s-a hotărât ca
pentru naștere, femeile din comună să fie trimise, prin grija dispensarului comunal cu
autosalvarea la maternitatea Corabia. Foarte rar și cu totul excepțional femeile din comună
mai nasc la domiciliu. La nivelul anului 1992 încadrarea cu personal a dispensarului era
următoarea: trei medici interniști, o asistentă medicală, două moașe, o soră medicală, o soră
pediatră. În anul 1991 situația demografică în Comuna Tia Mare era următoarea: vârsta medie
= 65 ani, natalitatea = 9,6 %, mortalitatea infantilă = 0, mortalitatea generală = 31 la mie,
indice 13, sporul natural = 8.
În ultimii ani ponderea afecțiunilor au deținut-o cele cardio-vasculare și tumorile
canceroase (au fost în creștere). La copii s-au manifestat rahitismul și anemia.

Evoluția numerică a populației

Locuitorii din Tia Mare sunt români, de religie ortodoxă. Populația satului a fost în
creștere continuă chiar dacă de-a lungul anilor au fost războaie și unele epidemii, dar mai ales
sărăcie, care au avut influență asupra ratei creșterii populației. Pe baza datelor oferite de
documentele de care am dispus, am întocmit următoarea diagramă a dinamicei creșterii
populației. După o scurtă analiză a diagramei se constată că cea mai mare rată a creșterii
populației a fost în perioada 1923 - 1941, perioada interbelică ce s-a caracterizat prin liniște și
printr-o oarecare prosperitate a sătenilor.
Creșterea populației însă, a început în jurul anului 1900, creștere care a avut curba
ascendentă uniformă până în anul 1928, adică până la patru-cinci ani de la împroprietărirea
făcută de Regele Ferdinand. Din acest an rata creșterii se mărește până în anul 1941 (anul în
care a început cel de-al doilea război mondial). Această rată se menține cu o ușoară
descendență până în anul 1970, când până în anul 1992 scade vertiginos, ca urmare a
industrializării, ceea ce a impus migrarea tinerilor către orașe și depopularea satelor.

186
 Din diagramă rezultă foarte clar că deși în perioada 1970-1989 Partidul Comunist luase
măsuri pentru creșterea forțată a populației, starea de sărăcie în care se afla satul a determinat
numărul destul de redus al familiilor tinere care mai rămăseseră în sat să nu accepte a avea
decât 1-2 copii. Tot diagrama ne arată cu claritate că starea economică a satelor, situația
materială a familiilor determină evoluția numerică a populației. Precizăm că datele folosite la
întocmirea diagramei sunt extrase din documente oficiale (recensăminte ale populației,
comunicate statistice s.a.). Trebuia avut în vedere faptul că în perioada socialistă datele
statistice erau falsificate pentru a sa obține rezultatele urmărite de conducătorii statului da
atunci și nu putem pune mare preț pe ele. Dar cum în acea perioadă se ducea o politică de
depopulară a satelor și de creștere a populației urbane, diagrama întocmită confirmă și la Tia,
politica demografică din acea perioadă. Urmările acestei politici demografice se vor resimți în
sate încă 15-20 de ani. Aceste consecințe au fost completate sau agravate de scăderea
natalității din anii de după 1989 din cauza stării economice slabe a satelor comunei. De altfel
în anul 1995 țara noastră a fost situată pe primul loc în Europa în ceea ce privește numărul
avorturilor, la aceasta și-au adus contribuția din păcate și satele comunei noastre.

MEDICINA POPULARĂ LOCALĂ

"Medicina este arta de a păstra sănătatea și, eventual,

de a vindeca boala survenită în corp" .
IBN SINNA ( AVICENNA)
La Tia Mare, Potlogeni și Doanca folosirea unor plante pentru tratarea diferitelor afecțiuni
ale organismului uman este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Atât zona câmpului
întretăiată de drumuri de exploatare și brăzdată de mejdine, cât și lunca largă a Oltului cu
pășuni, zăvoaie și păduri au oferit străbunilor noștri suficiente plante care le-au ameliorat
durerile corporale. Dacă ceaiurile sau substanțele obținute prin metode empirice din plantele
culese mai erau și descântate de o bătrână recunoscută în sat pentru priceperea ei tămăduitoare,
durerile deveneau "ca luate cu mâna".
Este de reținut faptul că plantele culese din natură și descântate se foloseau atât pentru
ameliorarea sau îndepărtarea unor suferințe, cât și pentru înfrumusețarea fizică, mai ales a
fetelor și băieților în pragul căsătoriei. Sunt din ce în ce mai puțini oameni în satele comunei
care își amintesc de tratarea reumatismului cu băi de frunze de nuc, de tratarea durerilor de
măsele cu ceai de nalbă sau cu sămânță de laur, de tratarea antraxului cu flori de dalac (Paris
quadrifelia) sau de tratarea bubelor dulci de pe capul copiilor cu frunze de pelin macerate în
urină proprie (autovaccin ?) sau de tratarea furunculozei cu frunze de varză, de laur sau de
ceapă coaptă etc. Ceaiurile de mușețel, de izmă (mentă), de tei ori de sunătoare se foloseau
foarte frecvent în tratarea bolilor. Lipsa asintenței medicale și a medicilor i-au obligat pe stră-

187
bunii noștri să-și pună toate speranțele de îmbunătățire a sănătății lor în "doctorul natură", la
care nu de puține ori a apelat și medicina modernă .
Redăm câteva rețete folosite în trecut de locuitorii satelor. Deoarece ele au fost culese de
la bătrânii satelor și nu le-am putut verifica eficacitatea, autorii prezentei lucrări nu le
recomandă și-i atenționează pe cititori că înainte de a le folosi, pentru prevenirea accidentelor
este bine să ceară părerea medicului.
Afecțiuni reumatice
Străbunii noștri nu cunoșteau cauzele bolilor reumatice, dar nici nu sufereau prea mult de
aceste boli, deoarece dețineau prin moștenire de la daci secretul tămăduirilor miraculoase,
prin folosirea băilor sau badijenărilor cu plante sau alte substanțe.
1.Astfel bătrânii satelor noastre se tratau, făcând băi cu apa în care fierbeau vrejuri de
pătlăgele sau tomate (Lycopersicum esculentum), frunze de nuc (Juglans regia), rădăcini de
hrean (Armeracia rusticana), rădăcini de boz (Sambucus ebulus), floare de fân, tulpini și
frunze de pălămidă (Carduus crispus), rădăcini de cârmaz (Phytolacca decandra). Toate
acestea sau chiar numai e parte dintre ele se fierbeau cu trei kg sare de bucătărie, un kg sare
de Bazna (plantele în cantitate de câte un kg fiecare, puse în săculeți separați). Cantitatea de
apă era de 200 1, iar fierberea era de aproximativ o oră. Se puteau reduce și cantitățile de
plante, de săruri și de apă (proporțional). Se făceau băi la locurile dureroase în fiecare seară,
timp de o oră. Băile dădeau, în general, rezultate bune .
2. Un pumn de argilă (pământ galben) se fărâmița bine și la distanță de sursa de foc, se
frământa cu neofalină (benzină ușoară) până se obținea o pastă. Cu tinctură de iod se
anesteziau locurile dureroase și se întindea pasta de argilă pe o cârpă curată (bandaj) și se
legau locurile dureroase. Badijonarea dura aproximativ două ore. La nevoie, badijonarea se
repeta a doua zi. Metoda vindecă foarte bine torticolisul dintr-o singură badijonare, ca și
durerile de coccis (osul de la extremitatea inferioară a sacrumului - noada) și genunchi .
3. Reumatismul anchilozant era tratat și vindecat de străbuni cu fiertură de căcărezi
(balegă) de oaie și apa rezultată de la fierberea lânii de oaie. Într-un butoi metalic se punea
cam până la jumătatea lui căcărezele de oaie. După ce se spăla lâna tunsă de pe oi, se punea
acea apă numită "usuc" în butoi și se fierbea până la clocotire. După răcirea ei, la temperatura
de 37°, la soare (băile se făceau în lunile iulie-august) bolnavul introducea în acea soluție
părțile dureroase ale corpului, timp de o oră. Băile se repetau la interval de zece zile, timp de
două luni, schimbându-se de fiecare dată apa. Părțile introduse în baie nu trebuiau să aibă răni
nevindecate .
4. Se frecționau locurile dureroase timp de cinci minute cu vaselină de motoare. După
frecționare se făcea badijonarea locurilor dureroase tot cu vaselină. Dimineața spăla locul
badijonat cu petrol lampant, iar seara repeta frecționarea și badijonarea. După un tratament de
acest gen pe o durată de l0-15 seri, durerile reumatice încetau.
5. Lâna de oaie nespălată (după tunsoare) se îmbiba cu țuică tare și se badijonau locurile
dureroase, expunându-se la soare timp de trei ore pe zi. Tratamentul dura aproximativ zece
zile, timp după care durerile încetau.
6. O damigeană fără coș de nuiele se umplea cu flori de liliac peste care se turna până la
saturație petrol lampant, se astupa și se expunea damigeana într-un lighean la soare. Dopul nu
trebuia să fie forțat deoarece exista riscul de a se sparge damigeana. Când nucile creșteau,
fiind bune de dulceață, se introduceau în damigeana 80-90 nuci și 15-20 căpățâni de hrean,
rase pe răzătoare și 1 kg de sare. Damigeana se expunea la soare zilnic până la 8 septembrie
(Sf. Marie Mică). Sucul se golea în sticle de 1 l cu 200 ml. spirt de camfor, după care sticlele
se astupau și se depozitau la loc mai răcoros. Tratamentul se făcea astfel: se frecționa locul
dureros cu această soluție câteva minute, apoi se badijona același loc dureros cu vată îmbibată
cu soluția preparată, ținându-se 2-3 ore în fiecare seară. Dacă se bășica pielea din cauza
petrolului lampant, se puneau 5-6 foi de varză proaspătă pe locul afectat și după câteva seri
dispăreau și durerile reumatice și bășicile .

188
 7. Două grame de praf de pușcă dizolvate în 150 ml (grame) de zer. Cura dura 20 zile
după care se făcea o pauză de l0 zile. Soluția se bea înainte de micul dejun. În mod normal
durerile articulare dispăreau după o cură de 20 + 20 zile, cu pauză de l0 zile între ele, deci
după 50 zile. În caz de nevoie se mai făcea o cură de 20 zile.
Hipertensiunea arterială
1. Țuică tare de prune sau de comină și usturoi pisat (zdrelit mărunt) în proporție de 2/3
țuică și 1/3 usturoi. Se lăsa usturoiul în țuică timp de 3-4 zile până se macera. Bolnavul
trebuia să bea câte un păhărel de circa 50 grame de trei ori pe zi înainte de fiecare masă
principală.
2. Pulbere neagră de pușcă de vânătoare dizolvată în apă. Se făcea o cură de 20 zile.
Pulberea de pușcă conținând carbon, sulf și carbonat de potasiu completa sărurile minerale din
organism, care cauzau hipertensiunea arterială.
3. Se puneau 2-3 pumni de mălai într-o strachină de pământ curată, peste care seara se
turna apă. Până dimineața apa extrăgea potasiul din mălai. Dimineața, suferindul hipertensiv
bea câte un pahar de apă înainte de micul dejun. Cura dura până ce tensiunea arterială revenea
la normal.
Afecțiuni renale - piatră la rinichi
1. Pentru greutate la urinare se folosea ceai concentrat din ramuri de pir (Agropyrum
repens) și rădăcini de soc (Sambucus). Suferindul trebuia să bea 1 litru deodată (șoc diuretic)
și urinatul revenea la normal după puțin timp.
2. Calculii renali (piatra la rinichi). Se înlocuia apa de băut cu ceai de rădăcină de
pătrunjel de câmp (Pimpinella saxifrage). Ceaiul se făcea din rădăcini dar și din frunze. Efi-
cacitatea maximă avea ceaiul din rădăcini. Rădăcinile de pătrunjel (5-6 la număr) erau tocate
mărunt și se fierbeau în 250 grame apă timp de 25-30 minute. Ceaiul se bea din oră în oră câte
un pahar de l00 grame. Calculii renali se dizolvau (se sfărâmau) și se eliminau prin urinare.
Ceaiul ere eficient și pentru piatră la vezica urinară și la vezica biliară.
3. Ceai de troscot (Polygonum aviculare). Pentru aceeași afecțiune se mai preparau
ceaiuri din mătase de porumb și din cozi de cireși. De asemenea, se bea zeama (sucul) de
varză dulce (nemurată) și zeama de ridichi de toamnă (Raphanus sativus).
4. Pentru urinare necontrolată se făcea ceai din frunze de piersic (Persica vulgaris). Seara
și dimineața înainte de masă se bea câte un pahar de astfel de ceai de 200 ml până la
vindecare.
5. Pentru prostatită, suferinzii beau dimineața și seara înainte de masa 500 ml din ceai de
rădăcini de pir, rădăcini de soc și frunze de ghimpe (Ruscus asculeatus). Oprirea udului cu
acest decoct însemna vindecarea definitivă a afecțiunii .
Afecțiunile aparatului digestiv
1.Ulcer duodenal - Ceai de porumbele (Pinus spinosa). Se fierbea câte o lingură de
porumbele în 250 ml apă timp de 15 minute (clocotind). Se bea câte un pahar de l00 ml din
acest decoct de trei ori pe zi înaintea meselor cu o oră. Cura de ceai putea să dureze chiar 60
zile, dar era eficace în foarte multe cazuri. Porumbelele fiind astringente, strâng celulele
gastrice ale stomacului și fac ca acestea să nu mai producă mult suc gastric și ca urmare,
rănile stomacului se vindecă.
2. Pentru dureri de stomac se făcea ceai din rădăcini de puieți de vișin. Acestea se tocau
mărunt, se fierbeau timp de aproximativ o oră și ceaiul se bea de trei ori pe zi, înaintea
meselor, în cantitate de 200 ml. Vișin (Prunus cerasus).
5. Pentru ulcerul duodenal și pentru durerile provocate de acesta, bolnavii mâncau varză
albă (nemurată) în fiecare zi dimineața înainte de micul dejun. De asemenea, se mai bea și
sucul (zeama) de varză albă, care conținând vitamina K, vindeca ulcerul .
4. Pentru dureri de stomac se folosea și apa minerală de la Izvorul Breazu din Jud. Iași,
care în trecut se găsea în magazinele alimentare, îmbuteliată. Cura se făcea bând câte 250 ml
în fiecare dimineață, înainte de micul dejun timp de 20 zile; după 4 ore servea micul dejun.
După 20 zile în care bea apa, făcea o pauză de 10 zile, urmând din nou o serie de 20 zile de

189
tratament. După două serii a 20 zile, în multe cazuri durerile stomacale încetau, iar bolnavul
se vindeca.
5. Constipația era tratată cu ceai de tărâțe de grâu. Acestea formau așa-zisele "fibre
vegetale" care făceau ca intestinul să funcționeze normal. Se administra câte o cană de 200 ml
din acest ceai după fiecare masă.
6. Colita se trata cu ceai de semințe de ovăz. Într- un vas de 3 1 se puneau doi-trei pumni
de semințe de ovăz (Avena sativa) și se fierbeau până când produsul scădea la 11. După răcire,
ceaiul se golea într-o sticlă de un litru. A doua zi bolnavul bea câte 500 ml după fiecare masă
pricipală. Seara, terciul rămas cald se folosea la o badijonare în zona colonului (intestinului
gros) până a doua zi. Operațiunea se făcea în fiecare seară cu alt terci. După ce se terminau 20
kg de grăunțe de ovăz, vindecarea era sigură și definitivă .
7. Pentru tulburări digestive, enterite, diaree, străbunii foloseau usturoiul pisat în oțet cu
care făceau frecții și cataplasme .
8. Diareea, indiferent de cine era cauzată, se trata la copii cu compot de mere, cu pielița
(membrana) de la pipota (stomacul) puiului de găină sau cu cheag de miei; se descânta de
către vrăjitoare și se dădeau pentru a fi mâncate de copilul suferind, după care trebuia să bea
ceai de izmă sau mentă (mentha). Ameliorarea în niciun caz nu se datora descântecului.
Adulții erau tratați cu ceai de rădăcină de leuștean (Levisticum officinale), ceai de ghimpe și
cu pieliță de pipotă de pui de găină friptă și cheag de miel. Toate acestea completate cu ceai
de izmă. Ameliorarea se datora ceaiurilor de plante și substanțelor chimico-biologice
conținute de pielița de pipotă și cheagul de miel. O măsură operativă era ca bolnavul să bea un
pahar de oțet de vin.
Năduful sau astmul
1. Bolnavul lua în gură conținutul unui ou de găină crud pe care-1 mesteca și-1 înghițea
(atât gălbenușul, cât și albușul). Se înghițea apoi o lingură obișnuită de petrol lampant. Acest
tratament se făcea dimineața înaintea micului dejun cu 3-4 ore. Cura aceasta dura treizeci de
zile, după care bolnavul se vindeca. Era recomandabil ca seara, în perioada tratamentului,
bolnavul să servească un pahar de ceai de pelin, care vindeca dereglarea sistemului nervos .
2. Bolnavul de astm se afuma inhalând fum produs de părul de urs luat de la urșii, care
erau aduși de ursari pentru a juca pe la casele oamenilor .
Afecțiunile neuropsihice
Insomnia, ca și alte afecțiuni neuro-psihice se tratau cu 2 gr de praf negru de pușcă de
vânătoare în apă sau zer de lapte într-un pahar de 150 ml. După două seri în care se dau 2 gr.
de praf negru de pușcă se continua cu câte 1 gr. de praf negru de pușcă de vânătoare într-un
pahar de 150 ml apă sau zer până la vindecare.
Boli canceroase
1. Cancerul era descântat de vrăjitoare ca și buba rea iar bătrânii îl tratau cu sânge și
celule din coada de șopârlă, crezând că regenerează celulele ca și cele din coada șopârlei.
2. Cancerul exterior era tratat cu sulfat de cupru (piatra vânătă) care, mărunțită până la
pulbere, era presărată pe vată hidrofilă șl legată peste rana canceroasă în fiecare seară până la
vindecare.
3. Străbunii noștri mai procurau la nevoie un scorpion pe care-1 introduceau într-o sticlă
de un litru cu untdelemn, pe care-1 ținea 3-4 zile până ce în lupta lui pentru existență, își lăsa
veninul în untdelemn. Cu acest ulei ungeau bubele canceroase de trei ori pe zi, până la
vindecare. Pe cale bucală bolnavul trebuia să bea praf negru de pușcă de vânătoare, pentru a
hrăni celulele sănătoase și să le ajute la multiplicare.
4. Bubele cancerigene de pe nas, erau tratate cu bandaje de hrean ras pe răzătoare,
amestecat cu țuică tare cu care badijenau rănile. În câteva zile rănile se vindecau datorită
substanțelor chimice conținute de hrean și intrate în combinație cu alcoolul.
5. Buba rea (canceroasă) se mai trata cu fructele plantei numită "Mărul lupului"
(Aristolochia clematitis). Fructele se fierbeau și cu soluția obținută se spăla locul vătămat, iar

190
cu vata hidrofilă îmbibată în soluție se făcea bandaj pe rană. După 40-50 de zile de spălare,
rana se închidea, iar celulele se refăceau.
6. Femeile care sufereau de hemoragie cancerigena fierbeau fructele de mărul lupului în
găleata mare (de spălat rufe) și după fierbere așezau în găleată un coș de nuiele cu fundul în
sus și se așezau pe coș acoperindu-se cu un cearceaf, pentru ca vaporii de la soluția fiartă să
ajungă la partea bolnavă (colul uterin). Durata unei băi era de aproximativ o oră. După o
săptămână de băi dimineața și seara, femeile se vindecau în majoritatea cazurilor.
7. Buba rea mai era tratată de sătenii noștri și în felul următor: Luau două ouă proaspete
de găină și albușul lor îl amestecau într-o strachină cu l00 ml oțet din vin. Se băteau bine până
se forma o alifie (un unguent), care se punea spre păstrare într-un pahar sau borcan. După ce
se spăla cu apă și săpun locul vătămat, se ungea rana timp de două-trei minute, după care se
lega cu o cârpă curată Operațiunea se relua din trei în trei ore, în fiecare zi, până la vindecare.
8. Cancerul pielii se trata cu venin de scorpion ca în cazul descris mai înainte.Veninul de
scorpion se folosea și la tratarea cancerului mamar.
Oprirea hemoragiilor
Într-o sticlă de 1 1 se puneau 3/4 țuică tare și 1/4 zahăr. După 24 ore, timp în care zahărul
se dizolva, se împărțea soluția în trei părți egale. Cu un irigator se făceau spălaturi la colul
uterin. În fiecare zi se pregătea câte o sticlă de soluție. În patru-cinci zile de tratament,
hemoragiile erau oprite.
Hemoroizi
1. Când se fierbea fasolea uscată pentru hrană, prima apă care de obicei se arunca,
deoarece producea gaze la stomac, se punea într-un vas mai mare și se făcea baie la partea
bolnavă, seara și dimineața.
2. Se punea într-o găleată un kg de var nestins, peste găleată punându-se un grătar din
scânduri. Peste var se turna apa rece și bolnavul se așeza cu șezutul peste grătarul de scândură
și se acoperea cu un cearceaf sau o pătură pentru ca vaporii de la var să fie canalizați spre
partea bolnavă. După câteva ședințe hemoroizii dispăreau, cu condiția de a fi tratați în faza
incipientă .
Bătăturile de la picioare
1. Se pisa usturoi și se amesteca cu săpun de casă până se obținea o pastă. În câteva seri
la rând această pastă se punea pe bătături și se lega cu fașă sau cârpă curată.
2. Într-un pahar sau borcan mic cu oțet de casă se puneau câteva foi de ceapă desfăcute,
păstrându-se forma lor ovală, după câteva zile, foile de ceapă macerate se puneau pe bătături,
seara, legându-se cu fașă sau cârpă curată. În prealabil se făcea baie fierbinte la picioare până
ce se muia partea superioară a bătăturilor. Uneori cu un ac sterilizat (ars la flacără) se înțepa
partea tare a bătăturii. Dacă bătătura nu era prea veche, a doua zi dimineața se extrăgea
apucând-o cu degetele, ieșea cu rădăcină, fără dureri. La nevoie se repeta tratamentul în seara
următoare.
3. Unghiile și buzele stricate (pârlite) se ungeau cu usturoi .
Transpirația picioarelor (tratament modern) .
Seara se făcea baie la picioare, după care cu un tampon de vată confecționat pe un mic băț
de lemn, se ungeau picioarele cu următoarea soluție procurată de la spițerie: (-50 % formol,
30 % glicerină, 20 % alcool). În primele două seri după tamponare cu soluție, se făceau băi cu
apă caldă, iar a treia seară după baie, se tampona din nou cu soluție. Transpirația și mirosul
neplăcut de la picioare dispărea până în primăvara următoare. Tratamentul se aplica numai la
labele picioarelor (pe tălpi) .
Negii
1 . Se ungeau cu sânge de șopârlă, frecționându-i puțin. După 7-8 zile negii dispăreau.
2. Oamenii căutau planta numită rostopască (Chelidanium majus) căreia îi mai spun și
negelarită. Cu sucul ei galben frecționau negii de trei ori pe zi, timp de 7-8 zile cel mult, după
care negii dispăreau.

191
 Pecinginea Locul cu pecingine se ungea după spălarea cu apă și săpun cu unguentul
format din usturoi pisat, praf de pucioasă și miere de albine. Cu usturoi pisat se ungeau pe cap
și pe mustăți bolnavii de tifos exantematic, pentru a nu le cădea părul.
Paradontoza
Se prăjeau pe o tablă, după ce erau tăiate mărunt, scorțișoară, cuișoare, piper „țipirig" sau
pipirig (Schaenoplectus tabernaemontani), după care le râșneau pe fiecare separat și se treceau
printr-o sită deasă. Se puneau în cantități egale într-o sticlă de țuică tare și se lăsau 2-3 zile
pentru macerație. Bolnavul de gingii sau de mâncătură (paradontozâ), lua în gură câte o
lingură pe care o ținea clătind, apoi o arunca deoarece era toxică. Tratamentul dura
aproximativ 50 zile după care bolnavul se vindeca.
Dureri de măsele
1. Se făcea ceai de nalbă, plantă asemănătoare cu rochița rândunelei (volbura), dar nu este
agățătoare. Crește prin șanțurile din sate, formând un covor verde. În timpul durerilor de
măsele, ceaiul de nalbă se ținea în gură, la măseaua dureroasă, apoi se arunca, luând altă
cantitate. Ceaiul este un anestezic puternic.
2.Ceai din semințe de măselariță sau nebunariță (Hyascyamus biger). Se făceau clătiri
repetate ale gurii, către măseaua dureroasă cu acest ceai, care este foarte toxic, dar și un
anestezic puternic.
Necroza (învinețirea pielii la copilul mic)
Se făceau spălături cu făină de in fiartă în apa; terciul era aplicat pe părțile mai înnegrite
ale pielii. Băile sau spălaturile se făceau de trei ori pe zi .
Tusea convulsivă (măgarească)
1. Se fierbea un ou de găină, lăsându-1 mai moale. Oul era pus într-un pahar cu lapte și în
acelați pahar se puneau două lingurițe de zahăr candel (zahăr solidificat în cristale mari). Prin
frecare se obținea un fel de pastă. Copilul lua din oră în oră câte o linguriță din acest preparat,
în așa fel ca în 24 ore să fie terminat. A doua zi se prepara aceeași cantitate și tot mereu până
la vindecare. Tratamentul putea depăși chiar 50 zile. Se pare că franțuzescul "Chauteau" este
preparat după rețeta populară românească, descrisă mai înainte .
2. O altă rețetă consta în a bea dimineața un pahar de lapte de măgăreață, în care se
puneau două lingurițe de miere de albine.
Luxații
Se folosea ceapa tăiată mărunt și descântată ori nedescântată; avea efecte bune .
După frecționarea locului cu luxație (scrântire) se bandaja cu ceapă tăiată mărunt .
Dalacul (Antraxul)
Planta numită tot dalac (Paris quadrifolia) era culeasă când făcea fruct (un fel de cupă
cam de forma unui mic ardei gras) în care erau câteva semințe. Planta și fructul său sunt
toxice. Fructul se despărțea în două și se punea pe rană cu partea interioară, legându-se cu
fașă sau o cârpă curată .
Infecțiile purulente, buboaie, furunculoza
Pentru a extrage, a absorbi puroiul și rădăcina furunculului se lega peste el cu o fașă sau
cârpă curată o foaie de varză (Brassica oleracea) sau de tat, care se mai numește și laur ori
ciumăfaie (Datura stramonium). Planta creștea din abundență prin grădinile de altădată .
Guturai și nas înfundat
Bolnavul punea pe o tablă încinsă, mălai de porumb care făcea fum. Cu un cearceaf pe
cap bolnavul inhala fumul, care-i desfunda căile respiratorii .
Hepatita (Gălbenarea)
1. Intr-o sticlă de un litru se punea țuică tare și rostopască (helidonium majus), foi și
florile galbene. Se lăsa câteva zile pentru a combina pe cale chimică alcoolul din țuică cu
sucul galben-portocaliu al plantei, suc ce conține multe toxine puternice, dar în combinație cu
alcoolul devine suportabil pentru organism.Tratamentul începea prin a se bea câte o ceașcă de
cafea din soluția rezultată, de trei ori pe zi, înaintea fiecărei mese principale. După o cura care

192
dura l0-15 zile, la nevoie se putea mări doza. Uneori rostopasca se confundă cu sunătoarea, al
cărui ceai este folosit în tratarea hepatitei.
2. Tăiatul sub limbă “Pricepuții” dar mai ales “priceputele” satelor tăiau o anumită venă
de sub limba bolnavului de gălbenare cu o lamă sau cu briciul și storcea de acolo un anumit
puroi care se forma. După tăiere bolnavul trebuia să mănânce mult usturoi, care conține iod și
ajută glanda tiroidă să învingă virusul hepatic, localizat îndeosebi în vena de sub limbă. Acest
procedeu era folosit foarte frecvent în satele comunei.
Este de reținut faptul că medicina populară din zona Tia Mare a fost caracterizată de
folosirea pe scară foarte largă și în scopuri profilactice și în scopuri de tratament a pelinului și
usturoiului.
Redăm unele recomandări de ceaiuri recunoscute de specialiștii biologi și culese din unele
publicații (ziare, almanahuri etc).
a) Pentru un tonus (stare permanentă de activitate în condiție de repaus în centrii nervoși
sau de tensiune în mușchii striați și netezi), recuperarea apetitului (poftei de mâncare),
recâștigarea bunei dispoziții: -busuioc, mușețel, coacăze negre, frunze de scoarță de frasin,
scoarță de ienupăr, flori de hamei, de levănțică, flori și frunze de mentă (izmă de leac), urzică,
rosmarin, răsură, crețuscă, salvie, cimbrișor
b) o mai bună digestie: -busuioc, mușețel, maghiran, hamei, mentă, urzică, rosmarin,
salvie, cimbrișor, tei
c) Combaterea constipației: -crușin, nalbă, frasin, soc.
d) Eliminarea ureei și a altor toxine: -rădăcină de brusture, busuioc, crușin, coacăze negre,
frasin, ienupăr, hamei, levănțică, maghiran, urzică, pasifloră, răsură, tei .
e) Combaterea durerilor reumatismale: -brusture, mușețel, frasin, levănțică, măghiran, sul
fină, trei-frați- pătați, crețușcă, rosmarin, salvie.
f) Combaterea transpirației abundente: -brusture, levănțică, soc, crețușcă, cimbrișor, tei.
g) Menținerea tinereții prelungite a pielii: -brusture, mentă, hamei, trei-frați-pătați,
rosmarin, răsură, salvie, soc, tei .
h) Pentru o bună circulație sanguină: - crateg (păducel), brusture, măghiran, trei-frați
pătați, rosmarin, frunze de viță de vie.
i) Pentru învingerea migrenelor:- busuioc, mușețel, levănțică, măghiran, mentă, tei, viță de
vie .
j) Pentru reechilibrarea sistemului nervos: - mușețel, sulfină, melisă, salvie, tei .
Recomandabilă este combinarea mai multor plante. Fiecare persoană trebuie să-și aleagă,
experimentând, care ceai i se potrivește mai bine, iar pentru combinarea ceaiurilor este
absolut necesar să fie consultat medicul curant.
Am prezentat pe scurt un număr de rețete ale "Doctorului natură" folosite de înaintașii
noștri în perioada în care asistența sanitară lipsea aproape cu desăvârșire. Nu în toate cazurile
se poate vorbi de ignoranță. Dimpotrivă, în perioada premergătoare produselor de sinteză,
oamenii foloseau unele metode de tratament descoperite în urma unor observații făcute de ei
pe animale, dar și pe baza unor experiențe proprii. Faptul că în ultimii ani mulți medici se
întorc către acele metode vechi de când lumea și încetul cu încetul reapar tratamente care au
fost vreme îndelungată lăsate pe linia moartă, considerându-se ca fiind leacuri băbești,
demonstrează că acestea au totuși baze științifice.
De altfel plantele medicinale au jucat întotdeauna un rol important în terapeutica de odini-
oară, iar extrasele lor își păstrează și în zilele noastre o valoare terapeutică importantă pentru
tratamentul anumitor boli. Bătrânii noștri cunoșteau proprietățile antianemice ale morcovului,
proprietățile antiinfecțioase, antidiabetice, antisclerotice, antiscorbutice ale cepii și prazului
sau multiplele calități terapeutice pe care le au varza, usturoiul, țelina, ridichea neagră, etc.
În ultimii ani în țara noastră a fost reactivat Institutul Farmaceutic de Extrase din plante
lăsat în părăsire în perioada dezvoltării industriei chimice. Și aceasta este o dovadă a
succesului obținut în tratarea bolilor pe baza extraselor din legume, cereale, fructe, etc.

193
 OCUPAȚIA
"Sfântă muncă de la țară,
Izvor sacru de rodire,
Tu legi omul cu pământul
În o dulce înfrățire
V. Alecsandri - Plugurile
Situarea așezării omenești de la Tia Mare într-o zonă de câmpie, cu pământ arabil de cea
mai bună calitate, a determinat ca agricultura să fie ocupația de bază a locuitorilor, din cele
mai vechi timpuri. Această ocupație a fost confirmată de unele descoperiri arheologice la
Sucidava, centrul economic care a influențat toate așezările din jurul său. S-au descoperit aci
unele unelte agricole (sape, coase, lopeți, casmale, seceri etc), râșnițe pentru zdrobit semințe
de plante leguminoase. Toate acestea atestă că agricultura se practica pe meleagurile noastre
cu milenii în urmă.
Pe lângă cultura cerealelor, străbunii noștri se mai ocupau cu cultivarea viței de vie, a
pomilor fructiferi, precum și cu creșterea animalelor.
Deși se spunea că în Dacia cultivarea viței de vie era interzisă, poetul exilat, Ovidiu, scria
în "Tristele" unele versuri care, parcă erau anume construite pentru a infirma scrierile unor
istorici: "Și-n vas îngheață vinul / De-1 scoți în bolovani, păstrând figura oalei / Și-n loc de-a
soarbe spuma, mănânci bucăți de vin". În plus, pe fața principală a sarcofagului lui Aelius
Iulius Iulianus, cetățean de vază al Romulei, acolo unde s-a descoperit sarcofagul, datat la
începutul secolului al III-lea după Christos și aflat în prezent la Muzeul orășenesc de istorie și
etnografie din Caracal, se citește o frumoasă inscripție din care reținem: "Și iată că eu,
Gemellina, de pietate pătrunsă, soțului vrednic, mâhnită-i durai cu copii lăcașul între tufișuri
de viță și desfătătoare verdeață". Aceste două scrieri distanțate în timp de două secole atestă
că străbunii noștri se ocupau cu cultivarea viței de vie.
În limba română sunt mulți termeni de origină latină care numesc unelte agricole: jug
(jugum), furcă (furca), seceră (sicilis), car (carrus) etc și dacă acești termeni au fost preluați de
la romanii coloniști, se trage concluzia că au fost preluate și operațiunile care se făceau cu
uneltele respective, dacă acestea nu se practicau și de către populația băștinașă, înainte de
venirea romanilor la nord de Dunăre. Dar uneltele agricole procurate la început de la
negustorii romani trebuind să fie reparate și întreținute, s-a ivit nevoia unor ateliere și
meșteșugari care să facă aceasta. În zona Săliște au fost scoase la iveală urmele unui astfel de
atelier care repara și întreținea uneltele agricole cu care se lucra în zonă, ceea ce atestă
ocupația de agricultori a străbunilor noștri din secolele II-III d.Ch.
La început agricultura a fost destul de primitivă, pământul lucrându-se prin săpare
manuală, apoi prin arături cu tracțiune animală. Uneltele au fost simple și primitive
(rudimentare), dar s-au dezvoltat și s-au diversificat în măsura în care s-a dezvoltat și
practicarea agriculturii, omul urmărind să-și creeze unealta potrivită, care să-1 ajute la
executarea fiecărei operațiuni agricole .
Mult timp, străbunii noștri au fost obligați să lucreze pământul stăpânilor și apoi moșiile
proprietarilor. Când lucrau la stăpâni ei nu aveau dreptul să părăsească moșia respectivă, iar
când lucrau pe moșiile proprietarilor, erau obligați să plătească acestora multe dări pentru
simplul motiv că le-au dat pământ să muncească.

194
 Când s-a înfăptuit prima reformă agrară și țăranii au fost împroprietăriți, mulți dintre ei nu
au avut cu ce lucra pământul și s-au descurcat destul de greu. Cu timpul, și-au înjghebat un
minim de inventar agricol; s-au asociat și așa au reușit să-și procure aproape fiecare familie o
pereche de boi și un plug de lemn, cu care au muncit pământul, ajungând să culeagă și pri-
mele lui roade.
Până la primul război mondial uneltele agricole erau în general din lemn; plugul, grapa
(boroana) rarița, furcile etc exceptând părțile tăioase și cele de montare (scoabele), care erau
metalice.
Însămânțarea cerealelor se făcea manual de către agricultor, operațiune care începea în
mod simbolic la Anul Nou prin colinda "Plugușorul", obicei care atestă prin conținutul
versurilor sale că este de inspirație romană. "S-a sculat mai an / Bădica Traian
Și-a încălecat / pe-un cal învățat,
Cu nume de Graur, / Cu șaua de aur,
Cu frâu de mătase, / Cât vița de groasă"

195
 Pământul era arat cu plugul tras de boi, după care urma grăparea lui cu boroana
(confecționată din mărăcini), după ce în prealabil la plantele păioase (graminee cultivate),
agricultorul cu poala cu sămânță agățată la gât, împrăștia sămânța pe tot ogorul (împrăștierea
se făcea manual). Operațiunii de însămânțare i-au dedicat versuri poeții noștri clasici, iar
mulți pictori au redat pe pânzele lor chipul țăranului, care, cu sacul legat de gât, împrăștia
sămânța pe ogor.
"Semănătorii harnici, cu sacul subsuoară
Pășesc -n lungul brazdei pe fragedul pământ;
Pe culme, pe vâlcele se suie și coboară
Zvârlind în a lor cale sămânța după vânt.
- "O mie ! zice unul menind cu veselie
- Noroc și roadă bună ! adaoge un alt.
- Ca vrabia de toamnă rotund spicul să fie !
Ca trestia cea naltă să fie paiul nalt !"... V. Alecsandri - Semănătorii
Semănatul (însămânțarea), fie de toamnă, fie de primăvară, era un prilej de bucurie, de
speranță și de manifestare a dorului de viață, iar momentul începerii era cinstit cu vecinii de
însămânțat sau chiar de fiecare plugar solitar, printr-un pahar de băutură.

196
 Recoltarea grâului se făcea cu deosebire manual, folosind secera de mână și coasa cu
piedică (o coardă de lemn anexată coasei pentru a depune grâul după tăiere în mănunchi,
ușurând operațiunea de legare în snopi).
Pentru secerișul grâului, oamenii se asociau după criterii de rudenie sau de prietenie,
pentru ca operațiunea să fie mai cu spor și cu mai multă voie bună .
Ca randament, precizăm că 4-5 persoane într-o zi lumină secerau, legau în snopi și
clădeau snopii în clăi pe o suprafață ce se apropia de o jumătate de pogon.
"În ce lan cu spicuri’nalte au intrat secerătorii,
Pe când era încă umed de răsuflul aurorii .
Toți, privindu-i de departe, par că-nnoată-n galben râu,
Fetele fără ștergare și flăcăii fără brâu.
Secera, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade,
Prepelița își ia puii și se duce; lanul scade,
Iar în urmă holda mândră, răsturnată prin bucăți
Se ridică-n snopi de aur, se clădește-n jumătăți".
V. Alecsandri - Secerișul

După ce se termina secerișul, snopii de grâu se transportau cu carele trase de boi, fie la
casa fiecăruia, fie la locul amenajat pentru treierat (arie); treieratul la început s-a făcut manual,
prin batere cu furcile și cu îmblăciul, ca apoi să se facă și cu caii prin călcare, după care se
vântura natural. Recolta se depozita în podul caselor sau în hambare, iar paiele se stivuiau în
șire pentru a fi folosite pe timpul iernii la încălzitul sobelor oarbe și la așternut pentru animale.
Cerealele prășitoare, în special porumbul se însămânțau primăvara tot manual, pe brazdă
înaintea plugului sau cu țărușul ori călcâiul (piciorul) după plug. Întreținerea se făcea tot
manual, cu sapa atât prima prașilă, cât și cuibăritul. Recoltarea se făcea numai manual,
culegându-se știuleții cu foi (pănușe). Se transporta în curți (oboare) cu carele, curățatul de foi
revenind copiilor și, mai ales, bătrânilor care nu mergeau la câmp.

197
 Este de menționat faptul că data începerii recoltării porumbului era stabilită de ,,Camera
agricolă județeană", spre deosebire de data începerii recoltării păioaselor, care era lăsată la
aprecierea agricultorilor.
La depozitarea porumbului participă întreaga familie. Tăiatul cocenilor se făcea aproape
concomitent cu recoltarea porumbului (mai mult dimineața pe rouă), transportul lor în curți
făcându-se ulterior, de multe ori, în condițiile ploilor de toamnă, dar se făcea totuși, deoarece
terenul trebuia degajat în vederea însămânțărilor de toamnă. De remarcat este faptul că și în
trecut se făcea rotirea culturilor, din care cauză însămânțările se făceau toamna târziu, după ce
se transportau cocenii.
Celelalte plante cerealiere, puține la număr (mei, dughie, mazăre, secară, orz, etc) se
cultivau după tehnologia grâului.
În perioada interbelică, urmare a progresului economiei naționale, dar și a prosperității
țăranilor, au apărut în gospodăriile sătenilor unelte agricole metalice perfecționate și
diversificate: plug, grapă, prășitoare, secerătoare cu tracțiune animală, batoză pentru porumbi,
țilindru (trior sau selector) pentru grâu, vânturătoare sau morișcă etc, pe care sătenii mai
înstăriți și le-au procurat din comerț. Cu toată prosperitatea din perioada interbelică, sătenii nu
au putut să-și procure toți mașini de secerat, dar celelalte unelte agricole metalice pentru arat
și însămânțat și le-au completat. Uneori se asociau mai multe familii, dintre care una era
deținătoare de secerătoare mecanică cu tracțiune animală și recoltau grâul împreună.

198
199
 După ce se termina secerișul grâului se formau cetele (asociațiile) din 25-30 săteni în
vederea treieratului grâului și se stabilea locul ariilor, unde se transportau toți snopii de grâu
din ceata respectivă. Cei care aveau grâu mai mult, îl transportau în curtea proprie și după ce

200
mașinile de treierat terminau ariile din câmp, veneau în sat, însă în mod obișnuit grâul se
treiera la arie în câmp.
Mașini de treierat aveau numai câțiva proprietari din satele comunei și anume:
Haralambie Marineanu, Ion (Onache) Stănculeanu, Nicu Dăbuleanu (Guriță) la Tia, Tudorică
Dăbuleanu, Marin (Măică) Costică, Tudorel Cosma, Marin Lia (Măcăneață) la Potlogeni și
Dumitru Trincă la Doanca. Completul de treierat se compunea din două piese :1) batoza sau
treierătoarea, 2) fie o locomobilă (mașina cu aburi sau vaporul), fie un tractor.
Pentru copii era mai interesant completul cu „vapor”. Pentru ca să lucreze completul la
întreaga capacitate erau necesare 30-40 persoane pentru aruncat snopi, pentru transportat
paiele și pentru încărcat grăunțele. Locomobilele ardeau paie pentru menținerea presiunii
vaporilor. Ele erau dotate cu mici sirene, cu ajutorul cărora mecanicii Pantilie Mardale, Toma
Ivănuș sau Stancu Mogoș comunicau cu muncitorii printr-un cod de semnale fonice, care
făceau deliciul copiilor adunați în jurul completului. Când se încheia treieratul, urma căratul
paielor în obor, operațiune cu care se termina campania de recoltare a grâului și în viața
sătenilor urma o perioadă de aproximativ șase săptămâni de activitate mai lejeră.
În acest timp se executau doar arăturile de vară (ogorul) și recoltarea cânepii de vară. Tot
în această perioadă se selecta grâul cu ajutorul selectorului, triorului sau țilindrului. în vederea
pregătirii sămânței pentru toamnă. Astfel de mașină acționată manual o posedau Ilie Tudorică
(Dună), Ion (Onache) Stănculeanu, Florea Răceală (Cristea), Iliuță Răcelescu, Nicolae
Dumitrescu (Dudău) la Tia, Tudorică Dăbuleanu, Toma Ivănuș, Marin Costica la Potlogeni și
Dumitru Trincă, Traian Zaman, Stancu Mogoș la Doanca.
Înaintea recoltării porumbului se recolta manual floarea soarelui din porumbi, se băteau
manual pălăriile, iar sămânța rezultată se vântura la vânturătoare sau morișcă, mașinărie pe
care o aveau numai câțiva gospodari în comună. Tot la morișca se vântura și mazărea, atunci
când se treiera manual prin batere.
În vederea recoltării porumbului, fiecare gospodar pregătea pătulul, porumbul vechi fiind
bătut (curățat de boabe) la mașina manuală (batoza) care, de asemenea se găsea numai la
câțiva gospodari. Înainte de apariția batozelor, porumbii se băteau în coșuri, cu bătătorul.
Recoltarea porumbului în perioada interbelică, cât și după cel de-al doilea război mondial,
până la cooperativizarea agriculturii, se executa numai manual.
După însămânțările de toamnă, bărbații rămâneau în gospodărie, ocupându-se de
îngrijirea animalelor până la primăvara următoare, când începea un nou ciclu agricol.
Perioada zisă de repaos dintre recoltatul păioaselor și al porumbului era ocupată în mare parte
de culegerea și prelucrarea cânepii de vară și parțial, a celei de toamnă.
Cânepa a fost planta pe seama căreia s-au făcut cele mai multe glume, de la culegerea ei
până la prelucrare; probabil pentru că această din urmă operațiune pentru care se cultiva, era
destul de anevoioasă și depindea în exclusivitate de femeie.
Femeia participa efectiv la toate muncile agricole, exceptând operațiunile de
însămânțare a păioaselor și de arăturile de vară. Ea împărțea cu soțul efortul pentru cultivarea
pământului și în plus se ocupa de întreținerea gospodăriei și de îngrijirea copiilor. “Iarna
caierul torcând, / Vara holdele lucrând”. Perioada dintre recoltarea păioaselor și a porumbului,
printre operațiunile de prelucrarea cânepii - culegere, topire, uscare, tocare, melițare, toarcere
- femeia lucra în gospodărie la confecționarea unor articole de lenjerie și de îmbrăcăminte
necesare familiei.
Pe timpul iernii femeile lucrau în casă la țesut și cusut; în trecut toată îmbrăcămintea se
lucra în casă, de la tors până la confecționat (cusut). Numai anumite piese de îmbră căminte se
lucrau la meseriași (croitori, croitorese, cizmari etc) majoritatea pieselor de lenjerie și
îmbrăcăminte treceau prin mâinile gospodinei, oricât de numeroasă ar fi fost familia.
La unele munci din gospodărie, femeile erau ajutate de bărbați, care pe timpul iernii
dispuneau de mai mult timp liber. Tot iarna, mai în fiecare casă se instala războiul de țesut
care, datorită hărniciei și priceperii femeii, producea ștergare din borangicul obținut de la
viermii de mătase crescuți tot în gospodărie, pânză pentru cămăși, aba pentru ipingele

201
pantaloni sau șube necesare bărbaților, stofe pentru îmbrăcămintea copiilor, covoare, macate,
cergi de lână sau de cânepă, saci etc.

Din mâinile gospodinelor din Tia, Potlogeni sau Doanca au ieșit adevărate lucrări de
artă și valoarea lor este cu atât mai mare cu cât avem în vedere faptul că au fost lucrate, mai
mult pe timpul nopții, la lumina lămpii cu petrol, în liniște, pentru a nu trezi copiii care
dormeau în aceeași încăpere în care era argeaua (războiul de țesut).
După al doilea război mondial a urmat o etapă nouă în viața sătenilor noștri. Cu voia,
dar mai ales fără voia lor, începând cu anul 1949 a trebuit să se înscrie în Gospodăria agri-
colă colectivă, devenită mai târziu Cooperativa agricolă de producție, aducând, prin încălcarea
tradiției țăranului român, întreaga proprietate de pământ arabil și inventarul agricol (animale
și unelte agricole). Animalele, boii, cu care țăranul nostru a împărțit sărăcia și amarul, au fost
aduși în marea gospodărie, pentru a-i munci toți și a nu-i îngriji nimeni. Întregul avut al
gospodăriei era bunul tuturor și al nimănui, pentru că nimeni nu răspundea efectiv de acest

202
avut. Începutul a fost promițător; sătenii primeau din toate produsele în raport cu munca
depusă, nu și cu bunurile aduse în gospodărie, în acest fel realizându-se un anumit fel de
egalitate între oameni, sărăcindu-i pe cei care au avut gospodării mai dezvoltate.

Bună-i cânepa din baltă / C-o văd putrezită toată / Arz-o focul, să mi-o arză

În măsura în care treceau anii, starea economică a țăranilor devenea din ce în ce mai rea.
Țăranii, producători de pâine, carne și lactate, aglomerau trenurile pe timpul iernii pentru a-și
aduce pâine și alte produse alimentare de la București. Prin muncă, ei obțineau peste 5000 kg
grâu la ha și 5000 1 de lapte pe vacă furajată și se hrăneau cu pâine uscată, uneori chiar
mucegăită pe care o procurau de la orașe pentru care, nu de puține ori, erau huliți și insultați
de unii orășeni necunoscători ai vieții reale a țăranilor.

203
 A fost perioada cea mai neagră în care toți țăranii erau săraci, pentru că totul era al
tuturor și nimeni nu răspundea; totul era al C.A.P. și toți furau; dispăruse spiritul de
proprietate și implicit al răspunderii față de muncă și al vieții bazată pe munca cinstită și se
instaurase spiritul traiului din furat.

Pe de altă parte, statul lua produsele țăranilor la prețuri derizorii și veșnic se urmărea ca
C.A.P.-urile să fie datornice la stat. Munca în agricultura socialistă devenise total nerentabilă
pentru sătenii noștri, din care cauză satele au rămas fără țărani, majoritatea bărbaților plecând
să lucreze pe șantierele de construcții, pentru a câștiga banul necesar traiului; pământul a
rămas să fie lucrat numai de către femei și acelea la o vârstă destul de înaintată. Și totuși,
comasarea pământului țăranilor a avut și unele avantaje, dintre care enumerăm :
- organizarea pământului pe unități mari a permis executarea sistemului de irigații, în acest fel
agricultura nu a mai fost în totalitate dependentă de natură ( ploi) ;
- a fost posibilă executarea lucrărilor agricole cu mașini agricole de mare randament care, în
comparație cu cele din țările avansate, erau totuși calitativ inferioare;
- a fost posibilă chimizarea agriculturii, ceea ce a dus la obținerea de producții mari, de care în
trecut nici nu se putea discuta;
- în agricultură au fost repartizate cadre cu pregătire superioară, ceea ce a permis a se face o
agricultură științifică.
Datorită mecanizării agriculturii munca sătenilor s-a ușurat, iar ziua de muncă s-a redus.
Dintre toate activitățile (muncile) agricole, singurele care se efectuau manual erau:
întreținerea plantelor prășitoare, recoltarea porumbului (parțial), tăierea cocenilor și de-
gajarea terenului, precum și mai toate operațiunile din legumicultură. Trebuie reținut faptul că
irigarea, dotarea tehnică, chimizarea și fertilizarea agriculturii s-au făcut, nu pentru a veni în
sprijinul țărănimii, ci pentru obținerea de producții mari, producții care din câmp plecau direct

204
în depozitele statului, fără ca cei ce le realizau să le vadă, plata muncii lor făcându-se la mult
timp de la încheierea recoltării și în cantități neîndestulătoare.

De aceea, la sătenii noștri exista următoarea meditație: "când munceam la boier, imediat
după ce recoltam, îmi luam partea mea și o duceam acasă, iar la C.A.P. recoltez în octombrie
și primesc puținele produse în februarie" sau "când munceam la boier, aveam și pătul și
hambar; de când lucrez la C.A.P. le-am desființat, deoarece recolta o țin în saci". Dar expresia
care conține un trist adevăr și explică slabul randament al agriculturii cooperatiste era : "ei se
fac că ne plătesc, iar noi ne facem că muncim". Această expresie arată toată lipsa de
cointeresare a țăranului și explică transformarea acestuia într-un consumator de pâine, carne și
alte produse alimentare de la oraș.
Cooperativa agricolă de producție de la Tia Mare s-a înființat în anul 1950 având 86
membri, iar în anul 1962 cooperativizarea a fost generalizată în sat, cuprinzând pe toți țăranii.
În decursul a 42 de ani de existență, a fost condusă de următorii președinți: Ion Duță
(Magheru), Crăciun Rusu, Dumitru Olteanu, Iancu Dolana (Cună), Nicolae Dincă, Tănase
Gulie, Ilie Urzicana, Ion Georgescu, Ion Răceală, Iancu Răduț, Ion Georgescu, Ionel Gulie și
alții. Dintre specialiștii care au lucrat în C.A.P. Tia Mare amintim pe: ing. Plosca Nicolae,
tehnician agronom Cotigă Iulian, în prezent inginer agronom, ing. Zarcu Nicolae, ing.
Crăiniceanu Maria ș. a.
Prima generație de țărani colectiviști din Tia Mare poartă o amintire plăcută și plină de
respect inginerului Ploscă Nicolae, el fiind acela care a dat țăranilor din Tia primele noțiuni de
agricultură științifică. Ing. Ploscă Nicolae și inginerul de mai târziu Cotigă Iulian au fost
primii specialiști, care au demonstrat sătenilor noștri că pământul lucrat după norme științifice,
poate produce recolte la care altădată nu se puteau gândi. Când aceștia conduceau activitatea
tehnico-agricolă a C.A.P., sătenii primeau suficiente cantități de produse pentru munca

205
prestată, fără să-și imagineze că, nu peste mult timp, vor obține producții și mai mari, dar își
vor procura hrana zilnică de la oraș.

Începând cu anul 1969 la C.A.P. Tia Mare au fost încadrați ca ingineri agronomi
soții Pompilian și Nicoleta Dan. După anul 1975 agricultura se modernizase; intrase în
funcțiune sistemul de irigații, se sistematizase terenul agricol pe sole, se obțineau la cerere
cantitățile de îngrășăminte și ierbicide necesare, precum și semințele din soiurile adecvate
etc. Toate acestea au avut ca rezultat recolte de grâu de peste 6500 kg/ha. și peste ll.000 kg
porumb știuleți la hectar. Acestora li se adăugau recoltele mari obținute la sfecla de zahăr,
floarea soarelui, soia și alte plante cultivate.
După evenimentele din decembrie 1989, Cooperativa agricolă de producție s-a
desființat, patrimoniul împărțindu-se la membrii săi, după criterii și metode de calcul
necontrolabile. Rezultatul a confirmat zicala populară "cine poate oase roade". Trebuie
menționat că până în aprilie 1995 țăranii din satele comunei nu au primit titlurile de
proprietari asupra pământului și nu au fost sprijiniți bănește pentru a-și reface inventarul
agricol necesar lucrării pământului. Cei care au primit împrumuturi de la stat au fost supuși
la plata dobânzilor de peste l00 %.
În anii de după evenimentele din decembrie 1989 se obțineau foarte greu
îngrășămintele chimice, ierbicidele insectofungicidele, iar prețurile lor, plătite în produse
agricole, erau foarte mari. De asemenea costurile muncilor mecanice și ale irigațiilor erau
foarte ridicate (inflație de 360 %), în comparație cu prețurile de valorificare a produselor
agricole, care erau fixate de stat. În plus, în vara anului 1993 zona a fost bântuită de secetă,
recolta de plante prășitoare fiind compromisă în totalitate. În anul 1994 recolta de păioase a
fost compromisă tocmai în perioada strângerii ei, când din cauza unui val de ploi prelungit și
a defectuoasei organizări a muncii, grâul a încolțit în spic, devenind nepanificabil. În același

206
an, de pe întreaga suprafață cultivată cu porumb, a cărei sămânță a fost obținută de la unitatea
de stat specializată din Caracal, s-a obținut porumb steril (coceni fără boabe, înveliți în

207
mătase). A fost un dezastru de care s-au făcut vinovați specialiștii locali și cei de la Direcția
Agricolă Județeană, dar pentru că ei și-au declinat răspunderea, sătenii au suportat pierderile,
fără să fie despăgubiți. Din aceste cauze, țăranii locali au fost dezamăgiți și numai hărnicia și
dragostea de pământ au determinat depășirea greutăților perioadei de tranziție de la economia
centralizată (socialistă) la economia de piață, greutăți create de multe ori în mod artificial.
Salvarea lor au fost veniturile bănești obținute de la cultivarea legumelor, venituri cu care își
achitau impozitul agricol și plăteau muncile agricole mecanice.

HRANĂ, MENAJ, BUCĂTĂRIE

’’Mâncărurile lor obișnuite sunt foarte simple și se

compun mai ales din plante; ele sunt condimentate cu
mult usturoi, cu ceapă și puțină sare" .
Fr. Grisellini

Poate cea mai importantă problemă pe care a pus-o viața în fața omului, a fost aceea a
procurării și a preparării hranei. Ne lipsesc informațiile referitoare la hrănirea locuitorilor
așezării omenești din zona Săliște, dar presupunem că bucătăria lor s-a înscris în aceea a
tuturor românilor, cu unele particularități, bucătărie pe care au remarcat-o și au relatat-o mulți
călători străini, care au cutreierat de-a lungul secolelor, meleagurile românești. Constatările
acestora arată că țăranul român mânca doar atât cât îi trebuia să trăiască, mânca simplu și era
lipsit de pretenții.
Considerăm că merită a fi redate unele aprecieri ale acestor călători, din care putem
culege informații referitoare la hrănirea românilor în trecutul mal îndepărtat sau mai apropiat.
Astfel, Paul de Alep călător în Țările Române pe la jumătatea secolului al XVII-lea scria
următoarele: "înainte de iarnă și de căderea zăpezii, ei (valahii n.n.) smulg din pământ
pătrunjelul și ceapa pentru a le pune în pivniță. Prazul se găsește din belșug și este foarte
dulce". Tot el, referindu-se la obiceiurile bisericești ale oamenilor, spunea: "ei duc la biserică
o mulțime de pâini mici, porții de pâine obișnuită și colaci’’ .
Austriacul, Johan Friedel spre sfârșitul secolului al XVIII-lea menționa: "hrana acestor
oameni se compune în primul rând din lapte, ouă, brânză, unt și porumb din care cultivă
foarte mult. Porumbul procură multe feluri de bucate. Când e lăptos îl coc întreg cu coceanul,
boabele le scot și le mănâncă ca trufanda; când e copt (ajuns la maturitate n.n.) îl usucă și-1
sfarmă sau îl macină cu râșnițe mici, făcând dintr-nsul prin fierbere un fel de păsat des și
consistent sau coc un fel de turtă, lată și groasă, cel mult cât un policar (degetul cel gros de la
mână n.n.) și care se întrebuințează ca pâine. Am gustat din tustrelele bucate și le-am găsit
foarte gustoase, dar n-am putut să mănânc prea mult, nefiind obișnuit cu ele". Tot el arată în
continuare: "alături de legume, fructele, apoi pepenii, castraveții și chiar dovleceii fierți sunt
bucate favorite".
Despre mămăliga noastră călătorul D'Hauterive scrie, arătând chiar modul de preparare a
ei: "Se pune pe foc un vas în care se toarnă făina; când apa se fierbe, se adaugă făina până ce
apa s-a evaporat. Pasta formată ia forma vasului și se mănâncă caldă și fără a avea pofta
valahului, pot să vă asigur că este bună", iar Paul Beke referindu-se tot la mămăliga românilor,
menționa: "românii gătesc o mămăligă bună după gustul lor, dar pentru alții de negustat".
Probabil că lui Beke nu i s-a servit mămăliga cu saramură de crap, cu pui în mujdei (de
usturoi) sau cu tocăniță de purcel, din care cauză nu a putut să cunoască gustul bun al
mămăligii românilor.
Cunoscutul sociolog, etnograf și folclorist italian Grisellini referindu-se la modul de
hrănire a românilor menționa următoarele : "Salata și prăjiturile se gătesc în untură de porc,
iar în zilele de post în ulei de in"..."Românii cresc tot felul de zburătoare, dar mănâncă din

208
acestea arareori, numai când au sărbători din cele mari. Chiar și cei mai săraci mănâncă de
Crăciun un purcel, iar de Paști, un miel și plăcinte". La începutul secolului al XIX-lea
Willkinson remarca următoarele : "Țăranii se foloseau cu zgârcenie de luxul de a gusta carne,
mulțumindu-se în special cu ouă prăjite în unt sau cu mămăligă cu lapte".

Și din constatările călătorilor străini se pot desprinde trăsăturile alimentației tradiționale,

adică: utilizarea cu precădere a uleiului, orzului, secarei și grâului, iar mai târziu și cea a
cartofului și a porumbului; utilizarea, pe lângă cereale, a câtorva alimente de bază ca: laptele
și derivatele lui, carnea și vegetalele, în mod deosebit legume, zarzavaturi, condimente
aromatice, fructe etc; urmare a înțelepciunii omului simplu, care era țăranul român, în
alimentație pâinea era înlocuită cu mămăliga, iar carnea cu pește, scoici, melci, etc.
Că alimentația poporului nostru era simplă, este un adevăr, cum adevăr este și faptul că
cea mai simplă hrănire era aici, în sudul țării, în zona noastră. În care colț de țară "bâta" mai
astâmpăra foamea nepoților cu un cococi copt în spuza din vatră, lângă care punea și un ou,
două, care făceau deliciul copiilor când crăpau, împrăștiind cenușa, semn că s-au copt, decât
aici la noi ? Se mai face în altă parte a țării "limba de bou" care se coace înaintea pâinii din
țest tot pentru nepoți ? Unde în altă parte se prepară cel mai rapid și apetisant aperitiv com-
pus din azimă caldă, telemea proaspătă de oi și câteva fire verzi de usturoi și ceapă, decât aici
la noi ? Dar expresiile care se auzeau foarte des în trecut, în vorbirea gospodinelor din satele
noastre : "tăiai un pui și-1 băgai la oală" sau "băgai o oală cu făsui", "gătii varză cu bucăți"
sau "le detei să mănânce ou în tigaie" ori "jumări sau pecie în tigaie" sau "moare de pește" ori
"moare de usturoi, că e zi de post", sau mai rar "tăiai un pui să-1 bag la țest, să-1 fac cu
usturoi" nu exprimă simplitatea alimentației oamenilor noștri ?
Dar pentru a înțelege mai bine modul străbunilor noștri de a se alimenta, să-1 analizăm
mai în amănunțime, încercând să aflăm și unele secrete ale sănătății lor.
Așadar, în trecutul mai îndepărtat pâinea era preparată din făină de orz, de secară și de
grâu, iar mămăliga se făcea din mei (un fel de terci) și mai târziu din porumb, plantă care a
fost adusă în țară din Mexic după anul 1750.
Este de menționat faptul că la puțin timp de la aducerea porumbului în țară, marea
majoritate a țărănimii înlocuise în totalitate pâinea cu mămăliga, din care cauză procentul de
pelagroși (cei care sufereau de pelagră) atingea uneori cifre impresionante.

209
 Legumele din care se prepara hrana erau: ștevia sau dragaveiul, urzicile, loboda, măcrișul,
fasolea, varza, ca mai târziu să vină și cartoful care a diversificat mult hrana oamenilor.
Acestea erau completate cu pește, scoici, melci, bureți și ciuperci, precum și carne, lapte,
brânzeturi etc.
Prepararea hranei se făcea pe vetrele de foc din bordeie, în vase de lut. Această hrănire s-a
prelungit până la începutul secolului al XX-lea, cu unele mici îmbunătățiri.
În prima jumătate a secolului XX, datorită faptului că în zona noastră exista pământ arabil
relativ mult, gospodinele erau nevoite să lucreze la câmp zi de zi alături de bărbați și
suplimentar să se ocupe de întreținerea gospodăriei și de îngrijirea copiilor. Din această cauză,
ele nu dispuneau de timpul necesar pentru o bucătărie bogată și diversificată și pentru un
menaj deosebit. Nu de puține ori, femeile din satele comunei erau obligate să prepare hrana
seara târziu, după ce veneau de la câmp, răpind din timpul lor de odihnă. Din această cauză
aproape la fiecare masă se servea un singur fel de mâncare, după un sumar aperitiv compus
din ou fiert sau o bucată de brânză telemea. Alimentația se baza tot pe legume din primăvară
până în toamnă, acestea fiind proaspete, spre deosebire de cele folosite pe timpul iernii, care
erau uscate sau conservate ca: fasole, cartofi, rădăcinoase, varză murată etc.
Primăvara se foloseau plantele verzi: urzici, ștevie, lobodă, măcriș, iar în timpul verii
locul acestora era luat de corcodușe (boambe), zarzăre (caise hibrizi), fasole păstăi (teci),
dovlecei, tomate (pătlăgele roșii, păldăgeni sau chiar pălăgeni), ardei etc. La acestea se
adăugau: melcii, scoicile, peștele, racii etc.
Pe timpul toamnei se foloseau fasolea, lintea, bobul, la care se adăugau peștele și carnea,
mai ales de oaie preparată în special ca pastrama.
Iarna, hrana se baza pe legumele uscate și conservate și pe carnea de porc conservată
simplu care stătea agățată la coșul de fum de la vatră (ogeac) până se termina. Uneori se topea
și se ținea în oale de pământ acoperită cu untură.
De reținut este faptul că străbunii noștri țineau (respectau) toate posturile anuale, iar în
zilele de miercuri și vineri oamenii maturi se hrăneau cu preparate fără carne și fără grăsimi
animale: moare (saramură) de usturoi sau din ceapă coaptă, fasole preparată fără grăsime,
murături, uneori fripte în ulei și nu de puține ori, se consuma numai varza murată sau chiar
numai zeama de varză. Nu de puține ori în timpul postului de Paște, mai ales bătrânii mâncau
așa-zisul "lapte de bou" preparat din sămânță de cânepă, pe care o fierbeau foarte puțin în
zeamă de varză sau borș (chisăliță).
Carnea se consuma numai în perioadele dintre posturi (câșlegi sau carnelegi), iar pe
timpul verii aproape numai la sfârșitul săptămânii. De asemenea, pâinea se servea la masă
aproape numai la câmp, acasă la cele trei mese zilnice, servindu-se numai mămăliga. În
trecutul nu prea îndepărtat, în vorbirea gospodinelor satelor noastre, se auzea foarte frecvent:
"astăzi trebuie să fac pâine, că mâine mergem la câmp". Expresia arată că se făcea pâine
numai pentru câmp.
Bucătăria satelor noastre, simplă, se baza mai mult pe ciorbe, în timp de primăvară, vară
și toamnă, iarna preparându-se și mâncăruri mai scăzute. Ciorbele se fierbeau într-o oală de
pământ pe vatră, la burta căreia ardea, mai mult mocnind, un foc din tor sau tizic (gunoi de
grajd presat și uscat) fără ca gospodina să fie obligată s-o supravegheze în permanență .
Duminica și în sărbătorile anului, ciorba era mai deosebită, având și carne, îndeosebi de
pasăre; aceasta și în cazurile în care familia avea oaspeți mai deosebiți .
Scoicile, melcii, racii, peștele, bureții și ciupercile se preparau fie ca ciorbe, fie ca
saramură cu usturoi, ceea ce pe atunci, acest din urmă fel de mâncare, constituia o delicatesă
foarte apreciată.
Pe timpul iernii ciorba se fierbea, fie pe vatră, fie la gura sobei oarbe, după ce aceasta se
încălzea și nu mai era necesară întreținerea focului. Când au apărut sobele cu plite prepararea
hranei se făcea, ca și în prezent, la focul acestora (pe plite), în vase de pământ adecvate.
Friptura (carnea cu cartofi și alte legume), precum și puiul de găină pentru mujdei (ostropel

210
oltenesc) se frigeau tot într-o tavă de pământ de formatul unei străchini mai întinse (ghiveci)
sub țestul de pământ și pentru că se frigeau sau fierbeau închise, aveau un gust deosebit.
Preparatele bucătăriei satelor noastre, deși simple și nediversificate aveau gust deosebit și
după fiecare masă seputea spune cu satisfacție : "am mâncat ca la mama acasă".

De dulciuri în trecut nu putea fi vorba. Singurele gospodine care preparau prăjituri erau
preoteasa, învățătoarea și eventual, soția șefului postului de jandarmi. În celelalte gospodării,
foarte rar se coceau turtițe din cocă obișnuită, în ulei, numite impropriu "clătite", ele
constituind singurele prăjituri.
Zahărul se găsea foarte rar în casele oamenilor și se folosea numai la ceai pentru bolnavi;
chiar și în acest caz se împrumuta de la cei care aveau sau se cumpărau 3-4 cute de zahăr
(bucăți de zahăr cubic) de la prăvăliile particularilor din sate.
În timpul verii când părinții erau la câmp, hrana copiilor formată din brânză-telemea și
mămăligă rece (foarte rar era pâine) se păstra în permanență în coșnița agățată în cui, la care
copiii puteau umbla.
Tot referitor la menaj mai trebuie menționat că apa de băut se păstra în cofe de lemn, în
vedre (găleți de aramă) sau în urcioare de pământ. Grăsimile (untura topită și uleiul) se
păstrau în oale și urcioare mari de pământ smălțuite, iar sarea de bucătărie, după ce se pisa
(toca) în piua de lemn, se păstra în tiuga (tigva) agățată în cui, în apropiere de vatra pe care se
prepara hrana.
Trebuie să menționăm faptul că vatra oltenească cu lavița și hornul larg sub care stă
așezat țestul, este strămoșul hotei moderne. De la vatra oltenească s-au inspirat creatorii de
confort când au conceput hotele din bucătăriile moderne.
Vorbind despre servitul mesei trebuie să scoatem în evidență unele particularități. În
familiile satelor noastre servirea mesei era considerată ca fiind un moment solemn, chiar sacru
și în trecutul mai îndepărtat acest moment se desfășura după anumite reguli nescrise dar
respectate de toți.

211
 La masă se adunau toți membrii familiei, fiecare având grijă să nu întârzie, iar atunci când
unul din ai casei avea o întârziere neprevăzută, era așteptat. Bătrânii casei erau primii care se
așezau la masă, ceilalți așteptându-i și dintre ei bărbații se așezau la început, urmându-le
femeile. Cu multe decenii în urmă fiecare masă era "deslegată", printr-o rugăciune rostită de
bătrânul casei, iar la sfârșitul mesei fiecare se închina făcându-și semnul crucii de câteva ori;
uneori se rosteau câteva cuvinte de mulțumire adresate lui Dumnezeu. Rugăciunea de la
deslegarea mesei era adresată lui Dumnezeu, implorându-1 pentru a da sănătate și hrană
familiei și mulțumindu-i pentru bucatele aflate pe masă. Este după părerea noastră ceva
asemănător cu "Cina cea de taină".
Când copiii casei creșteau, "bâtu" sau "tatamare" îi dădea dreptul celui mai mare de a
spune rugăciunea mesei, pentru a-i întări autoritatea în fața celor mici; dacă "nenea" sau
"dida" spunea rugăciunea la masă, erau demni de a primi respectul fraților săi mai mici .
Că tinerii din casă nu se așezau la masă înaintea bătrânilor era tot o dovadă de respect.
Era rău, era bine, dar oricum, bătrânilor li se cuvenea respectul pentru anii pe care-i duceau în
spate și pentru truda lor de-a lungul acelor ani.
Hrana în familie se servea la masa rotundă cu trei picioare, în jurul căreia se așezau pe
scăunele mici toți membrii familiei și mâncau toți din aceeași strachină sau din același ghiveci
(tavă de pământ), ori din aceeași tigaie de aramă cu coada verticală. Copiii aveau strachina lor
separată și în măsura în care creșteau erau "promovați", dându-li-se dreptul de a mânca din
strachină cu părinții. În acest fel se formau și se dezvoltau autoritatea celor mari și respectul
acestora din partea celor mici .
Uneori nici lingurile de lemn nu erau de ajuns și pentru a nu se certa copiii, se rânduiau
părinții la aceeași lingură. Mesele înalte se foloseau numai la ocazii (nunți, botezuri, plocoane,
pomeni etc). Este necesar să insistăm asupra străchinii comune pentru întreaga familie,
combătută de regulile igieno-sanitare, prin aceasta explicându-se ravagiile pe care le făceau
unele boli în rândurile populației satelor, ca tuberculoza, hepatita, sifilisul etc. Este un adevăr
că aceste boli se transmiteau la toți membrii familiei prin folosirea acelorași tacâmuri și
străchini. Fără să susținem menținerea obiceiului, trebuie să arătăm că strachina comună a
avut acțiunea benefică socială, de a realiza apropierea și iubirea între frați. Replica ce se
folosește atunci când o persoană dovedește lipsă de respect față de o alta mai străină: "ce, ai
mâncat cu mine din aceeași strachină ?" nu conține tocmai acest adevăr că strachina comună
realizează apropierea între frați și numai așa se mai tolerează unele abateri de la buna
comportare? Servirea mesei în plenul familiei, rugăciunea rostită de unul pentru dezlegarea
mesei tuturor și strachina comună nu au făcut loc înstrăinării și au menținut dragostea
frățească și legăturile de rudenie mai puternice la oamenii de la sate, până la al treilea sau al
patrulea grad, față de cei de la orașe, care se înstrăinează foarte repede.
Specific menajului, trebuie să mai menționăm că pe timpul verii sătenii făceau baie în Olt,
iar pe timpul iernii în casă, folosind albiile de lemn. Rufele se spălau manual în albii,
folosindu-se săpunul preparat în casă și leșia de cenușă; uneori se folosea apa de ploaie pe
care gospodinele o colectau cu grijă. Iarna se folosea apa din zăpadă, uneori se aducea pentru
spălat rufe, apă de la Olt, care era mai leșioasă. În satele noastre nu s-au spălat niciodată
rufele la Olt cu apă rece, ca în alte zone din țară. La Olt se înălbeau, mai ales în perioada
interbelică, trâmbele de pânză albă, țesute de gospodine în casă din bumbacul "coton”
egiptean procurat din comerț.
Cu toată sărăcia și simplitatea bucătăriei satelor noastre, sunt totuși unele preparate, pe cât
de simple, pe atât de gustoase, care o individualizează. Se rețin, pe timpul toamnei, puiul de
găină fript în țest și servit cu mujdei, ciorba oltenească de pasăre (un reușit "a la greque") sau
renumiții trandafiri oltenești (cârnați de porc); pe timpul iernii, sarmalele oltenești cu
mămăligă, iar pâinea de țest, în permanență proaspătă, fie ea chiar și azimă, sunt recunoscute
în întreaga țară. Nici o pâine din întreaga lume nu se aseamănă mai bine cu luna de pe cer ca
pâinea noastră de țest și nici o năporojnie nu se aseamănă mai mult cu soarele, ca acelea

212
lucrate și coapte în țest de gospodinele noastre. Parcă mai mult ca oriunde pâinea întrupează
în ea rodul soarelui, al pământului și al mâinilor aspre ale țăranului.

Puiul cu mujdei și trandafirii oltenești, stropiți cu rubiniul dat de ananasul oltenesc au

primit atestarea renumitului nostru gastronom Păstorel Teodoreanu.
Am stăruit mai mult asupra bucătăriei sărace din satele noastre pentru ca cititorul să poată
înțelege miracolul, care s-a produs în acest domeniu după cel de-al doilea război mondial,
miracol care este, în primul rând, urmarea exploziei tehnice, care a avut loc în a doua jumătate
a secolului XX. Dotarea tehnică a bucătăriei din gospodăriile satelor noastre cu instalații
perfecționate (mașina de gătit tip aragaz, plite și cuptoare electrice, frigidere, oale de fiert sub
presiune, uneori boilere pentru apă caldă și anumiți roboți etc) au creat gospodinei posibilități
de a mări și diversifica meniurile preparate, iar cartea de bucate își face prezența aproape în
fiecare bucătărie.
Nu s-a renunțat la preparatele tradiționale și nici țestul nu a fost înlăturat de pe vetrele
caselor, deși în sate sunt brutării, care pe timpul verii vin în ajutorul gospodinelor .

213
 Atât sporirea confortului din locuințe, cât și îmbunătățirea și diversificarea bucătăriei, au
făcut să se dezvolte tradiționala ospitalitate oltenească, pe care poetul Virgil Carianopol, cel
care și-a petrecut o parte a copilăriei la Izbiceni, o versifică în poezia ’'Obiceiu" astfel :
"E obiceiul locurilor noastre / Atunci când vii, de unde-ai fi venit
Oricine-ai fi, din orice parte a lumii / Să fii îmbrățișat și omenit.
Ți se întinde luna unei mese / Pe trei picioare, ca pe raze mici
Și ți se pun bucatele avute / Pe-un cer cusut pe margini cu arnici.
Pe urmă gospodarul te îmbie / Cu graiul blând și neschimbat de ani
La taina unui vin cum e rubinul, / Care-a copilărit la Drăgășani.
Târziu femeia îți așterne patul / Cu un cearceaf ca Jiul, răcoros
Și-ți pune-o pernă doldora de vise / Să-ți fie somnul dulce și frumos
În zori când pleci și-ai casei sunt la muncă, / Oriunde pleci, spre răsărit sau vest,
Să ai la drum, găsești pe masă, pusă, / Și-un sfert de lună dintr-o pâine-n țest."

LOCUINȚA

"Casa este adăpostul în care se nasc și mor generații în a căror

succesiune continuă se încheagă viața milenară a unui neam.
Ea a fost adăpostul și mărturia continuă a vieții familiale și
economice a păturii rurale; ea constituie, prin urmare, capitolul
cel mai însemnat din studiul civilizației noastre populare”.
Romulus Vuia
Nu deținem date concludente despre primele locuințe ale așezării vechi din zona Săliște,
însă având în vedere faptul, că primii ei locuitori au fost cetățeni romani și romanizați,
considerăm că și locuințele lor au avut un grad de confort mai ridicat decât locuințele
populației autohtone. Un argument care susține afirmația îl constituie resturile de cărămizi și
țigle, care se găsesc din abundență atât în zona "Săliște" cât și în zona "Fântâna de rezervă".
Mai mult, în această din urmă zonă au apărut și resturile temeliei din piatră de calcar a două
ziduri.
După retragerea romanilor, datorită scăderii condițiilor de viață, urmare a năvălirii
popoarelor migratoare, locuitorii băștinași au fost nevoiți să se refugieze în păduri, iar cei din
zona Săliște, în întinderile acoperite cu stuf din lunca Oltului, unde erau mai în siguranță. Aici
ei își construiau și amenajau adăposturi simple, uneori chiar îngropate, dacă solul permitea,
pentru a rezista mai ușor capriciilor iernii.
Când populația autohtonă s-a obișnuit cu popoarele migratoare, mai ales cu slavii, care au
rămas pe meleagurile noastre 4-5 secole, locuințele au fost formate din bordeie simple, având
în majoritate o singură încăpere cu o vatră de foc într-un colț pentru prepararea hranei.
Bordeiele erau acoperite cu paie sau cu stuf, peste care se punea un strat de pământ.
Este de presupus că în zona Săliște toate locuințele au fost îngropate, ca și cele din
așezarea Cacaleți din lunca Oltului în dreptul actualului sat Ordoreanca și cele din așezarea
Damuri (Potlogeni), situată la sud vest de satul actual Slobozia Mândra din Județul Teleorman.
Numai atunci când satele s-au strămutat în actualele poziții, au început să se construiască și
locuințe supraterane, concomitent cu cele îngropate.
Locuințele îngropate (tip bordei) sau semiîngropate s-au menținut în satele noastre până
în primele 3-4 decenii ale secolului XX. De altfel, ultimele case îngropate (bordeie) în
actualul sat Tia Mare au aparținut lui Ivan Bălașa (Duță) Magheru și lui Ilie I. Bălașa și au
existat până prin anul 1935; ambele locuințe erau situate pe malul Oltului, locul lor fiind
erodat de apele râului prin anul 1960. La fel, au existat locuințe îngropate și în actualele
poziții ale satelor Potlogeni și Doanca, de care vom vorbi la descrierea satelor respective .

214
 Descriind o astfel de locuință îngropată precizăm că groapa avea o adâncime de l,0 - 1,5
m, la început cu o singură încăpere în formă dreptunghiulară, săpătura având înclinare către
un capăt. Acoperișul era format din trestie, papură, paie sau coceni, așezați pe grinzi și bârne
de lemn peste care se punea pământ. Mai târziu, bordeiele s-au "modernizat”, cerințele de
confort fiind în creștere, ele au fost făcute cu mai multe încăperi.

Prima încăpere se numea gârlici, a doua încăpere era tinda, dormitorul sau soba, a treia
servea drept grajd pentru animale și a patra servea drept coteț pentru păsări. În pereții ultimei
încăperi erau săpate firide adânci pentru cuibare, care se chemau chițiboaice. Termenul de
chițiboaică nu mai apare în Dicționarul explicativ al limbii române moderne, dar în
dicționarele vechi, apare cu înțelesul de gaură în zid, prin care se aprinde soba; încăpere; un
fel de șopron, de pivniță, dar la străbunii locuitori ai satelor noastre mai avea și înțeles de
încăpere anexă locuinței supraterane care avea rol de cămară, dar și de magazie foarte mică și
joasă.
În tindă, dormitor sau sobă (precizăm că numai în zona Tia, tinda are semnificația de
cameră de locuit) exista pat de pământ acoperit cu rogojină, iar într-un colț era vatra pe care
ardea focul deschis pentru prepararea hranei și pentru încălzirea directă a încăperii (fără sobă).
Mai târziu vatra s-a amenajat în cameră separată și de aci se încălzea soba oarbă, care era în
camera de locuit. La ferestre, în loc de sticlă (de geam) se foloseau piei de animale bine
întinse, având lâna sau părul ras sau bășici (vezici) de animale bine întinse.
Pe timpul serii și la nevoie și noaptea, iluminatul artificial se făcea cu opaițul, folosind
seul sau untura. Pe pat acoperișul îl forma cerga de cânepă sau de lână sau direct cojoacele
mari din blană de animale.
Grinzile de la gârlici se sprijineau pe doi stâlpi care se numeau mârtaci și în toată locuința
ele erau aparente, având la fața vizibilă ornamente ce aveau la bază cercul magic solar, care
apăra atât locuința respectivă cât și pe membrii familiei de spiritele rele, care urmăreau pe om
la fiecare pas. Soarele era reprezentat printr-un cerc, simplu sau îmbogățit cu raze.

215
 La fațada principală a gârliclului cele două grinzi laterale se prelungeau în afară,
terminându-se prin forme de cap de animale (cal, lup, capră etc), iar la streașină mai toate
locuințele aveau ornamente, care imitau "colții lupului", obicei moștenit, probabil de la daci,
popor al cărui animal totem era lupul. În credința străbunilor noștri, colții lupului constituiau,
probabil, un spirit magic protector al întregii locuințe.
Cu toate acestea, viața în locuințele îngropate era exrem de grea, dar avea farmecul ei,
dovadă fiind faptul că a inspirat pe mulți poeți culți sau naivi, dintre care cităm pe Vasile
Militaru: "M-am născut într-un bordei / învelit cu paie,
Doinitor mi-a fost un tei, / Leagăn, o copaie" și pe poetul anonim ale cărui versuri
le-a cules Anton Pann : "Bordeiaș, bordei, bordei / Cu mârtăceii de tei,
Bordeiaș cu gura-n jos / Tu mă faci să vin pe jos .
Bordeiaș fără gârlici / Tu mă faci să vin pe-aici .
Bordeiaș cu gura-n vale / Tu mă faci să vin călare".
Mai târziu, viața progresând, au crescut pretenția și dorința sătenilor pentru a-și construi o
locuință mai confortabilă și primii care au construit-o au fost moștenii (locuitorii din partea de
nord a satului). În primul rând s-a trecut la locuințele supraterane, ce-i drept, totuși modeste.
Erau construite din pământ bătut, paiantă sau chirpici și acoperite cu stuf, coceni sau chiar
paie, ca mai apoi să se folosească la acoperiș țiglă sau tablă. O locuință se compunea, în
general, dintr-o primă încăpere ce se numea vatră sau ogeac, în care exista vatra de foc pentru
prepararea hranei. Din această încăpere se intra în camera de dormit (una singură) sau soba, în
care existau două paturi pe picioare (stâlpi bătuți în pământ). Pe un pat dormeau bătrânii, pe
celălalt familia tânără, ai cărei membri de obicei se culcau de-a latul patului, atunci când erau
mai numeroși .
Pe pat se găsea rogojina, de-a lungul patului la perete erau căpătâiele umplute cu paie sau
foi de porumbi, iar pentru acoperit se folosea cerga de cânepă sau de lână. La fațada
principală, acest tip de casă avea prispa lată de aproximativ 1,5 m și lungă cât întreaga
construcție, iar în spatele construcției era chițiboaica.
Tot în camera de locuit mai era soba oarbă, care folosea drept combustibil cocenii, paiele
și uneori torul sau tizicul care se prepara primăvara și vara din gunoi de grajd, presat apoi tăiat
felii și uscat vara la soare și depozitat la adăpost. Uneori tăiat în forme cubice sau
paralelipipedice torul sau tizicul se folosea și la construcții. Presarea (bătătorirea) torului se
făcea folosind instalația numită "țițeică" și era mai mult o sarcină a copiilor deoarece se jucau
activ. Tițeica era formată dintr-un ax vertical de lemn, introdus într-un butuc de roată de car

216
îngropat în pământ. La partea superioară a axului era o bară de lemn orizontală, prinsă la
jumătatea ei de axul vertical.

În jurul axului vertical se punea un strat de gunoi de grajd umectat. Copiii se prindeau
unul lângă altul de bara orizontală de o parte și de alta a axului vertical și se învârteau călcând
și presând gunoiul După ce se presa primul strat, se suprapunea un altul și se repeta
operațiunea. Când stratul presat avea grosimea de l0-12 cm, se tăia felii, se expunea la soare
pentru a se usca, apoi se depozita.
Pentru a se atrage copiii să lucreze la țițeică, prin rotație unul dintre ei se urca pe roată sau
pe axul vertical forfecat, ceilalți învârtindu-1.
Combustibilul obținut din gunoiul de grajd era foarte economicos și eficient deoarece
ardea mai mult mocnind, producând calorii suficiente.
Revenind la locuința cu prispă, trebuie menționat faptul că într-o încăpere de 16-25 mp
locuiau 4-8 persoane. Camera avea, de obicei, o singură fereastră, dar cu geam. Pardoseala era
din pământ, care periodic se spoia cu pastă de humă (argilă) pentru întreținere. Iluminatul se
făcea cu opaițul sau cu lampa de petrol.
La fațada principală, atât stâlpii de la prispă cât și streașina aveau ornamente diferite,
inspirate tot de la cercul solar și dinții lupului.
Ulterior la acest tip de casă s-a mărit spațiul, adăugându-se încă o cameră de locuit de
cealaltă parte a ogeacului, iar la prispă s-a construit un parapet fie din chirpici, fie din
cărămidă, fie din scândură, care avea o înălțime de aproximativ un metru.
În această a doua cameră se primeau oaspeții mai deosebiți și se țineau lada cu zestre a
gospodinei tinere și zestrea formată din ștergare, macaturi, lenjerie și uneori mobilă etc.
Este de remarcat faptul că deși erau două camere de locuit, pe timpul iernii toți, bătrâni,
tineri și copii, dormeau într-o singură cameră, iar pe timpul verii dormeau pe afară pe patul
așezat sub pomi sau prin șoproane ori pe prispă.
Odată cu trecerea timpului au evoluat și locuințele, urmărindu-se mărirea spațiului de
locuit și apoi a confortului.

217
 La casa cu ogeacul la mijloc și două camere laterale a dispărut prispa și a apărut așa-zisul
balcon în fața ogeacului, de dimensiuni reduse, în formă pătrată; la cele două camere laterale
s-au montat câte două ferestre, prin care primeau lumină suficientă. Acest tip de locuință a
fost aproape generalizat în deceniile patru și cinci ale secolului XX.
Aceste case erau acoperite cu țiglă sau tablă, cele cu acoperiș vegetal dispărând în
totalitate. Deși majoritatea erau construite din pământ bătut, chirpici sau paiantă, au început să
apară și casele construite din cărămidă arsă.
În interior, s-a renunțat la paturile pe stâlpi bătuți în pământ, iar rogojina a încetat să mai
fie dominantă; au apărut paturile din scânduri lucrate fie de meșterii tâmplari din sate, fie
chiar de respectivul gospodar (priciurile), precum și saltelele umplute cu paie. Pentru acoperit
au continuat să rămână cergile din lână. De asemenea, au început să apară, numai în unele
camere, pardoselile din scândură, dar cele din pământ erau predominante.
De prin anul 1960 confortul a sporit, apărând sau generalizându-se pardoselile din
scândură, mai ales din plăci aglomerate, mobila procurată din comerț (paturile având somiere
care înlocuiau saltelele cu paie), lumina electrică și dotarea tehnică a gospodăriei, ca urmare a
electrificării satelor: mașina de spălat, frigiderul, plita electrică pentru preparat hrana, aparatul
de radio, televizorul etc.
După deceniul al șaselea al secolului XX, deși populația satelor a scăzut, ca urmare a
plecării tinerilor la orașe în urma campaniei de industrializare a țării, locuințele s-au extins,
construindu-se sau amenajându-se încăperile alăturate casei inițiale, în care erau adăpostite
animalele înainte de cooperativizarea satelor. Aceste încăperi erau locuite de fapt de cei
rămași la sat; cele ale casei inițiale nu erau deschise decât la venirea preotului cu Crăciunul și
Botezul și în timpul vacanței celor de la orașe, deși erau frumos amenajate și bine mobilate.
În fața acestor noi încăperi amenajate, ulterior s-a construit și o așa-zisă sală, care a creat
fiecărei familii spațiu excedentar. Dacă această sală a rezolvat problema spațiului, a creat
dezavantajul lipsei de lumină naturală și de soare în încăperile locuibile și cum acolo unde nu
pătrunde soarele și lumina, nici sănătatea nu e la largul ei; probabil că evoluția ulterioară a
locuințelor în zonă va fi fără această sală, care este un apendice inestetic la frumoasa locuință

218
a Olteniei de șes. Chiar dacă sala este funcțională, dezavantajele pe care le prezintă, probabil
vor hotărî renunțarea la ea.

Locuințele de acest tip sunt construite din paiantă, chirpici sau cărămidă, având fațadele
tencuite, ornate simplu și cu colorit plăcut; acoperișul este din țiglă sau din tablă. Concomitent
cu extinderea spațiului locuibil, a sporit și confortul. În încăperi s-au generalizat pardoselile
din material lemnos și a apărut parchetul; sătenii au început să-și amenajeze bucătării separate
de camerele de locuit, instalații pentru apa caldă menajeră și băi, iar mobilierul modern s-a
instalat definitiv în toate locuințele; plapuma a înlocuit cerga, rămasă doar în amintirea
generațiilor bătrâne; au apărut pătuțurile de copii, precum și cărucioarele; troaca de altă dată

219
și legarea copiilor cu fașa, pentru a se deplasa pe rogojină atât cât le permitea patul, fără riscul
de a cădea, atunci când mama se ocupa de treburile gospodăriei, au devenit ceva de domeniul
incredibilului pentru actualele generații de locuitori ai satelor; frigiderul a înlocuit coșnița cu
mămăligă și brânză, agățată în cui, iar atât la copii cât și la adulți s-a generalizat pijamaua;
copiii mai mari dorm în camere separate și în paturi diferite.

Au început să apară instalațiile de apă curentă și canalizare, instalații cu captatori solari și

de biogaz pentru încălzirea apei menajere, iar dotarea tehnică a locuinței s-a completat,
dispărând diferența dintre locuința de la oraș și cea de la sate. Toate acestea sunt urmarea
electrificării satelor la care sătenii și-au adus o contribuție substanțială.
În deceniul al VIII-lea al secolului XX conducerea statului a impus la sate un tip de
locuințe cu construcții etajate care respectă foarte puțin, sau nu respectă deloc linia
arhitectonică tradițională din zonă. S-au făcut proiecte de locuințe tip pe județe, fără să se aibă
în vedere faptul că arhitectura nu este specifică județului, ci unei zone care poate fi mai mică,

220
cum e cazul Județului Olt, care se întinde de la Dunăre până în zona subcarpatică și
arhitectura diferă.
Apreciem că aceste construcții de locuințe etajate tip vilă, vor însemna viitorul locuințelor
din zona noastră și vor conferi satelor un aspect orășenesc. Deși prezintă unele dezavantaje în
mediul rural, acolo unde cei care le locuiesc lucrează zi lumină în câmp, ele oferă mult spațiu
locuibil pe o suprafață de teren relativ redusă și oferă un confort sporit prin faptul că presupun
canalizare, rețea de apă curentă și încălzire centrală. Vor lua o mare dezvoltare atunci când
canalizarea și alimentarea cu apă potabilă vor fi rezolvate la nivel de comună. Este necesară
proiectarea acestor locuințe, dar trebuie să conțină și o mare bogăție de elemente ale
arhitecturii tradiționale locale.

221
 Tot în urma unor indicații superioare primite, în comună s-a construit cu participarea
locuitorilor, un bloc cu patru apartamente pentru specialiștii comunei: medici, ingineri,
profesori etc. Construcția nu și-a justificat necesitatea, deoarece nu a fost locuită niciodată.
Aceasta pentru că un apartament în construcție de calitate slabă și cu confort aproape
inexistent, nu putea să prezinte atracție pentru specialiștii ce urmau să se stabilească în
comuna în care gospodărirea și ridicarea nivelului de trai au fost complet neglijate. Un
apartament cu instalație electrică pentru iluminat și pentru instalații și aparatură electrocasnică
într-o comună, adesea deconectată de la sistemul energetic pe motiv de economii, nu putea să
intereseze pe nimeni.
Aceste apartamente la nivelul anului 1992 au primit o altă folosință - birouri pentru
cooperația de consum și oficiul de poștă și de telefoane.
Analizând locuințele din actuala poziție a satelor comunei de-a lungul anilor, înțelegem
progresul) pe care l-au făcut locuitorii lor din anul 1935, când încă se mai locuia în case
îngropate și semiîngropate (bordeie), până în anul 1980 (45 ani), când se locuia în case etajate,
cu parchet, cu sobe de teracotă, uneori chiar cu încălzire centrală, cu baie și sistem de
încălzire a apei menajere, mobilate și dotate cu toate elementele tehnice. Acest progres a fost
făcut într-o perioadă foarte grea pentru țărănime, perioadă în care munca pe care o depuneau
în agricultura socialistă era foarte slab remunerată.
Explicația progresului constă în hărnicia oamenilor, în ambiția lor recunoscută, de a se
depăși și de a se autodepăși. Creșterea confortului locuințelor sătenilor este și urmarea
cultivării raționale a curților și grădinilor, cât și a faptului că majoritatea bărbaților și-au
schimbat locul de muncă, plecând din agricultură pe șantierele de construcții, unde obțineau
banii pe care-i investeau în modernizarea și dotarea locuințelor.
S-ar putea considera progresul sătenilor noștri ca fiind rezultatul celor aproape cinci
decenii de comunism. O astfel de apreciere ar fi o eroare, deoarece țărănimea din alte state cu
resurse naturale mai modeste, dar care nu a trecut prin perioada de comunism, a făcut
progrese mult mai mari. Aceleași mari progrese le-ar fi făcut și sătenii noștri, dacă viața
socială, economică și politică a țării ar fi evoluat în mod normal, fără să treacă prin perioada
socialistă.

VESTIMENTAȚIA, PORTUL POPULAR

"Ne trage rândul a pomeni de portul, care acum
portul stătătoriu ca numele și ca limba nu iaste" .
Miron Costin (sec. XVII)
Îmbrăcămintea sătenilor noștri a fost în trecut foarte simplă și comodă, ceea ce le-a
permis să facă marile eforturi la munca câmpului; avea o croială largă, era călduroasă pe timp
de iarnă și răcoroasă pe timpul verii. În general, lenjeria se baza pe țesături de bumbac și chiar
de cânepă (în timpuri mai grele ) și de lână pentru îmbrăcămintea groasă. Caracteristica
importantă a acesteia consta în faptul că era lucrată în casă. Foarte rar țăranul din satele
noastre își procura articole de îmbrăcăminte de la oraș și atunci când o făcea, gospodina își
atrăgea dezaprobarea vecinelor. Nu se cumpăra decât în mod excepțional pânza albă numită
"americă", preferându-se pachetul cu bumbac "coton" importat de negustori din Egipt, din
care femeile își țeseau în casă pânza necesară după priceperea și gustul fiecăreia.
Era un motiv de satisfacție și de laudă pentru fiecare gospodină atunci când urzea pe
gardurile curților și trecătorii le făceau urarea locală de "aștezău", urare pe care nu am găsit-o
în nici un dicționar al limbii române, dar credem că are înțelesul de "să fie într-un ceas bun",
ea răspunzându-le cu mândrie "mulțumesc dumitale; să dea Dumnezeu". La fel, motiv de sa-
tisfacție era pentru gospodină atunci când, pe timpul iernii și numai până la Santoader, când
femeia avea timp de țesut, veneau vecinele să-i vadă argeaua (țesătura din război).
Prin priceperea ei, femeia din Tia, Potlogeni sau Doanca țesea în război pânză și ștergare
cu alesături de o rară frumusețe și chiar stofe din lână l00 % cu modele luate de la stofele

222
englezești. Și toate acestea le făcea seara târziu sau dimineața până la ziua, la lumina lămpii
cu petrol, în liniște și cu grijă să nu-și trezească copiii, care dormeau sub cergă.
Tot în casă și în aceleași condiții se țeseau sacii și cerga de cânepă, necesară transportului
de cereale la oraș, cerga de lână pentru acoperit, precum și abaua din care se confecționau
ipingele, șubele și pantalonii groși pentru bărbați.

Nu există un alt loc în țară în care gama țesăturilor făcute de gospodină în război să fie
atât de largă ca în sudul Olteniei! Dar unde în Oltenia mai găseai, ca în zona Tia, țesături
făcute începând de la aproape invizibilul fir de borangic, extras cu măiestrie de Baba Gurdina
de pe gogoșile viermilor de mătase, crescuți în casă tot de gospodine și terminând cu cea mai
groasă aba lucrată din lâna oilor, crescute uneori tot în casă ? Unde în alt loc și-au cultivat
oamenii pe ogoare cămășile și izmenele, așa cum au făcut-o sătenii noștri în timpul războiului,

223
când nu s-a mai putut importa bumbac și a trebuit să-1 însămânțeze pe puținul pământ pe
care-1 aveau?
Trecând la descrierea vestimentației, trebuie arătat de la început că aceasta diferea în
trecut de la ziua de lucru la ziua de sărbătoare. Este necesar să descriem atât vestimentația
(îmbrăcămintea) de zi cu zi, care își are individualitatea și specificul său, cât și portul
(costumul) popular care exista în trecutul de până acum 60-65 ani.
La băieți, pe timp de vară încă de la vârsta de 3-4 ani vestimentația era compusă din
izmene largi, care pentru comoditate și menajarea gospodinei, erau lucrate fără fund și fără
bârneț, băiatul având legată pe talie o sfoară pe care-și răsucea izmenele. Această sfoară fiind
rezistentă și durabilă, de multe ori rămânea strâmtă pentru că băiatul se dezvolta .
Peste izmene purta o cămașă lungă care în zilele de sărbătoare era cu cusături (râuri) la
mâneci și la poale, cămașă care la talie se încingea cu o curea sau bete țesute în casă. Pe cap
purta o pălărie de paie sau cumpărată de la oraș (de fetru). Umbla desculț exceptând ocaziile
deosebite, când încălța teniși ori sandale de cauciuc.
Iarna, peste cămașă și izmene, băieții purtau pantaloni cu bufă din aba țesută în casă,
zăbun (flanelă) gros împletit de mama sau de bâta, ori lucrat la mașina de tricotat (la presă),
peste care puneau un pieptar sau cheptar din blană de miel (piesă formată doar din două părți,
piept și spate, care se încheiau pe laturi cu nasturi confecționați din iră). Mai târziu acest
pieptar a fost înlocuit cu strâmtarul, confecționat de cojocar tot din blană de miel, dar avea și
mâneci. Pe cap purtau căciulă din blană de miel, uneori "mare cât o zi de post", iar în picioare
purtau ciorapi de lână împletiți într-un cârlig de muma sau bâta și sandale de cauciuc (gumari)
ori opinci cu nojițe.
Fetele pe timp de vară purtau cămașă lungă cu mâneca largă, având cusături - altiță,
musculițe, râuri etc, atât la mâneci cât și la piept și gât; uneori la poale avea dantelă cu colțuri.
Peste cămașă purtau fustițe din țesături de casă, iar picioarele erau neîncălțate.
Pe timp de iarnă fusta era mai groasă, uneori tricotată, iar peste cămașă purtau ilicul
împletit “într-un cârlig” din lână chiar multicoloră, apoi zăbunul (flanela); pe cap purtau
basma sau broboadă pe măsura lor, iar în picioare aveau ciorapi de lână împletiți în cinci
cârlige și sandale de gumă.
În măsura în care fetele creșteau, își făceau îmbrăcăminte mai îngrijită, apărând mai multe
cusături (râuri) de la poale la tulpanul de pe cap etc, iar băieții urmăreau să fie mai eleganți,
purtând curele peste cămașă, pulovere tricotate la mașină și căciuli din blană de calitate
superioară și cu vârful mai mare (mai bărbătești).
De menționat, că atât băieții cât și fetele dormeau pe timpul nopții în lenjeria de corp pe
care o purtau ziua.
Bărbații, pe timp de vară purtau cămașă lungă, izmene largi, pălărie, de obicei din paie; în
picioare nu încălțau nimic. Peste cămașă unii dintre ei puneau un brâu roșu sau alb (cicic)
țesut în casă, în care-și țineau amnarul și tabachera cu tutun și foiță, din care-și făceau țigări.
Tot la brâu, pentru că nu aveau buzunar la izmene, motiv pentru unii de a face haz de olteni,
mai purtau briceagul (ceacheia). Alții peste cămașă puneau la talie o curea simplă. Pentru că
bărbații dormeau și ei noaptea în aceeași lenjerie de corp în care lucrau ziua, desfăcând numai
cureaua, aceasta a devenit inspirația unei glume, care se face la adresa oltenilor. Se spune că
dimineața când se trezește olteanul, îi spune soției: "Fă, nevastă, dă-mi cureaua să mă-
mbrac !". Pe timp de iarnă peste cămașă și izmene bărbații purtau pantaloni de aba țesută în
casă, zăbunul tricotat de mână sau la mașină (presă) peste care puneau pieptarul (cheptarul)
din blană de oaie lucrat la unul din cojocarii satului.
În picioare purtau ciorapi groși împletiți într-un cârlig și opinci cu nojițe din toval,
procurate de la oraș sau confecționate în sat din piele de porc. Pe cap purtau căciula de blană
de miel. În zilele friguroase (cu ger mare) bărbații, peste strâmtare, purtau ipingele din aba
țesută în casă, confecționate la croitorii specialiști din sat sau cojoace lungi din blană de oaie
confecționate la meșteri cojocari. Ovidiu, poetul exilat la Constanța, descria astfel în
"Tristele" costumația dacilor, pe care am moștenit-o în mare parte și noi.

224
 "Atunci, de frig, barbarii / Își pun pe ei cojoace,
Își pun ițari; / nu-și lasă decât obrazul gol".
Femeile purtau pe timpul verii cămașă cu mânecă largă formată din ciupag și poale. Era
confecționată, de obicei simplu, fără cusături. O a doua piesă era fusta țesută în casă, vopsită
într-o singură culoare, în mod obișnuit cu lulachi.
În Tia, specialistă în vopsirea cu lulachi a fibrelor textile (de bumbac) sau a țesăturilor, era
Paraschiva lui Florea Cristea (Răcelescu), care-și făcuse din priceperea și măiestria sa un
renume dar și un nume, fiind cunoscută în satele din jur sub numele de Baba Paraschiva
Lulăchioaia. După ce afla nuanța solicitată de clientă ea prepara cu pricepere soluția, aplicând
pentru fiecare nuanță rețeta potrivită. Nu se cunosc cazuri de nemulțumire a vreunei cliente.
Reluând descrierea costumației femeilor, menționăm că pe cap ele purtau basmale subțiri sau
tulpane simple; nu purtau încălțăminte decât la intrarea în biserică, în bâlci și în oraș.
Pe timp de iarnă în afară de cămașa cu ciupag și poale, femeile purtau fuste groase, țesute
în casă sau tricotate, ilicul împletit de obicei într-o singură culoare, sobru, peste care punea
zăbunul împletit în casă sau mai târziu, tricotat la mașină (presă). Pe cap, purtau barișul,
tulpanul mai închis la culoare sau testemelul, procurat din comerț, ori broboada împletită
manual. În picioare purtau ciorapi groși împletiți în cinci cârlige și opinci cu nojițe (în trecutul
mai îndepărtat) sau sandale de cauciuc (gumari) în trecutul mai apropiat.
Vestimentația descrisă s-a purtat până în timpul celui de-al doilea război mondial. O
caracteristică pe scurt a acestei vestimentații era aceea că aproape în totalitate era lucrată în
casă de fiecare gospodină, aceeași care lucra alături de bărbat, la cele mai importante munci
ale câmpului. Se apela la croitori sau cojocari, numai pentru confecționatul ipingelor, șubelor
și pantalonilor bărbătești și pentru confecționatul pieptarelor, strâmtarelor, căciulilor și
cojoacelor mari. Celelalte, inclusiv cusutul lenjeriei, treceau prin mâinile aceleași gospodine;
numai foarte rar se apela la croitoresele din sat.
După cooperativizarea agriculturii, din cauza lipsurilor și a situației precare a sătenilor
noștri, în îmbrăcămintea de zi cu zi a lor, nu a mai rămas nimic cu specific local,
vestimentația fiind în totalitate procurată din comerț. Aceeași persoană purta lenjerie de corp
lucrată la Brăila, haină confecționată la Jibou, pantaloni confecționați la Vaslui, încălțămintea
lucrată la Mediaș sau la Jimbolia, iar pălăria la Timișoara. În acest fel sătenii au devenit
“manechini” pentru reclama produselor diferitelor întreprinderi de confecții și de încălțăminte
din țară.

Costumul popular
"Atât fetele cât și femeile măritate caută a-și ridica farmecul prin
împodobire. Deasupra unei lungi cămăși brodată cu mătase sau fire
de aur fals, pe care o poartă în sărbătorile principale, ele atârnă
înainte și înapoi două bucăți de stofă de lână, totdeauna însă de
culoare roșie, albastră sau galbenă, având o tivitură lată cusută
cu fire de lână multicoloră". - Fr. Grisellini
Despre portul popular din satele comunei noastre, din păcate, trebuie să vorbim numai la
trecut pentru că după cel de-al doilea război mondial nu s-a mai purtat și rar se mai găsesc
prin gospodării unele piese din nestematele portului nostru popular, care peste hotarele țării
sunt admirate și uimesc pe cei care le văd.
În satele comunei nu a luat nimeni inițiativa de a achiziționa pentru o colecție, fie ea chiar
personală, principalele piese, care compun și individualizează costumul popular din zona
noastră. Numai cine nu și le amintește pe Baba Floarea Aprodu (Boata), Leana Dinuț (Sâr) ori
Anica Nuțu (Irindea) care se purtau în poale și boscele zi de zi până prin anul 1955 și pe
Tudor Sincu (Boboc), care în fiecare duminică dimineața îmbrăca nădragii, cămașa cusută și
pieptarul încărcat cu cusături și mergea la biserică, nu înțelege la ce frumuseți au renunțat
locuitorii satelor noastre.

225
 Până în ajunul celui de-al doilea război mondial, în fiecare iarnă și primăvară fetele își
coseau o cămașă nouă, pe care o îmbrăcau la Paște, zile în care la biserică sau la hora din sat
se purta numai costumul popular.
De foarte multe ori cămășile se coseau numai noaptea, pentru a nu li se fura modelul de
alte fete, fiecare dorind ca să aibe o cusătură unicat. Era o mare plăcere să mergi în zilele
Paștelui la hora satului, unde fetele, flăcăii, copiii și chiar bătrânii îmbrăcați în costume
populare, formau o adevărată grădină de flori.

“Era frumoasă de nespus / În portu-i de la țară”, Șt. O. Iosif, “Bunica”

“Fetele-s numai de aur / Poartă străluciri de zori

Parcă-s zâne-n portul nostru / Parcă-s toate numai flori”,
V. Carianopol, “Îndemn”

226
227
 Acest obicei s-a menținut până prin anul 1940, după care oamenii îmbrăcați în costum
popular, au apărut din ce în ce mai rar. În ultimele două-trei decenii frumosul costum popular
de la noi s-a îmbrăcat numai de copii la școală, la ocazii festive, dar și acesta cu multe
improvizații.
Dar cel mai mare rău care s-a produs în vestimentația sătenilor, a fost apariția unor
articole de îmbrăcăminte care nu au nimic comun cu țara noastră. Este un sacrilegiu să joci la
hora satului Rustemul, Alunelul, Sârba sau Hora dreaptă, având ca îmbrăcăminte costumele
blue-jeans (blugi) lansate și purtate de îngrijitorii de vite de peste ocean. Odată cu renașterea
țărănimii satelor noastre, va renaște și costumul popular, atât de admirat de străini. Pentru
realizarea acestui lucru, un rol deosebit îl au dascălii satelor.
Descrierea sumară a costumului popular local. Costumul pentru tânăr era compus din
piesele:
Cămașă albă cu mânecă strânsă lângă palmă (manșetă) și prinsă cu nasture;
Cojoacă încărcată cu cusături din lână în mai multe culori. Cusăturile au mai mult modele
florale și geometrice;
Bete din lână multicoloră, țesute în casă; au modele geometrice;
Nădragi din dimie sau aba albă cu găitane (garnituri negre);
Încălțămintea era formată din opinci ou nojițe (în trecutul mai îndepărtat), din ghete sau
pantofi negri procurați din comerț.
Costumul pentru fată și femeie tânără era compus din piesele:
Maramă albă cu alesături mărunte, țesută în casă din borangic sau mătase obținută de la
viermii de mătase;
Ciupag de cămașă din pânză albă cu cusături (muscă, altiță și râuri) pe umeri, pe piept și
pe mâneci;
Poale largi din pânză albă cu cusături mai simple la partea de jos. Uneori poalele la partea
de jos se terminau prin colțuri mici;
Boscele (boccele) în spate și în față (două bucăți) țesute și alese (țesute cu alesături) în
casă; aveau fondul roșu ori negru, iar alesăturile sau cusăturile aveau modele florale,
geometrice și chiar zoomorfe sau antropomorfe. Uneori peste boccele se punea vâlnicul, țesut
în casă din fire subțiri de lână multicoloră și croit în cloș.
Costumul pentru un bărbat matur era compus din următoarele piese:
Cămașa din pânză albă, lungă până sub genunchi, având la gât, la mânecă, la umeri și
uneori la piept, cusături și alesături din ață albă, puțină broderie; cusăturile la cămășile
bărbaților erau în culori și în modele mai discrete decât la cămășile femeilor;
Izmene lungi și largi din pânză albă, având la partea de jos o broderie simplă;
Brâul lat sau cicicul cu fond de culoare roșie, țesut în casă din lână în fire subțiri;
Pe cap se purta căciulă neagră sau pălărie din fetru sau chiar din paie;
În picioare se purtau ghete sau pantofi negri (în trecutul mai apropiat).
De remarcat că izmenele la partea inferioară și cămașa la mâneci și la partea inferioară
aveau dantelă îngustă terminată în colțuri. Se impun câteva considerațiuni în legătură cu
costumul popular.
În perioada interbelică costumul popular se numea costum sau port național. Într-adevăr
costumul a fost creat de popor, de țăranii care formau poporul, dar el are caracter național,
deoarece este propriu numai națiunii române și face parte din cultura noastră națională; nu
există un alt costum care să reprezinte națiunea sau statul român decât costumul popular
românesc. În perioada interbelică drapelul național se arbora aproape numai la ziua națională
a României. La Tia nu a existat zi națională a României fără arborarea drapelului țării și fără
ca elevii școlii din sat să îmbrace costumul popular (național) și să poarte stegulețe tricolore.
În unele zone din țară îmbrăcarea costumului popular (național) de către majoritatea
sătenilor mai este și în zilele noastre asociată cu arborarea drapelului național.
Ceea ce noi numim acum costum popular sau național, nu este altceva decât vestimentația de
zi cu zi a înaintașilor noștri. În Bucovina și Maramureș sunt întâlnite persoane (mai în vârstă)

228
care se poartă în costum popular în fiecare zi. La Tia până în deceniul al patrulea al secolului
nostru se întâlneau femei, care se purtau în flecare zi în cămașă (ciupag și poale, uneori cu
cusături, alteori simple) și boscele și bărbați în cămașă și nădragi. Oamenii aveau mai multe
costume, dar erau formate toate din piese populare, cele pe care le îmbrăcau la ocazii, fiind
mai deosebite.
Cojoaca încărcată cu cusături de lână multicoloră, care a pătruns mai târziu în costumul
popular de la Tia, era o piesă care argumenta starea de bogăție a fetei de măritat. Atât pentru
fată cât și pentru părinții ei, cojoaca încărcată era un motiv de mândrie și uneori era
comparată cu salba de galbeni (de aur): "Nu are galbeni, dar are cojoacă încărcată", era
expresia care se folosea nu de puține ori la adresa tinerei gata de măritat.
Vorbind despre ornamentația costumului popular din zona Tia, se pot face unele
observații. În primul rând remarcăm că aceste ornamentații sunt făcute pe baza motivelor
florale, geometrice, zoomorfe, antropomorfe etc. Decorațiunile cu aceste motive apar nu
numai pe piesele de îmbrăcăminte, ci și pe ceramică, pe lăzi de zestre și de păstrare a
produselor cerealiere, pe vase și tacâmuri din lemn etc.
Astfel spirala apare pe cojoacele, strâmtarele și pieptarele care se purtau în trecutul nu
prea îndepărtat, dar și pe vasele (ceramică) vechi din cultura Vădastra și pe cele din ceramica
modernă.
Bradul, simbolul tinereții veșnice, apare pe cojoace și zăvelci (boscele), pe căpătâiele
țesute, pe perne și pe ștergare dar și pe ceramica veche și modernă. Valul apare pe cămășile
cusute și pe ștergare, pe perne și pe căpătâie, pe cojoace, pieptare și strâmtare, dar și pe
ceramică și cofițele de apă.
Arborele vieții apare pe zăvelci, dar și pe ceramică, iar hora apare pe poalele cămeșilor,
pe zăvelci, pe cojoace și ștergare, dar și pe ceramică.
Soarele apare pe cojoace, pe căpătâie și pe perne, dar și pe lăzile de zestre și pe cele
pentru păstrarea produselor cerealiere (lacre) și pe cofițele de apă; mai era reprezentat pe
grinda centrală a casei.
Calul, apărătorul gospodăriei împotriva duhurilor rele, apare pe perne și căpătâie, dar și la
casele îngropate, la prelungirea grinzilor laterale de la intrarea în gârlici. Cucul,
privighetoarea, cocoșul și alte păsări apar la partea inferioară a poalelor de la cămăși, dar și pe
perne și căpătâie, pe ceramică și uneori pe creasta de la acoperișul caselor. Vase sau vaze cu
flori apar pe fețele de pernă, pe căpătâie și chiar pe covoare. Pe brâie și bete apar formele
geometrice. Aceleași figuri geometrice apar și pe covoare.
Demn de remarcat este faptul că imitarea dinților de lup, animalul totem al dacilor apărea
la ornamentele de la streașină caselor, dar și la partea inferioară a poalelor de la cămeșile
femeilor și a izmenelor bărbătești. Se știe că dacii se numeau ei înșiși lupi sau se considerau
puternici, feroci și iuți ca lupul. Prin purtarea colților de lup, oamenii considerau că
împrumută unele forțe de la animal și vor fi protejați împotriva duhurilor rele.
Costumul popular și în general cusăturile, alesăturile și țesăturile se făceau de către fete
tinere înainte de a se mărita, în vederea acestui eveniment. În trecut, era obiceiul ca la
căsătorie fata să aibe o ladă de zestre, cu conținut cât mai bogat și mai variat. Ii, cămăși cusute
și boscele, vâlnice pentru ea, cămăși, izmene și uneori nădragi pentru viitorul bărbat (soț),
căpătâie, perne, covoare (macate) și ștergare pentru viitoarea ei casă, cadouri (cămăși și perne
cusute, ștergare și macate) pentru viitorii nași, viitorii socri și alte rude apropiate ale soțului.
Când fata își cosea ia sau cămașa, ea visa cât va fi de frumoasă când o va îmbrăca; când
cosea cămașa de ginere, pe care de foarte multe ori nici nu-1 cunoștea, fata și-1 imagina, îl
visa și-1 dorea a fi un Făt-Frumos; când ajutată de mamă, țesea în război căpătâiul cu alesături,
îl visa și-1 imagina pe cel cu care va împărți acel căpătâi. De aceea, costumul popular,
cusăturile și alesăturile înmănuncheau toate visele și toate vibrațiile inimii celei ce le lucra, iar
lada de zestre conținea respirația și uneori lacrimile fetei gata de măritat.
În satele comunei Tia Mare nu s-au reținut și nu cunoaștem numele unor meșteri artizani,
în afară de Gore Răcănel din Potlogeni, care contra a doi-trei lei cosea, uneori chiar pe loc

229
pălăriile de paie ale băieților și bărbaților din Tia și Potlogeni prin anul 1936 și de Tudor
Aprodu (al Boatii), care-și confecționa singur fluierele, cavalele și cimpoaiele cu care cânta.
O altă caracteristică a costumului popular românesc, din care face parte și cel din zona
noastră, este frumosul și îmbinarea potrivită a culorilor, deși cele care le combinau nu aveau
cunoștințe de cromatică. Datorită acestor caracteristici costumul popular românesc a cules
multe aprecieri din partea străinilor, aprecieri din care redăm pe cele făcute de istoricul de artă
și esteticianul francez Henry Focillon: "Pretutindeni unde se vorbește limba Română, o mare
artă s-a manifestat din totdeauna prin opere rafinate și robuste. Vigoarea ei izvorăște din
străvechiul și permanentul contact cu pământul și muncile aspre, care-i zămislesc rodnicia;
rafinamentul ei din calitățile native ale unui popor ales. Această artă posedă fecunditate și
bucurie, posedă gust. Gustul țăranului român este o alegere între bogății, alegere absolut
instinctivă, pe care nu o dictează și nu o călăuzește niciun principiu academic. El vine din
profunzimile vieții, este susceptibil la educație, dar educația nu-1 realizează, este un dar al
zânelor. De aceea păstrează totdeauna ceva feeric".
Pe lângă Henry Focillon, sunt mulți specialiști străini care apreciază costumul popular
românesc, dar succesul mare îl obține costumul nostru la festivalurile internaționale de folclor,
unde el este apreciat de mii și mii de spectatori stăini. Aceștia înțeleg gustul rafinat al țăranilor
care îl crează, gust care, așa cum menționează și esteticianul francez, este absolut instinctiv.
Costumul popular care a existat în satele noastre și care se pare că se va pierde sub
oblăduirea generației noastre, s-a bucurat și el de același gust rafinat al creatorului. Dacă a
fost păstrat de-a lungul secolelor de oameni care nici nu erau conștientizați de necesitatea
păstrării lui, noi suntem datori să salvăm ceea ce a mai rămas și intelectualitatea satelor
trebuie să înceapă activitatea organizată pentru revivalizarea lui. Moștenitorii celor care au
păstrat costumul popular suntem noi, dar moștenitorii noștri nu vor avea ce să primească de la
noi, dacă continuăm să fim indiferenți și pasivi. Țărăncile satelor comunei trebuie să
reînceapă cusăturile pe pânză, țesutul boccelelor, vâlnicelor și al maramelor; pentru ca fetele
lor, îmbrăcându-le, să fie adevărate zâne.

MĂSURAREA TIMPULUI

"Cu mâine zilele-ți adaogi / Cu ieri viața ta o scazi

Și ai cu toate astea-n viață / De-a pururi ziua cea de azi".
M.Eminescu - Cu mâine zilele-ți adaogi
Din vremurile cele mai vechi omul a simțit nevoia de a măsura timpul și a-1 împărți în
unități, pentru a-și putea organiza mai bine viața. Când spunem secundă, minut, oră, zi,
săptămână, lună, an, nu facem altceva decât să numim unitățile de timp, stabilite de om în
mod științific. La fel, când spunem o clipă, o viață de om, la puterea nopții, la chindie sau la
vărsatul zorilor etc, ne referim tot la unele etape ale trecerii timpului, de data aceasta ele fiind
stabilite de om nu riguros științific, ci pe baza aproximării.
În vorbirea lor, oamenii din satele comunei noastre, când își povestesc anumite fapte pe
care trebuie să le fixeze în timp, le raportează la perioada unor personalități istorice, acestea
fiind pozitive sau negative. S-au folosit și se folosesc expresii ca : "după Cuza", "înainte de
Antonescu” sau "pe vremea lui Ceaușescu". Uneori raportarea se făcea la unele evenimente
istorice, creându-se expresii ca : "înainte de a veni nemții", "parcă intraseră rușii în țară" (când
cel ce povestește nu-și amintește cu precizie) dacă ceea ce povestește s-a petrecut înainte sau
după evenimentul istoric) sau "după primul război mondial". Alteori sătenii își raportează
povestirile la fenomene naturale, auzindu-se expresiile : "după ciuma lui Caragea", "înainte de
inundații" sau "după cutremur" etc. Sărbătorile religioase constituie de asemenea repere în
timp la care-și raportează oamenii povestirile lor : "înainte de păresimi’ "după rusalii", "după
Santoader" sau "înainte de Samedru" etc.

230
 Împărțirea timpului în unități științifice s-a făcut în urma multor măsurători astronomice,
pe baza cărora s-au stabilit anumite norme și s-au încheiat diferite convenții internaționale.
Dar și împărțirea populară a timpului pe baza aproximării este urmarea unor observații,
pe care le-a făcut omul tot asupra bolții cerești pe care apar soarele, luna, stelele, constelațiile
care au aceeași înfățișare și aceeași mișcare ciclică pe firmament. El, omul a constatat că toate
acestea sunt neschimbate și doar poziția lor se modifică; aceste constatări le-a folosit pentru a
împărți timpul în unități, care să-i servească la organizarea activității sale.
Mișcarea de rotație a pământului (în jurul axei sale) a împărțit timpul în "timp diurn”(ziua
lumină) și timp nocturn” (timpul nopții).
Timpul diurn (ziua lumină), au stabilit strămoșii noștri să-1 înceapă "dis de dimineață",
expresie care arată începutul zilei lumină, chiar dacă soarele încă nu a răsărit.
Urmează "a răsărit soarele", fenomen care din cauza formei rotunde a Pământului, nu
apare pe tot globul la aceeași oră. Începând cu răsăritul Soarelui, omul a folosit acest astru
central al sistemului nostru planetar și numai pe el, la împărțirea timpului diurn, precizând că
poziția lui pe bolta cerească este aceea care marchează unitățile de timp.
Urmează în vorbirea populară de la noi "chindia mică ceea ce corespunde poziției
Soarelui la aproximativ orele l0.
Următoarea etapă este "amiaza", "namiaza", "namiaza mare", "prânzul", "în toiul zilei"
ori "în plină zi", ceea ce corespunde poziției Soarelui la zenit, poziția cea mai înaltă a Soarelui
pe bolta cerească, apogeul înălțimii lui, adică la orele 12-13.
De la amiază Soarele începe să scadă, să coboare pe bolta cerească și când se află la
jumătatea drumului între amiază și apus, oamenii spun că este "chindia mare", pentru ca
atunci când Soarele trece sub linia orizontului (nu se mai vede din cauza curburii pământului)
să spună: "apusul sau scăpătatul Soarelui", fenomen care încheie timpul diurn.
Odată cu "scăpătatul soarelui", înceta orice activitate în curți (oboare) și grădini, iar
păsările și animalele erau hrănite pentru seară. Pe timpul verii în câmp de asemenea înceta
activitatea și muncitorii se îndreptau spre case .
Apusul soarelui era momentul după care nu se mai cerea nimic la vecini, dar nici nu se
mai scotea nimic din casă, iar focul trebuia să fie aprins în vatră, existând părerea că după
apusul soarelui încep să acționeze pe afară forțele răului, vrăjitoriile și farmecele.
Timpul nocturn, de asemenea, a fost împărțit de om în mai multe părți nu atât de precise
ca cel diurn și aceasta datorită lipsei unui astru de talia Soarelui, care să parcurgă, să se
deplaseze pe tot timpul nopții pe bolta cerească.
În vorbirea oamenilor noștri se auzeau foarte des și încă se mai aud expresiile : "pe
amurg” sau "în amurg", "s-a înnoptat", "e miezul nopții", "în plină noapte" sau "în toiul
nopții", "se îngână ziua cu noaptea", "se luptă ziua cu noaptea", "se crapă de ziuă", "se varsă
zorile", "s-a luminat".
Aceste expresii sunt etape în trecerea timpului nocturn, marcate sau apreciate după
anumite semne observate pe bolta cerească sau după anumite fenomene constatate de om în
natură.
Precizăm că zorile nu sunt altceva decât reflectarea luminii soarelui pe bolta cerească,
înainte ca acesta să apară deasupra liniei orizontului.
Vărsarea zorilor este momentul începerii activității în gospodărie și la câmp, pentru că
apariția lor este dovada că forțele răului, ale întunericului au fost învinse de forțele benefice .
În sezonul agricol, ivirea zorilor îi surprindea pe gospodarii satelor noastre pe drum spre locul
de arat, de secerat sau, nu de puține ori, îi surprindea chiar pe postată, la tă-lat coceni sau la
alte operațiuni agricole.
Pe timpul verii, dar mai ales pe timpul toamnei, când ziua lumină era mai scurtă și
muncile agricole erau mai aglomerate, oamenii satelor erau nevoiți să lucreze și noaptea. Din
această cauză ei și-au luat ca repere de orientare în timp, luna, luceafărul de ziuă și unele
constelații dintre care amintim carul mare (ursa mare), carul mic (ursa mică), Cloșca sau cloța
cu pui (pleiada), rarița etc. Poziția acestora pe bolta cerească era determinanta în începerea

231
activității oamenilor și în trecut, foarte des, se auzeau îndemnurile: "Hai, că rarița e sus", "hai,
că cloța e spre chindie", "hai, că uite carul mare e înspre răsărit" sau "hai, nu mai sta, că
luceafărul e sus", iar uneori : "hai, că luna e la namiaza și putem tăia cocenii până se
luminează" etc.

În afară de poziția lunei, a stelelor și a unor constelații pe bolta cerească și mai ales pe
timp noros, oamenii satelor noastre foloseau, pentru orientarea în timp, unele semne și
fenomene din natură (care au constituit un adevărat orologiu natural.
Un element al acestui orologiu l-a constituit cocoșul, oamenii observând că această pasăre
cântă la ore fixe. Pentru precizia în timp cu care cânta, din cele mai vechi timpuri și până în
evul mediu, cocoșul a fost folosit în mai multe armate, printre care și cea romană, pentru
schimbarea santinelelor pe timp de noapte, iar în țara noastră nu era nicio stână de oi, care să
nu aibe un cocoș, tocmai pentru a anunța scurgerea timpului, cu precădere pe timpul nopții.
Prin cântatul său, cocoșul arată cel puțin trei momente principale ale nopții - miezul nopții,
trei ore înainte de ziuă și când se crapă de ziuă (la vărsarea zorilor).
De altfel, poetul George Coșbuc în poezia intitulată "În zori" îi cântă pe cocoșii cântători
ai timpului care trece:
"Dar din aripi bat cocoșii, / Răscolind văzduhul mut
Albe-ntâi și tot mai roșii / Zorile-și-ntind lucoarea,
Din zăvoi privighetoarea / Iarăși... a-nceput".
Pentru a înțelege mai bine versurile, trebuie amintit că înainte de a cânta, cocoșii bat din
aripi și că privighetoarea este pasărea care cântă pe tot timpul nopții.
În urma unor observații făcute pe bolta cerească la Tia Mare, redăm poziția unor stele și
constelații la anumite date calendaristice și la anumite ore nocturne.

232
 Poziția lunii, a constelațiilor și a stelelor a fost înscrisă în tabel pe baza aproximărilor
făcute pe bolta cerească, fără a se fi făcut măsurători precise; deci tabelul este orientativ.
Explicația fenomenului "cântatul cocoșilor" nu se cunoaște, deși specialiștii au emis mai
multe teorii, dar niciuna nu a fost unanim recunoscută.
În zona Tia Mare fenomenul "cântatul cocoșilor" se deplasează în timp și spațiu de la
nord la sud, aceasta constatându-se după o observare cu multă atenție făcută de la distanță, la
est sau vest de sat. Se va observa deplasarea rapidă a cântatului cocoșilor de la Cilieni spre
Doanca, indiferent că este vorba de cântatul de la miezul nopții, de cel de la orele 3 sau de cel
de la ivirea zorilor.
O altă remarcă ce se mai poate face, este aceea că “Ceasornicul viu al nopții”, care este
cocoșul, își menține același orar de cântat, fără a-1 modifica după ora oficială de iarnă; așadar,
cântă numai după ora oficială de vară.

233
 În zona Tia se mai spune, dar fără convingere, că și măgarul, cel mai desconsiderat
animal, ar anunța ora exactă. Nu se poate proba cu argumente această părere, pentru că fiecare
exemplar are ora lui, spre deosebire de cocoși care toți au aceeași oră .
Timpul necesar pământului pentru a face un înconjur complet Soarelui este numit "an",
care în limba latină are semnificația de inel, cerc, ciclu. Anul a fost împărțit în patru
anotimpuri, determinate de poziția pământului față de soare. Începuturile anotimpurilor se
numesc: Echinocțiul de primăvară (21 martie) constituie începutul primăverii astronomice;
ziua este egală cu noaptea, Solstițiul de vară (21 iunie). Este începutul verii astronomice și e
ziua cea mai lungă a anului, Echinocțiul de toamnă (23 septembrie) constituie începutul
toamnei astronomice; noaptea este egală cu ziua. Solstițiul de iarnă (21 decembrie) constituie
începutul iernii astronomice; este cea mai lungă noapte a anului. Aceste patru zile, care
constituie începutul celor patru anotimpuri, sunt marcate de unele fenomene naturale, în spe-
cial de manifestări deosebite ale unor animale. Amintim aci sosirea anuală a berzelor, care are
loc în jurul datei de 21 martie, ziua echinocțiului de primăvară. În vorbirea localnicilor în
fiecare an s-a auzit și încă se mai aude expresia: "sunt blagoveșteniile sau Buna Vestire (25
martie), trebuie să fi venit berzele". Fenomenul se petrece cu precizie, deși uneori timpul este
destul de rece pentru aceste păsări migratoare.
Cu câtă bucurie sunt îmtâmpinate berzele la sosire - începe un nou ciclu biologic (de viață
animală și vegetală)—și cât de discretă și neobservată este plecarea lor spre țările calde după
6 august (Schimbarea la față) în fiecare an!
Solstițiul de vară este marcat de cuc, această pasăre despre care se spune că în jurul datei
de 21 iunie se înneacă cu țepi de orz copt sau răgușește din cauza cireșelor (după o altă
versiune) și nu mai poate cânta, din care cauză se transformă în uliu. În satele noastre se știe
că această pasăre cântă din jurul datei de 25 aprilie (Sfântul Gheorghe) până în jurul datei de
29 iunie (Sfinții Petru și Pavel).
Echinocțiul de toamnă este marcat de intrarea insectelor și reptilelor în pământ, la 14
septembrie (în imediata apropiere a echinocțiului), când (se spunea în trecut) pentru aceste
vietăți se închide pământul până la 9 martie (măcenici) sau 17 martie (Sf. Alexie - patronul
insectelor). De aceea mai în trecut și în zona noastră, după 14 septembrie (Ziua Crucii) era
interzis a se mai omorî șerpii care se mai găseau ieșiți din pământ, susținându-se că, chiar și
cei veninoși după data de 14 septembrie, devin inofensivi.
Solstițiul de iarnă este marcat de sărbătoarea Crăciunului, când se sacrifică porcul, în ziua
sau în jurul zilei solstițiului. În trecut porcul se sacrifica în ziua de Ignat, la 20 decembrie.
Tot în trecut, solstițiul de iarnă mai era marcat și de sărbătoarea Filipilor de iarnă,
perioadă caracteristică împerecherii (cățelirii) lupilor.
Mai supraviețuiesc puțini bătrâni în satele comunei, care își amintesc de obiceiul de a nu se
arunca tăciunii stinși (cărbunii) la gunoaie în perioada solstițiului de iarnă, deoarece îi găsesc
lupoaicele care umblă prin curți, îi mănâncă, intră în călduri, se împerechează și se înmulțesc
lupii. Tot mai puțini sunt bătrânii care-și amintesc că lupoaicele se împerechează (se cățelesc)
cu deosebire la Treisfetite (Sf.Trei ierarhi 30-31 ian) și Stretenie (2 februarie), mai ales dacă
au găsit cărbuni și i-au mâncat. Dar s-au defrișat pădurile din lunca Oltului, au dispărut lupii,
bătrânii au plecat și obiceiurile s-au uitat.
Anul a mai fost împărțit, arbitrar în 12 luni dintre care șapte au 31 zile, patru luni au 30
zile, iar februarie are 28 zile, dar din patru în patru ani are 29 zile. În afară de denumirea
științifică oficială lunile au mai primit o numire populară pe care o redăm:
Ianuarie - Ghenar (Gerar) Iulie - Cuptor
Februarie - Făurar August - Gustar
Martie - Mărțișor Septembrie - Răpciune
Aprilie - Prier Octombrie - Brumărel
Mai - Florar Noiembrie - Brumar
Iunie - Cireșar Decembrie - Andrea

234
 Înainte de anul 1919, începutul lunii calendaristice coincidea cu apariția pe bolta cerească
a lunii noi, căreia oamenii satelor îi spuneau ’’Crai Nou". La observarea ei, copiii îi cântau:
"Lună, lună nouă, / Taie pita-n două, / Și ne dă și nouă. /Ție jumătate, / Mie sănătate". Cu
mulți ani în urmă considerându-se că la luna nouă se înnoiește răul și se prind vrăjitoriile, erau
interzise unele activități. Astfel, nu se însămânța pentru că sămânța n-ar fi încolțit; nu se
puneau cloștile pe ouă, deoarece puii ar fi fost lunatici și n-ar fi trăit, nu se făceau nunți,
deoarece familiile respective nu s-ar fi bucurat de sănătate, de armonie și belșug și nu ar fi
avut copii. În anul 1919 statul român a renunțat la calendarul iulian, adoptând calendarul
gregorian, când ziua de 1 aprilie a devenit 14 aprilie, iar Biserica Ortodoxă Română a făcut
același lucru în anul 1924, când ziua de 1 octombrie a devenit 14 octombrie.
În satele comunei Tia Mare și în prezent se mai vorbește de calendarul vechi (stilul vechi),
mai ales când se referă la unele sărbători bisericești și la așa zisele babe (primele nouă zile ale
lunii martie), spunându-se că la 14 martie încep babele vechi (românești).
Anul a mai fost împărțit în 52 săptămâni, fiecare având șapte zile, al căror nume a fost
inspirat de la numele unor planete:
Luni - Luna Joi - Jupiter
Marți - Marte Vineri - Venus
Miercuri - Mercur Sâmbătă (Saturnalia) - Saturn
Duminică - Ziua Domnului (Dumnezeu)
Ultimele zile ale săptămânii au primit de la oameni și de la biserică anumite caracteristici.
Astfel, miercuri și vineri, (în trecut și luni) erau zile de post. Duminică este ziua în care nu se
lucrează și se fac nunți; în trecut nunțile se făceau și în ziua de joi. Mai în trecut nu se lucra
după apusul (scăpătatul) soarelui, marți seara și sâmbătă seara sau erau interzise anumite
activități: cusut, țesut, tricotat etc. La fel, miercuri, vineri, și duminică nu se frământa pâine,
fiind rău de secetă în anul următor. Trebuie amintit că și în satele noastre oamenii au acordat
în trecut mai multe zile unor sărbători. Astfel Crăciunului i-au acordat trei zile, Paștelui, trei
zile plus săptămâna patimilor (premergătoare Paștelui). Rusaliilor le-au acordat o săptămână,
iar Babelor (Babei Dochia), nouă zile, care coincid cu măcenicii. Celorlalți sfinți Biserica și
apoi sătenii le-au acordat câte o zi. Pentru măsurarea riguroasă a timpului, omul a inventat
ceasul, aparat de format și precizii diferite .
În satele Tia Mare, Potlogeni și Doanca înaintea celui de-al doilea război mondial existau
foarte puține ceasuri și cum radioul și televizorul care să anunțe ora oficială lipseau, ceasurile
existente erau potrivite foarte aproximativ, după poziția Soarelui pe bolta cerească .
În ultimele decenii, mai în fiecare gospodărie există câte un ceas, iar aparatele de radio și
televiziune, de asemenea existente în fiecare gospodărie, anunță la intervale foarte mici, ora
oficială. Ceasul de mână este purtat de toți tinerii și el nu mai constituie un motiv de mândrie
decât pentru copii, atunci când îl primesc cadou. Existența ceasului a făcut ca orientarea în
timp a oamenilor, folosind soarele și stelele de pe bolta cerească sau manifestările unor
animale (cocoș, măgar, cal, lup, reptile, insecte etc) să aparțină trecutului și generațiilor, care
s-au dus.

PROGNOZAREA VREMII
"Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură)
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,
Și porcul umblă tot cu paiu-n gură"...
G. Topârceanu - Plouă

Omul fiind în raport direct cu natura prin munca lui și prin câștigarea existenței sale, deci
viața lui depinzând de aceasta, el, omul, a fost preocupat de prognozarea vremii. Pentru a-și
organiza activitatea deseori el și-a pus întrebarea: "cum va fi vremea ?" sau după ce și-a

235
stabilit o anumită acțiune pentru viitor, a lăsat o doză de neîncredere în realizarea ei, punând-o
sub rezerva stării timpului exprimată prin acel : "Numai vremea să ne lase" .
Dar salutul pe care și-1 fac oamenii locurilor noastre și nu numai ei, exprimat prin: bună
dimineața, bună ziua, bună seara sau noapte bună, nu are el la bază tot preocuparea omului
pentru starea timpului și urarea pe care o face aproapelui său de a avea un timp bun
(dimineață, ziuă, seară, noapte) pentru a-și realiza ceea ce și-a propus sau pentru a se odihni?
În dorința lui de a cunoaște dinainte starea vremii, pentru a-și organiza mai bine
activitatea, omul a făcut de-a lungul anilor unele observații în natură, asupra bolții cerești,
asupra unor fenomene atmosferice, asupra comportării unor viețuitoare, asupra comportării
organismului propriu și a observat că acestea au legătură directă cu starea vremii, fie în
momentul respectiv, fie într-un viitor apropiat. Concluziile pe care le-a tras, le-a transmis la
generațiile care au urmat și acestea le-au confirmat și chiar le-au completat.
Locuitorii satelor comunei Tia Mare nu au făcut excepție de la regulă și au ținut și ei
seama în activitatea lor de unele semne naturale, care descifrate fiind, indicau cum va fi
vremea în viitorul apropiat sau mai îndepărtat.
Astfel, sătenii urmăreau cu nerăbdare apariția pe bolta cerească a lunii noi (Craiul nou).
Dacă ea apărea cu colțul în jos, se aprecia că timpul va fi ploios în luna calendaristică ce
începea în acea zi, iar dacă luna apărea cu colțul în sus, se aprecia că timpul va fi secetos.De-a
lungul anilor această constatare a oamenilor s-a confirmat suficient, pentru ca să se mențină
până în zilele noastre. Pe timpul primăverii mai ales, dacă la apus (la scăpătat) soarele era
colorat în roșu aprins și în jurul lui, cerul era luminat tot în roșu, cum altfel nu se putea, a
doua zi bătea vântul, iar dacă soarele apunea într-un cer înnourat, într-un viitor apropiat, urma
să plouă. În vorbirea, mai ales a bătrânilor satelor noastre și în anii pe care-i traversăm, se mai
aud expresiile: "trebuie să bată vântul că aseară la scăpătat, soarele a fost roșu" sau "trebuie să
vină ploaia pentru că aseară la scăpătat s-a uitat soarele îndărăt" (a apus Soarele în nori iar pe
bolta cerească spre înapoi se mai vedeau, printre nori, unele raze) .
Presiunea atmosferică :
În timp de iarnă dacă fumul de la coș se va ridica drept în sus, vremea va fi frumoasă, iar
dacă imediat după ieșirea din coș, fumul va lua o direcție oblică sau se va împrăștia în toate
părțile, vremea se va înrăutăți (va fi ninsoare sau ploaie), spunea vorba din bătrâni. Acest
fenomen are explicație științifică, fiind pusă în legătură cu presiunea atmosferică. Când
presiunea este crescută, fumul se ridică drept în sus, iar când presiunea atmosferică este
scăzută, fumul se împrăștie. Chiar și soba indică viitoarea vreme. Dacă tirajul e redus (dacă nu
trage), presiunea atmosferică e redusă și deci vremea va fi rea și invers.
În timpul verii adesea se auzea expresia: "a tras sarea, înseamnă că o să plouă". Rar s-a
întâmplat să nu se confirme această constatare făcută de oameni. Fenomenul este pus tot în
legătură cu presiunea atmosferică și cu vaporii de apă din atmosferă, care sunt mai numeroși
atunci când presiunea atmosferică este mai redusă. Cum sarea este higroscopică, atrage
vaporii de apă din atmosferă și se umezește. Fenomenul se observa la câmp, când se umezea
nu numai sarea ci și cârpa în care se păstra, dar și acasă când cu o zi înainte de a ploua, se
umezea din interior către exterior chiar și tiuga (tigva), în care se păstra pe vremuri sarea de
bucătărie.
Presiunea atmosferică și comportamentul unor insecte.
În timpul verii era un motiv de bucurie pentru oameni, în perioada secetoasă, când
observau că o colonie de furnici a plecat în deplasare sau era agitată, știindu-se că ploaia este
iminentă. În corpul furnicilor găsindu-se acidul formic (HCOOH), care conține două molecule
de oxigen, atrage numeroșii vapori de apă din atmosfera bogată dinaintea ploii și din cauza
combinației chimice aceste harnice insecte sunt mai agitate și pleacă în deplasare.
Comportamentul animalelor.
Schimbarea vremii din bine în rău și invers este anunțată atât ziua cât și noaptea de
meteorologul natural al omului care este cocoșul. Așadar, cocoșul anunță prin cântat atât
trecerea timpului, cât și schimbarea vremii, însă el își anunță propriul cântat prin bătaia din

236
aripi, ca și cum s-ar bate cu pumnul în piept, avertizând că va face o bravură. Cine din satele
noastre nu a observat că după câteva zile cu ploaie, cocoșii cântă aproape în cor și imediat
norii se răsfiră și apar primele raze de soare? Sau în plină zi cu soare, cocoșii cântă luându-se
la întrecere și după câteva ore își fac apariția norii groși, încep tunetele și apoi ploaia?
Tot cocoșul din gospodărie mai anunță prin cântatul său și pe musafirul, care va sosi în
curând. În zona noastră se spune și azi: "cântă cocoșul în prag, va veni cineva la noi" .
Mai întotdeauna și această prevestire a cocoșului a fost confirmată, deși explicația
științifică a fenomenului nu se cunoaște, poate că nici nu există.
George Goșbuc, poetul țărănimii și al vieții de la țară, în poezia "Iarna pe uliță",
referindu-se la larma copiilor ne spune: "Gură fac ca roata morii / Și de-a valma se pornesc /
Când prin gard se gâlcevesc / Vrăbii gureșe, când norii / Ploi vestesc". Este numai o formă
poetică sau și gâlceava vrăbiilor este prevestitoare de ploaie? Se pare că da, deși în zona
noastră nu am găsit pe nimeni, care să confirme zicala.
Tot din familia păsărilor, pițigoiul (ferăstrăul) este cel care anunță schimbarea vremii, cu
multă precizie. Este necesar ca să-i fie înțeles cântatul pentru că, atunci când anunță timp urât,
el cântă a jale, ca un plâns, așa cum cântă greierul lui Topârceanu la mijlocul lunii octombrie,
iar când vremea se anunță frumoasă, cântatul lui e vesel, în salturi și sugerează bucurie.
Diferența cântatului la pițigoi în funcție de starea vremii, se constată cu multă ușurință
primăvara, atunci când timpul este capricios și schimbător. La Tia, Potlogeni și Doanca mai
sunt bătrâni, care înțeleg și tălmăcesc cântatul pițigoiului și-l iau în considerație, stabilind cu
precizie starea timpului pentru viitor.
Dar tot în zona satelor comunei și nu numai aici, cine anunță vremea secetoasă mai bine
decât prigoria ? De ce se spune "mă frig de sete ca prigoria"? Se știe că această pasăre nu bea
decât apă de ploaie, iar pe timpul secetei, prin cântatul său cere apă pentru a-și potoli setea. Și
în cântatul ei sunt nuanțe diferite, care anunță că se menține seceta sau că, în curând va veni
ploaia.
Toamna târziu, înrăutățirea vremii și apropiata venire a zăpezii era și încă este prevestită
de ciori. Coloniile de ciori pleacă în deplasare, zburând aproximativ în coloană, într-o sin-
gură direcție, la înălțime mai mare decât în oricare alt zbor. Uneori își mai opresc deplasarea
și fac, zburând aproximativ în cerc,un fel de dans, croncănind fiecare, după care își reiau
deplasarea în direcția inițială. Nici aceste păsări, cam neagreate de om, prin zborul lor, nu i-au
înșelat pe locuitorii satelor în prevestirea venirii zăpezii .
Și în anii noștri se aude în vorbirea, mai ales a oamenilor în vârstă, expresia: "se scaldă
rațele, trebuie să plouă". Este aceasta o expresie fără acoperire ? Sigur că nu, deoarece
observațiile făcute de oameni de-a lungul anilor au dus la concluzii reale. Cine din satele
noastre nu a asistat la acest fenomen, admirând chiar și considerând comportamentul acestor
păsări (iau apă din troc, se spală pe gât și pe corp, bat din aripi și încep să alerge aproximativ
în jurul trocului) ca un joc, ca un dans al bucuriei pentru ploaia,care va veni în curând. Ele se
bucură pentru că, sunt păsări cărora le place apa, iar spălarea și jocul lor au fost tălmăcite de
oameni,ca fiind prevestitoare de ploaie, confirmate de foarte multe ori de atmosferă .
Nu numai păsările prevestesc schimbarea vremii, ci și mamiferele. Toamna târziu când se
apropie zăpada, în ajunul zilei în care va ninge, porcul este acela care prin comportamentul lui
anunță ninsoarea. Dacă este lăsat liber (deschis) el strânge din curte paie și alte resturi
vegetale și le duce în cocina sa, chiar dacă aceasta e pregătită pentru iarnă. Nici acest animal
nu s-a înșelat niciodată în aprecierea venirii zăpezii și oamenii locurilor noastre vorbesc cu
certitudine de iminența venirii zăpezii, atunci când îl surprind pe porc, pregătindu-și cotețul
pentru timp friguros.
Dar nu ne este la toți cunoscută zicala: "se spală pisica, trebuie să plouă" ? Aceasta este
tot o constatare făcută de oamenii noștri, în urma observării acestei blânde feline care zgârie
rău. Dacă expresia se menține și în timpurile noastre, rezultă că ea a fost confirmată de
realitate. Alte animale care prevestesc vremea, dar care se referă nu atât la schimbarea ei, cât
la asprimea iernii sunt rozătoarele, șoarecii și șobolanii de câmp.

237
 În fiecare an, spre toamnă se întâlnesc în lanurile de graminee spontane sau cultivate,
mormane de grăunțe acoperite cu pământ, care nu sunt altceva decât adevărate cămări pentru
iarnă ale rozătoarelor.
Oamenii au observat că cu cât densitatea și conținutul acestora este mai mare, cu atât
iarna este mai aspră și mai de durată. În zona noastră se auzea concluzia oamenilor, izvorâtă
din constatările făcute asupra mișinilor (cum se spune la Tia). Aceasta mai în fiecare an este
confirmată de asprimea iernii. Mai trebuie menționat că sunt și oameni care au barometrul
corporal, care-i ajută să prevadă schimbarea vremii. Este vorba de reumatici și de cei care au
avut unele afecțiuni ale aparatului respirator. Ei, cu 1-2 zile înainte de schimbarea
(înrăutățirea) vremii, simt acest fenomen, fie prin dureri ale articulațiilor, fie prin respirația
mai greoaie. Și aceasta trebuie pusă tot în legătură cu modificarea presiunii atmosferice.
Dar în locurile noastre și nu numai aci, oamenii nu au fost preocupați numai de a cunoaște
din timp schimbarea vremii, ci și de a ști cum va fi anul următor, atât din punct de vedere al
precipitațiilor atmosferice, cât și din punct de vedere al belșugului .
În acest scop ei își confecționau în fiecare an (în noaptea Anului Nou) un calendar
meteorologic din 12 coji de ceapă, fiecare reprezentând o lună calendaristică. În fiecare coajă
punea câte o granulă de sare. A doua zi se verifica și în foaia în care se găsea apă (din sucul
cepii) rezulta că luna respectivă va fi bogată în precipitații, iar în lunile reprezentate de foile
în care nu s-a colectat apa, se prevedea seceta. Acest calendar meteorologic se confecționează
și în anii noștri, pentru a satisface curiozitatea oamenilor.
Pentru a ști dacă anul următor va fi roditor, oamenii însămânțau, într-un vas pregătit din
timp cu pământ fertil, tot în seara Anului nou, un număr fix de boabe de grâu. Se urmărea câte
fire de grâu răsăreau și în câte zile de la însămânțare. În funcție de rezultatele constatate, se
trăgeau concluzii asupra bogăției rodului în noul an.
Odată cu electrificarea satelor au pătruns radioul și televizorul, iar sătenii noștri, mai ales
generațiile tinere, au început să neglijeze fenomenele naturale, care-i informau asupra
schimbării stării timpului și ascultă prognozele, întocmite pe baze științifice și transmise de
meteorologi; numele legendarului meteorolog Nicolae Topor, care a uimit pe specialiștii din
întreaga lume prin confirmarea prognozelor sale, făcute pe termene din ce în ce mai lungi, era
cunoscut și de către copiii satelor noastre prin anii 1970-1980.
Cu toate acestea, având în vedere că meteorologii noștri întocmesc prognoze pe arii mai
întinse, iar satele noastre nu au în apropiere o stație meteorologică, fenomenele naturale care
se observă chiar în zona noastră, încă mai trebuie luate în seamă.
Trecând în revistă multiplele metode de prognozare a vremii, folosite în trecut, înțelegem
că străbunii noștri, deși neștiutori de carte, au fost licențiați în biometeorologie, prognozând
vremea cu multe reușite, bazându-se pe comportamentul propriului organism și pe
comportamentul altor viețuitoare.

MĂSURĂRI, CÂNTĂRIRI, EVALUĂRI

Tot pentru a-și organiza viața, omul a simțit nevoia unor unități de măsură, de greutate, de
capacitate, iar atunci când el a trebuit să-și ducă surplusul de produse la piață, a avut nevoie
de o monedă pentru a înlocui schimbul de mărfuri. Toate acestea au fost necesare și pentru a-
și evalua rezultatele muncii sale.
În satele noastre, străbunii și-au adoptat și ei unități de măsură, de greutate și de
capacitate, unele specifice numai zonei de sud a țării, altele fiind comune întregii țări sau fiind
chiar internaționale.
Le vom analiza în cele ce urmează pe toate câte ne sunt cunoscute.
a) Pentru lungimi și distanțe

238
 1.Șchioapă. Este reprezentată de distanța, cuprinsă între vârful degetului arătător și vârful
degetului mare de „la mână, când cele două degete sunt depărtate la maximum, (distanță de
aproximativ 18-19 cm. În vorbirea curentă a oamenilor din sate se aud și în zilele noastre
expresiile : - de-o șchioapă, cât o șchioapă.
2.Palmă. Este reprezentată de distanța cuprinsă între vârful degetului mare și vârful
degetului mic de la mână, când acestea sunt depărtate la maximum. Pentru că nu sunt egale
toate palmele, s-a adoptat în mod oficial distanța medie dintre cele două degete astfel: - În
Muntenia = 24,581 cm; În Moldova =27,875 cm. Localnicii folosesc și astăzi în mod simbolic,
fără să precizeze distanța reală, expresiile : - de-o palmă, o palmă de loc.
5.Pas. Este materializat de distanța, cuprinsă între vârful piciorului din față și vârful
piciorului din spate, acestea fiind depărtate în cursul mersului obișnuit, distanță de
aproximativ 35-40 cm. Expresii folosite : - la fiecare pas, la tot pasul, ambele însemnând că
se găsește sau întâlnește pretutindeni
4.Stânjen. Măsură de lungime folosită înainte de introducerea sistemului metric. Se
întrebuința mai mult la măsurarea lemnelor de foc, dar și la măsurarea terenului. În Muntenia
era stânjenul lui Șerban Vodă, împărțit în opt palme a l0 degete și acestea fiecare a l0 linii.
În zona noastră stânjenul este egal cu doi pași, vârfurile picioarelor fiind depărtate la
maximum, cel care măsoară trebuind să țină mâinile la spate pentru a putea îndepărta bine pi-
cioarele. Lungimea oficială a stânjenului: - în Muntenia = 1,96 m, -în Moldova - 2,23 m, la
lemn de foc = 8 steri. Expresii auzite în sate : - dă cu stânjenul. Este folosită atunci, când
cineva având defect, merge șchiopătând.
5. Ster. Unitate de măsură pentru volum, egală cu un metru cub, folosită la măsurarea
(facerea cubajului) produselor forestiere (silvice) stivuite .
6. Poștă. Unitate de măsură pentru distanțe, folosită în trecut, egală cu circa 10 km (după
dicționarul enciclopedic ilustrat I.Aurel Candrea), iar după Micul dicționar enciclopedic egală
cu : - 19,7 km în Muntenia, - 22,3 km în Moldova. Expresii auzite în sate: cale de-o poștă, cal
de poștă - folosită la adresa unei persoane, care merge (aleargă) mult. Acestea au fost măsuri
folosite înainte de introducerea sistemului metric.
7.Metru. Unitate de măsură introdusă în țară prin, adoptarea legii introducerii sistemului
de măsuri, greutăți, capacități și cubaj metrice votată la 15 (27) septembrie 1865 și aplicată
începând cu data de 01 ianuarie 1866 (pe vremea Domnitorului A.I. Cuza).
Metrul, de-a lungul anilor, a primit mai multe definiții dintre care reținem pe prima din
1791: metrul este a zeceamilioana parte din lungimea meridianului terestru și ultima datată
din 1960: metrul este măsura egală 1.650.765,73 lungime de undă în vid ale radiației, care
corespunde tranziției atomului de Kripton 86 între nivelele energetice 2p10 și 5d5.
Metrul etalon se păstrează la Sevres (Franța). Metrul a fost adoptat cu subdiviziunile lui,
din care cel mai important este centimetrul = l/l00 m și supradiviziunile, din care cel mai
important este kilometrul = 1000m.
8. Kilometrul. Unitate de măsură pentru distanțe, egală cu l000 m (măsurați pe teren
plan). În vorbirea sătenilor noștri se mai aud și acum expresii, care se referă la distanțe fără
însă, a le defini, de exemplu : - o azvârlitură (aruncătură) de băț (piatră); cât o săritură de
broască; o alergătură bună; cât aleargă o cățea (o iapă) până crapă; șapte văi și o vale adâncă;
cât vezi cu ochii; până-n zări; cât nouă mări și țări etc.
b) Pentru agrimensură și suprafețe agricole
1.Stânjen - descris mai înainte .
2.Prăjină - veche măsură agrară, de 3 stânjeni, în Muntenia = 5,8995m, în Moldova=6,6900m.
Prăjina pătrată avea 9 stânjeni pătrați. În Muntenia, prăjina pogonească - 208,82 mp, în
Moldova, prăjina fălcească = 179,02 mp. Prăjina pogonească s-a folosit și în satele noastre
până pe la începutul secolului XX. Expresii auzite în sate: nu-i ajungi cu prăjina la nas. Se
spune despre oamenii mândri, care țin nasul sus.
3.Metru și metrul pătrat - descris mai înainte .

239
 4.Ar. Unitate de măsură pentru suprafețe agricole =100 mp; s-a folosit mai ales începând
cu perioada cooperativizării agriculturii.
5.Pogon, cu subunitățile sale: sfert de pogon, jumătate de pogon, trei sferturi de pogon.
Este egal cu 50 ari sau au 24 prăjini de câte trei stânjeni în lungime și șase stânjeni în lățime
=144 prăjini pătrate,=1296 stânjeni pătrați = 50ll,79 mp. S-a folosit ca unitate de suprafață
agricolă până la colectivizare.
6.Hectar. Unitate de măsură pentru suprafață agricolă, egală cu aria unui pătrat cu latura
de l00 m = l0.000 mp sau două pogoane În perioada agriculturii socialiste, suprafețele de
teren au fost măsurate exclusiv în hectare și în ari.
În vorbirea localnicilor se auzeau expresiile: o palmă de pământ = o suprafață mică, nicio
brazdă - se folosea mai ales atunci când vroia să exprime că, nu se dă sau nu se cedează nimic
din pământul care aparține unei persoane, nici o brazdă românească nu se uită ! = Această
expresia devenise un slogan, un leitmotiv în timpul celui de-al doilea război mondial, când
armata română lupta în răsărit, pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei. În acea perioadă
sloganul făcea referire la Ardealul de Nord, care era sub ocupație maghiară.
c)Pentru filatură și țesături
1.Jurubiță - scul mic de fibre textile sau de lână înfășurate în spirale, de o anumită lungime.
2.Scul. Legătură de fibre textile sau de lână, rășchiate în formă de colac pe rășchitor, care apoi
se deapănă pe ghem în vederea unor operații de prelucrare. Atât jurubiță, cât și sculul nu au o
mărime (lungime) bine precizată .
3. Cot. Unitate de măsură reprezentată de distanța de la cotul mâinii până la vârful degetului
mijlociu (după unele materiale) și până la încheietura mâinii (după alte materiale). Se
folosește la măsurarea țesăturilor. În Muntenia = 0,664 m sau 0,606 m, în Moldova = 0,657 m.
Expresii auzite în sate: a scoate limba de-un cot. Se spune atunci când cineva este extenuat în
urma unor eforturi depuse.
4.Ață mică. Unitate de măsură pentru urzeala unei țesături sau a natrei = 2 coți = 1,328 m.
5.Ață mare = două ațe mici = 4 coți = 2,656 m . Termenele de "ață mică" și "mare", ca unitate
de măsură, nu s-au găsit în nici un dicționar. Se pare că se folosesc numai în sudul Olteniei.
6.Lat de palmă l0 cm. Se folosește la măsurarea pânzeturilor (țesăturilor).
7.Dești (deget) 1-5 dește (degete) lățime.
8.Șchioapă - descrisă anterior.
9. Metru - idem.
d)Pentru înălțimi și adâncimi
1.Șchioapă - descrisă anterior.
2.Stat de om - înălțimea trupului unui om - 1,75 m
3.Metru - descris anterior.
În sate se aud și în zilele noastre expresiile: până la gâtul broaștei = înălțime foarte mică,
soarele se află la un stat de om, până în slăvile cerului - se sugerează o înălțime foarte mare.
Pentru marcarea adâncimilor (apei, noroiului sau gropii) se foloseau expresiile: până la
genunchi= 0,50m; până la brâu = 1,0 m; până la gât = 1,50m, până peste cap 1,75 m.
e)Pentru greutăți
1.Dram. Cea mai mică măsură de greutate = l/l00 dintr-o litră = 3 grame (în 1797).
Expresii: nu mai am nici un dram.
2.Litră. Veche măsură de greutate și de capacitate= l00 dramuri = 1/4 ocă. În zona satelor
noastre a fost folosită la măsurarea greutăților în trecutul mai îndepărtat. În unele părți ale
Olteniei (Gorj) termenul de "litră" a fost folosit și la indicarea suprafețelor agricole (o litră de
pogon = un sfert de pogon).
3.Ocă. În satele noastre i se spune oca sau ocaua. Veche măsură de greutate (la Tia era și
măsură de capacitate). Are 400 dramuri, adică 1,272 kg. Expresii: bețivului și dracu-i iese-n
cale cu ocaua de băutură, mai mare daraua decât ocaua sau nu face daraua cât ocaua (daraua
era ambalajul mărfii). Expresiile se foloseau atunci când marfa era puțină, în ambalaj mare și
când prețul mărfii era mai mic decât al ambalajului, marfa fiind puțină. L-a prins cu ocaua

240
mică. Se folosea la adresa celor care foloseau măsuri false și furau la gramaj. Domnitorul
Alexandru Dimitrie Ghica îi țintuia de ureche la stâlpul infamiei din piețe, pentru a-i vedea
toată lumea, pe cei prinși cu ocaua mică. Domnitorul A.I. Cuza a emis decrete care prevedeau
pedepse foarte aspre pentru cei prinși cu ocaua mică.
Odată cu sistemul metric s-au introdus:
4.Gram - unitate de măsură mică = l/l000 din kg.
5.Kilogram = l000 grame. În satele noastre se folosea noțiunea prescurtată de kil.
f)Pentru capacități
1.Dram. Măsură de capacitate = l/l00 dintr-o litră=0,00322 litri.
2.Țoi. Păhărel în formă de sticlă cu gâtul lung și îngust (strâmt), folosit la cârciumi pentru
servirea băuturilor alcoolice tari. Uneori i se mai spunea și dorobanț. Are 25-30 ml.
3. Cinzeacă. Măsură pentru vânzarea băuturilor alcoolice = 1/2 litră = 50 dramuri.
4.Bănicioară (în trecutul mai îndepărtat, bănicior, dublă sau baniță) = 20 1 sau 2 decalitri.
Expresii: banița cu care dai, cu aceea primești, adică, după faptă și răsplată.
5.Clondir. Sticlă cu gâtul scurt și strâmt = 1 litru.
6.Litră - descrisă anterior.
7.Litru - măsură introdusă odată cu sistemul metric, egală cu l000 ml. În satele noastre i se
spune mai mult kilogram sau kil.
8.Vadră. Localnicii susțin că are l0 oca. -vadra de Muntenia = 12,88 litri, -vadra de Moldova =
15,20 litri.
În satele comunei, vadra este materializată prin găleata de aramă, folosită la aducerea și
păstrarea apei de băut. În trecut, la căsătorie se urmărea ca fiecare fată să aibă incluse în
zestrea ei și două vedre (găleți de aramă), care erau o dovadă de bogăție a respectivei fete.
Expresii: I-a luat sau a dat vadra. Aceasta se spunea la căsătoria fetei cu un băiat din alt
sat. Pentru a putea ca mireasa să părăsească satul și să meargă la mire, acesta trebuia să dea
băieților (garanților) din satul miresii, o vadră de băutură, de obicei vin sau costul acesteia în
bani, un fel de vamă.
9.Deca = l0 litri. În trecut erau și încă mai sunt măsuri din tablă (vase) de l0 litri pentru
măsurarea lichidelor.
În vorbirea oamenilor sunt folosite expresii din care înțelegi că ei făceau și încă fac din
anumite vase unități de măsură. Astfel se spunea: am făcut trei damigene de țuică, înțelegând
că o damigeana are l0 1 sau am făcut un butoi de vin, precizându-se apoi câte vedre avea acel
butoi. Femeile când își împrumutau petrol lampant, foloseau termenul de "o sticlă de gaz” sau
"o lampă (lambă) de gaz", deși erau lămpi cu capacitatea diferită, dar când se înapoia petrolul,
se folosea aceeași măsură.
Dar oamenii își făceau și din unele organe sau părți ale propriului corp, unități de măsură
pentru capacitate. Expresiile "făcui sau mâncai o burtă de struguri, ori de cireșe" sau "baremi
să beau o gură de apă", nu acest lucru îl dovedesc ?
g) Pentru grăunțe și produse de morărit
1.Ocă - descrisă mai înainte .
2.Bănicioară (bănicior), baniță sau dublă - descrisă mai înainte.
3.Sac În trecut sacul avea capacitate variabilă, dar în jur de șase bănicioare.
Și pentru aceste produse omul s-a folosit de unele părți ale corpului, pe care le-a făcut
adevărate unități de măsură. Expresiile "aruncă o mână de mei la pui” sau "dă doi pumni de
boabe la porc" susțin ideea anunțată anterior. Tot ei, localnicii noștri și înaintașii lor, au mai
făcut și alte unități de măsură, cum sunt:
4.Ciur (ciurel) sau sită. Avea capacitate variabilă și se folosea mai ales la împrumuturile
de produse de morărit, avându-se grijă; ca acestea să fie înapoiate cu același ciurel. Expresii:
"cu ciurul cu care iei împrumut, cu acela să dai înapoi"
5.Găvan. Vas din lemn pentru manipularea și păstrarea grăunțelor și a produselor de
morărit. Are aproximativ 5 kg de grăunțe .

241
 6.Postavă și căpistere. Vas de lemn pentru păstrarea și manipularea grăunțelor și a
produselor de morărit. Capacitatea este variabilă în jurul a două bănicioare. De menționat că o
bănicioară de porumbi (conținutul ei în boabe de porumbi) cântărește 12-13 kg, iar cea de
grâu cântărește 15-17 kg. Tot la acest capitol trebuie să amintim că furajele și nutrețurile se
măsurau cu carul. Expresiile ce se auzeau în sate: două care de lucernă; trei care de paie; două
care de porumbi etc.- copsei trei țeste de turtișoare, de colaci etc, arată o unitate de măsură a
produselor de panificație, care este țestul, știindu-se câte turtișoare sau colaci încap sub un
țest .
h)Unități monetare (monede)
1.Para. Mică monedă turcească de argint = l/40 dintr-un leu vechi (înainte de 1797). După
alți autori - l/l00 dintr- un leu vechi. Expresii care circulă la oamenii satelor noastre în
legătură cu paraua: a nu avea nicio para = a fi sărac; până-ntr-o para = până la ultimul ban; a
nu face nicio para sau nici două parale = fără valoare; a face pe cineva de două parale = a
certa, a ocărî pe cineva; a lua pe cineva la trei parale = a cere cuiva socoteală pentru faptele
sale reprobabile; a face sau a nu face parale = a avea sau a nu avea valoare; a ști câte parale
face cineva = a cunoaște pe cineva; a nu face nici cât o para chioară = a nu avea valoare. Se
impune o explicație pentru paraua chioară. Până prin deceniul al patrulea al secolului XX prin
unele case din sat au existat niște monede găurite la mijloc, scoase din circulație. Acestea se
coseau la feșele copiilor, deoarece aveau și puțin argint care apăra pe copii de duhurile rele.
Presupunem că expresia "para chioară" trebuie pusă în legătură cu această monedă care,
pentru faptul că avea un singur orificiu la mijloc, era considerată, chioară. Este numai o
presupunere.
2.Centimă - monedă a cinci parale .
3.Galben. Nume dat mai multor monede străine de aur, care au circulat și la noi; au avut
valori diferite. Fetele din sat cu stare materială bună primeau de la părinți, în vederea
căsătoriei, salbă cu galbeni (de aur). O astfel de salbă avea până la l0-12 monede de aur cu
diametrul de aproximativ 3-4 cm .
4.Gologan. Monedă de aramă în valoare de l0 bani. Expresii: nu am niciun gologan= nu
am nici un ban; sunt sărac
5. Taler. Monedă austriacă suflată cu argint, care a circulat și la noi după anul 1718, când
Oltenia a fost anexată de Austria. Expresii: Taler cu două fețe = om fals, ipocrit. Expresia
trebuie pusă în legătură cu faptul că talerul, prin folosire își pierdea stratul de argint și apărea
la vedere stratul de metal inferior.
6.Ort. Monedă argintată germană și austriacă ce valora 1/4 dintr-un taler. Expresii : a dat
ortul popii = a murit. Expresia a plecat de la faptul că ortul era pe vremuri plata obișnuită
pentru slujba religioasă la o înmormântare.
7.Rublă. Monedă folosită în Rusia. A circulat și la noi mai mult în timpul Regulamentului
Organic; era de argint, din care cauză mai târziu toate monedele de argint au fost numite ruble.
Expresii: ia o rublă și doi sloți....
8.Leu. Monedă de argint care a circulat până în anul 1867, în valoare de 40 parale.
Denumirea vine de la Lowentaler (talerul cu figura unui leu (animalul) pe una din fețe.
Moneda a fost bătută în Țările de Jos și a circulat în Țările române în sec. al XVII-lea. În anul
1867 leul nou a devenit moneda națională în valoare de l00 bani, corespunzătoare francului
francez. În satele noastre, oamenii îi mai spuneau și "franc".
9.Pol. Monedă în valoare de 20 lei noi. I s-a spus pol după denumirea monedelor străine
care au circulat și la noi. Exemplul: polul francez, polul rusesc.
10. Ban. Monedă de aramă = l/l00 dintr-un leu nou. Cuvântul "bani" a devenit exponentul
bogăției, averii și el cuprinde în înțelesul său chiar și leii. De la acest cuvânt a derivat "bănet",
care exprimă o mare cantitate de bani.
Deoarece fiecare sătean al nostru știa încă de copil de la generațiile anterioare că "banul e
ochiul dracului", la adresa acestuia tienii, dămurenii și doncanii, în vorbirea lor, folosesc
multe expresii din care redăm: a strânge bani albi pentru zile negre = a face economii; a pune

242
bani la ciorap = a face economii, a fi zgârcit; banul la ban trage = bogatul acumulează bogăție;
de când ai bani, ai și dușmani = bogatul este invidiat; a trăi ca banul cel bun = a fi prețuit,
apreciat; a scoate pe cineva banii afară din casă = a fi bogat; pentru bani își vinde sufletul =
avarul; a umbla cu doi bani în trei pungi= a fi zgârcit; a arunca banii pe fereastră = a fi
risipitor, cheltuitor; a mânca banii cu lingura = a fi cheltuitor; banii strângătorului pe masa
cheltuitorului = se spune despre cineva care cheltuie banii nemunciți, moșteniți; banul e făcut
rotund; lesne se rostogolește este un îndemn de a folosi banii cu grijă; a fi doldora de bani = a
fi bogat; fecior de bani gata = se spune despre cineva care are mulți bani, îi cheltuie fălindu-se,
făcând extravaganțe; banul rău nu se pierde; banul nemuncit nu se prăpădește; a face sau a nu
face bani = a avea sau a nu avea valoare; a ști câți bani face cineva = a-1 cunoaște bine; bani
îndestui și cei proști pot avea, dar mintea-ntreagă puțini o pot păstra = la adresa celor care
arată neomenie; bani au și țiganii, dar cinste nu = la adresa necinstiților; banul pe om îl
orbește și sufletul rău îl spurcă = a nu fi lacomi; banul te bagă la fund, banul te scoate =
îndemn pentru a păstra în permanență banii; omul fără bani e ca pasărea fără aripi = îndemn
pentru a avea bani în permanență; a lăsa pe cineva în banii lui = a-1 lăsa în plata Domnului; a
renunța în încercarea de a corecta pe cineva.
11.Aspru. Monedă turcească de argint care a circulat și în țările române în secolele 15-19.
Satul și moșia Tiha au fost cumpărate de Mihai Viteazul pe 35.000 aspri.

ONOMASTICĂ, NUME DE FAMILIE, PORECLE ȘI TOPONIMIE

LOCALĂ

"Eu sunt Ion cel simplu / Ion, leagăn de pământ...

Strigați-mă pe nume / Mihai, Ștefan, Ioane
Nu mă cheamă Salomie, / Nici mi-e numele Mărie.
Pe mine mă cheamă Floare, / Cine mă iubește moare".
(vechi cântec popular)

Întotdeauna la stabilirea numelui unui nou-născut, părinții acestuia au ținut cont de unele
criterii, care diferă de la o zonă a țării la alta. Astfel, în unele zone ale țării copilul primește
numele ultimului decedat din familie, pentru continuitatea numelui acestuia și pentru a-și
aminti familia mai des de cel dispărut. În alte zone nou-născutul primește numele unuia dintre
bunici, iar în altele, copilul primește numele tatălui său, chiar dacă acesta este în viață .
În satele comunei noastre, din respect pentru nașii care au cununat pe părinții copilului,
nași care sunt considerați părinți de categoria a II-a, așa cum de altfel susține și biserica,
copilul trebuie să primească numele unuia dintre nași.
Pentru ca numele să aibă o mare durată în timp, în mod practic finii au urmărit să dea
copilului lor numele unuia dintre copiii nașilor și pentru ca nașii să fie legați mai mult de fini,
a devenit obiceiul ca, nașul al cărui nume îl poartă finul, să cunune pe acesta, atunci când el se
căsătorea. Aceste obiceiuri se practică și se respectă și în anii noștri.
Onomastica veche din zona noastră se caracterizează prin influențe străine, îndeosebi de
la slavi și de la bulgari. Nume ca Stancu, Stan, Petcu, Dobre, Iordan, Iorgu etc, întâlnite
frecvent în trecut la oamenii satelor noastre, sunt grăitoare în acest sens .
Tot în trecutul mai îndepărtat și mai ales atunci când copilul nu primea numele nașului,
oamenii au avut mai multe surse de inspirație pentru alegerea numelui. O sursă de inspirație o
oferea calendarul bisericesc și oamenii urmăreau ca nou-născutul să poarte numele unui sfânt
din calendar, existând credința că sfinții ocrotesc întreaga viață, a celor care le poartă numele.
Așa se explică existența în trecut a numelor: Ion, Mărin, Tudor, Gheorghe, Ștefan, Nicolae,
Alexandru, Dumitru, Paraschiv, Petre etc, nume care au și corespondentele lor feminine sau
Anton, Alecu, Iancu, Ispas, Ilie, Toma, Filip, Haralambie etc, care nu au corespondente

243
feminine. Dar în zonă existau și nume exclusiv feminine ca: Elisabeta, Elena, Ana, Ecaterina
etc, tot de inspirație calendaristică.
Onomastica veche locală s-a mai inspirat și de la sărbătorile principale bisericești:
Crăciun, de la sărbătoarea Crăciunului, Pascu de la sărbătoarea Paștelui, Florea de Ia
Sărbătoarea Floriilor etc.
Numele unor flori și plante constituie o sursă de inspirație pentru părinții din prezent în
alegerea numelui copiilor. Așa se explică apariția numelor ca: Viorel, Zambila, Margareta,
Sînziana, Narcisa, Simina, Bujor etc. Chiar și unele animale și păsări i-au inspirat pe părinții
moderni din care cauză avem în Tia: Puiu, Puica, Turturica etc.
De asemenea alte nume comune au ajutat la îmbogățirea onomasticii actuale. Dovada o
constituie nume ca: Sorin (de la Soare), Luminița ( de la Lumina), Doina, Doru, Dorina, Irina
etc. La fel, se mai constată o adaptare a numelor vechi. Angela luând numele Anghelinei,
Marian înlocuind pe oltenescul Mărin, Florian luând locul lui Florea, George fiind preferat lui
Gheorghe, iar pentru că Niculina nu mai plăcea, i s-a zis Nicoleta etc.
Tot în onomastica actuală se constată că diminutivele de altă dată au devenit nume
autentice de botez adică: Ionuț în loc de Ion, Gelu în loc de Gheorghe, Floricel în loc de
Florea, Costel în loc de Constantin, Floricica în loc de Floarea, Oana în loc de Ioana etc.
Ca urmare a navetismului muncitoresc, a frecventării cursurilor școlilor medii de la orașe
de către tot mai mulți tineri din sate, a apărut în onomastica locală influența celei de la orașe.
De aceea întâlnim nume ca: Adrian, Marcel, Mircea, Marius, Cristian, Doru, Carmen, Iuliana
etc, iar pătrunderea radioului și televiziunii a adus nume de inspirație istorică, de artă, de sport,
de literatură ca: Traian, Aurel, Dragoș, Nadia, Horia, Nina, Cerasela, Aida, Cornelia, Sidonia
etc. În ultimii ani la orașe se observă o revenire la onomastica tradițională românească
reapărând nume vechi ca: Tudor, Ioana, Andrei, Ilinca, Ștefana, Ana, Alexandru, etc și
probabil că aceasta se va extinde și la sate pentru că... "ce e val, ca valul trece"...Pentru că în
zona satelor noastre încă există obligativitatea ca finii să poarte numele nașilor, înainte de a-1
declara la starea civilă pe noul născut, părinții acestuia întreabă pe naș ce preferințe are asupra
numelui celui mic și pentru că acesta nu este întotdeauna pe placul lor, se dau copilului două
sau chiar trei nume, dintre care unul este cel indicat de nași. Și acesta este un curent care nu
va dăinui.
O scurtă analiză a numelor din Hrisovul lui Mihai Viteazul din 28 septembrie 1598, dar
mai ales a numelor din genealogiile familiilor de boieri Urdăreanu, Brătășanu și Fundățianu
ne ajută să constatăm că toate sunt nume românești: Matei, Oprea, Vlad, Preda, Constantin,
Gheorghe, Marghioala, Mircea, Smaranda, Safta, Maria, Radu, Toma, Grigore, Barbu, Pavel,
Șerban, Dinu, Ruxandra, Nicolae, Iancu, Ion, Alexandru, Haralambie etc.
De aci se poate vedea atât evoluția onomasticii, cât și faptul că în ciuda legăturilor
boierilor cu străinătatea, ei au păstrat onomastica românească; în zilele noastre fenomenul se
produce în sens invers.
Trecând la numele de familie din satele comunei, menționăm că le vom explica folosindu-
ne de "Dicționarul numelor de familie românești întocmit de academicianul Iorgu Iordan și
apărut în Editura științifică și enciclopedică în anul 1983. În această lucrare autorul arată că în
zonele din apropierea frontierelor țării, în numele de familie există influențe sau chiar nume
care- și au originea în numele de familie de la popoarele vecine, menționând:
"O situație asemănătoare în ce privește antroponimia, devenită cu timpul românească,
întâlnim în Oltenia și Muntenia, cu deosebire în regiunea de șes a lor. Aici avem de-a face cu
nume bulgărești, cu mult mai rar sârbești, care se explică prin simpla vecinătate a românilor
cu populația de limbă slavă. Trecerile dintr-o parte în cealaltă a teritoriului scăldat de apele
Dunării datează cu unele întreruperi, încă din epoca romană, când atât Dacia, cât și cele două
Moesii erau provincii ale Imperiului Roman".
Existența, mai ales în partea de sud a țării a numelor de familie de origine bulgară, greacă
sau turcă confirmă legăturile strânse dintre poporul român și bulgar, confirmă transhumanța și
incursiunile lui Mihai Viteazul peste Dunăre. În legătură tot cu această problemă renumitul

244
nostru filolog și dialectolog N.A. Constantinescu menționa: "Dispariția onomasticii daco-
romane este ca o consecință a conviețuirii poporului român cu slavii în faza obștiilor sătești,
apoi a colaborării cu voevodatele slavo-române din sec IX-XI". Și dacă acest fenomen s-a
produs în onomastică, nu putea să nu acționeze în același fel și în domeniul numelor de
familie.
Trebuie să avem în vedere că așa cum la noi există nume de familie de origine bulgară, la
fel în zonele imediate de pe malul drept al Dunării, există nume de origine română. Acolo însă,
în afară de bulgarizarea lor naturală și lentă, s-a făcut în ultimii ani bulgarizare forțată prin
legi și decrete, trecându-se de la Popa la Popov, de la Marin la Marinov, de la Dobrică la
Dobricov, de la Bunea la Bunov etc.
Asupra numelor de familie din satele comunei Tia Mare am mai făcut două modeste
constatări, în urma analizării lor prin prisma explicațiilor date de lucrarea Academicianului
Iorgu Iordan. Din cele 54 de nume de familie din Tiha, aparținând locuitorilor de la care a
cumpărat Mihai Viteazul pământ, nume care apar în Hrisovul lui din 6 septembrie 1598, 18
sunt de origine slavă, 22 sunt de origine bulgară, iar 14 au origine necunoscută sau nu apar în
lucrare. De unde se poate trage concluzia că în secolul al XVI-lea la noi, numele cu originea
slavă și bulgară erau în procente sensibil egale. În același timp se confirmă și la noi teoria
dialectologilor că nu avem nume moștenite de la daci și romani. Aceeași analiză ne duce la
concluzia că și în satul Tiha numele de origine slavă și bulgară au existat cu mult timp
înaintea lui Mihai Viteazul, iar incursiunile lui peste Dunăre au făcut ca numărul acestora să
crească. O altă constatare este aceea că în ciuda legăturilor politice și economice, precum și a
conflictelor militare pe care le-a avut Țara Românească cu Turcia până în anul 1877, deși în
limba română au pătruns multe cuvinte de origine turcească - ilic, bacșiș, ciubuc, fișic, testea,
tejghea etc - în satele noastre nu a rămas niciun nume de familie cu aceasta origine.
La nivelul anului 1992 din 86 nume din satul Tia Mare, cele mai frecvente, analizate, a
rezultat că 8 au origine slavă, 52 au origine bulgară, iar 47 fie că au origine necunoscută, fie
că sunt românești, obținute ca derivate a altor cuvinte. Așadar, aproximativ 50% din numele
de familie actuale din Tia sunt de origine slavă și bulgară. Este demn de remarcat faptul că
numele de familie Badea, Bunea, Dobrică, Dan, Dulea, Stoian, Pătru, Stan și altele sunt
menționate și deci este atestată existența lor, în Hrisovul lui Mihai Viteazuldin 1598, dar
probabil că au o vechime și mai mare, așa cum este numele Badea menționat în Hrisovul lui
Radu Paisie din anul 1558. Este foarte probabil ca tienii care poartă în prezent aceste nume, să
fie descendenții celor prevăzuți în hrisovul din 1558 și cel din 1598 .
Redăm mai jos explicațiile după Academicianul Iorgu Iordan a celor mai frecvente nume
de familie din Tia Mare.

245
246
247
248
 Total 86 nume din care: 32 cu origine bulgară, 11 cu origine slavă, sârbo-croată,
ucrainiană, 3 cu origine greacă, 1 cu origine turcă, 1 cu origine albaneză și 1 cu origine
germană, 37 cu origine necunoscută.
Porecla
Porecla la Tia Mare nu este caracteristică, deoarece oamenii cunoscându-se bine își spun
numindu-se după numele reale. Totuși și în zona noastră există porecle, care prin originea lor
nu fac excepție de la regulă.
Porecle pornite de la nume de familie:
- s-a numit Șoarece și pentru a-i da o nuanță mai hazlie numelui, a fost poreclit Șobolan;
- s-a numit "Ciobanu" și pentru că a avut un berbec pe care îl mâna folosind, probabil în mod
exagerat termenul "ciuș", a fost poreclit "Ciușu".
Porecle pornite de la trăsături fizice :
-persoana fiind scundă și grasă a primit porecla de "Boata";
-persoana fiind pigmentată în negru a fost poreclită Florea Țiganu sau Niță Noru.
Porecle cu originea în profesie (meserie) :
-persoana a bătut toba și a fost poreclit "D-tru Toboșaru".
Porecle pornite de la satul de origine:
-persoana a venit de la Uda, a fost poreclit "Ion Udeanu".
Cele mai multe porecle își au originea în apucături, defecte, metehne ale oamenilor:
-a strigat, a chirăit când a fost mic, a fost poreclit "Chiriac" ;
-a zdrăngănit, a fost poreclit "Zdrancă" ;
-a chițăit făcând ca șoarecele, a fost poreclit "Chițu" ;
-a strigat (a făcut gură), a fost poreclit "Guriță” ;
-a spus că e puternic ca lupul și a urlat, a fost poreclit Marin Lupu ;
-a folosit în mod exagerat termenul de alungare a pisicii "Pâst"!, a fost poreclit "Pâstâcă" sau
"Pâstâcana" .
Ca și în alte zone și la Tia, uneori porecla a devenit nume. Exemplu: "Minciună".
Toponimia din zonă nu putea fi decât românească. Astfel:
- În Săliște = în zona vetrei vechiului sat din lunca Oltului.
- La Gherlănie = în aceeași zonă .
- La Cetate = zona în care a existat cetățuia romană din lunca Oltului.
- Prundul Moș Badii = ostrovul dintre vechiul și noul Olt.
- Gârla lui Gogoi = un braț al Oltului (braț nou)
- Gârla lui Canae = brațul vechi al Oltului.
- La Cacaleți = în zona Măgurii unde a existat satul Cacaleți.
- La Măgură = aceeași zonă.
-Valea Pudnei = valea care vine din nord-vest, primește numele de Valea
Fântâniței, este canalizată și traversează satul.
- Valea lui Costea sau Valea Costii = spre extremitatea de vest a moșiei.
- Măgura lui Moș Dragomir sau Măgura Măgarului .
- Măgura Drăghinii sau Mg. Drăghii.
- La Stâlpul de piatră (punct de trei hotare la sud-vestul moșiei).
- Fântâna de sub coastă, Fântâna lui Cozma, Fântâna cu salcâmi, Fântâna de
rezervă, Fântâna lui Costea. Fântâna fără gură, Fântânița.
- Pe Moșteanca = partea de nord a moșiei, în dreptul moștenilor.
- Pe Parsineanca = de la unul din proprietarii moșiei.
- În capul comunei = la vest de sat după ce s-a urcat panta pe platoul topografic.
- La Fântâna de rezervă = la 5-6 km vest de sat (pe locul unde a existat un
vicus roman).
- La Fântâna fără gură = la 5-7 km sud-vest de sat unde o parte din tieni au
primit loturi de pământ la reforma agrară din anul 1924.

249
 FIII SATULUI
"Sunt temerari care, în frunte,
S-au sfâșiat pe stânci de dor.
Care-au urcat întregul munte,
Lăsați-i pe-nălțimea lor..."
V. Carianopol - Sunt oameni
De-a lungul existenței sale, satul nu a dat oameni de excepție, valori intelectuale
deosebite, de nivel național, dar putem susține că din sat au plecat mulți tineri care au urmat
învățământul secundar (mediu), apoi învățământul universitar (superior), realizându-se în
domenii diferite și ocupând posturi în societatea românească, în care s-au afirmat ca oameni
capabili, buni patrioți și buni cetățeni.
Numărul fiilor satului cu înaltă pregătire apare și mai mare, dacă ținem cont de faptul că,
la Tia Mare a fost construit localul școlii abia în anul 1926.
Nu trebuie să ignorăm faptul că majoritatea oamenilor cu studii din sat au învățat atât la
liceu, cât și la facultate în condițiile în care învățământul era foarte costisitor. În afară de
manuale și cursuri pe care trebuia să și le procure din comerț la prețuri mari, achitau taxe mari
pentru studii, iar întreținerea la gazdă (masa și cazarea) era greoaie și scumpă; internate nu
existau atunci. Pentru a-și putea achita taxele și cazarea, mai toți tinerii studioși au fost nevoiți
să muncească în timpul liber. În același timp elevii, dar mai ales studenții proveniți din mediul
sătesc, trebuiau să depășească acel handicap de "fiu de țăran" pe care-1 aveau în fața colegilor
lor, care în majoritate proveneau din clasele sociale avute.
De altfel, drumul spre învățământul liceal al copiilor de țărani era barat de familiile avute,
stăpânite de invidie, care considerau că pregătirea superioară era un drept exclusiv al
odraslelor bogate. Se manifesta izolarea și desconsiderarea copiilor de țărani dotați cu
inteligență, iar uneori chiar învățătorii care erau obligați să asigure buna pregătire a tuturor
elevilor și să se bucure de reușita lor, îi demoralizau susținând incapacitatea și lipsa de
pregătire pentru a face față învățământului liceal. Pe lângă aceasta îi avertizau pe țărani că nu
vor putea face față cheltuielilor de învățământ și întreținere a copiilor la liceu și facultate.
De remarcat este faptul că deși în satele comunei au fost mulți mari proprietari de pământ,
în afară de col. Eugen Dașoveanu, niciunul dintre ei nu a ajutat vreun copil de țăran ca să-și
continue studiile.
Menționăm în lucrare, în primul rând numele acelora care au studiat în aceste condiții
grele, fără a ignora pe cei care au făcut studii superioare în condițiile învățământului gratuit.
Fără a-i nominaliza, îi apreciem pe cei care și-au terminat studiile medii pentru că și ei
constituie un motiv de mândrie pentru toți locuitorii satului.
Nominalizarea fiilor satului o începem cu aceia care nu mai sunt printre noi.
Din informațiile orale pe care le avem, primii copii plecați din Tia Mare la studii au fost:
Eugen Dașoveanu, fiu de țăran. După absolvirea liceului cu o medie mare, neavând
posibilități materiale pentru a urma cursurile universitare, a intrat la Institutul Medico-Militar.
Ca medic militar a urcat în ierarhia militară până la gradul de colonel doctor. Pentru că soția
sa a primit ca dotă o suprafață mai mare de pământ, deși a predat-o la stat, a fost trecut în
rezervă și în urma unor înscenări a fost arestat. După punerea în libertate a activat ca medic la
mai multe dispensare de pe valea Oltului, printre care și cel din Tia Mare. Prin corectitudinea
și calitățile sale a fost un model pentru mulți.
Au urmat copiii lui Anton Cioară, în ordine:
Petre Cioară. Părinții săi, țărani, dorind să-1 facă croitor l-au trimis la Craiova, ucenic la
un frate al său. Nu i-a plăcut și sprijinit de fratele său s-a prezentat la examenul de admitere la
liceu. A absolvit liceul în condiții foarte bune, licențiat în drept, avocat și apoi judecător. Și-a
schimbat numele în "Tianu", inspirându-se din numele satului său. Și-a ajutat frații Ion și
Anuța pentru a-și continua și termina studiile.

250
 Ion Cioară - licențiat în drept, avocat, apoi șef al siguranței statului în județul Prahova, din
care cauză după anul 1945 a fost deținut politic.
Anuța Cioară - Ciorăscu. Profesoară de matematică-fizică la București.
Ștefan Georgescu (Fănică Ursu). A fost fiul notarului comunei, Florea Georgescu. A
plecat să-și continue studiile în anii adolescenței în cămașă lungă și izmene; era garant la hora
satului. A fost dotat cu multă inteligență, putere de muncă și ambiție de a se realiza. A fost
licențiat în drept și în ultimii ani de activitate a fost director general în Ministerul Finanțelor.
Au urmat copiii "Pâstâcanei" - orfani din Războiul pentru Întregirea Neamului. Tatăl lor,
Toma Pârvănescu a căzut în luptele de la Sălătrucu - Argeș. Copiii au fost întreținuți la școală
de mama lor și s-au ajutat unii pe alții.
Precupa Pârvănescu - Ținea. Absolventă de liceu. După primele patru clase de liceu și-a
luat serviciu pentru a se putea întreține la școală, iar după absolvirea liceului nu și-a continuat
studiile pentru a-și putea ajuta frații. A lucrat ca funcționar superior la Poșta Centrală din
București.
Florea Pârvănescu - Florică. Fiind orfan de război, a urmat cursurile Liceului militar din
Târgu-Mureș și pentru că l-a absolvit cu diplomă de merit, a obținut o bursă de stat pentru
renumita Școală militară de la Saint-Cyr, Franța, revenind în țară cu gradul de sublocotenent.
A absolvit Școala de Război, devenind ofițer de stat major specializat în tancuri. A avut
calități de militar pe care le-a dovedit în cel de-al doilea război mondial, în care pentru unele
reușite în luptele din Basarabia a primit decorația germană ’’Crucea de Fier", iar în anul
următor, pentru alte reușite, a fost numit cavaler al "Ordinului Mihai Viteazul". Primirea
aceastor decorații au determinat după anul 1945, scoaterea din rândurile cadrelor active ale
armatei, dar fiind un ofițer capabil, după puțin timp a fost reactivat și numit șeful Facultății de
Tancuri din Academia Militară. A urcat în ierarhia militară până la gradul de colonel și din
motive de sănătate a fost pensionat. A fost licențiat în litere, pentru examenul de stat pregătind
lucrarea intitulată "Obiceiuri, datini și tradiții în zona Tia Mare, Jud. Romanați".
Ștefan Pârvănescu (Fănică) absolvent de liceu. A lucrat în Ministerul Finanțelor ca
inspector financiar.
Nicolae Belu - licențiat în drept; a lucrat în Ministerul Finanțelor, apoi în comerț ca jurist-
consult.
Nicolae Iorga (Roșâlă) - inginer silvic; a lucrat în Basarabia, la Tighina la exploatarea și
valorificarea lemnului, apoi s-a stabilit la Piatra Neamț; a luptat pe frontul de răsărit în cel de-
al doilea război mondial, în urma unor reușite a fost decorat de mai multe ori. În perioada
comunistă, în urma unor înscenări, a fost condamnat la mai mulți ani de arest.
Pârvănescu - Micu, absolvent de liceu; a lucrat în percepție, aparținând de Ministerul
Finanțelor; a căzut eroic în cel de-al doilea război mondial.
Octavian Dăbuleanu (Tavi) ofițer; a căzut eroic în cel de-al doilea război mondial.
Mihai Dăbuleanu (Mișu), absolvent de liceu, licențiat în drept; a fost funcționar superior
în Ministerul Industriei.
Tănase Sincu - absolvent de liceu; a lucrat în percepție, aparținând de Ministerul
Finanțelor; a fost inspector financiar în Ardeal.
Dumitru Aprodu (Mitică), profesor de matematică-fizică; a fost șeful secței raionale de
învățământ Caracal, apoi Corabia, a fost inspector de învățământ, apoi directorul Liceului
Teoretic din Corabia. O boală necruțătoare i-a curmat viața în plină activitate.
Stancu Puiu - Stăncuțu, profesor de matematică-fizică Craiova. Și-a pierdut viața în plină
tinerețe într-un accident de circulație.
Cornel Pârvan - absolvent al liceului comercial; a lucrat în domeniul bancar.
Dintre fiii satului cu studii, care se află în viață amintim pe următorii:
Dumitru Mardale (Zdrancă) - Mitu - absolvent al Liceului Militar din Târgu-Mureș.
Pentru rezultate bune la învățătură a obținut o bursă de stat pentru Școala militară specială din
Saint-Cyr, Franța, avându-1 ca profesor printre alții pe Generalul De Gaulle, Șeful Rezistenței
Franceze în cel de-al doilea război mondial, apoi Președinte al Franței.

251
 A fost ofițer de aviație, apoi de infanterie; a absolvit Școala de Război, devenind ofițer de
stat major. Este licențiat în drept; este invalid de război din cel de-al doilea război mondial.
Pentru că este căsătorit cu fiica lui Ion Pelivan, marele luptător pentru unirea Basarabiei cu
România din 1918, a fost scos din armată în anul 1946 .
A făcut parte din organizația împotriva instaurării comunismului în România, organizând
lupta pe valea Oltului de la Caracal până la Islaz, atrăgând în organizație printre alții pe
Leonida Marineanu din Tia Mare, preotul Apostol Sincu din Islaz, Micele Boțocan din
Caracal și alții; a petrecut 12 ani în arest datorită activității sale politice, fiind purtat prin toate
marile închisori comuniste.

252
 Nicolae Puiu (Mărancea) - Nicu, ofițer de infanterie; a luptat în cel de-al doilea război
mondial pe ambele fronturi; a absolvit Școala de Război, devenind ofițer de stat major; ca
Lt.col. a fost comandant de divizie la Bacău și Iași.
Jean Dăbuleanu, absolvent de liceu; a lucrat în contabilitate; este pensionar.
Emilian Dăbuleanu (Milian), absolvent de liceu; a lucrat în contabilitate pensionar.
Stelian Dăbuleanu (Stelicu), absolvent de liceu; a lucrat la CEC; este pensionar.
Aceștia împreună cu Mișu, Octavian și Ștefan (Fănică) au fost băieții lui Stancu
Dăbuleanu, fost primar al comunei.
Haralambie Ciobanu (Lambe), absolvent de liceu; a lucrat în percepție.
Ion Puiu (Mărancea) - Onică, inginer de drumuri și poduri ; este pensionar.
Lilica Dăbuleanu, fostă Stănculeanu, absolventă de liceu .
Apostol Tianu, fost Cioară, licențiat în științe juridice .
Ștefania Marineanu (Fănica), absolventă de liceu.
Ion Marineanu - Ionel, absolvent de liceu.
Paula Lupu, fostă Pârvănescu, absolventă de liceu.
Ronel Pârvănescu, absolvent al Institutului Pedagogic.
Alexandru Dăbuleanu (Sandu), inginer mecanica agricolă.
Georgica Marineanu, fostă Popescu, învățătoare în sat.
Paulina Chiseliță, fostă Belu, absolventă de liceu.
Nadia Fleară, fostă Pârvănescu, absolventă de liceu.
Florentina Chiracu, fostă Georgescu, profesoară de matematică-fizică la București.
Teodor Gâtiță-Tudorel, It.col. de aviație.
Gheorghe Ciobanu, It.col. de tancuri.
Gheorghe Puiu (Mărancea) - Ghică - inginer energetician.
Milica Popescu - absolventă liceu
Adrian Dulea, ofițer de infanterie .
Dumitru Sincu, ofițer chimist.
Mircea Nițu, profesor matematică - fizică în sat.
Florentin Pârvan, profesor de istorie în sat.
Gheorghița Stanciu, absolventă de liceu.
Sofia Fâțu-Fica, absolventă de liceu .
Dintre cel care au făcut studiile în condițiile învățământului gratuit menționăm pe:
Floarea Rogozeanu, licențiată în științe economice.
Mihai (Ion) Rogozeanu, inginer zootehnist.
Natalia Chingire, fostă Puiu (Mărancea) - profesoară de fizică.
Dorina Barbu, profesoară filozofie
Ioana Adochiței, fostă Puiu, inginer mecanic
Marilena Toncea, fostă Puiu, profesoară de chimie
Nela Popa, fostă Stănculeanu, profesoară, lb. franceză
Maria Crăiniceanu, fostă Cioară, ing. agronom
Dumitru Cioară, ing. horticol

253
Emilian Cioară, profesor matematică
Elena Ghena, farmacistă
Marinela Aprodu, economistă
Nela Dincă, fostă Nițu, jurist
Victor Trăistaru, medic
Doru Marineanu, inginer T.C.M.
Costel Dincă, economist
Stelian Mâinea, ing. constructor
Florea Dăbuleanu, ing. constructor
Ștefan Dăbuleanu, ing. economist
Marinela Vasile, fostă Iorga, profesoară, lb. rusă
Olimpia Dăbuleanu, magistrat
Mihai Gruia, inginer electrotehnic
Alina Gruia, inginer electrotehnic
Mugurel Sincu, inginer agronom
Stelian Nuțu, subinginer T.C.M.
Ion Nicu Stoian, preot
Marian Gane, preot
Viorel lorga, profesor matematică
Ionel lorga, solist, Teatrul Muzical
Constantin (Titi) Dăbuleanu, tehnician
Felicia Băndoi, fostă Dăbuleanu, contabilă
Doina Dăbuleanu, contabilă
Constanța Dăbuleanu, tehnician veterinar
Petre Răducea, tehnician veterinar
Maria Ciucalău, fostă Mardale, absolventă liceu, secretară
Ștefania Nelea, asistentă medicală
Ștefania Rădulescu, fostă Ciobanu, asistentă medicală
Ștefania Ciobanu, asistentă medicală
Virginia Toma, fostă Stănculeanu, asistentă medicală
Nicoleta Pârvu, fostă Gâtiță, contabilă
Floricica Dăbuleanu, fostă Gâtiță, contabilă
Ștefan Dăbuleanu, contabil
Nina Nițu, învățătoare
Floricei Ortacu, tehnician chimist
Nicolae T. Băluță, tehnician veterinar
Nico1ae F. Băluță, contabil
Nicolae Tudorică, tehnician chimist
Mihai Marineanu, tehnician
Marian Trăistaru, tehnician
Elena Stoian, fostă Ciobanu, contabil
Titina Rogozeanu, tehnician
Anița Tătaru, solistă, ansamblu artistic și alții.
În perioada întocmirii lucrării mulți tineri din sat frecventează cursurile învățământului
universitar în principalele orașe ale țării.

254
 JOCURI DE COPII ȘI TINERET

"Copilăria petrecută la sat mi se pare

singura mare copilărie" - Lucian Blaga
Jocurile de copii din zona Tia Mare au fost în trecut pe măsura vieții aspre și a sărăciei; pe
care micile odrasle le trăiau.
În afară de unele mici și nesemnificative jucării (fluier din tablă sau din argilă arsă pentru
băieți, diademe din hârtie lucioasă pentru fetițe etc) cumpărate în special de la bâlci, părinții
nu-și permiteau să le procure alte jucării, deși dragostea lor pentru cei mici era cel puțin egală
cu a celor avuți.
Fără patine de gheață sau pe rotile, fără mașinuțe sau păpuși vorbitoare, copiii se jucau cu
animalele mici (miel, ied, cățel, pisic etc) de la care începea dragostea de mai târziu a
țăranului pentru animale, iar pe timp de vară, cu candoarea și imaginația lor, își făceau jocuri
din uneltele de lucru ale părinților (carul, plugul, rotilele etc), de la care începea să se formeze
dragostea de mai târziu pentru muncile agricole.
Pe timpul iernii fetele își confecționau păpuși din cârpe; cu care își imitau mamele la
îngrijirea copiilor; le îmbrăcau în diferite rochițe, cusute tot de ele cu ajutorul mamelor, le
hrăneau, le culcau, cântându-le cântece de leagăn auzite etc.

După depășirea vârstei de joacă cu păpușile, pe timpul primăverii, fetele jucau o variantă
locală a șotronului, care se cheamă "piatra în casă", joc în aer liber care presupunea mișcare
fizică. Pe timpul verii, tot în aer liber ele jucau "pietrele", joc static care, totuși le forma o
anumită îndemânare și agerime.
Jocul se desfășoară aproximativ în felul următor: Se aleg cinci pietre cât mai rotunde, de
mărimea unei prune. Două fete, față în față în poziția în șezut, așează patru din pietre în formă
de pătrat pe pământ, în fața lor. Pătratul format de cele patru pietre are latura de aproximativ
l0-12 cm. Jocul îl face o singură fată, cealaltă asistând-o. Aruncând a cincea piatră în sus, în
timp ce ea vine în cădere, fata ia în mână o piatră din cele patru și prinde în aceeași mână
piatra, care a fost aruncată în sus la 40-50 cm. Cu patru aruncări, culege toate cele patru pietre
care marcau colțurile pătratului. În etapa a doua se așează cele patru pietre în forma inițială și
cu o aruncare în sus a celei de-a cincea pietre, fata culege în mână două pietre de jos. Cu două
aruncări culege cele patru pietre. În etapa a treia se așează din nou cele patru pietre în forma

255
inițială. La o primă aruncare în sus a pietrei fata culege trei din cele patru pietre, iar la a doua
aruncare culege și ultima piatră. În etapa a patra la o aruncare a pietrei culege odată toate cele
patru pietre. În următoarea etapă pietrele se așează în forma inițială. Cu degetul arătător și cel
mare de la mâna dreaptă fata face o arcadă, iar cu mâna stângă aruncă în sus cea de-a cincea
piatră. Până ce aceasta vine în jos și e prinsă în mână, fata trebuie să introducă pe sub arcadă
câte o piatră; după patru aruncări toate cele patru pietre au fost trecute pe sub arcadă. Se
așează pietrele în forma inițială și la o aruncare se trec pe sub arcadă două pietre, apoi
celelalte. Din nou se așează pietrele în forma inițială și la o aruncare se trec sub arcadă trei
pietre, apoi cea de-a patra. Pentru ultima dată se așează pietrele în forma inițială și la o
aruncare în sus a celei de-a cincea pietre, se trec pe sub arcadă toate cele patru pietre odată.
Dacă jocul s-a făcut fără greșeală, el a fost câștigat, iar când s-a comis greșeala, jocul e
pierdut și pietrele sunt preluate de partenera de joc.
Trebuie remarcat faptul că în zonă erau puține jocuri pentru fete, deoarece ele, încă de
mici, erau antrenate de către mame la treburile gospodăriei și la a învăța să tricoteze sau să
coasă, făcând pe pânză, musculițe, refec, șabac etc.
Jocuri mixte (pentru fete și băieți)
Ineluș, învârtecuș. Este jocul cunoscut în toată țara și se practică în familie; dezvoltă la
copii calitatea de cinste și corectitudine .
Titirezul, spârnelul sau sfârleaza. Pentru practicarea lui se taie partea inferioară a unui fus
de tors uzat și reformat. Pe o suprafață plană (scândură, tablă, masă etc) fiecare participant la
joc așează câte un mic obiect personal, în așa fel ca toate obiectele așezate să formeze un cerc
cu diametrul de 20-30 cm. Unul dintre copii răsucește spârnelul și lăsându-1 liber să se învârtă,
el atinge unul din obiecte. Posesorul obiectului atins de spârnel iese din joc. Jocul se continuă
atâta timp cât interesează pe toți participanții.
Arșicul. Arșicul sau arcelul este osul de la articulația jaretului mieilor și iezilor. Este în
formă sensibil paralelipipedică, numai că cele șase fețe sunt diferite una de alta și nu sunt
plane (au neregularități). înaintea începerii jocului se fixează pentru fiecare față a arșicului un
număr de puncte, acordând un număr mai mare celei cu neregularități mai mari și cu șanse
mai mici de a rămâne (de a cădea) orientată spre în sus. Arcelul se aruncă o singură dată de
fiecare copil la o înălțime de 20-30 cm și e lăsat să cadă liber pe o suprafață plană. Cel care a
aruncat arcelul primește punctele fixate de fața (latura) arcelului rămasă în sus. Jocul se
încheie numai după ce numărul aruncărilor arcelului este egal la toți partenerii de joc.
Câștigător este declarat copilul care a obținut un număr mai mare de puncte.
Țancul, țintarul sau morișca. Este foarte cunoscut în toată țara și o descriere a lui este
inutilă. Uneori se joacă și de către adulți pentru divertisment. Dintre jocurile de primăvară
practicate de copiii din Tia amintim:
De-a v-ați ascunselea. Este joc de grup, cunoscut în toată țara. Presupune mișcare și
istețime; provoacă contradicții, zarvă și gâlceavă copilărească. Adesea jocul se întrerupe din
cauza neînțelegerilor, copiii suspectându-se de incorectitudine; se supără, se acuză reciproc,
dar după puțin timp se împacă și convin la reluarea jocului.
Baba oarba. Este tot un joc de grup. Copiii se prind de mână în horă (cerc). Unul dintre ei
este legat la ochi și introdus în mijlocul cercului. El trebuie, pipăind copiii din cerc, să-i
recunoască, să-i ghicească. Dacă ghicește cine este cel luat în brațe de el, atunci acela este
legat la ochi, iar cel care a ghicit trece în horă. Jocul produce haz și satisfacție grupului de
copii și când cel legat la ochi ghicește și când nu ghicește. Dacă cel legat la ochi nu ghicește,
el continuă, mergând la alt copil până reușește să ghicească.
Unde ești Chimiță. Este joc de grup. La fel ca la jocu1 anterior, copiii se prind de mână în
cerc. În mijlocul cercului intră doi copii legați la ochi. Unul dintre ei, Chimiță, poartă în mâini
două pietre. Se urmărește ca Chimiță să fie prins în brațe de celălalt copil legat la ochi. Acesta
din urmă mergând în mijlocul horei întreabă: Unde ești Chimiță ? Chimiță bătând din pietre
răspunde: Aici, aici ! Conducându-se după sunetul de la pietre, el trebuie să-1 prindă în brațe

256
pe Chimiță, care nu-1 vede pe cel ce-1 urmărește. Și acest joc produce multă zarvă și
amuzament la copii, atunci când Chimiță nu este prins, dar mai ales, azunci când este prins.
Batista. Este joc de grup. Copiii se așează în cerc și trebuie să stea cu privirea numai
înainte. Unul dintre ei, alergând în exteriorul horei (cercului), fără să fie observat pune batistă
la spatele unuia dintre copii și continuă alergarea. Fiecare dintre copii cu privirea înainte
trebuie să urmărească în caz că i s-a pus batista la spate, el s-o ia și să alerge să-1 prindă pe
cel care a pus batista, înainte ca acesta să intre în cerc, unde ceilalți copii nu-1 primesc cu
ușurință. Dacă este ajuns, se inversează urmărirea, cel care a avut batista la spate trebuind să
intre în cerc. Și acest joc produce multă zarvă .
Jocuri pentru băieți
Capra. Jocul este cunoscut și practicat în toată țara de către băieții mai mari de 6-7 ani. Unul
dintre ei se așează pe picioare îndoindu-se din talie. Celălalt sare peste el și se așează în
aceeași poziție la distanța de 2-3 m de primul. Al treilea îi sare pe amândoi și se așează după
al doilea la aceeași distanță. Jocul poate fi de durată, deoarece când a sărit ultimul din grup
sare și primul care s-a așezat, apoi al doilea și așa mai departe. Jocul îi solicită pe băieți din
punct de vedere fizic și le dezvoltă mușchii membrelor .
Ozdropul. Joc de două echipe formate din câte patru băieți. Primii patru se așează doi câte
doi cap la cap în formă de cruce, îndoiți de la talie. Fiecare se ține cu mâinile de picioarele
celor din dreapta și din stânga..Ceilalți patru, luându-și elan, sar pe această grămadă, dându-se
peste cap și căzând în picioare dincolo de grămadă. După ce au sărit toți patru, formează ei
grămada, inversându-se rolurile. Jocul, de asemenea, dezvoltă musculatura celor care-1
practică.
Jocuri pentru copii și tineret
Pe timpul iernii când se țesălau animalele (cai, boi), băieții colectau părul și când aveau o
cantitate suficientă, își confecționau o minge cam de mărimea celei de tenis de câmp. Min-gea
se obținea prin udarea părului și rostogolirea lui prin pre-sare pe o suprafață rigidă. Se uda
părul și se rostogolea până lua forma rotundă și se compacta. Pentru a nu se destrăma, se
înochiora (se lega cu sfoară de tort în formă de ochiuri) direct pe păr. Ca să fie rezistentă,
mingea se introducea într-un înveliș de iră sau de blană de oaie cu lâna în interior și apoi se
înochiora. Această minge se folosea la jocurile "Bătut mingea" (un fel de oină) și "Gulă".
Bătut mingea. Joc de două echipe formate fiecare din 5-6 băieți sau chiar mai mulți. Se
căuta un teren liber cu dimensiunile de 75-100 m lungime și 50-75 m lățime. La capetele lui
se marca pe pământ linia de plecare la un capăt al terenului și linia de întoarcere, aproximativ
la celălalt capăt. Una din echipe trecea la bătaie, iar cealaltă, la așteptare sau la prindere.
Pentru a se stabili ce poziție va ocupa fiecare echipă, căpitanii celor două echipe luau un băț
de 50-75 cm; unul dintre ei prindea bățul de la un capăt cu mâna. Peste a lui punea mâna
căpitanul celeilalte echipe. Operațiunea se repeta până se ajungea la celălalt capăt al bățului.
Căpitanul a cărui mână ajungea la capătul bățului, trecea cu echipa sa la bătaie, iar celălalt la
prindere. Echipa de la prindere își dispersa jucătorii pe teren de o parte și de alta a liniei de
întoarcere, urmărind să prindă mingea care venea de la bătaie.
Pe linia de plecare sau de bătaie, unul dintre jucători arunca mingea în sus pe verticală la
1,5 - 2,0 m înălțime; alt jucător cu un ciomag (băț) urmărea să lovească mingea, care venea în
cădere și s-o trimită spre echipa de prindere, cât mai departe și cât mai sus. La plecarea
mingei ceilalți componenți ai echipei plecau în fuga cea mai mare până la linia de prindere și
apoi se întorceau, ferindu-se să nu fie loviți de minge.
Echipa de la prindere, prinzând mingea, urmărea din poziția stând pe locul în care au
prins-o, să arunce cu ea și să lovească pe unul din jucătorii care alergau. Dacă reușeau să
lovească, echipele schimbau locurile, iar dacă nu, jocul continua în același fel. Cel care bătea
mingea avea dreptul la trei încercări. Dacă din aceste încercări nu se lovea mingea care venea
în cădere, la fel echipele schimbau locul. Jocul îi antrena pe tineri la mișcare, dezvoltându-le
agerimea și istețimea. În anii noștri, jocul nu se mai practică.

257
 Gula. Era un joc de două echipe formate din câte doi jucători. Se desfășura pe un teren de
aproximativ 50 m lungime. Pe acest teren se săpau la distanță de 20-25 m una de alta, două
gropițe cam de mărimea unui pumn (bircă). În partea fiecărei gropi se așeza un jucător cu un
ciomag în mână, având birca în spate. În spatele lor, dar dincolo de gropi se așezau câte un
jucător advers. Unul din acești jucători arunca mingea spre celălalt coechipier, care trebuia s-o
prindă în mână și s-o introducă în groapă bircă). Dacă reușea, o arunca înapoi la partener, care
trebuia s-o prindă și s-o introducă în birca sa. Cei doi jucători cu ciomege urmăreau fiecare să
lovească mingea când venea spre ei și s-o trimită cât mai departe. Dacă reușeau, se deplasau
în fugă la mijlocul distanței dintre cele două birci, încrucișau ciomagele, apoi reveneau la joc
și introduceau vârfurile ciomagelor în bircă. Dacă nu reușeau să lovească mingea, trebuia să
introducă ciomagul în bircă înainte ca adversarul să introducă mingea.
Locurile de la bătaie se schimbau cu cele de la prindere atunci când mingea era introdusă
în bircă înaintea bățului.
Pentru a stabili prima echipă de la bătaie se proceda ca la bătaia mingii, suprapunând
mâinile pe ciomag .
Jocul îi antrena pe adolescenți, dezvoltându-le mușchii abdominali și ai membrelor,
precum și agerimea. În anii noștri nu se mai practică acest joc.
Țurca Jocul se desfășura între doi jucători, pe un teren liber, chiar pe uliță. Se săpa birca, o
mică groapă. Pentru joc mai erau necesare: țurca - o bucată de lemn lungă de 15-18 cm,
rotundă cu diametrul de 3-4 cm, ascuțită la ambele capete și două bețe, câte unul în mâna
fiecărui jucător. Pentru a stabili care dintre cei doi jucători arunca primul țurca, se folosea
procedeul de suprapunerea mâinilor pe băț, ca la bătutul mingei sau gulei. Jocul era următorul:
Se așeza țurca pe bircă; bățul cu un capăt în bircă, prin arcuire arunca țurca cât mai
departe. Jucătorul se deplasa la ea, o lovea cu bățul pe un cap, țurca sărea în sus și când venea
în cădere, jucătorul trebuia s-o lovească și s-o trimită cât mai departe. Din nou se deplasa la
locul de cădere șl repeta lovirea ei. După trei loviri, se măsura distanța de la bircă până la
ultima cădere. Urma, la aruncarea țurcii celălalt jucător, procedând la fel. Se declara câștigător,
jucătorul care prin cele trei aruncări ducea țurca la distanță mai mare. Jocul îi antrena pe
jucători și le dezvolta agerimea și musculatura membrelor superioare. În anii noștri nu se mai
practică. Expresia "bați țurca" se folosește la adresa acelora care nu fac nimic, care-și pierd
timpul pentru că jocul era specific copiilor și tinerilor, dar nici ei nu trebuia să exagereze în
practicarea lui.
Acestea erau principalele jocuri de copii care se practicau în trecutul mai îndepărtat.
După cel de-al doilea război mondial când satele au fost electrificate și când viața s-a
modernizat, părinții au început să cumpere jucării moderne pentru copii. La Crăciun, în
fiecare casă vine "Moșul" încărcat cu jucării, daruri și bunătăți, iar la sărbătorirea copiilor,
părinții le aduceau în dar diferite obiecte de joacă.
S-a renunțat la țintar și a apărut șahul, s-a renunțat la arșic și în case au apărut cărțile de
joc cu animale, păsări, apoi a apărut chiar remy .
Băieții și fetele pe timp de iarnă primesc săniuțe elegante, patine de gheață, iar băieții au
început să-și procure chiar crosă și puc de hochei. Pe timpul verii nu se mai joacă pietrele, nu
se mai bate mingea, gula sau țurca, ci a apărut fotbalul și handbalul, mai fiecare băiat având
mingea lui, pe care o bate la o poartă improvizată, urmărind să marcheze cât mai multe goluri.
La grădiniță și la școală au apărut jocuri mai elevate, mai educative și instructive, pe care le
învață și le practică toți copiii.

258
 OAMENII - temperament, comportament, vorbire

"Cin’se ia cu mine bine / Îi dau haina de pe mine,

Cin'se ia cu mine rău / Să-1 ferescă Dumnezeu "
- Vechi cântec oltenesc -
Locuitorii satelor comunei, olteni fiind, sunt caracterizați ca oameni temperamentali,
foarte energici, isteți și ambițioși. Este foarte probabil ca aceste însușiri să fie moștenite de la
coloniștii romani, care au fost aduși în număr mare în sudul țării, mai ales în părțile
Romanaților. Dar oare, istețimea și ambiția nu erau proprii și dacilor, care tocmai prin aceste
calități deveniseră dușmanul cel mai de temut al Imperiului Roman?
Ținuta morală a tuturor este educată simplu și supravegheată direct din familie, în "cei
șapte ani de acasă”, apoi este cultivată de școală și biserică, îmbogățită și păzită de toți factorii
ce concură la definitivarea caracterului matur. Amintim dintre aceștia credința cu frica de
Dumnezeu, respectul față de familie și rușinea față de sat. Cei înclinați spre rău țineau cont
măcar de unul din acești "factori păzitori" ai bunei conduite, își frânau pornirile și se integrau
în bunul comportament al majorității.
Profilul moralei omului nostru, față de sine și față de semeni îl formează școala cu
programa ei, biserica cu învățătura ei și obștea sătească cu legile ei nescrise.
Generațiile mai vechi erau formate din oameni cinstiți, evlavioși, cu frica de Dumnezeu,
sinceri, respectoși, dar iuți și aprigi la mânie, situație în care uneori uitau de toate acestea și își
spuneau vrute, dar mai ales, nevrute. Când se certau două tience, era mai bine să nu fii în
apropiere, pentru a nu auzi ce puteau să-și spună una alteia; câte insulte, câte jigniri, câte
invective, dar mai ales, câte expresii scabroase și scatologice se foloseau!
Despre bărbații olteni în general și deci și despre tieni, se spune și este un adevăr, că țin
mult la familie. Nu admit injurii aduse familiei și atunci când le constată, intervin, uneori
chiar cu vehemență. Grija față de copii e mare, atât pentru creșterea și educarea lor, cât și
pentru a le pregăti din timp cele necesare vieții, avere (casă, pământ, animale și în ultimii ani,
mașină).
În perioada 1960-1989 majoritatea părinților au fost cuprinși de curentul la moda, de a-
și trimite copiii la oraș ca muncitori, după o școlarizare de 12-16 luni de zile. Urmarea acestui
fapt a fost depopularea satelor.
De creșterea și educarea copiilor se ocupă și bunicii, cei care în timpul verii rămân mai
mult acasă pentru îngrijirea gospodăriei. Acolo unde sunt bunici și nepoți în satele noastre,
adesea se aud expresiile ; "îți taie popa limba" (când unul din nepoți spune o vorbă urâtă), "te
omor", sau "te rup în bătaie", "te prind și dau cu tine de pământ", ori "vin la tine și-ți rup
urechile" etc. Sunt amenințări folosite pentru a-i liniști pe neastâmpărați și dacă ar fi fost puse
în aplica de câte ori au fost folosite, satele comunei de mult timp fi rămas nepopulate.
Dacă bunicii îi amenință pe cei mici cu tăiatul limbii uneori părinții îi îndeamnă, mai
ales pe băieți, să înjure sau să drăcuie, făcând din aceasta un motiv de laudă cu odrasla lor.
Caracteristica de seamă a oamenilor satelor comunei o formează hărnicia și puterea
mare de muncă. La muncă și la realizări în viață se autodepășesc, dar mai ales se întrec,
aceasta având la bază ambiția de a fi mai buni și mai bogați.
Sunt cinstiți și isteți la minte, având și o doză de șmecherie, care îi face simpatici. Când
simt că le-au fost lezate interesele, demnitatea și personalitatea, ripostează și spun toate
motivele supărării.
Le place să-și prezinte cu lux de amănunte familia, gospodăria și înfăptuirile, ajungând
uneori până la lăudăroșenie. Cum lauda de foarte multe ori se asociază cu mândria (fudulia) și
tienilor le este proprie caracterizarea olteniler: "și sărac e tot fudul".
Oamenii satelor noastre sunt volubili, vorbirea lor fiind curat românească, apropiată
chiar de exprimarea literară; se folosește în mod excesiv perfectul simplu, devenind chiar o
racteristică a vorbirii lor; uneori se mai folosesc și cuvinte arhaice.
În vorbirea lor apar drăcuiri și înjurăruri, acestea în mod curios, sunt folosite când

259
doresc să exprime atât supărarea cât și bucuria.
În paginile următoare redăm unele locuțiuni, expresii cuvinte care sunt folosite mai
mult, caracterizându-le vorbirea.

UNELE LOCUȚIUNI, EXPRESII ȘI PROVERBE DIN ZONĂ

Logică hazlie:
-Un cioban care și-a văzut o oaie (Cerna) în gropan, povestea: "Cum o văzui pe Cerna în
gropan, deloc (imediat) îmi dete-n gând că nu e-n oi !”
-Vaca (Joiana) era moartă, dar copiii apreciau doar că nu e bine cu ea: "Cu Joiana noastră
nu e bine ; vine tata cu pielea pe băț !".
- Copilul nu înțelegea că ghetele mamei sale sunt muierești: "Toți în ghete muierești,
numai eu într-ale mamei !"
- Țiganul își învățase măgarul să nu mănânce: "Când îl învățai să nu mănânce, muri !"
-Țiganul a înțeles pericolul prezentat de vânt: "Fie gerul cât de mare, numai vântul să nu
bată !" Țiganul începe să tremure de frig când răsare soarele.
-Țiganul nu renunță la obiceiurile sale: "Țiganu-i țigan și-n ziua de Paște !"
La adresa celor îngâmfați (fuduli): În trecut, pe timp de iarnă, câinii de pază dormeau în
coșuri cu paie: "Fudulul ăsta de altă dată, acum e așa de prăpădit de parcă nu i-au pus ai lui
paie-n coș astă iarnă !".
- Fudulia se asociază cu prostia: "Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul !" "Sărac,
sărac, dar fudul ! (caracteristica olteanului)
- Neînțelegere astronomică: "Luna e mai necesară omului decât soarele pentru că ea
luminează noaptea când e întuneric, pe când soarele luminează ziua, când deja e lumină !".
- Pentru confirmarea adevărului: "Sacul nu stă drept dacă e gol!" .
- Blestem hazliu :”Du-te și să te văd când oi (voi) vedea soarele pe cer!".
De-ale celor care cochetează cu alcoolul:
Femeia îl implora pe soțul său să nu mai bea, să se lase de alcool. Replica: ’’Acum să mă
las de băutură, după ce am cheltuit atât ca să mă învăț ?! Nu-i păcat de bani !?
Un băutor deplasându-se spre bufet (restaurant) vorbea cu sine :"Mișule dacă te abții și
poți trece fără să intri în bufet, te voi cinsti’’. După ce a trecut prin fața restaurantului și-a
zis :"Mișule, pentru că ai fost băiat bun și nu ai intrat în bufet, hai înapoi să-ți dau o țuică !".
Replici promte :
-învățătorul care nu prea se prezenta la servici: "Măi Ioane, băiatul tău nu prea mai dă pe
la școală!’
-Ion, tatăl elevului care nu absenta de la școală, așa cum susținea învățătorul:
-"De, domnule învățător, băiatul meu nu prea mai dă pe la școală sau dumneavoastră ?!".
Între sătenii din "Moșteni" și cei din "Deal" au existat motive de întrecere în muncă;
adesea ei se ironizau.
-Niță din Moșteni către Mița din Deal : - "Ia uite Mițo, porumb de moștean !" (arătându-i
un mare știulete de porumb)
-Mița către Niță : - "Ia uite Niță, c...r de tiancă!" (arătându-i fundul său destul de
dezvoltat).
Discuție între două vecine :
- Oleo, Leano, acoperiși coca din căpistere cu izmenele lui Mărin !
- Dar ce au fă Mărio, că doar le-am întors pe dos !
Țiganul își bătea soția lovind-o numai peste gură; românul a intervenit:
- Măi țigane nu-i da numai peste gură; lovește-o și la fund !
Replica țiganului: -Lasă-mă române în pace, că ea de fund e bună, numai de gură e rea !.
-Femeile întotdeauna urăsc bătrânețea :

260
 Pâstâcana (Ioana Pârvănescu) la vârsta de 88 ani întrebată de doctor câți ani are, a ezitat
să răspundă, dar a intervenit fiul său spunând: 88 ani ! Replica bătrânei: "De mă Florică, că nu
i-am împlinit, mai am patru luni!
- Țara e plină de Olt. Pâstâcana fiind plimbată de fiul său în Grădina Cișmigiu din
București și văzând lacul a exclamat: "Oleo, Florică ! Ce de Olt și pe-aici !
Proverbe :
Pentru cei lipsiți de noroc:
La omul sărac nici boii nu trag.
La vaca săracului se rupse "instrumentul" bicului.
S-a înnecat ca țiganul la mal.
Unde-i bine, nu-i de mine, unde-i rău, hop și eu.
Câte bube rele, toate-n capul babei mele.
Pentru uituci:
Călare pe bălana și întrebi de bălana.
Cu luleaua-n gură și întrebi de lulea.
Cu ochelarii pe nas și întrebi de ochelari .
Aici mă "slobozii", slobozi-m-ar dracul, dar unde- pusei colacul ?! (când cineva uită unde-și
pune-un obiect).
Obiceiuri ereditare:
Ce naște din pisică, tot șoareci mănâncă.
Așchia nu sare departe de copac.
Sângele apă nu se face.
Perseverare oprită:
Urciorul nu merge de multe ori la apă.
Cine sare pari mulți, îi mai dă câte unul în fund.
Dragoste la prima vedere :
Câți sunt în nădragi, toți îmi sunt dragi.
Căzu dragostea pe lemnul (fierul) de la țest.
Pentru nehotărîți:
Cine stă cu fundul în două luntrii, cade-n apă.
Nici în căruță, nici în teleguță .
Pentru oportuniști :
După război, mulți viteji se scoală .
Pentru cei fără speranță :
E departe griva de iepure .
A 11-a spiță de la roată .
Celor ne-ntrebați :
Te bagi în treabă (vorbă) ca musca sub coada calului.
Te bagi în vorbă ca măraru-n ciorbă.
Te amesteci ca musca-n lapte.
Pentru cei ce ratează:
A nimerit-o ca Ilie cu oiștea-n gard.
A nimerit-o ca nuca-n perete.
Pentru cei ce se simt vinovați:
Chelul își pune mâna-n cap;
Se simte cu musca pe căciulă;
Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, (Se folosește la adresa celor care nu-și
recunosc greșeala, care se eschivează) .
Pentru cei ce-și fac lucruri inutile :
Chelului ce-i lipsea ! tichie de mărgăritar .
Diverse :
Nu e numai un câine ciont (scurt) de coadă .

261
I-a turtit pălăria = i-a făcut necaz (variantă hazlie: i-a pălărit turtia).
A venit Sântămăria, ne "scăpăm" în pălărie .
Aceeași Mărie cu altă pălărie = nu s-a schimbat nimic .
Fiecare naș își are nașul. Fiecare cojoc își are acul său = (fiecare își găsești un superior în fața
căruia trebuie să răspundă) .
Încetul cu încetul se face oțetul (fără grabă) .
Îi merge gura ca o meliță = vorbește mult.
Lupul își schimbă părul, dar năravul ba !
Ce e din născare, nu are vindecare .
Nu lăsa treaba de azi pe mâine .
Drumul cunoscut e cel mai scurt .
Leneșul mai mult aleargă și scumpul mai mult păgubește.
Găina care cântă seara, dimineața nu face ou.
Porcul așteaptă să fie scărpinat, iar prostul să fie lăudat.
După ce că e prost, se mai “pune” și-n drum.
Blesteme :
Nu ți-ar mai muri mulți înainte!
Vedea-te-aș în tron, să te văd!
Arză-te-ar focul să te arză!
Cânta-ți-ar cucuveaua pe casă, să-ți cânte!
Mânca-te-ar viermii, să te mănânce!
Lua-te-ar moartea, să te ia!
Alege-s-ar prafu de tine (de casa ta), să se aleagă!
Arză-te-ar focul (arză-ți-ar casa) să te arză!
Mânca-te-ar pământu, să te mănânce!
Să te văd când m-oi tunde-n palmă!
Să te văd când mi-oi vedea ceafa!
Du-te unde-a-nțărcat dracu bălaia!
Jurăminte :
Fir-aș al dracu să fiu !
Fir-ai al dracu, să fii !
Bă ! fir-ai al dracu să fii !
Al dracu să fiu dacă nu spui drept !
Să fiu al dracu dacă te minț !
Vorbe de ocară - expresii scatologice, licențioase, scabroase -
- C...ca-m-aș în gura ta (lui, ei, lor) !
- C...cu-mă-n gura ta (lui, ei, lor) !
- C...ca-s-ar câinii-n gura ta (lui, ei, lor) !
- C… ca-m-aș la stâlpul (crucea) tău !
- Mânca-mi-ai c...ru !
- Mânca-mi-ar c...ru !
Aceste expresii sunt folosite foarte des de femeile din Tia în vorbirea curentă, nu numai
atunci când se ceartă și când sunt în moment de supărare. Aceleași expresii se folosesc și la
adresa unor animale sau păsări. O altă expresia de ocară este: Huoo ! Huideoo ! Expresia se
folosește când se ceartă două femei și când o fetiță stă într-o poziție neglijentă, fiind fără
chiloți, i se vede sexul.

262
 CUVINTE, EXPRESII ȘI LOCUȚIUNI

"Prima carte a unei națiuni este vocabularul limbii sale"

Volnay
A.
Acri, a i se acri = a se sătura; a-i fi de ajuns; a se plictisi
Adăsta, a adăsta = a aștepta .
Ajunge, a nu-i mai ajungi cu prăjina la nas = e mândru ; ține nasul sus.
Alai, cu alai = cu multă lume; cu multă zarvă.
Albie, l-a făcut albie de porci = l-a batjocorit; l-a ocărât.
An, din an în paște = la intervale mari de timp; foarte rar.
Arde, mă arde la inimă = mă nemulțumește; mă supără
Argea, a intra în argea = a intra în războiul de țesut; războiul de țesut.
Arunca, arunc ceva la cățea = mănânc ceva sumar; mănânc în grabă .
Aguridă, struguri cruzi; necopți.
Arvună, aconto; avans; am arvunit = am acontat.
Aștezău, este un salut, o urare care se face femeilor ce urzesc țesătura pe garduri; urarea este
împrumutată (preluată) de la meglenoromâni: "astare Dumnizdă-lu" = de-ar ajuta
Dumnezeu; urarea în limba română corespunzătoare este: Doamne ajută!
Auz? = poftim ? ce-ai spus ? n-am auzit bine!
Azăvadă = adăpost în calea vântului și ploii .
Azimă = pâine din aluat nedospit coaptă în țest; se mănâncă caldă.
Ărși! = interjecție folosită când cineva se arde, se frige.

B.
Baieră, =ață, frânghie subțire, i se rup baierele inimii = are crampe; îl doare burta
Balama, a-1 lăsa balamalele = a-1 lăsa puterile; a se istovi; a nu mai avea vigoare
Baltă, a-1 lăsa baltă = a-1 părăsi într-un moment greu, nu mai are balta pește = s-a terminat
Bardă, parcă e făcut din bardă = nefinisat, necioplit, bădăran, grosolan, fără finețe.
Bariș, = basma din țesătură mai groasă și în culori închise (negru, albastru, maron).
Bașca, = separat, în plus, pus de-o parte.
Bau, = grămadă de lut în formă de farfurioară pe care o aruncă copiii la pământ și din cauza
aerului care e prins în interior, pocnește (face bau); joc de copii.
Băga, a o băga pe mânecă = a se îngrijora, a se speria, a băga mâna-n foc = argument pentru
adevăr; jurământ.
Bălaia, a intra bălaia-n sat = a veni prima ninsoare; a se ivi zorile.
Bătătură, a-1 călca pe bătătură = a-1 irita, a nu mai vedea prin bătătură = a nu mai vedea prin
fața casei.
Băcan, =fard; a se băcăni = a se farda.
Bea, a bea tutun = a fuma.
Beldie, =nuia lungă și subțire (înalt ca beldia).
Berbeleac, a se da de-a berbeleacul = a se da de-a dura, a se da peste cap; a se rostogoli.
Betelie, =fâșie îngustă de țesătură.
Biciușcă, =bici subțire cu mâner flexibil, lucrat artistic.
Bimbașa, = a trăi ca un bimbașă = a trăi în belșug, în lux, fără griji.
Bine, ba, bine că nu ! = sigur că da; ba da!
Bircă, = scobitură (groapă) în pământ în care se introduce mingea sau ciomagul la jocul de
copii numit ”Gulă" sau peste care se pune bucata de lemn numită "țurca" la jocul de
copii cu același nume.
Bârneț, = brăcinar, brânet, cingătoare; ață cu care-și leagă băieții mici, izmenele.
Bâtu, = tatamare, bunicul, tataia.

263
Bâzdâc, a-i veni bâzdâcul = a se supăra.
Bâzdâganie, =namilă, dihanie, arătare, drăcie, monstru; amenințare pentru copii.
Bleau, a nu tăia bleau = a nu tăia deloc; a fi știrb.
Blândă, =urticarie, erupție pe piele.
Bobonet, bobonete, =colac, mucenic, măcenic (se împarte la 9 martie).
Boleșniță, =boală molipsitoare, molimă, epidemie.
Baroană, = grapă confecționată din nuiele și mărăcini.
Boțogaș, =șmecher, glumeț, ager (se spune despre copii) .
Bragă, = băutură răcoritoare ; ieftin ca braga = la preț de nimic.
Brâncă, =boală contagioasă de piele (pete roșii), erizipel, buboaie.
Brânci, a cădea pe brânci =a cădea de obosit, a-i da brânci = a-1 împinge.
Bucă, =falcă, obraz; mânca-ți-aș bucile = expresie adresată cuiva în semn de mulțumire și
recunoștință pentru un serviciu făcut; se folosește mai ales la adresa persoanelor
apropiate (copii, soție).
Buric, = partea exterioară a cordonului ombilical, a se considera buricul pământului = a-și da
importanță, egocentrism; a avea buricul îngropat aci = a fi născut aci.
Burtă, = abdomen; a avea burta până la gură = a avea burta mare; expresia se folosește
numai la adresa femeilor gravide, aproape de a naște.
C.
Cal, calul de dar (dăruială) nu se caută în gură = darul (cadoul) se primește așa cum este, fără
a se urmări valoarea lui.
Calanbalâc, =obiecte felurite în dezordine, bagaje cu care se călătorește .
Calistircă, = săpăligă.
Cap, a sta în capul oaselor = a sta în șezut.
Capron, =țesătură din fire sintetice.
Cataramă, a fi la cataramă = a fi buni prieteni.
Cață, =greblă.
Căca, =excrementa, că-....m-aș în gura lui = face-m-aș în gura lui (expresie vulgară, murdară
folosită numai la Tia în scop de a ocărî pe cineva).
Căciulă, a-i ieși părul prin căciulă = a sărăci.
Cădea, a cădea casa pe cineva = a fi surprins; a se jena.
Călina, apelativ către cumnată, O cumnată o strigă pe alta cu "călină", iar cea strigată îi spune
celeilalte "leliță" .
Căpătâi, a nu avea niciun căpătâi = a fi un om de nimic, a fi un neisprăvit.
Cășuna, = a tăbărî pe cineva; a se îndrăgosti; a-i veni o poftă ciudată.
Căta, =a căuta; cată-ți de drum; o cată cu lumânarea
Cârcă, = partea din spate a bustului unui om în zona umerilor, a duce pe cineva în cârcă = a-1
duce în spate, a-1 sprijini; a-1 tolera.
Cârpător, =unealtă în formă de lopată cu care se introduce pâinea în țest.
Cea, =la dreapta; îndemn adresat boilor de la jug pentru a vira spre dreapta, unul hăis și
altul cea = nu se înțeleg; unul într-o parte și altul în cealaltă parte.
Ceafă, =partea din spate a gâtului, când mi-oi vedea ceafa = niciodată .
Cergă, =țesătură din lână sau cânepă folosită la acoperit, în loc de plapumă, pentru acoperit
patul sau de pus pe carele cu care se transportă grăunțe.
Cerghil, = coviltir acoperit cu cergă sau cu rogojină.
Chichiță, = separeu în lada de zestre în care se păstrează valori; secret.
Chilimie, =piesă de la car pe care se sprijină leuca.
Chinopastie, = vină, bănuială; a căzut chinopastia pe mine a căzut vina pe mine.
Chișnovăț, = om poznaș, glumeț, comic.
Chițiboaică, =încăpere mică pentru păstrarea alimentelor (cămară); construcție mică și
nearătoasă.
Chițibuș, = lucru de nimic, bagatelă, lucru mărunt.

264
Cicic, = brâu de încins folosit mai ales de femei.
Cicrit, =unealtă folosită la strângerea aței pe mosor pentru țesut.
Ciuciulete, =ud leoarcă.
Cinzeacă, =pahar în formă de sticlă cu gâtul lung și subțire cu capacitatea de 0,16 - 0,19 1; se
folosea în vechile cârciumi pentru servirea băuturii alcoolice tari.
Ciuciuli, =ghemui, chirci.
Ciumpăvi, =a tăia neuniform; a tunde urât.
Ciur, = sită; a fi trecut prin ciur și prin dârmon = a avea experiență.
Cleată, =a treia parte din grapa metalică agricolă (parte componentă a grapei metalice
agricole).
Clin, = o bucată de pământ sau țesătură în formă de triunghi, a nu avea nici în clin, nici în
mânecă = a nu avea nicio legătură.
Clondir, = sticlă de un litru cu gât scurt și strâmt.
Cocârțău, = mămăligă rece frământată și prăjită în untură
Cobile, =suport compus din două pârghii (lemne) unite la un capăt pe care se transportă
plugul la locul de arat (are forma unui triunghi).
Cococi, = turtiță de aluat, coaptă în spuza din vatră pentru copii.
Codru, =suprafață de pădure matură; un codru de pâine, de mămăligă, de săpun = bucată
mare de pâine etc.
Cojoc, = îmbrăcăminte confecționată din blană de animale, a-i găuri cojocul = a răni pe
cineva, a-i rupe pielea, a avea ac de cojocul cuiva = a găsi metoda de a constrânge
pe cineva.
Colac, =pitișoară care se prepară la sărbătorile religioase, la înmormântări și la parastasuri,
care se împart la oameni în memoria morților, a mânca colacii cuiva = a dori moartea
cuiva; mâncați-aș colacii = vedea-te-aș mort, colac peste pupăză = un rău peste alt rău.
Conci, =articol de podoabă pentru fete; a-și pune conciul = a se pregăti.
Conteni, = a înceta, a opri; nu mai contenește plânsul = nu se mai oprește.
Copcă, =spărtură în gheața unui lac, râu, a se duce pe copcă = a o păți .
Cort, =adăpost ușor confecționat din materiale impermeabile, ca la ușa cortului = țigănesc,
urât.
Coteli, = a căuta, a scormoni.
Coton, =fir de bumbac.
Covercă, =adăpost ușor confecționat din crengi, frunze .
Crăpa, = a se fisura, a crăpa, a se crăpa de ziuă = a se ivi zorile, a-i crăpa obrazul = a se jena,
a se rușina .
Curcă, = pasăre de curte, a fi plouat curcă = a fi ud leoarcă, a fi prost ca o curcă = prost fără
pereche .
Cută, = îndoitură, bucată, felie; o cută de zar = o bucată de zahăr.
D.
Da, a da fuga = a fugi; hai dă fuga ! = hai fugi!; a da dosu = a fugi; hai dă dosu, dă dosu !
= hai fugi, hai fugi!; a da oala-n undă = a clocoti ciorba, supa; a da cu toporu-n grindă = a-
și manifesta supărarea; a da călușul pe Olt = a termina, a încheia, a se despărți; a-și da
pomeneală = a-și aminti; a discuta; a-și da în petic = a se face de râs; a-și da poalele peste
cap = a se face de râs.
Dadă, didă, =mod de adresare către o femeie mai în vârstă.
Daiboj, pe daiboj = pe gratis, pe degeaba.
Daică, mod de adresare către o femeie mai în vârstă; are sens de dragă (dadă, didă).
Dalac, = antrax, bubă neagră, cărbune; plantă liliacee otrăvitoare.
Daraveră, = pățanie, bucluc, belea, rușine.
Dat, =a fi dat iaca-1 cui = a fi grozav, a fi nemaipomenit, a fi dat dracului.
Dăruială, = dar, dăruire.

265
Dăstalniță, = scândura de la marginea care unește cele două capete ale patului, dorm la
dăstalniță=dorm la margine
Deloc, = imediat ; deloc vin = imediat vin!
Deșelat, =fără șea; a călări pe deșelate = a călări fără șea, l-a deșelat = i-a fracturat coloana
vertebrală
Deț, = țoi, aproximativ 25 ml băutură tare.
Diblă, =vioară.
Doamne, mai de doamne ajută = mai de valoare, mai bun, acceptabil.
Dodă, mod de adresare către o femeie mai în vârstă (dadă, didă, daică) .
Dorobanț, =țoi, deț; cu aceste măsuri se serveau băuturile alcoolice la cârciumi.
Drac, o să dai de dracul = o s-o pățești, și-a băgat dracul coada = s-a complicat situația,
amestecându-se cineva.
Dragoste, a cădea dragostea pe lemnul (fierul) de la țest= a se îndrăgosti de cineva fără
valoare .
Dres, a-și da cu dres = a se pudra, rimela, ruja, machia, găti, etc
Drum, a-1 lăsa în drum = a-1 părăsi într-un moment greu, a-1 pune pe drumuri =
a-1 obliga să umble mult, a rămâne pe drumuri = a rămâne sărac, fără adăpost.
Duce, a se duce în lume = a se duce fără să știe unde; a-și lua lumea în cap, a dormi dus = a
dormi profund .
Dumnezeu, a nu avea niciun Dumnezeu = a fi un om de nimic, fără valoare .
Durea, a-1 durea la inimă = a-1 durea stomacul; a-i părea rău ; a fi mâhnit .
E.
F.
Face, ce-are a face ? = ce importanță are ? ce legătură are ?, a i-o face cuiva = a-1 face de râs;
a-i da o lecție, a-i face de petrecanie = a-1 termina; a-1 omorî, parcă-i făcut = parcă e
descântat, parcă e blestemat; parcă e lucru necurat.
Farafastâc, =podoabă sau ornament fără valoare, inutil .
Fedeleș, =petrecerea de sâmbătă seara de la casa mirelui; uvertura nunții.
Fiere, a avea gura ca fierea = a avea gura amară.
Fire, peste fire = peste normal; ieșit din comun; a fi din cale afară .
Fâstâcit, =a se fâstâci = a se pierde cu firea ; a se intimida .
Fârșală, a-i veni fârșală = a-i fi foame; a fi epuizat.
Franc, = denumirea populară a monedei leu, câți franci să-ți dau ? = cât face?; câți lei să-ți
dau ?, a-i spune franc = a-i spune direct, în față.
Fript, a mânca fript pe cineva = a da gata pe cineva, a distruge pe cineva; a pierde pe cineva.
Fugă, a o rupe la fugă = a începe să fugă.
Funie, a se strânge funia la par = a se scurta viața.
Furcă, pare a fi pus cu furca = pus în dezordine, oricum.
Furcer, = furcă de fier cu două vârfuri și coada lungă, folosită la încărcatul snopilor.
G.
Gârlici, =prima încăpere a locuinței îngropate, a locuinței bordei.
Gât, a face gât = a avea pretenții; a face gălăgie; a se încontra, a se contrapune .
Gealat, =ucigaș de oameni, călău, complice, atașat (la Tia=prieten)
Ghea, =Fa, hai ghea ! = hai fa ! - interjecție împrumutată de la bulgari; se folosește pentru a
se adresa unei persoane feminine; se folosește numai la Tia și deci, individualizează
satul.
Gheară, a pune gheara pe cineva = a prinde pe cineva; a găsi pe cineva la strâmtoare.
Gologan, = monedă de aramă în valoare de zece bani; câți gologani face? = cât costă?
Greu, a-i cădea greul pe picioare = a fi obligat să înfăptuiască ceva nedorit.
Groază, = teamă, mulțime; o groază de bani = o grămadă de bani; foarte mulți bani.
Gulă, =joc cu mingea și ciomagul, pentru băieți.
Gură, = a-și pune lacăt la gură = a-și ține gura, a nu mai vorbi, a-i umbla vorba prin gură = a
avea lapsus; a nu putea să-și amintească ceva foarte cunoscut, a-i da gură = a-i striga,

266
 a-1 certa, a-i reproșa; a-1 lăsa să sărute, a se uita în gura lui = a-1 asculta; a-i da
crezare.
Gloabă, cal slab și bătrân; amendă; închisoare(obor): mi-a luat oile la gloabă=mi-a luat oile la
închisoare.
H
Habar, informație; Habar n-am = nu știu, nu am aflat;
Halal, =bravo; halal să-ți fie = bravo ție ! (cuvânt turcesc) .
Hal, =stare rea; situație de plâns.
Hapca, = a lua cu hapca = a lua cu forța.
Hăis, = la stânga
Huideo! = interjecție folosită pentru a huidui pe cineva pentru fapte reprobabile. Se folosea și
când copiii aveau nasul murdar sau umblau necontrolați fără să-și acopere sexul.
I.
Iac-al-cui, = iacă cui! = al dracului.
Iarbă, din pământ, din iarbă verde= cu orice preț, prin toate mijloacele
Ieși, a-și ieși din țâțâni= a se enerva, a se mânia
Ilic, = piesă de îmbrăcăminte (vestă) tricotată, fără mâneci, purtată de femei
Inimă, a-și face inimă rea = a regreta, a-i părea rău, a suferi; a i se frige inima= a
suferi pentru cineva; pe inima goală = pe stomacul gol, înainte de a mânca.
Intra, a intra în pământ = a muri, a intra în pământ de rușine = a se rușina; a se jena.
a intra murga-n sat = a se înnopta.
Ispașă, = despăgubire; amendă pentru stricăciunile provocate de animale pe un teren cultivat
Isprăvi = termina.
Izdat, = boală de pântece, de stomac, de intestine, cu cârcei, cu zgârcituri .
Î.
Înadins, cu un scop anume; ’nadins = cu un scop bine determinat.
Înainte, a apuca ca Cârna ’nainte = a apuca cu gura înainte, a motiva o faptă reprobabilă.
Îngena, a ingena = a încetini, a obosi; a-1 lăsa puterile.
Împopoțona, a împodobi, a înzorzona ; a găti cu podoabe de prost gust.
Înțărca, a înțărcat bălaia - s-a terminat, s-a epuizat, nu mai e.
J.
Jandar, jandarm; hei, jandaru, jandaru ! = expresie cu care se amenințau (se speriau) copiii.
Japca, a lua cu japca = a lua cu forța (variantă a expresiei "a lua cu hapca") .
Jar, = jăratic ; a sta ca pe jar = a sta nerăbdător, neliniștit.
Jărăgai, = jar, cărbuni aprinși (arzând).
Joi, de joi până mai apoi - în puțin timp; rar.
Juca, a se juca cu focul = a risca, a se expune la pericol
Jiglă, = parte componentă a jugului (între jiglă și resteu se află gâtul boului) .
Jujău, = jug mic pus la gâtul porcilor pentru a nu trece prin garduri, cu jujăul la gât = lipsit de
libertate .
L.
Labă, =a pune laba pe cineva = a prinde pe cineva; a pune mâna pe cineva
Lacăt, a fi lacăt la ușă = a nu pleca de acasă, a nu ieși în lume, a pune lacăt la gură = a nu
vorbi.
Lapte, a se amesteca ca musca-n lapte = a se amesteca unde nu trebuie.
Lături, a se da în lături = a se da la o parte, a face loc; pe lături = pe margini
te dai în lături ? = n-ai curaj ? te sustragi ?;
Laudă, cum te mai lauzi ? = ce mai faci ? ce mai spui?
Lăut, a se lăia = a se spăla pe cap
Leat, a fi leat cu cineva = a fi de aceeași vârstă cu cineva.
Legumi, a legumi = a economisi.
Leit, leit cu cineva = a semăna foarte mult cu cineva.

267
Lele, pui de lele = copil din flori; om afemeiat, om șmecher, șiret.
Leliță, mod de adresare între cumnate.
Lesne, =ieftin, ușor, domol.
Leucă, =piesă componentă a carului, a fi lovit cu leuca = a fi zăpăcit, prostănac, idi
Limba, a-i lua limha = a-i paraliza vorbirea, îți taie popa limba ! = amenințare care se face
copiilor obraznici, care vorbesc urât, a scoate limba de un cot = a obosi ; a-și pierde
respirația.
Loc, a fi la locul lui = a fi om serios .
Lua, a o lua înainte = a începe motivarea înainte de a fi tras la răspundere, a-și lua viața = a
se sinucide
Lulea, a lua luleaua neamțului =a bea, a se îmbăta
Lumânare, a fi drept ca lumânarea = a fi foarte drept, a o căuta cu lumânarea = a provoca ; a o
face singur ; a se complica .
Lungiș, în lungiș și-n curmeziș = în toate părțile.
M.
Mache (Machea), (expresie oltenească) = Oare ?
Măgăoaie, = sperietoare pentru păsări (se pune în culturi, grădini etc)
Maia, = drojdie de bere .
Manechin, =parcă-i manechinul din Galbena = parcă-i sperietoare.
Mare, a se ține mare = a ține nasul sus; a se mândri, a se făli.
Masă, pun-te masă, ia-te masă = mese repetate pregătite la intervale de timp foarte scurte, pe
nepusă masă = pe neașteptate.
Măciucă, a i se face părul măciucă = a fi cuprins de spaimă.
Mămăligă, a o pune de mămăligă = a întârzia, mămăligă vârtoasă = mămăligă tare.
Măsea, nici cât o măsea cariată = fără valoare, a trage la măsea = a consuma alcool.
Mătrăși, a mătrăși = a distruge, a ucide.
Megiaș, = vecin.
Melic, a avea melic = a avea nărav (se referă la cai)
Merinde, =alimente, legume, hrană.
Miji, a se miji de ziuă = a se crăpa de ziuă; a se revărsa zorile.
Milă, mai mare mila = situație de jale, de compătimire
Minune, minunea minunilor = ceva extraordinar
Mireasă, a sta ca o mireasă = a sta degeaba; a nu face nimic.
Mironosița, a face pe mironosița = a-și lua aere de nevinovăție.
Mână, a pune mâna pe cineva = a prinde pe cineva (pun eu mâna pe tine ! = amenințare).
Mânca, a mânca nori = a fi extraordinar
Mortac, = stâlp de susținere la casele îngropate (bordeie)
Moară, pe rând ca la moară = în ordinea sosirii
Moși, din moși-strămoși = de când e lumea
Muică, = mamare, bunică
Moare, = saramură (de usturoi, de pește, de pui)
Mazdrîncă, mazdroancă = fată bătrână, fată nemăritată .
N.
Naiba, a fi al naibii = a fi grozav; a fi teribil
Nap, =gol; asta-ți lipsește că în colo ești făcut nap - expresia ironică se folosește la adresa
celor săraci care cer lucruri inutile.
Nas, a-i stoarce lămâia în nas = a-i reproșa .
Natră, =parte a urzelii dintre ițe și sulul de dinapoi al războiului de țesut.
Nazuri, =mofturi; a face nazuri = a face mofturi, a se răsfăța.
Năbădăi, a băga pe cineva în năbădăi = a înspăimânta, a înfricoșa, a speria.
Nădușeală, a-1 trece toate nădușelile = a se alarma, a se speria.
Năjit, = nevralgii; dureri de dinți, măsele, gingii, urechi.

268
Neam, nu mai e neam = nu mai e deloc; s-a terminat.
Negru, a fi negru în cerul gurii = a fi rău, dușmănos.
Neștire, a cădea în neștire = a-și pierde cunoștința.
Noapte, a face ceva peste noapte = a face ceva repede.
Nuntă, altă nuntă, altă tobă = alt necaz .
Năbușală, =căldură mare; aer uscat, cald, asfixiant.
O.
Oaie, ca oile = îngrămădiți, a o face de oaie = a face o greșeală.
Oca, = un kg sau 1 litru, a fi prins cu ocaua mică = a fi prins cu minciuna.
Ocară, = rușine; a se face de ocară = a se face de rușine, a ocări = a insulta, a face de rușine
pe cineva
Ochi, a închide ochii = a ierta; a trece cu vederea; a muri, a da ochii cu cineva = a se vedea cu
cineva ,
Odată, hai, vino odată ! = hai, vino mai repede !
Oală, a plăti oalele sparte = a plăti pagubele produse, a lua ca din oală = a lua prin surprindere.
Orbi, nici cât să orbești un șoarece = foarte puțin, extrem de puțin.
Ort, = taxă; a da ortul popii = a muri.
Orz, a strica orzul pe gâște = a oferi lucruri necesare cuiva care nu știe să le aprecieze.
Os a pune osul = a face efort în muncă.
Osânză, a avea osânză = a avea rezerve materiale.
Osteneală, =oboseală, efort, interes.
Otânci, = a atinge, a lovi; a lega scurt lanțul boului pentru a merge încet.
Otosbir, = cu toată forța; forțat; cu multă muncă, fără odihnă.
Oțet, a face pe cineva cu ouă și cu oțet = a-1 ocărî, a-1 batjocori, a-1 dojeni.
P.
Pacoste, = cineva care provoacă neplăceri, necazuri .
Pai, a nu lua un pai de jos = a nu face nimic.
Palavre, = vorbe degeaba; vorbe goale.
Par, a i se apropia funia de par = a i se scurta viața.
Para = monedă turcească, 25 parale = 1 leu; a face pe cineva de trei parale = a-1 certa; a-1
trage la răspundere.
Paște, la paștele cailor = niciodată, din joi în paște = foarte rar.
Păr, când mi-o crește păr în palmă=niciodată, cu păr pe limbă = needucat, necioplit.
Păsărică, fiecare cu păsărică lui = fiecare cu nebunia lui, a avea păsărele la cap = a fi nebun
Pătrat, cap pătrat = om mărginit, cu idei fixe la care nu renunță.
Păți = ai s-o pați!= ai s-o pățești! (avertizare), a fi Stan pățitul = a avea experiență; a ști multe.
Pește, cât ai zice pește = imediat, repede.
Piatră, a i se lua piatra de moară de pe inimă = a scăpa de griji.
Pic, a pica cerul pe cineva = a fi surprins, a purta pică cuiva = a dușmăni; a fi ranchiunos
Pisică, a trage pisica de coadă pe rogojină = a o duce greu; a fi sărac, a prinde pe cineva cu
mâța-n sac = a-1 prinde cu minciuna.
Piuă, a bate apa-n piuă = a vorbi degeaba; a spune vorbe goale.
Pârgă, = semimaturitate; a dat orzul în pârgă = a început să se coacă .
Plosca, a umbla cu plosca = a umbla de la unul la altul
Poale, a-și pune poalele-n cap = a se face de rușine, a-și da poalele peste cap = a se face de
rușine.
Pochez, =poghiaz ; a umbla în pochezuri = a vagabonda, a hoinări.
Pomeneală, nici o pomeneală = nicio vorbă; în nici un caz; nicio veste; nicio știre, a-și da în
pomeneală = a-și aminti ceva și a discuta cu o persoană despre subiectul amintit, unde
s-a mai pomenit ? = nu a mai fost; nu există; este exclus; este imposibil .
Popa, a face ca popa = a face ceva fără voie.
Postață, =suprafață (porție) pe care lucrează unul sau mai mulți lucrători.

269
Postali, =pantofi; încălțări .
Poștă, cale de-o poștă = de departe; cât de colo.
Potcoavă, potcoave de cai morți = obiecte fără valoare.
Potârniche, a se răspândi ca puii de potârniche = a se răspândi repede în toate părțile.
Povățui, a povățui = a sfătui; a învăța.
Prag, a pune piciorul în prag = a se împotrivi cu îndârjire; a nu accepta .
Preceptor, agent fiscal; preceptor .
Procest, =proces .
Procopseală, a se procopsi = a se îmbogăți (se spune mai mult ironic)
Pui, a muri ca puiul de găină = a muri repede .
Pune, a o pune-n cui = a o amâna ; a renunța la o lucrare .
Purice, a i se face inima cât un purice = a se teme, a se speria
Putină, a spăla putina = a se retrage; a pleca; a fugi din fața unui pericol.
Puță, hai, mă puță ! = hai, măi băiete ! (se folosește mai mult în relațiile cu băieții mai mici).
R.
Rac, iute ca racul = încet, domol, roșu ca racul = roșu aprins (când se fierbe, racul se
colorează în roșu intens), și cu-n rac, tot sărac = cu o floare nu se fac primăvara (se
folosește când se obține numai o parte din necesar), înapoi ca racul - se folosește atunci
când se exprimă un regres, asociindu-se expresia cu mersul înapoi al racului .
Rahat, a mânca rahat = a spune neadevăruri.
Răgălie, îngrămădire de crengi de arbori oprite într-o apă curgătoare.
Răscol, a da peste răscoale = a curge lichidul turnat într-un vas peste capacitatea lui.
Răspăr, a lua pe cineva în răspăr = a-1 lua în batjocură, în râs.
Rățoi, = bărbătușul raței, a se rățoi = a se răsti la cineva; a amenința pe cineva.
Rână, a sta într-o rână = a sta culcat pe-o parte.
Râcă, a căuta râcă = a căuta prilej de ceartă.
Refec, a lua pe cineva la refec = a lua pe cineva la control, la întrebări, la bani mărunți; a-1
mustra.
Regula, a pregăti; a ordona; a aranja (Mărio, hai ghea la horă ! - steai ghea, să mă regulez și
eu !)
Resteu, anexă a jugului: între resteu și jiglă stă gâtul boului, a se sprijini în resteu = a se
împotrivi; a opune rezistență.
Râvni, = a pofti.
Roată, cât roata carului = foarte mare
Rost, a făcut rost = a găsit; a procurat, a lua la rost = a lua la întrebări; a certa pe cineva, a nu
avea niciun rost = a fi om de nimic; fără valoare.
Rumân, om, bărbat (probabil se menține de la rumânia lui Mihai Viteazul)
S.
Sapă, sapa și lopata = moartea .
Sat, sat fără câini = loc nepăzit .
Săpăligă, sapă îngustă folosită la operațiunile din grădinile de legume și zarzavaturi; i se mai
spune "calistircă”.
Scăpa, a scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate dintr-o situație periculoasă.
Schilă, rampa de la malurile apei la care acostează podul plutitor (se confecționa de obicei
din gunoi, bolovani, lemne etc) .
Scofală, = pricopseală, ispravă (se folosește mai mult ironic).
Scula, a se scula cu noaptea-n cap = a se scula înainte de a se face ziuă,
Seama, a-și da seama =a înțelege; a-și face seama= a se sinucide
Seceră, a fi drept ca secera = a fi adus, îndoit, cocoșat .
Sfoară, a da sfoară-n țară = a anunța, a comunica.
Sili, a sili = a îndemna; hai, mai silește-i ! = hai, mai mână-i, mai îndeamnă-i, mai grăbește-i!
Sfântul, ferita-1 sfântul ! = să-1 ferească sfântul (Dumnezeu)

270
Sfârșit, a-și da sfârșitul = a muri
Slab, a fi slab de minte = a fi fără putere de judecată, depravat, imoral .
Smuțită, expresia se folosea la adresa fetițelor neastâmpărate, provocatoare de scandal
Sobă, =odaie, cameră: hai, intră-n sobă ! = hai, intră-n odaie!
Sorcova, a se îmbrăca precum o sorcovă = a se împopoțona, a se îmbrăca caraghios,
multicolor .
Soroc, data la care trebuie să se înfăptuiască ceva; i-a venit sorocul = i-a venit ziua în care
trebuie să nască.
Sparge, a-i sparge casa = a contribui la destrămarea căsniciei; a-i fura din casă.
Speze, a trăi pe spezele cuiva =a trăi pe spinarea cuiva, din munca altcuiva.
Spițelnic, sfreder ; burghiu pentru găurit lemn, acționat manual.
Splină, a i se pune splina = a avea dureri la splină din cauza alergării îndelungate .
Sprânceană, a se uita pe sub sprânceană = a se uita pe furiș, hoțește, a da pe sprânceană = a da
preferențial .
Spuza, a trage spuza pe turta cuiva = a avantaja; a fi subiectiv .
Sta, a stat bălana = a obosit, a sta în șezut = a sta în capul oaselor, a sta la taifas = a sta la
pălăvrăgeală .
Stat, un stat de om = cât înălțimea omului.
Stea, câte-n lună și-n stele = verzi și uscate; tot ce se poate închipui, vai de steaua mea ! = vai
de mine !
Streche, a da strechea în cineva = a fi atacat de streche (insectă care trăiește sub pielea
cornutelor mari și se hrănește cu sângele acestora).
Strigă, a-1 striga = a-1 certa, a-i reproșa .
Sucală,=unealtă pentru adunat ața de țesut pe țeavă sau mosor, în sucală = în spirală.
Suflet, a-și da sufletul = a muri, a-și da copilul de suflet = a-și da copilul la înfiere.
a-și încărca sufletul = a comite o faptă gravă, o crimă, a-i veni sufletul la loc
= a se liniști, a-i trece emoțiile; a i se rupe sufletul = a suferi mult, a regreta
profund.
Sulă, a pune sula-n coastă cuiva = a-1 forța, a-1 sili; a-1 obliga.
Surată, prietenă apropiată, ca o soră .
Sus, cu fundu-n sus = supărat, răvășit, în dezordine.
Ș.
Șarpe, a striga ca din gură de șarpe = a striga disperat
Șparli, a șparli = a fura; a pleca pe neobservate .
Șpil, aranjament incorect; plan necinstit, șmecherie.
T.
Tagă, a pune tagă = a se opune, a se împotrivi, a nu mai vrea (se folosește la adresa animalelor
de tracțiune care nu mai vor să meargă) .
Tăciune, a nu-i arde nici tăciunii în vatră = a nu reuși nimic, a nu izbuti nimic; a fi foarte
sărac .
Tămâie, a fugi ca dracul de tămâie = a se feri cu mare grijă de ceva; a pleca dintr-un loc
periculos.
Teglici, ax de lemn sau de metal care prinde proțapul sau tânjaua (tânjala) de jug.
Teleleu, a fi teleleu = a fi zăpăcit, aiurit, năuc, afemeiat, a fi teleleică = a fi ușoară de minte, a
umbla cu bărbați.
Testemel, =basma, tulpan, năframă.
Tină, =mâl, noroi.
Tindeche, =piesă anexă a războiului de țesut cu care se întinde țesătura pe lățime.
= piesă componentă a grapei metalice agricole care se agață de tânjală
și de care se agață cletele grapei .
=unealtă a constructorului cu care îndoiește foile de tablă pentru
racordarea lor la acoperișul construcției.
Tirighie, =zgură cu aspect sticlos, cu gust acru rămasă pe fundul butoaielor după ce s-a scos
vinul și folosită la acritul ciorbelor .
Tita, =tata.

271
Tiugă, =tigva (tâlv) - legendaria vulgaris ; se folosea pentru păstrat sarea menajeră, la ținut
apa potabilă, la aruncat apa murdară din albia de spălat rufe.
Tiz, =un bărbat care poartă același nume cu altul, considerat în raport cu acesta.
Tâlv, =aparat confecționat dintr-o tiugă la care se atașează o țeavă lungă, folosit la scoaterea
băuturilor din butoaie .
Tânjală, =unealtă agricolă care face legătura între jugul de tracțiune și plug sau grapă; se
folosea și la tocat cânepa în vederea melițării.
Târg, la spartul târgului = la sfârșit ; aproape prea târziu.
Toartă, a se avea la toartă = a se avea bine; a fi prieteni.
Tobă, a se face tobă = a mânca mult; a se sătura.
Tontoroiul, a sări tontoroiul = a fi neastâmpărați.
Toptan, cu toptanul = cu grămada; cu efort mare; cu multă muncă.
Tor, = combustibil obținut din presarea bălegarului (gunoiului de grajd) și uscarea lui; i se
mai spune "tizic".
Trage, =a trage să moară = a fi în comă; a fi între viață și moarte.
Trai, trai pe vătrai = trai bun; trai din belșug .
Tronc, hodoronc, tronc = dintr-o dată, i-a căzut cu tronc - i-a devenit drag.
Tuli, a tuli = a fugi.
Tunde, tunde-o băiete = fugi băiete !
Turti, =a turti fesul cuiva = a face o prostie de care toți se rușinează.
Trâmbă, =bucată mare de pânză sau de stofă făcută sul.
Ț
Țandăra, a-i sări țandăra = a se supăra .
Țață, mod de adresare către o femele mai în vârstă.
Țărână, a se juca în țărână = a se urina în țărână pentru obținerea mâlului din care să fac turtițe
(joc de copil).
Țâțână, =balama, a scoate pe cineva din țâțâni = a-1 supăra.
Țest, =mic cuptor din lut care se înclină prin ridicare la 45° cu ajutorul unui lemn sau fier
pentru a arde focul sub el, după care se introduce pâinea pentru copt.
Țigan, a fi învățat ca țiganul cu scânteia = a fi învățat cu răul.
Ține, a se ține cu cineva = a fi prieten cu cineva; a avea relații amoroase cu cineva.
Țițeică, =instalație folosită la presarea torului (fizicului) .
Țâfnă, a-i sări țâfna = a se supăra; boală la găini care le obligă la reglarea respirației prin
producerea unor sunete (cârâituri)
Țoi, = sticlă de l00 ml cu gâtul subțire și lung folosit la vechile cârciumi pentru servirea
băuturilor alcoolice tari.
U.
Uitat , a fi uitat de Dumnezeu = a fi bătrân, a trăi mult; a fi uitat de moarte = a fi foarte bătrân.
Umbla, a umbla ca un câine turbat = a umbla fără rost.
Umfla, a se umfla în pene = a-și da importanță.
Una, a ști una și bună = a se încăpățâna în a susține fără argumente un punct de vedere.
Unghie, a-și mânca de sub unghie = a fi zgârcit, a-și pune unghia în gât = a regreta o nereușită
până la sacrificiu.
Ureche, a fi într-o ureche = a fi original, distrat, aiurit; a se culca pe-o ureche = a neglija; a
arăta dezinteres; floare la ureche = ușor, o nimica toată; a ține capul între urechi = a
nu-1 interesa de ceea ce se petrece în jur
Urma, nici o urmă = deloc, nici un pic, s-a terminat.
Urs, a se aduna lumea ca la urs = a se aduna lume multă
a vinde pielea ursului din pădure = a conta pe un lucru înainte de a-1 obține .
Ușă, a strânge pe cineva cu ușa = a-1 forța; a-1 obliga .
a nu fi ușă de biserică - a nu fi corect, cinstit.
Ușor, a fi ușor de minte = a fi poamă bună; a fi destrăbălat; a fi imoral.
V.

272
Va, mai va ! = pune-ți pofta-n cui; ia-ți gândul.
Vai, cu chiu, cu vai = greu
Valma, de-a valma = laolaltă, amestecat .
Val-vârtej, a veni val-vârtej = a veni grăbit, fără atenție
Varga, a tremura ca varga = a avea emoții mari
Vatră, a-i cădea în vatră = a i se face noră fără voie fiind însărcinată înainte de căsătorie; a
cloci pe vatră = a sta numai în casă; a nu avea nici cenușă-n vatră = a fi foarte sărac.
Vărsa, a se vărsa de ziuă = a se ivi zorile.
Vârcolac, =ființă imaginară care se crede că mănâncă luna, argumentându-se aceasta când
este eclipsă de lună.
Vârf, cu vârf și îndesat = foarte mult.
Vârtos, mămăligă vârtoasă = mămăligă tare .
Veac, a-și face veacul = a-și fi trăit viața; a fi bătrân; un veac de om = foarte mult timp.
Veleat, a-i trece veleatul = a-i trece vremea, timpul, moda.
Velință, =țesătură din lână sau cânepă (covor, macat, țol cu care se învelesc oamenii când se
culcă.
Verde, a i se face verde în fața ochilor = a i se face rău; a avea amețeli.
- a-i spune verde-n față = a-i spune direct, fără menajamente.
Veresie, =datorie; a da pe veresie = a da pe datorie, pe credit.
Veste, a da de veste = a anunța, fără de veste = prin surprindere, subit, pe neașteptate, a
prinde de veste = a observa, a băga de seamă.
Viață, o viață de om = timp îndelungat, a-și lua viața = a se sinucide
Visa, când nici nu visezi = pe neașteptate
Vâlnic, fustă cloș în pliuri, necusută-n față, confecționată din țesătură artizanală multicoloră
(piesă de port popular) .
Vodă, a se plimba ca vodă prin lobodă = a se plimba fără rost, dându-și importanță .
Vorbă, a se băga în vorbă ca mărarul în ciorbă = a se amesteca inutil în discuție, a trimite
vorbă cuiva = a-1 anunța; a-i comunica.
Vrau, grămadă de pământ udat și amestecat cu paie care se calcă cu picioarele pentru
compactare, necesar confecționării chirpicilor sau zidăriilor cu paiantă.
Z
Zancune, = joc popular de perechi (băiat și fată) în ritm de geamparale. În trecut perechile de
dansatori țineau în mână un ștergar cusut și jucau luni seara la nuntă în fața
lăutarilor în timp ce se deplasau la fratele de mână.
Zar, =zahăr ; două cute de zar = două bucăți de zahăr cubic.
Zăbavă, = întârziere, tărăgăneală; a zăbovi = a întârzia
Zăbun, = flanelă, pulover.
Zăcere, a cădea la zăcere = a se îmbolnăvi
Zăpiușeală, = căldură sufocantă .
Zăvelcă, =boccea (boscea); piesă de port popular.
Zălog, =amanet, garanție, gaj .
Zbici, =a se usca la suprafață, a se zvânta.
Zi, a i se termina zilele = a i se termina viața, a muri; a-i lua Dumnezeu zilele = a muri.
Zâmbre, a face zâmbre = a pofti, a dori .
Zlot, = monedă bănească poloneză .
Zob, bucată măruntă; a se face zob - a se fărâmița.
Zor, a da zor = a grăbi; a lua la zor = a certa, a lua la întrebări
zor, nevoie mare = cu orice preț; în zori de zi = dis de dimineață.
Zvânta, s-a zvântat pământul - s-a uscat pământul la suprafață.
Zgoighieci, zgoighieci de pâine = pâine uscată, neaspectuoasă, greu de mâncat.

Am cules unele expresii semnificative care apar mai frecvent în vorbirea oamenilor. Le-
am explicat folosindu-ne D.Ex, ediția 1975 M .D. E ., ediția 1978. Aceste expresii sunt auzite
și în alte zone ale țării, ele erau și sunt foarte frecvente în vorbirea locuitorilor din satele

273
comunei. O observație care se poate face, este aceea că expresiile selectate sunt comune
locuitorilor din satele situate în parte de sud-est a fostului județ Romanați.
Sugerăm fiilor satului care urmează cursurile universitare ale facultăților de filologie, să
facă cercetări și studii de lexicologie și dialectologie în zonă, pentru întocmirea lucrărilor de
diplomă, de licență sau de doctorat. În acest fel s-ar putea obține rezultate absolut științifice
referitoare la vorbirea oamenilor din zona Tia Mare.

Expresii folosite pentru a comunica cu unele animale

Cutii ! cutii, n-auzi ! = se alungă vițelul sau chiar vaca;

Dii ! Dili ! = se îndeamnă bovinele la mers ;
Gât, gâț, gât, gât = se cheamă purceii la mâncare ;
Cocină, cocină, cocină, cocină de ! = se îndeamnă porcii pentru a intra în cocină;
Gâtî ! Gâtî ! = se alungă purceii;
Câci, câci, câci, câci, câci, câ ! = se cheamă porcii la mâncare;
Cuțu, cuțu, cuțu, cuțu ! = se cheamă cățelul sau chiar câinele;
Codârr ! = se alungă cățelul;
Na ! Na-ici ! Na-icea ! = se alungă câinele;
Ieși ! Ieși-afară ! Ieși n-auzi ! = se alungă câinele;
Pis, pis, pis, pis ! = se cheamă pisica;
Pâst ! = se alungă pisica;
Sug, sug, sug, sug ! = se cheamă (îndeamnă) mielul (iedul) la supt;
Bârr, bârr ! = se îndeamnă mieii (oile) la mers ;
Hâidăă ! = se alungă mielul, oaia, berbecul ;
Câs ! câs ! = se alungă berbecul, mânzul,etc ;
Sica, sica, sica ! Sisile, sisile, sisile != se cheamă capra ;
Cos! Cos ! = se alungă capra ;
Clu, clu, clu, clu, clu, clu ! = se cheamă cloșca cu pui ;
Ciucureii, ciucureii, ciucureii, ciucureii ! = se cheamă la mâncare puii de găină părăsiți (lăsați)
de cloșcă.
Cloță ! Cloță, lua-te-ar moartea, să te ia ! = se alungă cloșca;
Cloță ! Cioc ! = se alungă cloșca atunci când bate puii;
Pui, pui, pui, pul, pui ! = se cheamă găinile;
Siu ! Siu, fir-a-ți-ale dracu’, să fiți ! = se alungă găinile;
Cas' , cas’ , cas' , cas' de, cas’ de ! = se îndeamnă păsările să intre la coteț;
Biri, biri, biri, birl ! = se cheamă puii de rață la mâncare;
Mani, mani, mani, mani ! = se cheamă rațele la mâncare;
Siu ! rață ! Rață, fi-re-a dracu să fii ! = se alungă rața;
Bobocii ! Bobocii ! Bobocii ! Boboceii ! Boboceii ! = se cheamă bobocii (puii) de gâscă la
mâncare
Gusiu ! Gusiu ! Gusiu ! Gusiu ! = se cheamă gâștele la mâncare;
Gâri ! Gâri, fi-ra-ți-ale dracu ! = se alungă cârdul de gâște;
Gâri ! Gâri, juratelor ! = se alungă cârdul, de gâște;
"Juratele, nu se mai satură" = la adresa animalelor și păsărilor care mănâncă mult;
Uti, uti, uti, uti ! = se cheamă porumbeii la mâncare ;
Ari ! ari-ari-ari-ari-ari ! = se alungă aretele (eretele sau uliul) care se învârte, planând în
aer deasupra gospodăriei.

274
 LĂUTARII SATULUI
"Se-ndoaie, se-ntinde și tremură arcul
Și lemnul prelung se-nfioară
Când două mărgele, ca mirul de limpezi ,
Din gene se scurg pe vioară.
...Ne cântă bătrânul.... Cărunta pleoapă
O vezi cum povara-și frământă....
Cum mâna lui cade...I-alunecă arcul...
Mai cântă lăutare, mai cântă !...
O. Goga - Lăutarul
La Tia întotdeauna au existat lăutari renumiți și de multe ori erau solicitați, să cânte la
nunți și la alte ocazii în mai toate satele de pe ambele maluri ale Oltului.
Au fost multe generații de lăutari, care au purtat până in zilele noastre cântecele vechi, dar
mai ales melodiile jocurilor locale. Dacă nu ar fi fost ei, s-ar fi pierdut Galaonul, Brâul,
Rustemul, Zancunele, Costorăreasa, Hora Nuții, Alunelul, Hora ceasului și alte jocuri pe care
ei, lăutarii, le-au dus și în alte sate prin care au cântat.
Îi vom menționa numai pe cei despre care deținem informații, dar este sigur că ei au
preluat ceea ce au cântat de la înaintașii lor, pe care bătrânii satelor nu-i mai știu.
Vom începe cu Ghiță Săpașu, un bun viorist, foarte temperamental, jovial și numai rareori
îi lipsea zâmbetul de pe față. Când cânta, comunica cu ascultătorii și uneori făcea glume,
improvizând și adaptând cântecul la situația momentului, dar în general respecta textul.
Când plimba arcușul, vioara scotea sunete de la cele comice la cele grave, iar atunci când
sunetele viorii sale nu-i plăceau, se oprea din cântat și vorbea cu instrumentul său,
amenințându-1: ’’dacă nu mă asculți, te sparg’’ ! și apoi cânta cu mai multă măiestrie, dorind
să convingă asistența că sărmana sa vioară i se supunea cu sfințenie.
Cine nu-și amintește de hora satului din primăvara anului 1942, când în ultima zi a
permisiei în care venise de pe front, s-a oferit să cânte din plăcere și hora fiind prea mare,
pentru a fi auzit, se plimba în interiorul ei cu pași repezi, vorbind când cu vioara, când cu cei
prinși în joc, întreținând un antren, deosebit. Spre seară, la terminarea jocului a adunat bărbații
mai tineri și mai vârstnici să le cânte, pentru că învățase el două cântece pe care le lansase
Măiastra noastră, Maria Tănase. Era în timpul războiului și el în acea seară de duminică le-a
cântat:
"Spală maică hainele, / Că se duc catanele
Și le spală cu săpun / Că ei nu se-ntorc din drum;
Și le spală-n lăcrimele / Și le trimite pe stele.
Scrie-mi carte cu cerneală / Și mi-o trimite pe seară"

sau “Foaie verde nucă seacă / Mâine toți recruții pleacă,

Părinții merg să-i petreacă…/ Dar pe mine n-are cine,
Că sunt singurel pe lume ! Am doar tată prea bătrân,
Care nu ține la drum. / Strigă tata-n gura mare

Fă-mă doamne-ntr-o cărare, / Fă-mă raza stelelor

Deasupra cazărmilor, / Să vorbesc cu colonelul
Să nu-mi bată puișorul ; / Să nu-1 puie la plantoane
Că e mititel și adoarme!

A doua zi Ghiță urma să plece pe front și când cânta el nu se gândea că își lua adio de la
oamenii și de la satul său, pe care nu-1 va mai vedea niciodată. Peste două săptămâni i-a venit
numai numele înscris pe o banală foaie de hârtie, cu mențiunea "Căzut la datorie" .
La aflarea acestei vești toți cei care l-au ascultat în acel amurg al duminicii de primăvară,
au înțeles că el, de fapt, le cântase cântecul său de lebădă, iar peste două zile au participat la

275
funeraliile creștinești, dar simbolice deoarece osemintele sale, jovialitatea și zâmbetul său
rămăseseră nu departe de Volga.
A lăsat în urma sa doi băieți, arcușul și vioara, pe care comandantul său le-a trimis de pe
front și pe care Oana, soția sa le-a păstrat "pentru când se vor face băieții mari".
Dar Ghiță a fost și un neîntrecut dansator. Cine dintre contemporanii săi nu-și amintește
de el când lua sârba pe cont propriu în ritm foarte alert sau când jucând "galaonul" se oprea,
pentru că lăutarul rămânea în urma jocului său; îl admonesta, îi lua vioara și-i arăta cum
trebuie să cânte, apoi relua jocul în ritm și mai drăcesc, respectându-i întru totul figurile.
Cine nu și-1 amintește pe Ghiță ca un nelipsit component al formației de călușari, în care
demonstra că într-adevăr este un fenomen .
Un alt lăutar care s-a făcut remarcat prin talentul său de interpret vocal de balade, deși nu
avea o voce deosebită, a fost Minică Neagoe, care cânta la vioară. Era acompaniat la cobză de
fratele său Oane Neagoe (Burtea). Li se spunea "Băieții lui Gamberea". Multe femei din sat își
amintesc de ei pentru că la multe le-au cântat cântecul miresei și le-au învățat unele ritualuri,
atunci când erau mirese .
După Minică un alt lăutar renumit a fost Călin Petre care, deși un glonț i-a afectat în
război degetele de la mână, cu care smulgea de la coardele viorii sunetele pe care le dorea, cu
eforturi mari de voință a reușit să dea o bună interpretare cântecelor și jocurilor populare
locale la nunți și la hora satului. A fost acompaniat la cobză și la chitara clasică de Marin
Vîrvoreanu care își făcuse din sunetele date de chitară, un al doilea nume, spunându-i-se
Marin Dâ-gâ-dâ.
A urmat Ispas Stângă, dotat cu talent atât de instrumentist-violonist lăutar, dar și de
interpret vocal, ceea ce i-a adus al doilea nume de "Pasăre" .
După muzica interpretată de el au dansat mulți tineri școliți, la balurile care se organizau
în anii de la jumătatea secolului XX prin satele de pe malul drept al Oltului. Despre el și acum
s-ar fi putut vorbi la prezent, dacă boala necruțătoare a secolului - cancerul - nu i-ar fi curmat
prematur viața.
A lăsat în urma sa pe Stelică, fiul său, care a ținut pasul cu evoluția muzicii de dans,
interpretând după ureche la instrumente electronice, cele mai pretențioase bucăți. Moartea, la
fel de prematură, l-a răpit și pe el în anul 1991.

Între timp s-au făcut mari și băieții lui Ghiță Săpașu și cel mare, Florea a luat vioara și
arcușul tatălui său și după multă muncă s-a apropiat de nivelul interpretativ al lui Ghiță. I se

276
mai spune "Florea Cioacă" pentru că interpretarea lui la vioară se apropie de cea a renumitului
violonist de muzică populară Florea Cioacă, cel care a cântat în cele mai mari orchestre din
țară. Numai cine nu ascultă cu atenție, nu poate să aprecieze nivelul înalt de interpretare pe
care o dă Florea unor bucăți ca Doina Oltului și altele.
Acum Florea Cioacă are menirea de a păstra nestematele cântece locale și balade și de a
le preda nealterate generațiilor de lăutari care vor veni.
Dar Tia Mare a fost și este renumită și prin formația muzicală de instrumente de suflat -
alămuri - în care au cântat mai multe generații de oameni, schimbarea făcându-se din mers.
În formație au cântat: Tudor Răceală (Costache)-Fligorn, Stancu Rogozeanu- fligorn,
Ghiță Puiu-bas-bariton, Tudor Aprodu (al Boatii)-toba mare, Tudor Ciobanu (Țoinac) -clarinet,
Dumitru Olteanu (Toboșaru) toba mare, Florea Dobrică (Țiganu)-fligorn, Ghiță Stanciu-
fligorn și alții. Formația interpreta corect și era mult solicitată, mai ales la nunți, având putere
de atragere a nuntașilor.
Această formație de suflători a predat talentul și arta interpretării unei noi generații care
are un repertoriu îmbogățit și un stil de interpretare superior.
Componența formației actuale este următoarea: Nicolae Pîrvu-fligorn, Nicolae Dincă-
fligorn, Nonu Ciobanu-fligorn, Coțofană Filostenie-clarinet, Toca Ștefan-tobă mică,
Alexandru Dincă-bas-bariton, Florea Pîrvu-tobă mare. Această formație a participat la multe
concursuri județene și interjudețene, la care a obținut numeroase premii.
Ca și formația anterioară, aceasta tânără trebuie să predea celor care vor veni, cântecele
care individualizează folclorul muzical din Tia.
Un loc aparte în rândul interpreților muzicali îl ocupă rapsodul popular Tudor Aprodu (al
Boatii), care după ce vârsta și sănătatea nu i-au mai permis să cânte în formația de suflători a
cântat pentru el, pentru sat și pentru o numeroasă asistență la diferite concursuri, din fluier,
cimpoi, caval, ocarină, piculină etc, instrumente lucrate de el.

Era nelipsit de la clăciie și sădencile care se organizau în sat, unde el crea și întreținea o
atmosferă foarte plăcută. Și despre el vorbim tot la trecut, dar mulți locuitori ai satului care
l-au cunoscut, îi păstrează o frumoasă amintire. Din celelalte sate ale comunei amintim pe Ion
Marcu Doanca, violonist, lăutar cunoscut pe valea Oltului, atât prin stilul său interpretativ, cât
și prin repertoriul său bogat și variat. Îi plăcea să cânte balade și datorită sensibilității sale

277
sufletești, nu de puține ori cânta cu ochii înlăcrimații (plângând). Multe femei din satele din
zonă au plâns când lăutarul Marcu le-a cântat cu multă duioșie cântecul miresii.
În condițiile propagării prin radio și tv a cântecelor populare din întreaga țară, formațiile
lăutărești și de fanfară populară, atât cele actuale cât și cele viitoare din satele comunei,
trebuie să acorde prioritate propagării cântecelor populare din zonă, în toate ocaziile (nunți,
botezuri,hora satului etc.) pentru a se păstra și a se preda la generațiile care vor veni. Același
principiu trebuie respectat și la jocurile populare.

DEPLASAREA APELOR OLTULUI

"Rup și maluri câteodată / Și fac holdele de pier,

Iar când plouă mult la munte / Cap de om eu cer .
Dar nu-i asta maică sfântă, / Nu de asta-s tulburat,
Ci de câte văd mi-e milă, / Maică și-i păcat" .
G. Coșbuc - Dunărea și Olt
Râul are în zona Tia Mare o luncă lată de aproximativ 6 km, în care de-a lungul mileniilor
apele lui, când line, când învolburate au pendulat oarecum ciclic de la est la vest și invers,
creând luncii sale un aspect meandrat. Unele meandre vechi altele noi au închis între ele
ostroave (prunduri) de dimensiuni diferite, ceea ce demonstrează dinamica albiei râului și
deplasarea lui, obligând așezările omenești printre care Damuri-Potlogeni, Crăcenii Danciului
(în zona barajului de la Cilieni), Tiha, Cacaleți, Izbiceni, Fundul Vornicului și altele să se
strămute în locuri mai sigure.

278
 O altă dovadă a deplasării râului spre vest în ultimele secole o constituie râul Siul, care
inițial a fost un braț al Oltului, dar primea ape și din izvoare proprii și se vărsa în Olt în
apropiere de Islaz. Începând din anul 1927, Oltul deplasându-se spre vest, râul Siul nu se mai
varsă în Olt, ci a devenit afluent direct al Dunării, caz unic în modificarea unei rețele
hidrografice la noi în țară.
Deplasările râului spre vest de la începutul sec. XX au modificat configurația terenului
prin erodare și din cauza lor, unele sate au fost nevoite să execute lucrări de consolidare a
malurilor și de abatere a apelor pentru a opri acest proces. Astfel în anii 1935-36 în partea de
nord a satului Potlogeni apele au erodat șoseaua și numai lucrările de îndiguire executate de
proprietarul Tudorică Dăbuleanu au abătut cursul apei, oprind distrugerea în continuare a
șoselei.
În anii 1951-53 fenomenul de erodare s-a repetat, dar mai în aval, distrugând o parte din
cartierul Risipiți al satului Potlogeni. S-a intervenit din nou cu lucrări de consolidare a
malurilor și cursul râului a fost abătut spre est.
În anii 1980 mai în aval, la Tia Mare erodarea a fost foarte puternică și din nou s-a
intervenit cu lucrări de abatere provizorie a apelor, avându-se în vedere planul național de
amenajare și sistematizare a râului, care se află în faza de execuție.
Din studierea hărților vechi de la fig. 54 - 70, se poate vedea foarte bine modificarea
cursului Oltului în timp, începând anul 1700 și încheind cu anul 1884, iar în schița alăturată
este redat traseul Oltului în anii 1906, 1954, și 1974, an după care între Tia Mare și Doanca
fenomenul de erodare a continuat. Trebuie menționată ca o cauză principală a erodărilor din
anul 1970, defrișarea în anii anteriori a pădurilor și a zăvoaielor, care existau în lunca Oltului
între Tia Mare și Doanca .
Nu numai deplasarea cursului apelor Oltului spre vest sau spre est este ciclică, dar și
revărsările apelor și producerea inundațiilor par a se face la intervale de timp aproape egale.
În primăvara anului 1939 revărsările apelor au fost așa de mari încât întreaga luncă, lată
de aproape 6 km a fost acoperită cu ape. Fenomenul s-a repetat în primăvara anului următor,
când după retragerea apelor, peste toată lunca a rămas un strat de mâl gros de aproape un
metru.
În anul 1970 de asemenea au fost mari inundații, care la fel, au acoperit cu apă întreaga
luncă, distrugând suprafețele însămânțate. De această dată Oltul și-a modificat albia,
apropiindu-se la Tia foarte mult de sat.

279
 Informațiile orale locale susțin că prin anul 1910 la fel, au fost inundații mari. Tot atunci
pe valea Fântâniței au venit puhoaie de apă care, din cauza cotei ridicate a apelor Oltului
revărsate în luncă, nu se puteau scurge și au inundat șoseaua. Traversarea ei se făcea cu
ambarcațiuni improvizate: luntrii, albii, scânduri late etc. Din aceste date rezultă că la interval
de aproximativ 30 ani s-au produs revărsări de ape, acestea fiind în legătură directă cu
fenomenele meteorologice despre care unii specialiști susțin că sunt și ele ciclice.
La revărsările Oltului apele produc mari distrugeri, adevărate dezastre. Este suficient să
amintim că la distanța de aproximativ 1,5 km est de sat, în locul numit "Porții" mai fiecare
familie din sat avea grădina de zarzavat pentru necesarul gospodăriei, suprafețe plantate cu vii,
suprafețe cultivate cu lucernă și alte nutrețuri și în două zile inundațiile din anul 1939 le-au
distrus complet, iar Oltul și-a croit un nou traseu, apropiindu-se de sat.
Este demn de menționat că Oltului i-au dedicat versuri mulți poeți români, dintre care
amintim pe George Coșbuc, Octavian Goga, Virgil Carianopol și alții, iar prozatorii
Alexandru Vlahuță, Geo Bogza și alții au scris multe file despre râul de care și-au legat viața
multe generații ale satelor noastre. Dar cele mai multe versuri, unele pline de blesteme și
epitete, altele pline de recunoștință, le-a scris poetul anonim popular din care reținem:
"Oltule, Oltețule,
Seca-ți-ar pâraiele
Să crească dudaiele,
Să trec cu picioarele .
Oltule, râu blestemat,
Ce vii așa tulburat,
Și te repezi ca un smeu ?
Oltule, câine spurcat .
Ce vii așa-nspăimântat,
Cu sânge amestecat
Și aduci mereu butuci
Și căpestre de cai murgi ?
Oltule, Oltețule,
De ți-ai muta apele
Că pe malurile tale
E atâta dor și jale" .

280
 Dar Oltul nu a adus oamenilor numai necazuri. El a însemnat și o binefacere, apele lui
fiind folosite din vechime la irigarea grădinilor de zarzavat, care erau numai în lunca râului, în
bălțile din luncă își topeau (putrezeau) sătenii cânepa, iar în apele râului își înălbeau
gospodinele trâmbele de pânză albă țesute în casă. Pe Olt, înainte de a se aduce motoarele cu
explozie, se construiau mori acționate de curentul de apă, în mai toate satele; la Tia printre cei
care au avut astfel de mori ni-i mai amintim pe: Ion Badea (Spere), Florea Recelescu (Cristea)
Ion Stănculeanu (Ristea), Stan Stanciu.
Documentele vremii atestă că prin anii 1837-1840 Oltul era navigabil, transportându-se
spre Dunăre cu ambarcațiuni ușoare, minereu de fier și alte mărfuri (piei, sare, cherestea etc),
iar înaintea primului război mondial exista un plan de reînființarea societății de navigație pe
Olt cu 44 vase pentru transportul cărbunelui, sării, minereului de fier și cherestelei.
De altfel, în satele noastre mai sunt vârstnici care-și amintesc cum treceau pe Olt
salurile (plutele) până prin anii 1940-1945, care transportau material lemnos pentru fabricile
de cherestea de la Izbiceni (Ioan Aspra) și de la Islaz.
Revenind la problema principală a capitolului, este demn de menționat faptul că în
urma studierii modificării cursului apelor Oltului în perioada 1906-1990, putem concluziona
că Oltul a pendulat de la est la vest și invers pe o distanță de aproximativ 1,5 km, direcția de
deplasare principală fiind est- vest și numai în urma marilor revărsări și inundații, apele și-au
mai croit, pentru o anumită perioadă de timp, câte un braț mai spre est, ca după aceea ele să-și
reia direcția de deplasare spre vest.
Planul național de amenajare și sistematizare a râului Olt fixează un traseu în dreptul
satelor Potlogeni, Tia Mare și Doanca aproximativ în linie dreaptă, având direcția nord-vest-
sud-est cu o lățime de 500-600 m. În dreptul satului Doanca și a părții de sud a satului Tia
Mare noul traseu se lățește, aci fiind coada lacului de acumulare pentru hidrocentrala Izbiceni.
În vara anului 1992 lucrările de amenajare a Oltului în sectorul Tia Mare erau în curs de
executare, spre finalizare. La terminarea tuturor lucrărilor de sistematizare, Oltul va fi primul
râu interior navigabil din țara noastră, toate barajele de la hidrocentrale având construite
ecluzele necesare .
În zona noastră singurele puncte de trecere peste Olt vor fi pe barajele hidrocentralelor
Rusănești (Cilieni) și Izbiceni (Giuvărăști).

281
 Odată cu încheierea lucrărilor de amenajare va fi exclusă orice posibilitate de revărsare a
apelor, se vor reda agriculturii suprafețe mari de teren, dar se vor crea greutăți în cultivarea
terenurilor din partea stângă a râului (peste Olt), din zona punctelor de trecere, care sunt la
distanță de 5-6 km față Tia, localnicii fiind obligați să parcurgă această distanță de două ori
(dus-întors), însumând peste 20 km zilnic.
Problema terenului arabil se poate rezolva prin schimb, fie în bloc cu sprijinul statului,
cedând suprafața de peste Olt la Societatea Comercială "Lița-Teleorman" și primind în loc
suprafața corespunzătoare de la Societatea Comercială "Corias-Corabia" sau individual, cu
locuitorii satelor teleormănene care dețin teren agricol pe malul drept al râului Olt. Acest
ultim procedeu s-a folosit în perioada interbelică de mulți săteni ai noștri.
Fără rezolvare practică rămâne izlazul satelor, situat tot la est de apele Oltului, deoarece
trecerea vitelor prin apă va deveni imposibilă, atunci când lacul va acumula apa până la cota
proiectată. Consecința care se întrevede va fi scăderea numărului de vaci din satele comunei.
Pentru a se preveni această situație este necesară înființarea unor asociații a deținătorilor de
vaci, așa cum este la oi, animalele fiind aduse la pășunat primăvara și retrase în sat la sfârșitul
toamnei.
Cu toate greutățile create oamenilor, sistematizarea Oltului este o binefacere pentru
locuitorii satelor de pe malul drept al râului. În primul rând s-a oprit erodarea terenului și
deplasarea apelor înspre vest, care în ultimii treizeci de ani au fost foarte active.
În viitor administrația comunei și spiritul gospodăresc al sătenilor trebuie să intervină
pentru amenajarea terenului câștigat și scăpat definitiv de la inundații, teren situat atât la est,
dar mai ales la vest de Olt. Acesta din urmă nu trebuia folosit la depozitarea dezordonată a
gunoiului, ci trebuie destinat din nou pășunatului micilor animale sau poate împădurit pentru
purificarea aerului, ceea ce ar fi foarte necesar locuitorilor.

COTELIND
PRIN LADA DE ZESTRE A FOLCLORULUI LOCAL

’’Nimic nu este întâmplător în folclor" B.P. Hașdeu

Umblând în zilele noastre prin satele comunei am fi tentați să afirmăm că aci este o zonă
săracă în folclor, afirmație pe cât de nefondată, pe atât de greșită. Poate s-ar justifica afirmația
referindu-ne la păstrarea și conservarea folclorului, la transmiterea lui în timp, dar susținând o
sărăcie a lui, am face o mare greșeală.
Este suficient să amintim că pe întreaga vale a Oltului inferior, Tia a fost singura
localitate în care fenomenul "hora satului" (hora țărănească) s-a menținut cu mici întrerupei
până în anul 1988.
Nu trebuie să neglijăm nenumăratele formații de lăutari (instrumente de coarde) și
muzicanți (instrumente de suflat care s-au format și au activat în satele noastre de-a lungul
anilor și care au avut un rol important în păstrarea și transmitere folclorului autentic. Aceste
formații își predau din mers unele (vârstnice) altora (tinere) elemente de folclor (cântece,
balade, obiceiuri etc) și fiecare dintre ele au îmbogățit fondul preluat. Cine nu-și amintește de
cântecele lansate de Minică, de Ghiță, de Călin, de Ispas (Pasăre) și de alții, ale căror nume
s-au pierdut odată cu generațiile care i-au ascultat !
Dar obiceiurile de viață și moarte într-o gamă foarte bogată, dar colindele, dar obiceiurile
de purificare și protecție, dar cele de muncă cu clăcile și sădencile în care se lansau multe
cântece populare, multe povești, snoave, ghicitori, glume, etc ? Dar Călușul din Tia
recunoscut pe toată valea Oltului inferior și nu numai, dar descântecele, superstițiile și
medicina populară ? Acestea toate sunt suficient de concludente pentru a susține că zona
noastră a avut și încă are un folclor bogat.

282
 Ceea ce a fost dăunător folclorului local, a fost lipsa de interes manifestată de
intelectualitate, de dascălii satelor din care cauză mulți oameni de folclor - povestitori,
cântăreți și rapsozi - au plecat definitiv, luând cu ei tolba încărcată cu nestematele culturii
noastre populare.
Să ne amintim cu pioșenie și să ne cerem iertare pentru că am admirat doar pe moment,
fără să conservăm frumusețile celor spuse sau cântate de Nicolae Dumitrescu (Dudău), Ilie
Nuțu (Irindea), Florea Aprodu (Bâzdoacă), Tudor Aprodu (al Boatii), Marin Mardale
(Zburlea), Florea Bălașa (Dițu), Marin Savu Ciobanu (Pâstâcă), Marin Tingire (Chiriac) ,
Florea Neghină din Potlogeni, Florea și Marin Aprodu (Ristea), Ion Puiu, Petre Bădurnea,
Nicolae Dincă (Lală) și mulți alții, pe care nici autorii prezentei lucrări nu i-au cunoscut.
Oamenii de cultură români care s-au ocupat de folclor, au arătat că un pericol mare pentru
muza populară îl reprezintă modernizarea vieții, zgomotele orașelor, mașinilor, tractoarelor,
care au făcut să tacă flăcăii și bărbații tineri, care primăvara, parcă luați la întrecere cu
ciocârlia, cântau, ținând de coarnele plugului, din când în când adresând câte un hăis sau cea
boilor care blajini și cuminți trăgeau plugul după ei.
Printre cei care s-au ocupat de folclor a fost și Grigore G. Tocilescu, cel care a organizat
și a publicat prima mare culegere "Materialuri folcloristice". El arăta: "Poezia poporană
română producea și avea valoare artistică, atâta timp cât ea se năștea izolată la țară, în munți
și pe podișuri, la stâni și prin ogoare, la hore și șezători. În acea viață patriarhală totul era naiv;
imaginațiunea da zbor aripeler sale; poezia nu cunoștea nici regule, nici teerii, ci căta numai
să fie adevăratul glas al sentimentelor, al ideilor tuturor"....
Bogdan Petriceicu Hașdeu, un alt mare om de cultură al poporului român care s-a ocupat
de folclor arăta: "Poezia frunzei verzi s-a născut în secularele păduri ale Carpaților, acolo
unde străbunii noștri s-au format și s-au dezvoltat în curs de veacuri", iar profesorul T.
Duțescu-Duțu, tot în legătură cu locul de naștere al poeziei populare menționa următoarele:
"Lirica populară este expresia dragostei pure, iar izvorul doinelor trebuie căutat numai pe subt
umbra mândrelor dealuri ce se preling din piscurile munților, prin acei codri în cari s-au
adăpostit graiul și cântecul strămoșesc" .
Este un adevăr că electrificarea satelor, pătrunderea radioului, televizorului, casetefonului
și pătrunderea intensă a influenței orașului la sate, au avut ca rezultat alterarea și chiar
pericolul dispariției multor valori folclorice. Renunțarea la hora satului și apariția "discotecii"
au făcut să piară multe obiceiuri și multe cântece, iar muza poporană să fugă și să se ascundă.
Încă de la sfârșitul secolului trecut Gr. G.Tocilescu| văzând pericolul în care se afla
folclorul nostru, făcea un îndemn care întotdeauna a fost de actualitate, dar niciodată ca acum:
"Astfel poezia poporană trece printr-o fază grea; viitorul nu se poate prezice; singurul lucru de
care trebuie să fim convinși cu toții e de a strânge cât mai în grabă puținul ce ne-a rămas din
aceste comori naționale. Molima se întinde și nu e timp de pierdut. Să scăpăm ce vom putea
scăpa, cât mai e cu putință. Generațiunile viitoare ne vor fi recunoscătoare".
Autorii prezentei lucrări au cules și au salvat puțin, chiar foarte puțin, din ceea ce este pe
cale de dispariție. Este menirea dascălilor, ca ajutându-se de elevi, să culeagă în continuare
piese valoroase și să le depună la lada cu zestre a folclorului local, pentru ca, așa cum spunea
Gr. G.Tocilescu, generațiile viitoare să le fie recunoscătoare.
Poate noi nu am respectat regulile clasice de culegere și de sistematizare a materialelor.
Am realizat însă, ceea ce este important: salvarea și conservarea unor piese folclorice.

"DE LA LUME ADUNATE ȘI IARAȘI LA LUME DATE...."

TRADIȚII LOCALE (OBICEIURI ȘI DATINI)

283
 "Câte bordeie, atâtea obiceie !"
(Proverb vechi)
Moșii și strămoșii noștri, fiind în majoritate neștiutori de carte, nu-și puteau explica unele
fenomene naturale, nu cunoșteau adevăratele cauze ale bolilor care secerau în timpurile lor
multe vieți și orice necaz pe care îl aveau, indiferent de natura lui, îl atribuiau duhurilor rele
care, după credința lor, îl urmăreau pe om de la naștere până la moarte. Fiind dominați de
această credință, au început să practice unele obiceiuri în speranța că se vor putea apăra de
acțiunea forțelor malefice. O parte din aceste obiceiuri, într-adevăr, aveau rezultate
binefăcătoare pentru om, dar ele se puteau explica în mod științific: altele nu-1 ajutau pe om,
ci dimpotrivă, îi agravau situația.
Redăm în prima parte, pe scurt, unele obiceiuri din satele noastre care se practicau, mai
ales în trecut, iar în partea a doua redăm și descriem principalele obiceiuri rituale:
- când pe uliță treceau preotul, învățătorul, șeful postului de jandarmi sau a altă persoană
cunoscută a fi cu studii, grupul de femei care lucra în ulițe sau la colțuri (intersecții de străzi),
se ridica în picioare în semn de respect;
- femeia nu tăia calea bărbatului și nici tinerii pe a bătrânilor (tot în semn de respect);
- femeia, la ocazii, săruta mâna bărbatului;
- la mesele festive, copiii sărutau mâna părinților și a bunicilor;
- când se pleca cu găleata la fântâna din uliță și trecea o persoană pe drum, nu se ieșea cu
găleata din curte, pentru a nu-i merge rău trecătorului (nu se ieșea în cale cu gol);
- după apusul soarelui nu se mai scotea (au se mai împrumuta) nimic din casă;
- în ajunul sărbătorilor, când bătea clopotul bisericii toți oamenii încetau orice activitate și
se închinau;
- după ce a trecut o procesiune funerară (înmormântare prin fața gospodăriei, se arunca
apa din găleți și se aducea alta proaspătă de la fântână;
- în fiecare dimineață se împrospăta apa din găleți, aducându-se de la fântână apă
proaspătă;
- soții tineri nu dormeau în același pat în săptămâna patimilor și în primele șase săptămâni
de la decesul unui membru din familie;
- la 1-2 săptămâni de la căsătorie, soții tineri mergeau pentru iertăciune la părinții miresei
și la nași;
- la miezul nopții nu se ieșea din casă (atunci acționau, cel mai mult, duhurile rele);
- când se vedea o stea căzătoare pe cer, se spunea că a murit cineva (se considera că
fiecare om are o stea pe bolta cerească);
- fetele mari, spre seară, aveau grijă să nu fie apă în găleți și mergeau la fântână pentru a
aduce apă numai când primeau semnale prin fluierat de la prieteni;
- la 1 martie femeile agățau la ușa casei un scul de lână albă - nevinovăție, pace, liniște și
un scul de lână vopsită în roșu - sângele viu, viață, fericire (mărțișorul);
- înainte de 1 martie fiecare tânăr (băiat sau fată) își alegea o zi din primele nouă zile ale
lunii martie (babele); cum era vremea în ziua aleasă, așa era consoarta celui ce a ales;
- la 9 martie (ziua mucenicilor sau măcenicilor) se lovea de 40 de ori cu ciomagul în
pământ pentru a ieși căldura și a intra frigul în pământ;
- se spunea că măcenicii la 9 martie bat cu maiele ca să scoată căldurile (altă variantă);
- la 9 martie se plantau pomi, susținându-se că în majoritate sau în totalitate se prind;
- în ajunul zilei de 9 martie se ocolea casa de trei ori cu cârpă aprinsă pentru a fi feriți de
șerpi;
- cloșca nu se punea în zi de post, deoarece toți puii ar fi fost cocoși;
- după ce cloșca scotea pui, ghiocile de la ouăle din care au ieșit puii se puneau în
gardurile dinspre vecini, pentru ca puii să nu se îndepărteze de cloști, iar găinile, de
gospodărie (de curte);
- când cloșca scotea puii, înainte de a fi scoși prima dată din casă, puii se „cerneau”
deasupra focului peatru a nu-i fura uliul (eretele) ;

284
 - în ziua de Sânziene (Drăgaica) se găureau urechile la fetițe, peatru cercei;
- la 8 septembrie și 14 octombrie zile de bâlci la Rusănești și respectiv Corabia, erau
nedeile păstorești ale străbunilor metamorfozate în bâlci sau târg anual;
- înainte de a se locui într-o casă nouă sau de a consuma apă dintr-o fântână nouă, se făcea
sfeștania acestora (se sfințeau);
- oalele de pământ uzate (de nefolosit) se puneau cu fundul în sus în parii de la gardurile
interioare pentru a pleca ghinionul în afara gospodăriei, dar nu semnifica trimiterea
ghinionului la vecinul respectiv; de multe ori se aflau oalele uzate de la ambii vecini, pe
același gard;
- nu se bătea un flăcău cu mătura peste picioare, susținându-se că acel flăcău nu se mai
însura;
- mireasa, când venea prima dată la casa ginerelui, dezlega un șleau de la cal, pentru a
face copii;
- femeia însărcinată, dacă poftea la un aliment, fruct, dulce etc și nu primea, se expunea la
avort (lepădare, stârpire)
- dacă o femeie însărcinată fura un obiect, pe corpul copilului apărea o pată (loc
pigmentat) de forma obiectului furat;
- la naștere, tatăl afla dacă nou-născutul aste fată sau băiat, fără să intre în camera de
naștere, după plânsul copilului. Dacă în plâns se desprindea sunetul e!e!e! (EVA) copilul era
fată și dacă din plâns se desprindea sunetul a!a!a! (ADAM), copilul era băiat;
- dacă murea primul copil, mama nu-1 ducea la cimitir pentru a nu-i muri și ceilalți copii;
- la înțărcarea copilului, mama își întorcea cămașa cu gura la spate, pentru a nu-i găsi
copilul pieptul;
- când copilul își sugea degetul mare de la piciorul drept, se spunea că a supt două vedre
de lapte de la mamă-sa ;
- nu se pășea peste copilul înfășat pentru că i se înnodau mațele (intestinele). Dacă se
pășea, trebuia făcut pasul înapoi;
- când copiii făceau spuzeală la gură, li se dădea coada pisicii pe la gură și pe la nas;
- când pleca mortul spre cimitir, se spărgea o oală cu cenușă pentru a nu se întoarce
mortul ca strigoi;
- dacă un pom nu rodea câțiva ani, tatăl lua toporul în fața copiilor și simula tăierea
pomului; reacția normală a copiilor era "nu-1 tăia"! Tatăl renunța și în anii următori pomul
făcea fructe;
- când la sosirea musafirului, gazdele erau la masă, spunea că soacra musafirului e țapănă
(sănătoasă) ;
- când cineva mergea pentru prima dată într-un loc, i se recomanda să ia o piatră în gură
pentru a-i merge bine ;
- dacă cineva vărsa sarea din solniță, era predispus scandalului;
- contra deochiului se purta culoarea roșie ;
- când o persoană se mira de ceva (om, animal sau lucru deosebit) trebuia să scuipe (mai
mult simulând) pentru a nu deochea;
- în seara (amurg) de lăsatul de post (postul de Paște) vecinele dușmance (certate) își
strigau găinile astfel: spre gardul despărțitor vecina striga mai mult șoptit: îîu ! îîu ! îîu !
găinile mele să ouă, ale (Măriei) să nu ouă ! îîu ! îîu ! îîu ! găinile mele să clocească, ale
(Măriei) să nu clocească ! îîu ! îîu ! îîu ! îîu ! găinile mele să trăiască, ale (Măriei) să nu
trăiască ! Aceasta strigare se făcea de trei ori;
- când în gospodărie și mai ales în apropierea vacii apărea nevăstuica, se punea un fus
într-o furcă de tors cu caier de lână, peatru ca nevăstuica să nu muște animalele și să
părăsească gospodăria;
- când femeile torceau lână sau cânepă, seara la întreruperea torsului femeile rupeau firul
și înfigeau fusul în caier peatru a au veni vârcolacii;

285
 - în noaptea de Joi Mari (joia din săptămâna patimilor) venea Joimărița și le întreba pe
fetele mari ce au lucrat până în acea zi; aceasta le stimula pe fete la a-și coase cămăși, a-și țese
boccele noi etc;
- când ploua cu piatră ( cu grindină) se înfigea un topor în pământ cu muchea în sus și se
punea sare pe muche; grindina înceta;
- când din satele noastre se vedeau munții (Carpații sau Balcanii), imediat se schimba
vremea în rău;
- când câinele dormea încolăcit (încovrigat) înrăutățirea vremii era iminentă;
- când curcile nu coborau dimineața din culcuș (coteț) era semn de vreme rea;
- când vremea rea se îmbunătățea într-o zi de vineri, timpul frumos nu era de durată;
- pentru a scăpa de negi se foloseau următoarele metode:
1. se făcea o pungă din mătase frumoasă în care se puneau atâtea pietricele câți negi erau pe
piele și se arunca în drum; cine găsea punga și număra pietricelele lua negii, iar de la cel care
arunca punga, dispăreau;
2. punea pe cineva să numere negii; dacă-i număra îi și lua;
3. se ungeau negii cu mămăligă găsită;
4. se lua o creangă de alun și se cresta pe ea un număr de liniuțe egal cu al negilor care se
numărau în ordine descrescătoare până ajungea la unul, apoi niciunul și se arunca creanga în
drum; cine lua creanga, lua și negii;
5. când apărea luna nouă, se lua o mătură și cel cu negi se uita la lună, măturându-se peste
negi zicând: "luna nouă a ieșit, negii au pierit";
-pentru dispariția herpesului se încălzea la flacără o lingură de lemn cu care se tampona
herpesul.
Obiceiurile zilelor săptămânii
Luni - nu se scotea nimic din casă; nu se împrumuta nimic;
- se înțărcau copiii;
- nu se pețeau fetele;
- nu se înmormântau morții pentru a nu deveni strigoi;
- nu se umbla la cuibare pentru a nu fugi găinile la vecini;
- nu se umbla la cloști pentru a nu fugi de pe ouă;
- nevestele tinere nu mâncau de dulce pentru a face copii;
- vârstnicii nu mâncau de dulce, pentru a trăi animalele;
- nu se tăiau unghiile pentru a nu se rupe (pierde) prieteniile.
Marți: - nu se pleca la drum sau nu se întreprindea o acțiune importantă pentru că nu mergea
bine ;
- femeile nu se spălau și nu făceau baie ca să nu moară bărbații;
- bărbații nu mergeau la semănat cereale, deoarece nu ar fi încolțit;
- femeile nu urzeau țesătura și nu croiau cămăși și altă lenjerie, fiind pericol de
pocit (paralizie);
- la marțea ciorilor (marțea din săptămâna Sîntoaderului) se fierb boabe de porumb
Miercuri : - nu se pețesc fetele și nu se cunună;
- nu se fac pomeni și parastase;
- nu se iau ouăle din cuibar pentru că fug găinile la vecini
Joi : - se pețesc fetele;
- se fac nunți și cununii;
- se lucrează la țesut;
- se fac parastase și pomeni
Vineri : - zi de post; fetele țin post pentru a le crește părul frumos și pentru a fi sănătoase,
vesele și frumoase;
- se făceau vrăjitorii pentru măritat;
- nu se lucrează la vii - e rău de piatră (grindină);
- nu se lucra cu acul (nu se cusea) - era rău de ochi;

286
 - nu se măturau casa și curtea și nu se scotea gunoiul afară - pericol de a fura
ciorile pui de la cloști.
Sâmbătă
- se lucrează totul ;
- se fac parastase, pomeni, înmormântări.
Duminica (Ziua Domnului)- nu se lucra nimic ;
- nu se puneau boli la jug ;
- toți oamenii mergeau la biserică ;
- după-amiază - hora satului.

287
 Sărbători creștine și populare

- 1 ianuarie - Sf. Mc. Vasile (Anul Nou) colinde; se merge la moașă.

- 6 ianuarie - Botezul Domnului (Iordanul sau Bobotează) .
- 7 ianuarie - Sf. Mc. Ioan Botezătorul.
- 16,17,18 ianuarie - Sânpetru de iarnă (închinarea lanțului Sf.Apostol Petru) și Atanasiile
(mucenicii Atenie și Atanasie)
- 30 ianuarie - Sf. Trei ierarhi Vasile, Grigore și Ioan- Treisfetite - umblă lupoaicele prin sat
după cărbuni; se cățelesc
- 1 februarie- Sf. Trif cel Nebun - Trifonul viermilor și lăcustelor; se încheie perioada de
cățelire a lupoaicelor.
- 2 februarie întâmpinarea Domnului (Stretenia) - iese ursul (masculul) din bârlog și fată
(naște) ursoaica
- 1-3 februarie - Martinii de iarnă - zilele ursului .
- 8 febr -14 martie Sântoader - încurarea cailor; spălarea copiilor cu iarbă mare; începe noul
ciclu agrar; îl sărbătoreau fetele și femeile tinere pentru a le crește părul
frumos; în toate zilele săptămânii Sântoaderului femeile nu lucrau de teamă de
a nu fi lovite și pocite de caii Sântoaderului.
-10 februarie - Sf. Haralambie - Hramul bisericii de la Tia
- marți în săptămâna Sântoaderului - Marțea ciorilor - se fierb boabe de porumb
- 1 martie - Mărțișorul - se dau mărțișoare.
- 1-9 martie - zilele Babei Dochia - Babele.
- dată variabilă - lăsatul postului de carne.
- dată variabilă - lăsatul postului de brânză; bălbătaie, strigături
- 17 martie - Alexiile; nu se lucra pentru că era rău de insecte, șerpi, șoareci etc care ieșeau
din hibernare toate în acea zi.
- 21 martie - Echinocțiul de primăvară
- 25 martie - Buna vestire (Blagovestenia) - săsesc berzele; se mănâncă pește; se afumau
curțile și grădinile.
- 1 aprilie - Ziua păcălelilor
- dată variabilă - Floriile - se duce salcie la biserică
- dată variabilă Săptămâna patimilor - denii,câțâitoarea, Joii Mari
- dată variabilă - Învierea Domnului (Sf.Paști) - se ciocnesc ouă roșii.
- dată variabilă - Sf. Mc. Toma (Dumineca Tomii) .
- dată variabilă - Joile de după Paști până la Duminica Mare (a Rusaliilor) - femeile nu lucrau;
era rău de piatră (grindină).
- 18 aprilie - Sâmbăta lui Lazăr - iese ursoaica cu puii din bârlog.
- 23 aprilie - Sf. Mc. Gheorghe - începe un nou ciclu pastoral; se pune laptele cucului la
garduri; se dau oamenii în scârcium; începe cucul să cânte.
- 1 mai - Armindeni.
- 9 mai - Sf. Nicolae de vară
- 21 mai - Sf. Împărați Constantin și Elena.
- dată variabilă - înălțarea Domnului (Ispasul) - ziua eroilor; la șase săptămâni după Paște.
- dată variabilă - Moșii de vară - la 8 săptămâni după Paște
- dată variabilă - Pogorârea Sf. Duh asupra Apostolilor - Dumineca Mare; Rusaliile; Călușul.
- dată variabilă - Sâmbăta din săptămâna Rusaliilor - se dă Călușul pe Olt.
- 21 iunie - Solstițiul de vară .
- 24 iunie - Sânzienele (Drăgaica) .
- 29 iunie - Sf. Mc. Petru și Pavel - se împart mere ; amuțește cucul (nu mai cântă)
- 17 iulie - Marina; femeile o serbau pentru a nu se îmbolnăvi de burtă.
- 20 iulie - Sf. Mc. Ilie; se împart porumbi fierți, mere, lubenițe și struguri.
- 21 iulie - Pălie; nu se lucra - rău de trăsnet.

288
- 22 iulie - Foca ; nu se lucra - rău de foc.
- 27 iulie - Sf. Mc. Pantelimon (Pintilie călătorul).
- 1 august - Scoaterea Sf. Cruci (Macavei) - Ziua ursului.
- 6 august - Schimbarea la față (Probejenia); pleacă berzele.
- 15 august - Adormirea Maicii Domnului; Sf. Maria Mare; se renunță la pălărie
- 8 septembrie - Nașterea Maicii Domnului; Sf. Maria Mică; Bâlciul de la Rusănești
- 14 septembrie - înălțarea Sf. Cruci; intră viermii, gândacii și reptilele la adăpost (hibernare).
- 23 septembrie - Echinocțiul de toamnă.
- 14 octombrie - Sf. Cuv. Paraschiva (Vinerea Mare) - Bâlci la Corabia .
- 26 octombrie - Sf. Mc. Dumitrie (Izvorâtorul de mir) - se încheie ciclul pastoral (Sâmedru) .
- 7 noiembrie - Moșii de toamnă sau ai lui Sâmedru.
- 8 noiembrie - Sfții. Arhangheli Mihail și Gavril.
- 11,21 sau 30 noiembrie - Filipii cei mari - începe împerecherea (cățelirea lupoaicelor) .
- 12-14 noiembrie - Martinii de toamnă - zilele ursului .
- 21 noiembrie - Intrarea Maicii Domnului în Biserică (Ovidenia)
- 30 noiembrie - Sf. Andrei ; rău de lupi și de strigoi.
- 6 decembrie - Sf. Nicolae (Sânnicoară) - nu se lucra trei zile la rând ca să nu se bubeze
copiii (zilele bubatului).
- 20 decembrie - Sf. Mc. Ignatie Teoforul (Ignatul) - se taie porcii negri.
- 21 decembrie - Solstițiul de iarnă.
- 25 decembrie - Nașterea Domnului (Crăciunul) - Moș Ajun, Steaua, Irod; se mergea eu
plocon la nași.
- 31 decembrie - Sorcova, cântatul (uratul) - Revelionul
- Sf. Mc. Ștefan .
Sărbătorile menționate sunt culese atât din calendarul ortodox, cât și de la bătrânii
satelor. Este un adevăr că în perioada interbelică ele erau respectate. Oamenii nu lucrau, în
schimb dimineața mergeau la biserică, iar după amiază se odihneau. Foarte frecvent se auzea
în vorbirea oamenilor numele acestor sărbători și semnificația lor. De unele dintre ele oamenii
și-au fixat unele activități și au împărțit timpul anual, toate acestea fiind transmise de la o
generație la alta. În anii comunismului, caracterizați printre altele și de lupta împotriva
bisericii și a credinței, s-a urmărit să se scoată din conștiința oamenilor aceste sărbători și
semnificația lor.
Prin fosta cooperativă agricolă de producție și prin celelalte instituții de stat, oamenii
erau obligați să lucreze sau să fie prezenți la locul de muncă, chiar dacă nu lucrau, în toate
zilele, uneori chiar și duminica.

HORA SATULUI
- eveniment de cultură populară -
"Poposesc ades la horă /Și-i privesc rotundul sfânt
Care este cum e țara / Și-o fi veșnic pe pământ”
Virgil Carianopol - Îndemn -
Hora satului - eveniment nu numai de distracție, ci și de cultură - la Tia Mare are vechime
necunoscută și poate că s-a născut odată cu satul. Evenimentul înmănunchia întreaga creație a
geniului artistic sătesc și aparținea absolut întregului sat.
În satele Potlogeni și Doanca hora satului s-a desfășurat mai rar și îndeosebi numai la
sărbătorile de Paști.
Pentru desfășurarea horei, primăria din Tia a repartizat chiar la strămutarea satului în
actuala poziție, un teren situat aproximativ în centrul satului și numai conducerea comunei din
perioada comunistă, care nu înțelegea fenomenul, a dat terenului o altă destinație. Chiar și
după acea nesăbuită măsură, hora a continuat să se desfășoare, pe unde găsea câte un teren

289
liber sau chiar la intersecția unor ulițe mai largi. Hora satului era organizată la inițiativa
garanților (flăcăilor satului). În trecutul mai îndepărtat la horă participa aproape întreaga
suflare a satului, de la copii până la bătrâni, toți în port sărbătoresc și foarte mulți în costum
național (popular). Tinerii participau efectiv la joc, iar vârstnicii stăteau relaxați pe șanțuri la
umbră, admirându-i; grupurile de femei și bărbați comentau, povesteau și făceau glume .
La hora satului fetele și nevestele tinere își etalau creațiile artizanale - ii, ciupage, boccele,
marame, cojocele încărcate, etc - care aveau adunate în ele toate emoțiile, visele și gândurile
pe care și le făceau tinerele în timp ce lucrau. Câtă satisfacție și mândrie simțeau fetele care
atrăgeau atenția femeilor vârstnice prin frumusețea unor piese ale costumului pe care-l purtau!
La horă avea loc procesul de predare - preluare din mers între generații a jocurilor
populare, a cântecelor și a strigăturilor de joc. Aci se trăiau emoțiile primului joc în horă mai
ales de către fete și de către mamele lor, care le priveau fie de la distanță, fie poate din aceeași
horă. Nu de puține ori se auzeau expresiile: "e fată mare, joacă-n (h)oră" sau "am îmbătrânit,
fata mea joacă-n (h)oră" ! Într-adevăr primul joc în horă constituia pragul trecerii în rândul
fetelor mari, prag după care ele puteau fi curtate de băieți și trebuia să-și grăbească pregătirea
trusoului.
În jocurile bărbătești se prindeau și tinerii, dornici să învețe, tineri care erau primiți cu
grijă și ajutați să se înscrie în ritmul jocului. Chiar și copiii învățau pe furate, jucând în spatele
celor prinși în joc, imitând pașii și figurile acestora. Uneori mamele își luau în horă fiicele și
le învățau să joace încă de mici.
"Trei pași la stânga linișor
Și alți trei pași la dreapta lor" G. Coșbuc - Nunta Zamfirei -
La hora satului, bătrânii care stăteau mai la distanță și admirau pe tineri, spuneau
poveștile pe care le primiseră de la mai bătrânii lor, transmițându-le la cei mai tineri. Așa s-a
făcut de secole și în acest fel nestematele poporului nostru au dăinuit, ajungând până la noi.
În pauzele de joc, lăutarii, din respect pentru bătrânii satului care asistau la horă, mergeau
în mijlocul lor și le cântau....o foaie verde de dor și jale pe care o învățaseră mai recent, o
baladă, un cântec de haiducie și, de ce nu, un cântec de dragoste. Sunt din ce în ce mai puțini
oamenii care își mai amintesc de cântecele aduse și lansate de Minică acompaniat la cobză fie
de soția sa Nastasia, fie de-fratele său Florea (Burtea Gamberea), de Ghiță, de Călin, de Ispas
(Pasăre) și de alți lăutari ale căror nume s-au pierdut odată cu generațiile care i-au ascultat.
Spre seară cei care se grăbeau să plece spre case erau bătrânii, cei pătrunși de
responsabilitatea îngrijirii animalelor și a întregii gospodării, dar și de înțelegere față de tineri,
care aveau nevoie de mai multă distracție .
Hora satului se organiza pentru distracția sătenilor de toate vârstele, dar mai ales a
tinerilor. Lăutarii horei o făceau pentru câștig, ei fiind plătiți prin garanți de către toți tinerii,
băieți și fete. Nici tinerii, nici vârstnicii și nici lăutarii nu știau că prin hora satului ei erau
mesagerii în timp ai portului popular, ai jocurilor și strigăturilor de joc și ai cântecelor
populare și că prin aceasta, fără să fie conștienți, ei făceau un act de cultură .
Prin imensa horă a satului în care sunt prinși toți strămoșii noștri, au ajuns la noi altițele
de pe ii și ciupage, arborele vieții de pe boscele, rustemul și alunelul cu strigările de joc și
toate cântecele de dor, de jale și de dragoste. Și ne prindem și noi în horă, pentru a putea lăsa
celor care vor veni după noi, aceste valoaroase podoabe ale satelor noastre.
Mai trebuie amintit un obicei tot la fel de vechi, care constituia preambulul horei satului,
obicei care se desfășura mai mult pe timpul verii, în fiecare duminică, dar înainte de ora
prânzului .
Garanții satului împreună cu lăutarii angajați să cânte la horă, mergeau acasă la fetele
mari (care jucau în horă). Lăutarii cântau 1-2 cântece, în timp ce fata îl servea pe toți cu un
păhărel de băutură, de obicei țuică și foarte rar, o gustare. Această vizită era o manifestare de
tandrețe, de dragoste și de respect față de fete .
Pentru că nu puteau să viziteze toate fetele într-o singură duminică, garanții începeau
vizita de la un capăt al satului și în 3-4 duminici ajungeau la celălalt capăt, cu multă grijă de a

290
nu fi omisă nicio fată. Ba mai mult, în acest program erau incluse și acele fete care în perioada
respectivă făceau primii pași în jocurile de la hora satului. Vizita garanților însemna pentru ele
o recunoaștere a dreptului de a fi incluse în rândul fetelor mari.
Hora satului, prin dăinuirea ei de secole, individualizează Tia Mare. Datoria noastră este
s-o păstrăm așa cum ne-a fost dată și s-o transmitem nealterată la generațiile care ne vor urma.
Prima marea hora a satului în care sunt prinși toți străbunii noștri, au ajuns la noi altițele
de pe ii și ciupage, arborele vieții de pe poale și boccele, modelele florale, geometrice,
zoomorfe și antropomorfe de pe boccele și vâlnice Prin hora satului care s-a desfășurat
aproape în permanență timp de secole, horă la care erau etalate iia românească, balada și
dulcea doină, precum și alunelul ori rustemul, satele noastre și-au adus o însemnată
contribuție la păstrarea ființei noastre naționale și a identității ca popor și neam. Chiar și
atunci când țările române plăteau tribut Imperiului Otoman, răzeșii și moșnenii se purtau cum
le era portul și vorbeau cum le era vorba.

JOCURI POPULARE LOCALE

Cele mai cunoscute jocuri din zonă interpretate de lăutarul local Florea Săpașu (Cioacă)
au fost transcrise pe portativ de către Doina Adriana Carpen (Trosca) și Mugurel Ovidiu
Trosca, profesori la Liceul de muzică George Enescu din București, nepoții învățătorului
Florea Florița din Potlogeni. Cei doi au avut o contribuție determinantă în formarea și
șlefuirea multor valori românești în arta interpretativă, valori care nu de puține ori au primit
aprecierile specialiștilor din multe țări ale lumii.
Revenind la interpretarea jocurilor sunt necesare unele considerațiuni.
Este o interpretare tipic lăutărească, pe care am respectat-o întocmai în transcriere, cu
multe adaosuri și înflorituri specifice lăutarilor, care aparțin exclusiv interpretului. Uneori
acestea abundă și un specialist sesizează că interpretul se abate chiar de la linia melodică.
Reproducem aceste interpretări numai pentru păstrarea melodiilor, în speranța că cei ce
vor descifra partiturile nu vor fi incomodați de artificiile lăutărești, vor înțelege și vor reține
adevăratele melodii.
Jocurile transcrise sunt vechi și ele se joacă frecvent și în zilele noastre la nunți, mai ales
la fedeleș și la alte ocazii, dar și la hora satului care s-a manifestat, aproape fără întrerupere
până în anul 1988.
Galaonul Simianca, Rustemul, Alunelul, Jianca, Joiana și Vulpea sunt de o frumusețe rară,
cu multă mișcare și ritm, specifice zonei din câmpia Olteniei.
Zancunele se jucau mai în trecut de perechi, băieți și fete, ținându-se de ștergare cusute, în
deplasarea de la casa nunții la locuința fratelui de mână, în chiuituri, strigăte și cu mult alai.
Periodic în joc și mișcare o pereche o prindea pe o alta și răsucea ștergarul în jurul acesteia, ca
apoi prin mișcare fără întrerupere să desrăsucească ștergarul, să elibereze perechea strânsă și
să se continue deplasarea.
Costorăreasa, joc vechi mai mult pentru fete, inspirat din frecarea pentru lustruire a
găleților de aramă după ce au fost date cu cositor; are mișcări care sugerează chiar aceste
operațiuni. Acest joc de mare frumusețe se vede tot mai rar prin satele noastre.

291
292
293
294
295
296
297
298
299
300
301
302
 Jocurile populare ale căror melodii le-am ales sunt reprezentative pentru Tia Mare și
satele care aparțin de comună. Sunt jocuri tradiționale, jocuri în grup, bărbătești sau mixte,
care se încadrează prin caracteristicele lor în jocurile oltenești de câmpie, recunoscute prin
iuțeală și tehnică complicată a pașilor.
În general jocurile prezentate de noi sunt jocuri de cerc. În satele comunei hora de mână,
cu toate variantele ei, sârba, simianca, rustemul, alunelul și multe altele se joacă în cerc,
dansatorii ținându-se de mână (în trecut se țineau de degetul mic) la înălțimea bustului sau
ținând mâinile unul pe umărul celuilalt (sârba).
La alte jocuri dansatorii se țin de mână, mâinile fiind lăsate în jos, iar la jocurile în linie
(brâuleț, galaon, simiancă și altele) jucătorii își încrucișează mâinile între ei la spate, formând
un tot. În acest fel echilibrul corpurilor, sincronizarea figurilor și poziția dreaptă a corpului pe
verticală se păstrează cu mai multă ușurință. Mai ales la jocurile în linie bărbătești și uneori
chiar mixte, ritmul este foarte alert, îndrăcit chiar, exprimând toate "atributele sufletești ale
olteanului ca: expansivitatea fermă, voioșia zgomotoasă, inventivitatea, agerimea, optimismul,
bravura și șiretenia” (Gheorghe Popescu Județ - Jocuri populare oltenești -).
În zona satelor noastre, strigăturile sunt singulare (nu se fac în grup) și sunt adevărate
comenzi care dictează desfășurarea jocului. Amintim numele unor dansatori din ultimele
generații de tieni, recunoscuți prin strigăturile lor de joc; Pică Ganea (Moacă) Costea Sandu
(Târlea) Tudorache Băluță, Marin Mâinea, Nicolae Dinuț, Florea Băluță (Carașol) Nicolae
Minciună (Lae,) Bebe Sincu (Mămăligă) și alții. Uneori strigăturile erau însoțite de fluerături
și chiar fluerături îmbinate cu chiuituri, făcute în ritmul melodiei jocului.
Lăutarul asculta comanda dansatorilor și în mijlocul horei sau alături de linia pe care se
juca, uitându-se la picioarele lor, mărea ritmul melodiei, înveselind și mai mult, atât pe cei
prinși în joc, cât și pe cei ce asistau.

Strigături de joc
Culese de la Florea Băluță (Carașol) în anul 1988

Șiii !, dreapta viorea,

Cine-n horă n-o juca,
Să-i moară ibovnica,
Să vină să-i dau pe-a mea !
Șiii ! stânga puiule,
Puiule, bobocule
Cum ți-aș pune numele.
Ți l-aș pune-n iarbă verde
Dar mi-e frică, că se pierde!
Șiii ! stânga domnișoară,
Capul sus și pieptu-afară,
Da-ți-i drumul că e seară !
Hai pe loc, hai pe loc,
Să răsară busuioc,
Busuiocul fetelor,
Dragostea nevestelor .
Hai pe loc și pe hodină
Ca cocoșu pe găină,
Ca găina pe cocoș
Să facă puii frumoși.

303
 Culese de la Nicolae Minciună (Lae) născut în anul 1938
Pentru rustem :
Cine nu joacă rustemul
Să se deșire ca ghemul !
Pentru hora dreaptă :
-Șiii, dreapta la un pas,
Subțirico la obraz !
-Viorele, Viorele
Ține dreapta, băiețele !
-Hai pe dreapta s-o lăsăm
Și pe stânga s-o luăm.

OBICEIURI DE VIAȚĂ, DE MOARTE

Ponoda (Ponuda)
Povestită de Elisabeta Belu, Maria și Marița Delcioiu .
Când femeia gravidă are primele semne că nașterea este iminentă (i-a venit sorocul) este
adusă moașa de neam (fixată din vreme cu acordul acesteia), pentru a asista nașterea. După
naștere, moașa taie cordonul ombilical (buricul), îl leagă, apoi încălzește apa, îl îmbăiază pe
nou-născut și-1 înfașă în scutece noi, pregătite din timp de părinții acestuia. Concomitent cu
îmbăierea copilului se pune în patul lehuzei fân cu flori de câmp, busuioc etc. După îmbăiere
și înfășare, copilul e pus lângă mama lui, în patul cu fân și flori, pentru a fi frumos, curat și
sănătos .
După ce s-au rezolvat primele probleme de îngrijire a copilului și lehuzei, se face
petrecerea de bucurie că aceștia sunt sănătoși. La petrecere se invită numai femei dintre
vecine și dintre neamurile (rudele) mai apropiate. Acestea mănâncă, beau, chefuiesc și se
înveselesc; fac glume, se stropesc au apă și chiuie pentru ca pruncul să fie sănătos și vesel. În
timpul mesei, participantele fac urări de fericire copilului și părinților acestuia. După masa
bogată și servită în ambianță, invitatele părăsesc casa nou-născutului, rămânând aci numai
moașa.
În primele trei nopți de după naștere, moașa doarme în pat cu lehuza și pruncul pentru a-i
păzi de duhurile răului; moașa are această putere deoarece înainte de naștere și de tăierea
buricului, ea s-a închinat de trei ori.
La trei zile după naștere, moașa cheamă o fată curată (cinstită), cu acordul lehuzei, pentru
a aduce două găleți cu apă. Cu apa dintr-o găleată aceeași fată frământă pâine (azimă), o
întinde și face pe suprafața ei trei cruci, câte o cruce pentru fiecare ursitoare, apoi coace
pâinea.
A treia seară de la naștere, cu apa din cea de-a doua găleată, moașa o îmbăiază și pe
lehuză și o îmbracă în lenjerie curată pentru a o găsi și pe ea ursitoarele pregătită .
În aeeeași seară, pâinea după ce a fost coaptă, se pune pe masă, fără a o atinge nimeni.
Moașa înfige trei lumânări în pâine, le aprinde și face nouă închinăciuni (mătănii), câte trei
pentru fiecare ursitoare. Lângă pâine se pune puțină sare, câteva bucăți de zahăr, o sticlă cu
alcool (țuică) și cadourile moașei. Moașa stinge lumânările înainte de a arde în totalitate și se
culcă în pat cu lehuza și pruncul.
În dimineața următoare moașa și lehuza trebuie să-și amintească și să-și povestească
reciproc visele pe care le-au avut în ultima noapte dormită împreună, ultima noapte a
ursitoarelor. Dacă visele au fost frumoase, așa va fi și viața nou-născutului, iar dacă visele nu
au fost frumoase, nici viața copilului nu va fi frumoasă.
După ce-și povestesc visele, uneori ele fiind produsul fanteziei celor două personaje, în
dorința lor ca pruncul să aibă o viață frumoasă, moașa își ia cadourile pe care i le-au făcut

304
părinții nou-născutului, pâinea, sarea, zahărul și sticla cu alcool și pleacă la casa ei, iar lehuza
revine treptat la viața normală.
Fata care a adus apa și a frământat pâinea, primește și ea de la părinții nou-născutului
unele cadouri. Noul născut este nepot de buric al moașei și în întreaga viață el va purta respect
acesteia.
Masa și petrecerea (ospățul) de ponodă este asemănătoare cu masa de la Anul Nou. Așa
cum noul an trebuie să fie întâmpinat de oameni cu bogăție și bucurie, la fel trebuie să fie și
este întâmpinată noua naștere, noua viață, noua ființă. Cum în noaptea de revelion se fac urări
ca noul an să fie cu bogăție, sănătate și veselie, la fel, la ponodă se fac urări pentru noul
născut.
Tot legat de naștere, mai trebuie amintite unele obiceiuri cărora toți din preajma lehuzei și
a nou-născutului erau obligați să se supună.
Înainte de a naște copilul, femeia gravidă nu avea voie să iasă noaptea afară din casă
pentru a nu întâlni duhuri rele, care ar putea să-i omoare pruncul în pântece. Din aceleași
considerente, nu avea voie să privească luna.
Când moașa de buric venea să asiste nașterea, aducea pentru copil următoarele: o bucată
de pânză (țesătură de textile), un scutec moale, o plăpumiță, o tichie și o fașă împletită în două
culori (alb și roșu sau alb și negru), la un capăt având cusută o monedă de argint, care avea
puterea de a-1 apăra pe copil de duhurile rele.
Imediat după naștere, moașa de buric mergea la preotul satului, ducând o sticlă cu apă,
care avea un fir de busuioc și o bucată de stofă moale, pentru ca preotul să facă molifta
(rugăciunea specială).
Când capilul se îmbăia, în apa caldă se turna puțină apă slujită. La prima baie de
asemenea, se aruncau în cădă monezi de argint și flori pentru protejarea copilului; apa slujită
avea rol de purificare. În leagănul copilului (postăvi sau troacă) se puneau: o legătură eu
tămâie, un cuțit, câteva monede de argint, usturoi, sare, un colac și o cârpă roșie. Toate acestea
se puneau pentru a-1 preteja pe copil de duhurile rele. Ursitoarele hotărau soarta capilului la
trei zile după naștere, ele fiind în conștiința străbunilor noștri, niște ființe mitice care aveau
puteri deosebite.
În ultimele ediții ale Dicționarului Explicativ al limbii Române moderne, termenul
de"ponodă" (ponudă) nu apare, dar Dicționarul Limbii Române ediția 1915 termenul apare cu
următoarea explicație:1) petrecerea făcută de femeile din familie la nașterea unui copil;
2)turta ponodei (în Județul Dolj) este una din cele cinci pâinișoare pe care le face bunica la
nașterea unui nepot.
În dicționarul bulgaro-român apare termenul de "ponudă" cu semnificația de "mâncare pe
care o dau părinții unei femei gravide". Se poate trage concluzia că obiceiul este comun
românilor din sudul țării (Oltenia, Muntenia și poate Dobrogea) și bulgarilor, obicei care
poate a fost preluat și de unii ci de alții de la slavi. În prezent obiceiul se mai practică, deși
nașterea se produce la maternitate. Locuitorii satelor (femeile) l-au adaptat noii situații,
ponoda sărbătorindu-se în ziua în care mama și nou născutul vin acasă.

BOTEZUL

Obicei povestit de Melania Băluță (Carașol)

Potrivit micului Dicționar Enciclopedic, botezul este un ritual creștin, considerat taină,
oficiat în vederea primirii cuiva printre credincioși, însoțit de atribuirea unui prenume. Cu

305
acest prilej se organizează o masă cu invitați, masă care în satele noastre se cheamă tot
"botez".
Până la botezarea copilului, membrii familiei luau o serie de măsuri de protejare a lui
împotriva acțiunilor duhurilor rele, care urmăreau pe copil pentru a-i face rău. Astfel, se
alungau pisicile din casă pentru a nu sări peste copil, riscând ca acesta să devină strigoi; nu se
pășea peste troaca (postăvița) în care era pus copilul și nici nu se măsura lungimea lui,
existând credința că nerespectându-se aceste interdicții, copilul nu va trăi. Un pericol mare îl
prezenta deochiul. Împotriva acestuia părinții, dar mai ales bunicii, luau toate măsurile: nu
prea era lăsat copilul la vederea oricui, iar țopul (panglica) roșu nu lipsea niciodată de la tichia
sau de la pieptul lui.
Înainte de a fi botezat la biserică, deși numele pe care urma să-l primească copilul era
înscris în certificatul de naștere, acest nume nu era cunoscut decât de părinți, iar ei nu aveau
voie să strige copilul pe nume. Încălcarea acestui consemn determinau duhurile rele să
acționeze pentru ca micuțul să nu trăiască. De aceea până la botez în zona noastră când se
vorbea despre copil se folosea cuvântul "băiatul" sau "fata", iar când i se adresau direct pentru
alintare îi spuneau "turculeț", aceasta având legătură cu faptul că turcii nu se botezau.
Explicația reală era că biserica, dar și oamenii satelor noastre, considerau că numai după
botez și după ungerea cu Sfântul Mir și după împărtășanie (botezat cu Trupul și Sângele
Domnului), copilul poate fi considerat membru al bisericii creștine ortodoxe, credință care se
menține și în prezent .
Numele copilului ce urma să fie botezat, de obicei era numele unui membru din familia
nașului, aceasta din respect pentru nașii care au cununat pe părinții copilului.
În ziua în care are loc botezul, moașa după ce a îmbăiat copilul și l-a îmbrăcat în hainele
(mai mult scutece) aduse de ea, pleacă la biserică împreună cu nașa. Moașa este cea care
poartă copilul pe brațe. După ce copilul, prin introducerea lui în apa botezului, a fost spălat de
păcatul strămoșesc și a devenit membru activ al bisericii creștine, nașa îl îmbracă în hainele
aduse de ea, plătește bisericii taxele de botez și până la casa pruncului ea îl poartă pe brațe.
În timpurile mai vechi când ajungea la casa copilului, nașa îl trecea pe acesta prin cerc
(un colac rotund), pentru ca în viață să fie ferit de duhurile rele și să crească sănătos, frumos și
voinic; colacul având forma rotundă a soarelui, avea și puteri de protejare a copilului
împotriva spiritelor malefice .
Botezul presupunea unele pregătiri, atât din partea părinților copilului, cât și din partea
nașilor. Aceștia din urmă procurau cadouri pentru micuțul fin: scutece, lenjerie de corp,
plapumă, lumânarea ornată pentru botez, fașa, precum și postăvița (troaca) sau leagănul în
care era ținut copilul.
Părinții pregăteau masa pentru botez, la care invitau rudele mai apropiate, câțiva prieteni
de familie și câțiva vecini. La sosirea acestora le era arătat copilul, prevăzut cu panglică roșie
pentru a fi ferit de deochi și invitații îi puneau pe ochi bani monede; bunicii pregăteau din
timp monede de argint, care aveau puterea de a-1 apăra pe nepot de duhurile rele. Unii dintre
invitați mai aduceau copilului cadouri formate din articole de lenjerie și îmbrăcăminte. La
încheierea mesei se mai făceau și unele daruri în bani. Nașii, de asemenea, dădeau bani la
masă și urmăreau să aibă monede de argint.
La Tia era obiceiul ca nașul care a botezat și a dat numele său finului, să-1 și cunune pe
acesta când se căsătorea. În acest fel nașii se transmiteau de la o generație la alta și era un
blam pentru cei care, fără motive întemeiate, își schimbau nașii .
În anii noștri masa de botez s-a transformat într-un prilej de îmbogățire, apropiindu-se, ca
amploare, de nuntă, iar numărul mare de invitați este un motiv de fală pentru părinții copilului.

306
 CĂSĂTORIA - NUNTA
Desfășurarea nunții, povestită de Uța Stănculeanu.
Căsătoria este cel mal important eveniment din viața satului, dacă avem în vedere că, spre
deosebire de naștere și moarte, momente la care omul este inconștient, la căsătorie el, băiat
sau fată, nu numai că este pe deplin conștient, dar este chiar pregătit pentru aceasta .
Și în satele comunei, mama are grijă ca încă din anii copilăriei să antreneze fata în
probleme de gospodărie: întreținerea curățeniei, prepararea hranei, executarea de luorări
specifice femeii printre care cusut, tors, țesut, tricotat etc. Pe măsură ce fata se apropie de anii
căsătoriei, mama are grijă să pregătească trusoul (lada cu zestre) cât mai bogat compus din:
îmbrăcăminte proprie, lenjerie pentru viitorul soț, lenjerie pentru pat (covoare, cergă, ștergare)
și cadouri pentru nași, pentru socri și rudele apropiate.
În trecut criteriile după care se aprecia o bună viitoare soție erau: seriozitatea, priceperea
în ale gospodăriei și menajului și hărnicia. Mai târziu la acestea s-a adăugat și bogăția
(averea), uneori aceasta din urmă devenind chiar hotărâtoare.
Băiatul era și el pregătit în vederea căsătoriei. El trebuia să aibă armata făcută, aceasta
fiind o dovadă că este băiat serios și matur în gândire, capabil pentru conducerea unei
gospodării și unei familii. Se urmărea să fie harnic, cunoscător al muncilor agricole și să nu
aibă vicii. Uneori el își construia casa înainte de căsătorie și își procura chiar unele unelte
agricole.
Când cei doi tineri hotărau căsătoria, anunțau pe părinți despre intenția lor și băiatul
mergea împreună cu părinții să pețească fata. Dacă se înțelegeau asupra averii pe care urma s-
o primească fata de la părinți, stabileau data și amănuntele legate de nuntă. Uneori se făcea
logodna (mireasa) înaintea nunții. Fata era luată de la părinți cu lăutari și alai și adusă la casa
mirelul. Cu acest prilej se organiza o petrecere cu un număr mai redus de invitați, format din
rude și vecini.
Dacă fata se mărita într-un alt sat, la părăsirea satului ei, mirele trebuia să dea "vadra"
băieților din satul miresii. Era un fel de plată formată fie dintr-o vadră de băutură, fie dintr-o
sumă de bani corespunzătoare. Fără vadră fata nu putea să-și părăsească satul. A doua zi după
petrecerea de logodnă (mireasă) 2-3 persoane din partea mirelui, uneori însoțite chiar de
lăutari, luau o sticlă de băutură la gâtul căreia legau o fundă roșie și mergeau la părinții
miresei, pentru a le duce vestea că fata lor
și-a păstrat virginitatea până la căsătorie.
Când fata era luată de la casa părinților cu nuntă, trecându-se peste etapa "logodnă",
această veste o aducea chiar nașa mirilor în noaptea nunții, înspre ziuă la toți invitații
participanți la masă. Ea venea în salonul petrecerii cu o cană cu vin. Dacă mireasa și-a dovedit
cumințenia în noaptea nunții, nașa arunca vasul cu vin în tavan, spre satisfacția tuturor celor
prezenți, iar dacă fata nu-și dovedea cumințenia, nașa arunca vasul la pământ, spărgându-1.
În trecut se ținea foarte mult la păstrarea virginității fetei până la căsătorie, dar nu de
puține ori părinții miresei erau puși în situație jenantă. Au fost multe cazuri în care mireasa a
fost trimisă la părinți, căsătoria desfăcându-se definitiv.
După ce se stabilea data nunții, începeau pregătirile materiale ale evenimentului, pregătiri
care se intensificau pe măsură ce trecea timpul și se apropia ziua de mare încercare. Se
procurau băutura necesară, animalele și păsările care urmau să fie sacrificate, făina necesară
preparării pâinii și alte bunuri, toate acestea trebuiau să fie gata vineri înainte de nuntă. Tot
vineri, dar de dimineață, fratele de mână (ales din timp, fie dintre prietenii mirelui, fie dintre
rude) împreună cu fata de colac (aleasă dintre prietenele sau rudele miresii) mergeau să aducă
apă pentru colacul de brad.
Apa se aduce în două găleți (pe vremuri gălețile erau de aramă) pe cobiliță. Ceea ce este
deosebit aci, este faptul că atât fata cât și cavalerul, poartă câte un ștergar (în trecut cusut din
timp de către mireasă) cadou de la mireasă; fata trebuia să poarte cobiliță pe umeri și pălărie
bărbătească pe cap, iar cavalerul trebuia să poarte în mână plosca cu vin îmbrăcată în pânză

307
roșie. În drum spre fântână cel doi aveau interdicția de a vorbi între ei sau cu o terță persoană;
la înapoiere, interdicția nu se mai menținea.
Ajunși acasă, fata frământa aluatul (coca) pentru colacul bradului miresii, iar fratele de
mână primea de la organizatorii nunții tabelul cu invitați și pleca, având plosca plină cu vin,
să facă invitațiile la nuntă.
Sâmbătă seara, după apusul soarelui, începea nunta propriu-zisă prin fedeleș.
În Dicționarul explicativ al limbii române moderne, termenul "fedeleș" apare cu explicații
care nu au nimic comun cu nunta, dar Dicționarul Limbii Române, Tomul II, partea I(F-I)
apărut în anul 1954 termenul "fedeleș" este explicat prin dans țărănesc; petrecerea cea din
urmă a ginerelui ca flăcău. În zona noastră nu cunoaștem un dans (joc) țărănesc cu numele
"fedeleș" dar partea a doua a explicației exprimă total evenimentul de la noi. Oricum, la
fedeleș se adunau mulți oameni din sat, cărora ginerele le punea la dispoziție orchestra de
lăutari pentru 1-2 ore și numai la locul unde era organizată nunta, aceștia jucau afară în fața
casei sau chiar în stradă .
După încheierea fedeleșului, plecau toți la casele lor și începea sosirea invitaților la nuntă
(la masa oferită sâmbătă seara).
Duminică de dimineață la casa mirelui, a nașului și uneori a părinților miresei, soseau
tinerii invitați pentru brad. După ce aceștia erau aduși toți, cu lăutari, la casa mirelui unde era
organizată nunta, se pleca în alai la fântână pentru a aduce apa necesară bradului. După lăutari
mergeau mireasa îmbrăcată, de obicei, în costum popular și fratele de mână care purtau în
mână găleata (vadra de aramă) ornată cu ștergar cusut de mireasă; fratele de mână mai purta
aceeași ploscă cu vin, de care nu se despărțea pe tot timpul nunții. La fântână, după un anumit
ritual pe care-l respecta mireasa, se lua apa în găleată și alaiul se îndrepta spre locul nunții.
Se menține și în zilele noastre obiceiul ca în cazul întâlnirii a două mirese care merg sau
vin de la fântână cu apa pentru brad, ele nu au voie să vorbească, dar trebuie să-și schimbe un
ac de păr.
Ajunși la locul nunții, se împodobește bradul miresei, se servește o masă la toți tinerii
care au fost invitați la brad, se joacă câteva dansuri populare printre care și hora bradului,
după care tinerii, fără a da niciun dar la masa servită, pleacă spre casa fiecăruia.
În trecut, înainte de a se pleca la fântână pentru apă, fetele și prietenele miresei o găteau
pe aceasta pe fondul muzical al cântecului miresei, interpretat de lăutarii nunții. Alteori acest
cântec se auzea în timp ce se împodobea bradul.
Conținutul textului diferă de la lăutari, la lăutari, dar în general este același cântec de bun
rămas, pe care și-1 iade la părinți. Indiferent în ce moment al nunții se cântă, el este
impresionant și nu este mireasă care să uite momentul în care i se cântă, pentru că în acel
mement ea își schimba viața, își schimbă ținuta vestimentară și trece din rândul fetelor, în cel
al nevestelor.
Cântecul miresei are foarte multe variante dar în zona Tia, varianta cea mai des auzită e
următoarea :
"Ia-ți mireasă ziua bună
De la tată, de la mumă,
De la frați, de la surori,
De la grădina cu flori .
De la fir de busuioc,
De la fete, de la joc,
De la fir de peliniță,
De la fete din uliță .
Înfloriți flori, înfloriți
Că mie nu-mi trebuiți,
Mie când îmi trebuiați
Atunci voi îmboboceați (voi ca iarba vă uscați)
Înfloriți și stați pereche,

308
 Că eu mi-am ieșit din fete
Azi mai sunt cu fetele, ..
Mâine cu nevestele".
După ora prânzului mirele, mireasa și fratele de mână, care-i însoțea în permanență pe
aceștia, cu un bogat plocon, se deplasau la locuința nașilor unde, după ce serveau masa, nașii
puneau cununa și voalul pe capul miresii și floarea de ginere pe pieptul acestuia. Întregul alai
se deplasa la locul nunții, după care în căruțe cu cai împodobiți cu ștergare cusute de către
mireasă, pleca la plimbare pe șoseaua principală, parcurgând-o până în satele vecine, în
cântecul continuu al lăutarilor. De la această plimbare erau nelipsite căruțele, care purtau o
parte din zestrea miresii, pentru a fi văzută de întregul sat. În drum spre casă, la ora stabilită,
întregul alai se oprea la biserică pentru cununia religioasă, moment în care cei doi tineri se
legau în fața lui Dumnezeu pentru toată viața .
După cununie, alaiul venea la locul nunții unde, în fața casei, soacra mare punea pe capul
miresii o pâine rotundă și un pahar cu apă. Mireasa se închina și după ce sorbea din apă, rupea
un sfert din pâine și-l arunca în direcția unui punct cardinal, spre răsărit. Operațiunea o făcea
de patru ori, aruncând în direcțiile celor patru puncte cardinale. Gestul se poate interpreta ca o
manifestare a sentimentului de fericire pe care-1 simțea mireasa după cununie, fericire pe care
o împrăștia în cele patru zări, dar și ca o urare de belșug făcută la toți oamenii.
Urma apoi descărcarea zestrei și introducerea ei în casa mirilor, operațiune care se făcea
pe fondul muzical creat de lăutari, presărat cu multe glume făcute la adresa zestrei bogate a
miresei. Un alt moment interesant era acela, în care era adusă de acasă cu lăutari și alai moașa
de buric a mirelui, după nași ea fiind personajul cel mai respectat al nunții .
Ceremonialul nunții continua cu "scoaterea miresei în horă" sau "nășasca”, moment la
care asista aproape întregul sat. În această horă jucau mirii, nașii, moașa, fratele de mână,
socrii, cumanații și alte rude apropiate, toți purtând pe umeri cadourile primite de la mireasă:
ștergare de mătase cu alesături sau din pânză cusute cu arnici ori muline, cămăși cusute, perne
cusute etc. În această horă nașii purtau lumânările aprinse, creând un cadru feeric.
Hora miresei se mai cheamă nășească, deoarece melodia are un text pe care-1 cântă în cor
toți lăutarii, text bogat în urări de sănătate și de fericire pentru nași și pentru tinerii lor fini.
Textul cântat cel mai des la Tia este următorul
Joacă hora nașule / C-ai primit darurile
Joacă, joacă nune mare / Că ești gras la buzunare
Să-ți trăiască cei doi boi / Finișorii amândoi,
Să trăiască fină-ta / Că ți-a cusut cămașa
Nașule, nășicule / Bagă mâna-n buzunar.
Dă banii la lăutar / Și o mie la cobzar
Să trăiască finii tăi / Ca să te bucuri de ei
Să trăiască și nănașii / Să boteze copilașii.
După hora miresii, nașii erau conduși acasă pentru o odihnă de 1-2 ore, după care erau
aduși la locul nunții. Menționăm faptul că pe tot parcursul nunții, nașii se deplasau cu căruțe
sau cu care cu boi și musai cu lăutari și alai, ei fiind personajele principale ale nunții, care
presupun mult respect din partea tuturor, ci nu mirele și mireasa, cum s-ar părea la prima
vedere. La reîntoarcerea nașilor se servea masa, iar înspre ziuă lăutarii anunțau începerea
darurilor, șeful orchestrei fiind cel care făcea strigarea și încasarea darurilor, pe care imediat
le preda miresei.
Când era terminată primirea darurilor, spre ivirea zorilor, lăutarii îi invitau pe nași la
odihnă printr-un cântec lăutăresc al cărui text era următorul:
Haide, haide nașule / Că te-apucă zorile
Punem mâna pe prăjină / Să scoatem nașu-n bătătură
Să facem o horă mare / Să rămână de mirare
Să chiuim toți odată / Să ne-audă toată lumea
Punem boii la tânjală / Să scoatem pe nașu-afară

309
 Să rămână babele / Ca să spele oalele
Prinde-le-ar frigurile / În toate diminețile.
După joc, nașii erau conduși cu lăutari și alai, cu căruțe sau care cu boi, foarte rar pe jos,
la locuința pentru odihna binemeritată, cu satisfacția că în noaptea respectivă
s-a confirmat cumințenia miresii, iar încasările (darurile) la nuntă pentru sprijinirea tinerei
familii au fost mulțumitoare și în plus, nunta s-a desfășurat bine.
Luni de dimineață mireasa cu fratele de mână și alai mergeau la fântână, mireasa purtând
cobilița cu două vedre de aramă, împodobite cu ștergare cusute de ea, ca să aducă apă pentru
târnă (spălarea socrilor).
Această spălare a socrilor era unul din momentele hazlii ale nunții și sugera intrarea
miresei în rolul de stăpân al casei, care-i pune la respect pe socri, deși nu ea este aceea care îi
spăla și care organizează târna .
Spre orele prânzului cei doi miri, fratele de mână și alte persoane din casa mirelui
mergeau cu plocon la nași și după câteva ore de petrecere se înapoiau acasă ca din nou să
plece, de data aceasta, la casa fratelui de mână, unde oferea și el o masă în onoarea tinerei
familii.
Deplasarea de la sediul nunții până la casa fratelui de mână era unul din cele mai
frumoase momente din toată nunta. În fața lăutarilor 3-4 perechi de tineri și tinere, ținându-se
de ștergare frumos cusute de mireasă, se deplasau jucând zancunele (un fel de geamparale)
strigând și chiuind. Este momentul care parcă înglobează în el întreaga bucurie, tinerețe și
satisfacție a nunții. În urma lăutarilor merg cei doi miri, fratele de mână și alte câteva
persoane.
După masa de la fratele de mână nunta se încheie, a doua zi rămânând la casa mirilor
numai persoanele,eare au ajutat la buna desfășurare a nunții, pentru a petrece și pentru a face
ordine .
Cam în acest fel se desfășura o nuntă în zona Tia Mare prin anul 1940. De atunci au
intervenit modificări, dar nu esențiale și ele constau mai mult în calitatea meniurilor servite la
masă și a serviciilor în general. Dacă înainte pe mese se puneau din loc în loc castroane
(străchini) cu țuică pe timpul verii sau urciorașe cu țuică fiartă pe timpul iernii, în anii noștri
băutura se servește în sticle, iar dacă în trecut la nunți se servea ciorbă și varză cu carne de
oaie, preparate în oale mari de pământ, în anii noștri meniurile sunt opera unor bucătari
specializați, diversificarea lor fiind destul de mare, iar calitatea pe măsură .
Si totuși, nunțile din trecut erau mai plăcute, mai sincere și se organizau mai mult din
plăcere, la ele participând un număr de persoane nu exagerat de mare .
În anii noștri nunțile se fac uneori cu scop de îmbogățire. Faptul că uneori aceeași pereche
de miri organizează două nunți - una la băiat și alta la casa fetei după un anumit timp,
confirmă afirmația .
Simplul fapt că pieptul mirelui și al miresei sunt decorate cu bancnote de cea mai mare
valoare, demonstrează că totul se face pentru bani. Faptul că la nuntă se invită întregul sat,
deși capacitatea blocului alimentar amenajat nu e corespunzătoare, arată transformarea nunții
în sursă de venit.
Se impun câteva considerațiuni pe seama nunții de la Tia și a nunții în general. Este
cunoscut faptul că nunta este manifestarea continuității vieții, a perpetuării omenirii, a
apariției unei noi generații. La căsătorie cei doi tineri se angajează în fața lui Dumnezeu, a
legilor țării, a nașilor și a părinților pentru a-și uni viața împreună și pentru a da naștere la
copii, ca să asigure trăinicia vieții.
În cadrul nunții apar șase elemente cu simbol de continuitate și protecție a vieții.
Primul este colacul care în viața omului apare chiar la naștere (azima care se pune pe
masa ursitoarelor). La nuntă apare din nou colacul, de data aceasta fiind colacul bradului,
făcut încă de vineri, înainte de nuntă, tot de o fată curată (cuminte) ca la ponodă (naștere). Și
acest colac are forma rotundă, inspirată de forma rotundă a soarelui protector .
Al doilea element este bradul, considerat și arborele vieții, simbolul permanenței și al

310
tinereții pentru culoarea sa veșnic verde. Apariția lui la nuntă tocmai această veșnicie o
simbolizează, iar faptul că el rămâne la biserică, ci nu în altă parte, ar exprima dorința ca, ceea
ce a unit Dumnezeu, să nu poată fi desfăcut.
Al treilea element este verigheta în formă rotundă, inspirată tot din forma Soarelui
protector, este simbolul legării pe vecie a celor doi tineri. De remarcat că verighetele sunt
puse în degetele mirilor de către nași, părinții lor spirituali.
Cununia ce se pune pe capul celor doi miri de mâna preotului și a nașilor are tot forma
rotundă a Soarelui protector.

311
 În timpul cununiei, când se cântă "Isaia dănțuiește" apare elementul "grâu", simbolul
fecundității, al prosperității și al înfrățirii, care se împrăștie deasupra mirilor și a întregii
asistențe.
În sfârșit un ultim element este "hora miresei" în ei rotundă, care pare a fi desprinsă tot
din forma rotundă a soarelui protector.
La nunta de la Tia mai sunt două momente cu semnificație profundă.
În primul rând este momentul iertăciunii. Înainte de a pleca la cununie, mireasa își cere
iertăciune de la socri și de la părinți. Este ultimul ei moment de fată în care se gândește la
părinți, asigurându-i că din acel moment ea pornește pe drumul vieții, pentru a-și forma
propria familie.
Tot înainte de a pleca la cununie, înainte de a ieși din casă, pe prag, mireasa trage cu laba
piciorului drept de trei ori înapoi. Nu se cunoaște originea gestului, dar este interpretat ca
urare adresată fetelor din sat, de a o urma la măritat.

DECESUL - ÎNMORMÂNTAREA
Desfășurarea ritualului povestită de Elisa beta
Belu și Maria Delcioiu

În locurile noastre când un om trecea în neființă, se foloseau expresiile: "atâtea zile a

avut", "asta i-a fost viața "atâta a avut de trăit", ”i-a luat Dumnezeu zilele", "a scăpat de
necazuri" sau "i s-au terminat zilele", iar când unul dintre soț dispăruse anterior, cel care era
în viață, dar bătrân și neputincios, se întreba retoric : "de ce nu m-o ierta pe mine Dumnezeu,
să mă duc lângă moșul meu (baba mea) ?" .
Exista deci, la moșii și strămoșii noștri și există chiar și în timpurile noastre credința,
potrivit căreia prin moarte, oamenii sau sufletele lor merg pe lumea cealaltă, alături de cel
care s-au dus mai înainte, credință, se pare, moștenită de 1a geto-daci .
Pentru moarte, mai ales când era naturală, omul trebuia să fie pregătit - spovedit și
împărtășit recent la preot, să fie îmbrăcat în veșminte nefolosite (să fie primenit) și să-și dea
sufletul cu lumânarea aprinsă în mână (pentru a-i fi calea luminată pe lumea cealaltă) și cu

312
crucea (pristolnicul) pe piept. Dacă moartea venea prin surprindere și omul se săvârșea fără
lumânare, urmașii erau obligați moral să îndeplinească unele ritualuri aprobate de biserică.
Când se constata că omul nu a putut fi salvat de vrăjitoare și de descântece (în trecut) și
de către medic în anii noștri, membrii familiei îl îngrijeau pentru a-i alina suferința și-1
păzeau pentru a se sfârși, respectându-se toate obiceiurile locului. Adesea cel suferind, dacă
era mai curajos, își chema copiii și eventual soția sau soțul și le dădea ultimele sfaturi pentru
viața lor viitoare, aceasta însemnând un adio pe care și- lua de la cei dragi. Aceștia îi sărutau
mâna cu respect și-i cereau iertare. Erau cazuri când cel bolnav se mai destăinuia în ultimele
clipe ale vieții, dacă avea o taină care-i apăsa sufletul și pe care nu a avut curajul s-o spună
decât preotului și poate nici lui. Aceasta în dorința de a se prezenta la judecata de apoi, în fața
lui Dumnezeu cu conștiința curată. La el mai veneau pentru iertare rudele mai îndepărtate,
vecinii, precum și alți oameni din sat.
Bolnavul era "păzit" în permanență de membrii familiei, care în același timp făceau și
unele pregătiri, conștienți fiind că, vrând-nevrând, vor trebui să aibă o înmormântare în
familie. Oricum, era aproape obligatoriu ca în momentul trecerii în neființă, toți membrii
familiei să fie la capul muribundului. După deces aceștia își exteriorizau regretul pentru cel
dispărut, marcați fiind de plecarea lui pentru totdeauna din viață. Mortul era îmbăiat (scăldat)
de persoane dinainte stabilite și îmbrăcat pentru înmormântare înveșminte nefolosite
(pregătite din timpul vieții); în casă se pregătea prânzul mortului numit și prânzul de țărână.
După îmbăiere defunctul era așezat în sicriul (tronul) pregătit între timp și era chemat
preotul pentru a face o primă slujbă, după care membrii familiei îl tămâiau pe decedat
punându-i în mână o lumânare aprinsă și trecând pe deasupra acestuia de trei ori un taler
(farfurie) cu jar și tămâie, închinându-se tot de trei ori și rostind cuvintele "Dumnezeu să-1
ierte pe........"
Rudele și vecinii veneau cu flori și lumânări, tămâindu-l pe decedat ca mai înainte, cu
credința că acesta va duce florile și lumânările la dispăruții din familia celui care tămâia.
Femeile îl plângeau pe cel dispărut, dar și pe morții din familiile lor, transmițându-le prin cel
decedat regretele proprii și necazurile, pe care le-au avut de când moartea i-a despărțit .
Așadar, exista credința că mortul se va întâlni pe lumea cealaltă cu toți morții, chiar dacă
în viața pământeană nu s-au cunoscut și că le va transmite lumânările, pentru a avea calea
luminată în viața de acolo, florile și veștile pe care le trimiteau femeile care-i jeleau .
De la deces și până la înmormântare, mortul nu era lăsat niciodată singur în încăpere și
era în permanență privegheat păzit) de cineva, pentru a nu trece pisicile peste el, existând
riscul de a se face strigoi.
Cei care veneau la înmormântare aduceau la familia decedatului unele ajutoare formate
din alimente, băutură etc.
În vederea înmormântării se pregăteau colacii, cel puțin trei capete (seturi de colaci) unul
numit capul de țărână și bradul cu mere (o creangă mică cu 3-4 ramuri în care se înfig mere).
Înmormântarea se făcea la cel puțin 36 ore, dar în mod obișnuit la 48 ore de la deces și numai
pe baza constatării decesului făcută de preotul satului (în trecut) și de către medic, în anii
noștri.
La degetul mic de la mâna dreaptă a decedatului se lega o monedă (eventual din argint),
cu care el trebuia să plătească vămile. Este e moștenire de la vechii greci și romani care
plăteau luntrașul Charon ca să-l treacă pe decedat în "umbra morților" peste Stix, unul din
cele cinci fluvii ale infernului. În biserică, în timpul slujbei se mai împărțeau nouă pomnete,
formate fiecare din câte o batistă albă, ce avea legată într-un colț, o monedă și în alt colț o
lumânare.
De asemenea, pe timpul deplasării cortegiului funebru de la biserică la cimitir, la fiecare
intersecție de ulițe, preotul oprea cortegiul și făcea o sumară slujbă, iar la continuarea
drumului un membru al familiei defunctului arunca bani mărunți. Aceste slujbe la răscrucile
de drumuri se pot interpreta ca fiind asemeni vămilor prin care trecea mortul, scop în care se
mai arunca mărunțiș .

313
 Pe tot drumul de la biserică până la cimitir cortegiul era însoțit de 2-3 persoane alese de
familia mortului cu câte o găleată de vin și serveau un pahar pentru sufletul decedatului la
fiecare persoană întâlnită.
După înmormântare, la fostul domiciliu al defunctului se organiza o masă la care
participau toți cei care l-au condus pe ultimul drum pe decedat, masă pe care învățătura
bisericească o consideră ca o jertfă ce se făcea săracilor, pentru iertarea păcatelor celui
decedat.
Înainte de a se pleca cu mortul la biserică, fiecare participant la înmormântare primea de
la familia mortului un prosop sau basmale, care erau prinse la umăr în spate, iar rudele
apropiate mai primeau o brăsară neagră în semn de doliu.
Începând cu ziua următoare după înmormântare, în fiecare dimineață o femeie din afara
familiei decedatului, dar fixată de aceasta, mergea la mormântul proaspătului decedat și-1
tămâia iar familia lui, în fiecare sâmbătă, făcea coliva și parastasul săptămânal la preot, timp
de 6 săptămâni.
De asemenea, familia alegea o fată curată (cuminte) și dimineața căra trei cobilițe (a două
găleți) cu apă trei case, în fiecare joi și sâmbătă, până se împlineau trei săptămâni de la deces.
Tot familia punea la intrarea în casă (în afară) un pahar și o batistă. În pahar se punea apă în
fiecare zi, deoarece exista credința potrivit căreia sufletul decedatului în primele șase
săptămâni vine acasă să-și astâmpere setea.
Urmașii decedatului fac pomeni la trei zile de la deces, la o săptămână, la trei săptămâni,
la șase săptămâni, la șase luni, la un an și în fiecare an pînă la șapte ani, în mod obligatoriu.
La parastasul de șase săptămâni se iau de pomană 1-3 costume de haine (țoale) la cei care au
scăldat pe mort și primesc plata femeia care a tămâiat mortul și fata care a cărat apa.
Cazuri particulare :
Când suferința bolnavului era îndelungată, la cererea acestuia, era chemat preotul care
făcea slujbă, rugându-se să-1 ierte Dumnezeu, adică să-l treacă în rândul celer drepți;
- sinucigașii nu aveau slujbă oficiată de preot, existând credința că Dumnezeu a dat viața
pentru a fi trăită și numai el o poate lua, iar ei luându-și singuri viața, au încălcat această lege
dumnezeiască;
- când decedatul era tânăr și necăsătorit, i se făcea brad de nuntă în dimineața zilei de
înmormântare, la care participau numai tineri; bradul însoțea cortegiul funerar până la cimitir
și se lăsa la mormântul decedatului, având rol cultic, simbolizând nemurirea. În plus, la toți
decedații, tineri sau vârstnici, la mormânt se punea o cruce de lemn (stâlpul) care, prin baterea
a două scânduri înguste de la vârf către cele două brațe, lua forma suliței, pe care unii
specialiști o consideră ca fiind un element simbol al cultului zeului Zamolxis. Chiar Herodot
ne informează că geto-dacii credeau că cel care moare se duce la zeul Zamolxis și acesta îl
conduce într-un loc unde își va continua viața de-a pururi.
-familia celui mort fără lumânare, dădea la trei oameni aflați pe patul de moarte, câte o
lumânare mai mare, pentru a o duce la cel care nu a avut parte de lumânare la deces. De
asemenea, aceeași familie face în șase duminici câte o liturghie și împreună cu câte o sticlă cu
vin le duce la preot în altarul bisericii. Tot pentru aceeași situație familia duce în noaptea
Paștelui 44 de lumânări la biserică și atunci când preotul iese cu învierea, împarte la 44
persoane câte o lumânare.
-când în familia decedatului erau persoane născute în aceeași lună cu decedatul (se spunea
că sunt lunatici), chiar în ani diferiți, aceștia trebuiau "scoși" din fiare (lanțuri) pentru că altfel
ar exista riscul ca mortul să-i cheme lângă el și aceștia să nu mai poată trăi mult. Obiceiul era
următorul: lângă decedat se așeza lunaticul, a cărei mână era prinsă de piciorul decedatului
printr-un lanț închis cu un lacăt. O bătrână îl întreba de trei ori pe cel viu "Ești frate până la
moarte, ca să te scot din fiare ?" și la fiecare întrebare, cel viu răspundea: "Sunt". După cele
trei răspunsuri primite, bătrâna deschidea lacătul, eliberându-1 pe cel viu și toți rămâneau
convinși că cel viu nu va mai muri la scurt timp după decedat.
Străbunii noștri erau dominați de ideea existenței strigoilor, care nu erau altceva decât

314
sufletele morților reîncarnate în animale (lup, câine etc) și pricinuiau mult rău celor în viață.
Din aceste considerente, în afară că mortul nu era lăsat singur în încăpere, mai erau o serie de
obiceiuri care aveau ca scop neutralizarea strigoilor.
Amintim :
-la trei zile după înmormântarea unei persoane presupuse a fi strigoi, dimineața înainte de
a se face lumină, trei femei mergeau muțește (fără a verbi între ele sau cu o altă persoană) la
mormântul acesteia, cu câlți de cânepă și sămânță de mei sau de in. În credința lor străbunii
noștri considerau că atunci când strigoiul va ieși din mormânt pentru a merge la fostul
domiciliu ca să sugă sângele celor vii, se va împiedica în câlți și până va aduna boabele de
mei sau de in, vor cânta cocoșii de ziuă și el nu va mai putea să înainteze către sat; se susținea
că strigoii ieșeau din mormânt numai noaptea, înainte de a cânta cocoșii de ziuă;
- un alt obicei era acela de a-1 înțepa pe presupusul strigoi în abdomen cu un dinte
(țeapă) de la daracul de cânepă. Țeapa împreună cu sucitorul (mestecăul) de mămăligă se pu-
neau în sicriu lângă mort;
- uneori presupusul strigoi se înțepa în buric cu un fus, după care obiectul era pus în sicriu

OBICEIURI PENTRU CULTUL MORȚILOR

Până după cel de-al doilea război mandial, când comunismul a urmărit să schimbe
mentalitatea, obiceiurile, credința și morala oamenilor, de cele necesare ultimului drum în
viața pământeană și de viața de apoi, se îngrijeau urmașii defunctului. Dacă el nu avea urmași,
înmormântarea o făceau rudele, vecinii sau, în cel mai nefericit caz, primăria ori biserica.
În general oamenii respectau canoanele bisericești, iar cuvintele care pecetluiau o
existență de om, cuvinte pe care le rostește preotul la capătul defunctului ‘‘din pământ te-ai
născut, în pământ te întorci", constituiau o obligativitate de a se înmormânta toți semenii în
gropile săpate în pământ, sicriul fiind confecționat se plan local.
Înmormântările erau simple dar sobre, defunctul fiind condus pe drumu fără întoarcere
de către rude, prieteni și unii cunoscuți. Erau totuși și înainte unele diferențieri. Exemplu: cei
mai înstăriți erau duși la biserică, apoi la cimitir, în car tras de boi.
În ultimele decenii a devenit obicei în satele neastre, ca oamenii să se pregătească în
viața pământeană pentru viața de dincolo. Își construiesc la cimitir gropi betonate (cavouri
simple), uneori chiar cavouri familiale, își pun cruci, femeile completează articolele textile
necesare evenimentului (prosoape basmale, batiste etc).
În trecutul mai îndepărtat localnicii mergeau toamna la bâlciurile de la Rusănești și
Corabia pentru a procura în mod deosebit crucile lucrate din lemn pe care le aduceau la
vânzare meseriașii din județele Vâlcea, Argeș sau Gorj. Acum acestea se toarnă în beton sau
se cioplesc de cruceri în piatră sau, în ultimii ani, în marmură. Oamenii își fac din viața
pământeană pomeni (parastase), își dau două - trei rânduri de țoale (vestminte) de pomană,
uneori se iau la întrecere (spirit specific oltenilor) în ceea ce privește calitatea acestora și
numărul participanților la pomeni.
Obiceiul de a se pregăti din timp pentru viața de apoi este urmarea propagandei
desfășurată de comuniști împotriva bisericii, a ceremonialurilor și a ritualurilor bisericești și
obiceiurilor creștine. Astfel s-a determinat această reacție a oamenilor din generațiile vârstnice,
care, nefiind siguri că urmașii din cauza sărăciei socialiste, dar și a mentalității schimbate vor
mai putea să respecte obiceiurile locale, au hotărât să-și rezolve ei toate cele necesare vieții
veșnice. Acestea constituie cazul particular al cultului morților, pe care îl au sătenii noștri în
această etapă.
O primă manifestare a cultului marților este prinderea pe zidul casei, dinspre uliță, sub
streașină a unui mic necrolog (doliu) din pânză neagră pe care sunt înscrise numele
defunctului, data nașterii și a decesului. În ultimele decenii se mai fixează pe acesta fotografia
defunctului și uneori, o mică icoană, o candelă sau bec electric, care au rol de “flacără

315
veșnică". Aproximativ aceleași date se înscriu și pe crucile de beton sau marmură. Oare, în
inscripțiile de pe necrologul de la case și de pe cruci își are rădăcină expresia “i-a rămas doar
numele" ? Obiceiul doliului de la case, care se menține acolo până când intemperiile îl distrug,
se practica numai în partea de sud a țării. Originea acestuia nu o cunoaștem, dar nu ar fi
exclus să fie moștenit de la slavi.
Doliul de la casă este cea mai concretă manifestare a cultului morților. El exprimă
spiritul defunctului, care continuă să rămână în gospodăria în care omul a muncit. Poate la
înaintașii noștri a existat credința că acest spirit apără gospodăria și familia celui care a plecat,
de forțele malefice.
Pentru a cinsti memoria înaintașilor - bunici, părinți, frați, surori și alte rude mai
apropiate -, în diminețile sărbătorilor religioase și uneori dumineca, imediat după vărsarea
zorilor, când se spune că sufletele morților după ce au umblat libere în cursul nopții, se retrag
în morminte, din fiecare casă o femeie merge la cimitir (la tămâiat) cu un vas (ulcică) cu jar și
tămâie. După ce aprinde câte o lumânare la fiecare decedat, pentru sufletul acestuia,
înconjoară de trei ori mormântul, închinându-se și mișcând prin rotire ulcica cu tămâia
deasupra lui. Revenită acasă, ea împarte la oamenii din casă, la vecini și la rudele apropiate,
pentru sufletele morților, produsele pregătite din timp (colaci, fructe, dulciuri etc). De
menționat că și la aceste mici și obișnuite pomeni, primul colac este cel de Dumnezeu, în
semn de recunoștință pentru sănătatea și binele pe care îl dă familiei respective.
De asemenea, în aceleași zile de sărbători creștinești, dar în mod deosebit în sâmbetele
morților ( moșii de vară, moșii de toamnă și moșii de iarnă), din fiecare casă o femeie duce la
biserică coșnița cu colaci, colivă și sticla cu vin pentru slujire (sfințirea) lor.
Colacii în credința oamenilor reprezintă trupul Domnului, iar vinul, sângele lui (Isus la
Cina cea de Taină a spus: "luați, mâncați, acesta este trupul meu, care se frânge pentru voi" și
"luați, beți, acesta este sângele meu, care se varsă pentru voi").
Coliva, după unii specialiști ar fi o formă arhaica de sacrificiu a unei zeități agrare, dar
străbunii noștri i-au acordat același rol pe care-1 au colacii. Trebuie să facem precizarea că în
zona Tia Mare, în ritualurile legate de cultul morților, rolul principal îl au colacii și florile.
Analizând obiceiurile din zonă se constată prezența colacului atât în viața pământeană a
omului, cât și după moarte, în memoria lui. De menționat este faptul că în colac sunt
îngemănate făina și apa, care împreună formează aluatul.
Prima apariție a colacului în viața omului este la nașterea lui, când colacul este pus pe
masa ursitoarelor pentru a le îmbuna. Colacul apare în leagănul copilului în primele lui
săptămâni de viață, cu rol protector împotriva duhurilor rele. Acest colac protector este făcut
din același aluat cu cel al ursitoarelor, strămoșii au avut grijă ca atât la prima îmbăiere a nou
născutului, cât și la acești primi colaci apăruți în viața omului, să fie folosită apa ne-ncepută,
adusă de la fântână în dimineața ponodei (ponudei) de o fată curată (neprihănită). Aceeași fată
frământă și aluatul pentru colacul ursitoarelor și pentru leagăn. Colacul mai apare la botezul
copilului, când este pus pe masa rituala, la tăierea (luarea) moțului la bâiat și pe capul
copilului în ziua de 1 ianuarie, când el este dat la grindă de către moașa sa de buric. În toate
aceste cazuri, colacul are rol protector.
În perioada de maturitate a omului, colacul apare la căsătorie în bradul de nuntă, iar
când se înapoiază de la biserică, cununată, mireasa este întâmpinată de soacra mare cu un
colac pe care i-1 pune pe cap și după un anumit ceremonial, ea rupe colacul în patru părți și le
aruncă în patru direcții. Aci colacul poartă simbolul fertilității, al fecundității.
Colacul mai apare vara - colacul de fântână - lucrat din prima făină a anului. În acest caz este
ornat cu flori naturale și el reprezintă mulțumirea și ofranda și el reprezintă mulțumirea și
ofranda adusă lui Dumnezeu pentru recolta împlinită. Mai apar colacii la Moș Ajun și la Anul
Nou, dar în aceste situații au rol de mulțumire și urare pentru fertilitatea anului agrar viitor.
La înmormântare și la pomeni, colacii au rol de ofrandă adusă morților și sufletelor lor.
În plus oamenii au credința că pomenile cu colaci servesc ca hrana celor decedați. De
menționat că, pe toți colacii se face semnul crucii cu pristolnicul casei, care înainte de a fi

316
folosit este sfințit la biserică, unde stă șase săptămâni în altar.
Asemănător colacului, apa apare în viața omului, ea fiind elementul fără de care viața
nu poate exista. Începută, dar mai ales ne-ncepută, curgătoare sau stătătoare, sfințită sau
nesfințită, rece sau caldă, este nelipsită de la toate ritualurile din zonă, ea având rol, atât
protector, cât și purificator. Așa se explică turnarea în cădiță la fiecare îmbăiere a copilului, a
câtorva picături din moliftă (apa sfințită de preot la puțin timp după nașterea copilului). Prin
moliftă omul intră în legătură cu divinitatea chiar înaintea botezului adică, înaintea acelui act
prin care omul este spălat de păcatul strămoșesc și devine membru al Bisericii Creștine.
În trecutul mai îndepărtat în zona satelor noastre era interzis femeilor gravide și celor
care se aflau la ciclul menstrual, să se apropie de fântână. Mamele educau copii să nu se uite
în fântână pentru că spiritul apei îi prinde și îi atrage; tot copiilor li se spunea că cei care
scuipă în fântână (practică obișnuită copiilor), vor fi îmbolnăviți de spiritul apei. Așadar,
localnicii din trecut considerau că apa are un spirit care trebuie respectat.
Având credința în puritatea apelor, înaintașii noștri aruncau obiecte bisericești, rămășițe
de anafura și alimente învechite în apele Oltului. Caloianul și Călușul își aveau sfârșitul în
fiecare an tot în Olt. "S-a dat Călușul pe Olt", era expresia ce se auzea în discuțiile localnicilor
la sfârșitul Săptămânii Rusaliilor.
Apa ne-ncepută apare frecvent în descântece, ca element ajutătar în acțiunea magică;
scăldatul ritual, iordănitul, fierașii și paparudele, obicei la care se asociază puritatea "copiilor
paparude" apa și verdeața, sunt obiceiurile care dovedesc rolul purificator și protector al apei
în care credeau străbunii noștri.
De asemenea apa a devenit unul din elementele fundamentale ale riturilor și obiceiurilor
populare legate de viața omului: nașterea, căsătoria, moartea etc.
La naștere prima îmbăiere, la moliftă, la colacul ursitoarelor și colacul de leagăn și la
botez, apa neîncepută are rol purificator și protector.
La nuntă se aduce apă pentru colacul miresei; mireasa aduce apă pentru brad duminecă,
iar luni de dimineață aduce apă pentru prima dată în gospodăria sa, apă pe care a folosește la
spălarea socrilor, arătând că și-a luat în serios rolul de gospodină, dar și de stăpână, ceea ce
semnifică continuitatea vieții.
La înmormântare, toți participanții când se întorc de la cimitir, în mod obligatoriu își
spală mâinile cu apă. După înmormântare la ușa casei se pune un vas în care se împrospătează
apa zilnic timp de șase săptămâni "vine sufletul mortului să-și astâmpere setea", iar timp de
trei săptămâni de la înmormântare, în fiecare joi și sâmbătă dimineața, o fată neprihănită
aduce la trei case câte o cobiliță (două găleți) cu apă neîncepută, apa fiind în acest caz pentru
sufletul mortului, iar la Joi Mari se varsă la Olt apă morților după un ceremonial deosebit.
Trebuie amintită aci "aghiazma", apa sfințită care nu lipsește din nicio casă și are rol protector
și purificator. Aghiazma folosită, se aruncă pe foc sau într-o apă curgătoare, altfel s-ar comite
un păcat.
Un obicei al localnicilor este acela de a aduce apă proaspătă în fiecare dimineață și ori
da câte ori prin fața gososdăriei trece un cortegiu funerar spre cimitir. Se înțelege credința
oamenilor, că tot ceea ce și-a trăit viața și a dispărut, obligă la împrospătarea apei.
Chiar și fenomenul fizic numit "miraj" sau "fata morgana", care are explicație științifică,
este considerat de localnici ca fiind apa morților.
Vorbind despre rolul apei în viața satelor noastre trebuie să amintim de grija străbunilor
pentru asigurarea surselor de apă. În sate, prin asociere, ei au săpat și construit fântâni aproape
la fiecare intersecție de ulițe. Pe tubul de beton suprateran (gura fântânii) erau înscrise numele
celor care au construit respectiva fântână. Era în obiceiul lor ca să nu folosească apă din
fântâna înainte de a i se face sfeștania de către preotul satului. Cu această ocazie se ridica
lângă fântână o cruce pe care erau înscrise numele câte unui mort din fiecare familie
constructoare a fântânii. În acest fel străbunii legau fântânile, ca sursă de apă, de biserica
creștină prin sfeștanie și de morți prin numele lor înscrise pe cruce, simbolul credinței. De
altfel oamenii văd în cruce atât simbolul credinței creștine, cât și umbra necesară celor trecuți

317
în veșnicie. În același fel procedau străbunii și cu fântânile din câmp, la acestea aveau grijă să
planteze și pomi pentru umbră.
În perioada comunistă obiceiul a dispărut. Unele fântâni din sat, construite în trecut de
grupuri de vecini, au fost însușite de către unul dintre urmașii acestora, incluzindu-le în curtea
proprie, altele au fost lăsate în părăsire, iar unele dintre ele au fost chiar astupate. Cele din
câmp, în majoritatea lor, au fost lăsate în părăsire, iar pomii de la ele au fost defrișați. La fel
s-a procedat și cu pomii izolați de pe câmp, unii dintre ei plantați de oameni în amintirea celor
dispăruți din familie. Motivația defrișării lor era că umbresc terenul, ceea ce duce la scăderea
producției agricole; în plus, lucrătorii câmpului se adăpostesc la umbră și nu folosesc integral
timpul de muncă. Sunt motivații lipsite total de simț uman și în contradicție cu obiceiurile de
secole ale oamenilor noștri.
Au mai rămas puțini oameni care își amintesc de Fântâna lui Cosma, Fântâna lui
Costea, Fântâna lui Danciu, Fântâna lui Trițu, Fântâna lui Lia, Duzii lui Canae, ori Nucul lui
Păstâcă. Cât despre asocierea lor ca să continuie obiceiul străbunilor în zilele noastre, nu
poate fi vorba.
Singurul cetățean care a construit câteva fântâni în ultimele decenii este Minciu Cârjan
din satul Doanca și tot ceea ce a construit, îi poartă numele; Fântâna lui Minciu sau Fântâna
lui Minciu Cârjan, nume pe care prin uzanță le-au dat oamenii. În acest fel multe generații își
vor aminti de el și îi vor pomeni numele mult timp după ce el va părăsi scena lumii.
Este foarte probabil ca în viitor, având în vedere revenirea la proprietatea individuală
asupra pământului, să se reia și obiceiul construirii fântânilor în câmp, acolo unde ele sunt
necesare. Oamenii, curățați și purificați moral, le vor îngriji ca să aibă sursa de apă în
permanență. De altfel amenajarea și întreținerea surselor de a apă dau și o notă de
superioritate și civilizație.
Revenind la cei trecuți în veșnicie, amintim că pentru pomenirea lor cei apropiați le fac
pomeni (parastase) la trei zile de la deces, la o săptămână, la trei săptămâni, la șase săptămâni,
ocazie cu care se slobozește așa și se dau țoale (vestminte) de pomană, la șase luni (jumătate
de an) și în fiecare an până se împlinesc șapte ani de la deces. La aceste ultime pomeni rolul
mare îl au colacii și coliva; apa nu mai are rol deosebit, în afară de faptul că se îngemănează
cu făina și grâul la prepararea lor.
Trebuie scos în evidență faptul că obiceiurile semenilor noștri pentru păstrarea cultului
morților întăresc familia și mențin mult timp legăturile strânse între oameni și neamuri.
Întâlnirile acestora la pomeni (parastase) păstrează strâns gradul de rudenie prin amintirea
celor dispăruți. Poporul nostru este caracterizat tocmai prin menținerea unor strânse relații de
familie, de neam și interumane în general. La menținerea acestor relații strânse între oameni o
contribuție însemnata o au aceste obiceiuri legate de cultul morților. La alte popare oamenii
sunt mai indiferenți, mai distanți, iar relațiile de rudenie se pierd mai repede.
În continuare se descriu pe larg obiceiurile legate de cultul marților, obiceiuri a căror
desfășurare a fost redată pe cale orală de unele persoane din sat.

VĂRSAREA APEI LA JOI MARI

Obicei povestit de Elisabeta Belu și Maria Delcioiu.

În ajunul zilei de Joi Mari (seara pe amurg) sau chiar în dimineața zilei respective,
înainte de răsăritul soarelui, fetele mergeau pe malul Oltului și alegeau locuri, pe care le
marcau cu ramuri de liliac, salcie și alți arbuști sau chiar flori.
Cu gălețile, după ce aprindeau lumânări, pe care le fixau în apropierea ramurilor sau
florilor, luau apă din Olt, se închinau și spneau: "să-i fie lui (numele unui mort din familie)" și
răsturnau găleata cu apă la așa zisa rădăcină a florilor " (liliacului).
Se vărsa câte o găleată cu apă pentru flecare mort din familie.
Obiceiul se mai practică și în zilele noastre, dar de către fete din ce în ce mai puține.

318
 SLOBOZIREA APEI MORȚILOR
Obicei povestit de Elisabeta Belu
În dimineața sâmbetei parastasului de șase săptămâni, înainte de răsăritul soarelui, femeia
din casa mortului căruia i se face parastas, merge la Olt cu fata care a cărat apa mortului și cu
2-3 copii. Este recomandabil ca aceștia să fie din casele la care fata a cărat apa.
Femeia are la ea colăcei, trei căni de pământ sau de porțelan, trei batiste și lumânări care
se pun în colaci și în căni.
Fata care a cărat apa primește o basma de la femeia casei și bani ca răsplată pentru căratul
apei. Basmaua se întinde pe iarbă și pe ea se pun batistele, peste care se așează cănile, apoi
colacii. În căni se pune apă ne-ncepută, pe care o aduce femeia casei.
Fata care a cărat apa are o ramură de alun, pe care sunt însemnate prin crestături toate
cobilițele cu apă cărate. Tot ea aduce o tiugă (tigvă) mică căreia îi decupează un capac și-i
scoate miezul. În tiugă se pune colivă și o lumânare aprinsă .
Femeia casei întreabă de trei ori pe fiecare copil: Ești martor că (numele fetei) a
cărat ........colibițe cu apă ? Tot de trei ori fiecare copil răspunde: sunt martor! În acest timp
fata cu un cuțit taie deasupra apei Oltului ramura de alun, în bucăți, lăsându-le să fie duse de
valuri. Tot ea, după ce copiii au răspuns că sunt martori, pune tiuga pe apă, cu lumânarea
aprinsă și o lasă purtată de apă. Obiceiul se practică și în zilele noastre.

HORA MORȚILOR

Obicei povestit de Nonu Ciobanu

Tot pentru cultul celor dispăruți, se organiza la Tia Mare “Hora morților”, obicei care se
desfășura în felul următor: În timpul verii familiile care aveau decedați tineri luau legătura cu
garanții horei satului și stabileau duminica în care organizau hora pentru decedatul lor.
Data stabilită era popularizată pentru ca această horă să aibă cât mai mulți participanți și
asistenți. În dimineața duminicii respective familia ducea la biserică pentru a fi slujite (sfințite)
produsele care urmau să se împartă în horă pentru sufletul decedatului - dulciuri, băutură,
fructe, flori și unele articole mici de podoabe - piepteni, oglinzi de buzunar, mărgele, precum
și unele articole cosmetice etc.
După amiază la hora satului se organiza hora mortului în care se prindeau mulți dansatori.
În timp ce cânta muzica si dansatorii jucau în horă, membrii familiei care au organizat-o,
împărțeau la fiecare dansator din produsele aduse spunând : "să-i fie lui......." la care cel care
primea, răspundea : "Dumnezeu să-i primească lui.......", după care se trecea la dansatorul
Urrmător. Hora era fără strigături, sobră și nu se auzea decât muzica. Întreaga horă și tot ce se
împărțea era pentru sufletul unui singur mort. În aceeași zi puteau fi organizate mai multe
hore pentru morți. Cu ocazia horei marților, toți participanții își aminteau de cel dispărut,
acesta fiind de altfel și scopul organizării ei.

GOVIA
Obicei povestit de Paul Ciobanu (Toinac)
Termenul de "govie" omis de Dicționarul explicativ al limbii române moderne ediție
1975 apare în Dicționarul limbii române ediția 1913 cu următoarea explicație: govie ( de la a
goveti, a arăta, a dovedi, a proba); în Dolj și Vâlcea = petrecere, nedeie la care iau parte toate
satele din jur ; 2) a govi (în Mehedinți) = a sta pe lângă mireasă, ținându-i de urât (cuvântul
provine din sârbește). Prima explicație dată de dicționar are legătură și explică obiceiul, care
se practică în satele comunei și care este următorul:
În ajunul și în dimineața zilei de Sf.Gheorghe băieții garanți (flăcăii care organizează

319
hora satului) merg la casele oamenilor însoțiți de lăutari și strâng odoare (tablouri, fotografii
și obiecte ale unor tineri care au decedat, printre care cămăși cusute, batiste, sălbi de galbeni
etc) tineri pe care familiile lor doresc să-i evoce, amintind satului despre ei .
La locul horei satului se amenajează o estradă înaltă împodobită și ornată cu covoare și
scoarțe aduse de fetele care doresc să-și etaleze unele articole din trusou și cu ramuri verzi de
salcie și flori. În după-amiaza zilei, la govie participă aproape întregul sat, considerându-se că
este un eveniment deosebit. Formația lăutărească cântă în permanență, când în horă, când pe
estradă, expunerea odoarelor la vederea asistenței făcându-se intercalat cu jocuri. Expunerea
și prezentarea odoarelor se face în modul următor: Unul dintre garanți ia un odor și-l expune,
de pe estradă, vederii asistenței întrebând cu voce tare: "Al cui e ăsta ?". După un oarecare
timp considerat suficient pentru ca odorul să fie văzut de toată asistența, un alt garant
răspunde: "Al lui (numele celui care l-a dat), să vină să-1 ia !". Posesorul obiectului merge la
estradă, achită garanților o sumă de hani și primește obiectul. Se procedează în acest fel,
printre dansuri, până se expun toate abiectele. Obiceiul se practică în zilele noastre și are ca
scop să-i amintească satului pe cei dispăruți.

320
 OBICEIURI PROTECTOARE
Luarea (tăierea) moțului la băiat

Obicei povestit de Niculina și Florel Rogozeanu

Băieții nu se tund pe cap până când nașul nu le ia moțul și aceasta are loc aproximativ la
împlinirea vârstei de un an. Ritualul se desfășoară fie la casa capilului și este un prilej de
petrecere, fie (mai rar) la casa nașului (în situații deosebite).
Pe masa rotundă cu trei picioare (în trecut) sau pe masa înaltă (în zilele noastre) se pun
mai multe obiecte (colaci, fluier, carte, seceră, ață cu ac etc) și este adus capilul care în mod
instinctiv alege unul din obiecte.
Se consideră că obiectul ales de copil cu această ocazie, determină viitoarea lui profesie.
După acest ritual, nașul se închină de trei ori și cu foarfeca taie o șuviță din părul finului
mic, făcându-i urarea: "Să trăiești finule, să fii sănătas și să ai succes în meseria pe care ți-ai
ales-o !". Șuvița de păr tăiată se păstrează de părinții copilului până la nunta acestuia.
După tăierea moțului, nașii împreună cu ceilalți invitați printre care, în mod obligatoriu se
găsesc moașa de buric și bunicii, se așează la masa pregătită după posibilitățile familiei și
începe petrecerea. A doua zi după ceremonial, copilul poate fi tuns pe cap pentru a i se îndesi
părul. Corespunzător acestui obicei, la fetițe li se găureau urechile pentru cercei, dar aceasta
se făcea la Drăgaică (Rusalii).

DAREA COPILULUI LA GRINDĂ

Obicei pevestit de Ana și Camelia Tingire (Chiriac)
După nași, persoana căreia orice tânără familie din satele comunei îi poartă un deosebit
respect este moașa de neam sau de buric a copiilor.
Ziua de 1 ianuarie a fiecărui an este ziua pe care o dedică moașei fiecare familie tânără.
Precizăm că se obișnuiește ca aceeași persoană să fie moașă de buric la toți copiii familiei.
În prima zi a anului (a fost aleasă această zi pentru că moașa este aceea care este prezentă
la prima zi de viață a fiecărui om) toate familiile cu copii mici merg cu plocon la moașă,
pentru a da copiii la grindă. Cu această ocazie moașa mai poate invita și alte persoane din
neamul său, pentru ca grupul să fie mai numeros și petrecerea mai plăcută.
De foarte multe ori la petrecere se cântă, se joacă, dar întotdeauna buna dispoziție
cucerește pe toți participanții, mai ales că masa începe cu țuica fiartă și se încheie cu ananas
rubiniu. Înainte de a se așeza participanții la masă, moașa dă copiii, de vârsta 1-3 ani, la
grindă, procedeul fiind următorul
Pe rând moașa pune pe capul fiecărui copil un colac rotund în care înfige câteva monede;
în trecut era un motiv de mândrie pentru moașă, dar și pentru nepoți, dacă acest monede erau
de argint sau argintate. Moașa îi ia pe rând pe nepoți de subsuori și-i ridică cu capul până la
tavan (în trecut până la grinda centrală a casei), făcând următoarea urare : "să trăiești nepoate!
să fii sănătos și frumos ca soarele! să ai noroc și să fii iubit de oameni !". Această ridicare
completată de urare se face de trei ori cu fiecare nepot. După acest ceremonial invitații se
așează la masă și petrecerea începe. Cercetătorii susțin că obiceiul este moștenit de la daci
pentru că ei, dacii, considerau cercul magic solar ca protector al casei și al omului în fața
spiritelor rele.
De la daci a rămas până în zilele noastre în zona subcarpatică a Jud. Vâlcea încrustat pe
grindă principală a casei, pe stâlpii de la porți, pe leagănele copiilor, pe vasele de lut, pe
furcile de tors și pe covoare, cercul magic solar simplu sau chiar împodobit cu raze, pentru că,
conform unor străvechi credințe, omul este urmărit de spiritele malefice și toate obiectele
trebuie să stea sub semnul protector al cercului magic solar.

321
 Locuitorii vâlceni la care se menține mai puternic această credință au adus și aduc la
bâlciurile și la târgurile a noi lăzile (racle sau lacre), pentru păstrat produse cerealiere
(îndeosebi făină și mălai), care au încrustat pe ele cercul solar.
Că și la noi în zonă, grinda centrală a casei a fost aparentă, ne-o dovedește atât obiceiul
numit "darea copilului la grindă", cât și expresia "sunt supărat de-mi vine să dau cu toporu-n
grindă", expresie care și în zilele noastre se mai aude prin satele comunei.
Este foarte probabil că și la noi în trecut grinda centrală a casei să fi avut încrustat cercul
solar și până la acel cerc să fi fost ridicați nepoții de fiecare moașă.
Mai mult, colacul pe care-1 pune moașa pe capul nepotului, cu forma sa rotundă inspirată
de forma rotundă a soarelui, precum și urarea "să fii frumos ca soarele" sunt dovezi suficient
grăitoare pentru a susține că în trecut și în zona noastră, cercul solar era considerat ca
protector în fața răului. Dar expresii "frumos ca rupt din soare" și "la soare te poți uita, dar la
el ba", întâlnite atât în zona noastră cât și pe tot cuprinsul țării, nu sunt oare dovezi ale
moștenirii credinței de la daci potrivit căreia soarele are puteri protectoare și de înfrumusețare
a omului? Rezultă așadar că obiceiul "darea copilului la grindă" avea drept suport credința că
semnul soarelui îl protejează pe om împotriva forțelor malefice, care-1 urmăresc încă de la
naștere.
Spălarea copiilor pe cap (lăutul) cu iarbă mare
Obicei povestit de Marina Tință Răceală
În fiecare primăvară, în dimineața zilei de Sântoader, înainte de a începe încurarea cailor,
copiii erau spălați pe cap (lăuți) cu rădăcină de iarbă mare (Inula helenium), sensul spălării
fiind acela de protecție și de purificare. Obiceiul se practică în multe regiuni din țară și are
diferite semnificații.
La Tia Mare practica este simplă și obișnuită, ca orice lăut, numai că în apa din albie se
pun felii din rădăcina plantei; tot cu rădăcini de iarbă mare se frecau copiii direct pe cap, iar
uneori ei erau chiar scăldați (îmbăiați) pe tot corpul au apa în care erau felii de iarbă mare .
Rădăcinile plantei erau scoase din pământ înainte de a se face lumină. Important este că
mai în fiecare gospodărie erau câteva rădăcini de iarbă mare, întreținute și îngrijite de
gospodine special pentru acest ritual.
Nu deținem date asupra începutului acestei practici, dar s-a transmis de la generație la
generație, de la mamă la fiică și s-a menținut până în zilele noastre, deși se practică din ce în
ce mai puțin.
Menționăm că spălarea pe cap cu iarbă mare este recomandată de medicina populară și se
pare că obiceiul trebuie pus în legătură cu calitățile sucului (sevei)) pe care o conține rădăcina
la început de primăvară. Compoziția chimică a acestui suc are urmări benefice asupra pielii
capului și rădăcinii părului, distruge mătreața și întărește rădăcina părului. Acest tratament
trebuie făcut pe un timp mai îndelungat în fiecare primăvară și nu numai în dimineața zilei de
Sântoader. Trebuie menționat faptul că în satele comunei există credința că lăutul trebuie să se
facă dimineața înainte de încurarea cailor, un alt obicei al aceleiași zile; numai așa lăutul va
avea rezultate bune, va avea leac.
În unele zone din țară, fetele care împlineau vârsta de 14 ani în preajma zilei de Sântoader
se scăldau în dimineața acelei zile în apa cu iarbă mare, cu popelnic sau popivnic (Asarum
eurepaeum) sau homan, tăindu-și în același timp o șuviță de păr, care avea ca urmare
schimbarea pieptănăturii, moment care marca trecerea fetei respective în categoria fetelor
mari. În timp ce se îmbăiau cu iarbă mare ele rosteau cuvintele : "Sântoadere, Sântoadere, /
Dă cosițe fetelor / Cât e coada iepelor !"Ziua de Sântoader este considerată și ca începutul
unui nou ciclu agrar.

322
 Încurarea cailor la Sântoader
Obicei povestit de Elisabeta Dumitru Belu
Obiceiul este foarte vechi și practicarea lui în satele comunei era următoarea:
În dimineața zilei de Sântoader care are dată calendaristică schimbătoare, dar e cuprinsă
numai în perioada 8 februarie - 14 martie, flăcăii care aveau cai le făceau toaleta (îi țesălau, îi
periau, le împleteau coamele și cozile) și le puneau țopuri roșii (ciucuri de lână roșie) și
panglici colorate la căpestre și la cozi .
Cei care aveau șei, le puneau pe cai, iar cei care nu aveau, improvizau din macate
multicolore prinse cu chingi. Băieții încălecau caii și se plimbau la pas, la trap sau chiar la
galop, acolo unde condițiile permiteau; unii dintre ei nu uitau să treacă pe la poarta iubitelor
care, bineînțeles, fiind anunțate din ziua precedentă, așteptau .
Obiceiul se mai menține și se mai practică numai în satul Doanca și are un dublu rol:
ritual și practic. În scop ritual se urmărea alungarea în ultima zi a ciclului de înnoire a
timpului calendaristic, a spiritelor rele .
Precizăm că la străbuni exista credința că în perioada de timp cuprinsă între Anul nou și
săptămâna "Caii lui Sântoader", perioada câșlegilor (perioada dintre posturi în care se
mănâncă de dulce), spiritele rele sunt libere și acționează în voie împotriva omului. Pericolul
era mai mare în "săptămâna nebunilor", săptămâna premergătoare celei numite "Caii lui
Sântoader", în care spiritele umblau ca nebunele, necontrolate și neoprite de nimeni .
Dar ziua de Sânteader, considerată ziua începutului unui nou ciclu agrar, constituia și ziua
în care "Caii lui Sântoader" acționând în săptămâna premergătoare, au făcut ordine și au
curățat văzduhul (aerul) de forțele răului. De aceea de la Sântoader nu se mai țineau șezători,
nu se mai făceau clăci și era interzis fetelor de a se mai întâlni cu băieți. Mai mult, în ziua de
Sântoader fetele nu aveau voie să părăsească locuința, existând pericolul de a fi lovite sau
luate de Caii lui Sântoader”.
În satele noastre, ca și în alte zone ale țării, oamenii se temeau de “Caii lui Sântoader” ca
și de Călușul din timpul Rusaliilor. Dacă cineva se îmbolnăvea în săptămâna nebunilor sau în
săptămâna Cailor lui Sântoader se spunea că e luat sau lovit de Sântoader, așa cum mai târziu
se spunea că e luat din căluș, cel care se îmbolnăvea în săptămâna Rusaliilor.
Unii cercetători folcloriști susțin că și dansul popular "Călușul” sau "călușarii" ar fi fost
practicat inițial la Caii lui Sântoader, de la care și-a luat numele și apoi a fost transferat la
Rusalii. În scop practic, încurarea cailor de la Sântoader evidenția hărnicia băieților (flăcăilor),
aceasta fiind apreciată după modul cum ei scoteau caii din iarnă. Obiceiul este pe cale de a se
pierde în satele noastre, deși a crescut numărul deținătorilor de cai. Bătrânii sunt aceia care
trebuie să-1 reînvie.
Lăsatul secului (Lăsatul de post),
aprinderea focului în ulițe (Bălbătaia) și strigăturile
Duminică, în seara lăsatului de post, în fiecare casă are loc o petrecere familială; cei mici
vin la cei mari; copiii la părinți, iar finii la nași. Această seară este un bun prilej pentru tinerii
căsătoriți și pentru fini de a merge pentru iertăciune la părinți și la nași. Cei care veneau,
aduceau plocon și înainte de a se așeza la masă, sărutau mâna părinților, bunicilor, ori nașilor,
cerându-le iertare.
Practicarea obiceiului trebuie pusă în legătură cu faptul că perioada cârnelegilor (perioada
dintre posturi) este proprie căsătoriei, postul prinzându-i necăsătoriți numai pe îndărătnici, pe
urâții satelor care nu-și găseau partener și pe cei care alegeau, de multe ori, până....culegeau.
Din această cauză erau multe perechi de tineri căsătoriți care mergeau la părinți sau la nași
pentru iertăciune. Facem precizarea că în trecut exista la străbunii noștri credința că, deși
căsătoria e un fenomen natural și obligatoriu pentru continuitatea vieții și permanentizarea
umană, totuși, prin actul nupțial se săvârșea păcatul care are ca rezultat deflorarea fetei și
pentru aceasta se cuvine să se ceară iertare (iertăciune) părinților și nașilor .

323
 Masa începe cu un moment solemn de purificare, în care toți cei prezenți se îndreaptă cu
fața spre răsărit, privind icoana casei și cel mai bătrân bărbat prezent rostește o rugăciune,
apoi se așează toți la masă. Copiii sărută și ei mâna părinților și bunicilor, cerându-le iertare
pentru greșelile făcute în anul care s-a scurs.
Ospățul începe cu țuică fiartă în urcior asupat cu ardei roșu și continuă cu preparate
bogate și de calitate, udate cu ananasul oltenesc, pentru a răzbuna, parcă, severitatea postului
care începe a doua zi.
La încheierea mesei, oaspeții pleacă spre casă pentru putea participa la bălbătaie (focul
aprins în uliță) și la strigături. De reținut este faptul că după ospățul din seara de lăsat post,
masa nu se strânge până a doua zi de dimineață. Acest fapt trebuie pus în legătură cu credința
care exista în trecut că în acea noapte vin morții (sufletele lor) la case pentru a se hrăni.
Petrecerea din seara lăsatului de post este asemănătoare cu aceea din seara de revelion .
Dacă în seara de revelion se întâmpină Anul nou, lăsatu1 de post fiind situat între
solstițiul de iarnă și echinocțiul de primăvară, în seara lui, se întâmpină noul anotimp și se
sărbătorește victoria luminii asupra întunericului, victorie concretizată prin creșterea timpului
diurn în detrimentul celui nocturn.
În satele comunei victoria luminii asupra întunericului este materializată și cinstită în
același timp și prin aprinderea focurilor (bălbătaia), fie la intersecția ulițelor pentru ca lumina
să se întindă înspre cele patru zări și pentru a fi o participare de oameni mai mare, fie chiar pe
ulițe între răscruci.
La bălbătaie participă sătenii din zonă și aci se continuă petrecerea din fiecare casă,
servindu-se dulciuri dar, mai ales, vinul care crează și întreține buna dispoziție .
La îndemnul mamelor, copiii sar peste foc în scop de purificare, focul sacru curățindu-1
de duhurile rele care poate i-au cuprins în perioada cârnelegilor, când acestea au umblat liber,
necontrolate. Uneori, din aceleași considerente, copiii trebuiau să calce desculți pe vatra
focului, luându-se măsuri pentru prevenirea arsurilor. Tot ei, copiii, și tot pentru purificare își
fac torțe din paie sau din cauciuc pe care, după ce le aprind, le învârt în jurul capului,
descriind cercuri luminoase, care amintesc de cercul magic protector solar .
Tot copiii, cu torțele aprinse învârtindu-le în jurul capului, se deplasează de la o bălbătaie
la alta, creând un decor feeric. Rotirea focului în jurul și deasupra capului sugerează peisajul
astral, în centrul căruia se află Soarele înconjurat de planete.
În jurul focului se spun glume, se cântă, iar în trecutul mai îndepărtat, după cum susțin
unele informații orale, oamenii se prindeau în hora rotundă, având focul la mijloc, ceea ce
vroia să sugereze, fără să știe, sistemul heliocentric.
Când buna dispoziție cuprindea pe toți participanții, începeau strigăturile, fie între oameni
de la aceeași bălbătaie, fie de la bălbătăi diferite.
Strigăturile peste sat se practică în mai multe zone din țară, cu deosebirea că în cadrul lor
se invocă forțele naturii sau chiar supranaturale pentru belșug. Uneori se satirizează oamenii
leneși, alteori numai fetele leneșe, iar în unele zone din țară sunt satirizați cei care alegând
prea mult, nu s-au căsătorit. În satele noastre, se pare că inițial, strigăturile sau strigările au
avut ca scop tocmai satirizarea celer rămași necăsătoriți din cauza pretențiilor mari, aceasta
fiind pusă în legătură și cu faptul că ei au ratat și șansa acordată de perioada cârnelegilor
propice căsătoriei din anul respectiv. În anii noștri strigăturile evoluând, au luat un caracter
hazliu, glumeț axat pe legături de dragoste între doi tineri sau în trecutul mai îndepărtat, pe
legături amoroase imorale pe care satul, prin strigături le combatea. În general strigările sunt
cam de acest fel :
- Aoleo, aoleo !, strigă unul de la o bălbătaie .
- Ce ți-e mă ?, răspunde un altul.
- Mă roagă, mă roagă !
- Cin’te roagă ?
- Mă roagă Mărin al lui Bobonete să fac un leagăn de mătase, să-i arunc pe Stanca lui
Brabete-n brațe !

324
 De multe ori în acel leagăn de mătase apar persoane, absolut nepotrivite pentru cel care
roagă și aceasta pentru a produce oarecare haz și bună dispoziție. Nu de puține ori strigările
din seara lăsatului de post au sugerat viitoare căsătorii între doi tineri.
Focul în scop ritual nu se aprindea în trecut numai în seara lăsatului de post. În satele
noastre încă mai sunt bătrâni care-și amintesc că în seara din ajunul Blagoveșteniilor, în
fiecare curte (obor) se aprindeau focuri, atât pentru a marca scurgerea timpului (marcarea
începerii unui nou anotimp), sărbătoarea respectivă fiind la patru zile după echinocțiul de
primăvară, cât și pentru purificarea gospodăriei prin distrugerea forțelor malefice de către,
focul sacru, purificator și protector. Exista credința că, numai prin distrugerea spiritelor rele
care s-au cuibărit prin gospodării în perioada cârnelegilor, se va purifica întreaga gospodărie,
se vor obține recolte bogate și va fi sănătate în familie în noul ciclu agrar, care începe în
această perioadă.
Dar obiceiul care exista la noi în trecut, de a nu se scoate focul din casă după apusul
soarelui, nu este o dovadă că focul era considerat ca un protector al gospodăriei ? Pentru cei
care nu cunosc, precizăm că în trecut chibriturile și alte surse de aprindere a focului nu erau la
îndemâna oricui. Din aceste motive, focul (tăciunii aprinși) se păstra în vatră, acoperit cu
cenușă, până seara. Dacă focul se stingea, gospodinele împrumutau foc de la una la alta,
aceasta făcându-se numai înainte de apusul soarelui. Dacă se constata lipsa focului în vatră
după apusul soarelui și lipseau, atât chibriturile, cât și amnarul de aprins focul, gospodăria
stătea fără lumină până în dimineața următoare.
În anii noștri se păstrează obiceiul cu bălbătaia din seara lăsatului de post cu strigăturile,
săritul peste foc și cercul de foc din jurul capului. Se menține obiceiul cu masa mai deosebită
de la lăsarea de post, dar din ce în ce mai puțini tineri vin la părinți și la nași pentru iertăciune.
S-a pierdut obiceiul cu aprinderea focurilor în grădini din ajunul Blagoveșteniilor și obiceiul
cu împrumutul de foc numai înainte de apusul soarelui.

Obiceiuri practicate la Sfântul Gheorghe

Sfântul Gheorghe, sărbătoare cu dată fixă în calendar, la 23 aprilie, este sărbătoarea căreia
sătenii noștri i-au dedicat mai multe obiceiuri, așa cum altora (Crăciun, Paște, Rusalii etc) le-

325
au dedicat mai multe zile. Aceasta probabil pentru faptul că Sf. Gheorghe era considerat
protectorul țăranului; la ziua lui începea un nou ciclu pastoral (se scoteau oile la pășunat), iar
străbunii noștri aveau credința că în perioada premergătoare sărbătorii se înnoiau atât timpul
(se instaura de-a binelea primăvara) cât și sângele oamenilor, ca urmare a hrănirii lor bazată
mai mult pe alimente vegetale (apăreau urzicile, ștevia, spanacul etc.
La aceeași dată se aprecia dezvoltarea unor plante cerealiere. Este cunoscută expresia "La
Sf. Gheorghe nu trebuie să se vadă cioara din grâu" și dacă se îndeplinea această condiție, se
concluziona că grâul se dezvolta normal, iar pâinea în anul respectiv devenea aproape o
certitudine.
În zona Tia, la Sf. Gheorghe se practicau trei obiceiuri: două în scop de purificare și
protecție - punerea ramurilor de laptele cucului la gardurile exterioare și darea în scârcium - și
în scop ritual și de comemorare - Govia.

Punerea ramurilor de laptele cucului la garduri

În trecut, în ajunul zilei de Sf. Gheorghe oamenii, dar în special copiii, mergeau în lunca
Oltului sau pe prund (cum se spunea la Tia) și culegeau planta numită "Laptele cucului"
(Euphorbia palustris), plantă cunoscută în unele zone din țară și sub numele de "Alior de
baltă" și o puneau între scândurile gardurilor exterioare ale curților la partea lor superioară.
Planta se punea la garduri pe amurg, pentru ca noaptea să găsească, gardurile, pe toată
lungimea lor, cu tulpini și flori de laptele cucului .
Laptele cucului se recunoaște după tulpina sa lungă de 15-20 cm cu frunze mici pe toată
lungimea ei și după inflorescența (flori dispuse în buchețel ca o umbrelă) de culoare galben
portocalie. Dacă se rup frunzele și tulpina, imediat apare o secreție (suc) albă ca laptele care
este foarte toxică.
Punerea de ramuri verzi la porți și la case este un obicei aproape generalizat în toată țara,
ramurile verzi - simbolurile vegetației tinere - considerându-se că au puteri de anihilare a
forțelor răului, care acționează împotriva omului, a animalelor și a întregii gospodării. Pentru
a proteja întreaga gospodărie, oamenii din satele noastre puneau planta pe toată lungimea
gardurilor exterioare .
În unele zone din țară se puneau ramuri verzi de fag, de stejar sau de alți arbori și obiceiul
poate fi înțeles nu numai pentru purificare și protecție, ci și ca o bucurie a primăverii, a noului
ciclu pastoral, ca o dorință de belșug, de înflorire, de bună înțelegere între oameni și de ce nu,
ca o ofrandă adusă Sfântului Gheorghe, protectorul țăranului, martirul purtător de biruințe,
unul dintre cei mai venerați sfinți al bisericii ortodoxe.
În zona noastră se puneau tulpini și flori de laptele cucului pentru că se găsea din
abundență pe prund (partea din lunca Oltului cuprinsă între sat și cursul de apă) .
Fiind foarte toxică nu-1 distrugea niciun animal și simboliza permanența, iar toxicitatea
lui îi dădea o mare persistență pe garduri și o putere mare pe un timp îndelungat împotriva
ielelor aducătoare de necazuri oamenilor și gospodăriei. Aceste plante se uscau dar rămâneau
pe garduri, pentru apărarea permanentă până în anul următor, când se înlocuiau cu altele verzi .
În plus, nu se spune în satele noastre că în fiecare an cucul începe să cânte la Sf.
Gheorghe ? Putem să facem o legătură între fenomenul cântatul cucului și punerea în aceeași
zi la garduri a ramurilor plantei numită de localnici "laptele cucului" .
Obiceiul se practica înainte de colectivizarea agriculturii. O dată cu aceasta, cultivându-se
lunca Oltului și dispărând planta, a dispărut și obiceiul.

326
 Darea în scârcium (scrânciob)
Scârciumul se confecționa dintr-o frânghie (funie groasă), care se trecea peste o creangă
crescută aproape orizontal deasupra uliței, din tulpina unui copac situat lângă gard. Creanga
trebuia să fie la înălțimea de 4-6 m. La aproximativ 1m de la sol se lega frânghia și pe
legătură se așeza o pernă .
De sub pernă se lega un capăt de frânghie cu o lungime de 5-6 m.
Pe pernă se așeza o persoană, iar o alta prindea frânghia (capătul legat sub pernă) și
balansa scârciumul cu persoana așezată pe pernă, în dreapta și în stânga, imprimându-i o forță
din ce în ce mai mare; în același timp el lungea frânghia cu care mișca scârciumul,
apropiindu-se de capătul ei pentru a se putea ridica persoana din scârcium la o înălțime cât
mai mare. În acest fel scârciumul cu persoana așezată pe el (pe pernă) descria drumul
pendulului, înălțimea maximă laterală la care ajungea fiind chiar de 3-4 m, ca urmare a
unghiurilor mari de oscilație pe care le descria .
Primele persoane care erau date în scârcium erau fetele și nevestele tinere, care-și serbau
ziua numelui la 23 aprilie (Sf. Gheorghe), apoi bărbații sărbătoriți și numai după aceea
celelalte fete.
Toată această balansare se făcea în asistența multor ce așteptau, unii să le vină rândul la
scârcium, iar alții pentru a vedea practicarea obiceiului. Spectacolul era completat de fetele și
femeile tinere care țipau și chiuiau, unele de teamă când erau la înălțime, altele mai mult
pentru a atrage atenția celor din jur.
Obiceiul se practica în scop de purificare, de curățare de spiritele rele. De altfel, în zonă,
cei care-și serbau aniversarea sau onomastica erau luați pe brațe și aruncați în sus tot în semn
de purificare fizică și sufletească; la Sf. Gheorghe erau ridicați și trimiși în zbor prin scârcium .
Se pare că acest obicei era practicat numai pe valea Oltului și trebuie pus în legătură cu
începutul unui nou ciclu pastoral (se scot oile la pășunat), dar în mod deosebit el se practica
pentru a purifica și pentru a cinsti pe cei care-și serbau onomastica la Sf. Gheorghe.
În perioada colectivizării agriculturii, oamenii neavând pământ suficient, au defrișat
copacii din curți pentru a le face cultivabile cu legume și nemaiavând condiții pentru
amenajarea scârciumului, s-a pierdut obiceiul .
Tot în ziua de Sf. Gheorghe, sfânt considerat protector al țărănimii, la Tia se mai practică
obiceiul organizării Goviei, pe care l-am descris la capitolul "Obiceiuri pentru cultul morților".

RUSALIILE

Rusaliile sunt sărbători creștine care în satele noastre încep în Sâmbăta morților, spre
seară (Moșii de vară) care premerge Duminicii Mari, în care se sărbătorește Pogorârea
Sfântului Duh în limbi de foc asupra Sfinților Apostoli.
Sunt sărbători nobile (nu au dată fixă în calendar), dar cad în fiecare an în luna iunie, la
opt săptămâni după Paște. Sătenii de la noi le-au dedicat 7-8 zile (încep sâmbăta seara și se
încheie duminica următoare, seara) .
Ziua de joi din Săptămâna Rusaliilor numită și Joia Nepomenită este ultima din ciclul
“Joilor verzi” pe care numai bătrânii le mai știu .
Rusaliile sunt sărbătorile de vară cele mai importante (de la ele începe numărarea
duminicilor anului) și în timpul lor sătenii au foarte multe practici dedicate morților; fac
colaci și colivă și le duc la biserică, organizează hora morților etc .
Rusaliile au și o natură mitologică, oamenii considerându-le ca pe niște ființe fantastice,
asemănătoare ielelor. Adesea, se spunea că sunt niște zâne ale răului, care zboară și joacă în
văzduh, ca apoi să coboare pe pământ pentru a dezlănțui furtuni, pentru a lua mințile
oamenilor și a-i schilodi.
Dacă cineva se îmbolnăvea (neuropsihic, paralizie etc) în zilele din ajunul săptămânii
Rusaliilor, oamenii atribuiau aceasta forțelor năprasnice și puterii de a face rău pe care le reau

327
Rusaliile. Pentru a fi feriți de lovirea Rusaliilor, în vorbirea bătrânilor noștri spunându-se
"luarea din Căluș", străbunii noștri cu șapte zile înainte și șapte zile după Săptămâna
Rusaliilor mâncau usturoi în fiecare zi și purtau în permanență la brâu un fir de pelin.
Dacă săptămâna "Caii lui Sântoader" se sărbătorea în preajma echinocțiului de primăvară,
Săptămâna Rusaliilor se sărbătorea în preajma solstițiului de vară. Este foarte probabil că
datorită rolului pe care-1 au cele două săptămâni în reînnoirea timpului, să-i fi determinat pe
oameni în a le acorda aceleași puteri malefice. Chiar sunt unii cercetători etnografi și folclo-
riști, care susțin că Rusaliile sunt rupte din Sântoader .
Numele de "Rusalii" după unii autori ar fi de origine latinească și ar veni de la "rosalia" -
sărbătoarea romană a rozelor, adică ziua în care se puneau trandafiri pe morminte și dacă
această explicație este valabilă, deducem că la Tia sărbătorirea Rusaliilor a existat din sec. II-
III d.Ch, când a luat fiiță așezarea umană din zona Săliște. Dicționarul explicativ al limbii
române menționează că originea cuvântului este slavă "Rusalija".
În satele comunei noastre, dar în mod deosebit la Tia, erau obiceiuri de o frumusețe rară,
care înveseleau viața străbunilor noștri. În primul rând nu se făceau decât anumite munci,
existând pericolul de a fi luat în căluș, dacă se încălca obiceiul locului. Pe scurt putem spune,
folosindu-ne de informațiile orale că nu erau Rusalii fără Căluș, fără usturoi și fără pelin la
brâu.
În anii noștri, în satele comunei, se mai sărbătorește Săptămâna Rusaliilor, dar nu se mai
respectă toate obiceiurile legate de această sărbătoare.

Călușul
Obicei povestit și descris de Marin Dinuț (Lupu) .
Cel mai complex și cel mai interesant obicei din satele noastre a fost Călușul și ne referim
mai mult la ritualul Căluș și mai puțin la dansul Călușarii, pe care generațiile tinere l-au văzut
numai la manifestările folclorice .
Pentru a se combate misticismul în anii de așa-zisă cultură socialistă, obiceiul a fost redus
la un dans popular, stilizat excesiv de către coregrafi, dar mai ales de activiștii politici și care
e legat de tradiționalul căluș numai prin muzică, ritmul său și unele elemente ale
vestimentației dansatorilor. Există pericolul ca prin stilizarea continuă de către pricepuți și
nepricepuți, acest străvechi dans, cu rădăcini adânci în istorie, poate cel mai important act
folcloric de cult românesc, să devină un “kitsch” (de prost gust).
Obiceiul a fost și continuă să fie cercetat de specialiștii etnografi și folcloriști, dar nu au
reușit să ajungă la concluzii unanime, nici cel puțin în ceea ce privește originea obiceiului,
unii considerându-1 ca pe o moștenire de la romani, fiind o reminiscență a dansurilor romane,
care evocau răpirea sabinelor, iar alții considerându-1 a fi o moștenire de la daci. Aceștia din
urmă aduc ca argument în susținerea ideii lor faptul că la Călușul ritual se aducea ca jertfă un
pui de găină, ceea ce nu este altceva decât metamorfozarea jertfei umane pe care o aduceau
dacii zeului lor suprem care era Zamolxis, jertfe care la romani nu se făceau. Pentru că mai
târziu religia creștină nu îngăduia jertfe omenești, în ritualul Călușului s-a recurs la jertfirea
puiului de găină, de data aceasta nu pentru Zamolxis, ci pentru îmbunarea spiritelor
vătămătoare, pentru zânele rele care sunt Rusaliile .
Și totuși cercetătorii au ajuns la singura concluzie unanimă potrivit căreia Călușul are o
vechime preistorică.
La Tia , Călușul dădea sărbătorii Rusaliilor un farmec deosebit, încât nu se putea concepe
Rusalii fără Căluș, iar pregătirea începea cu mult timp înaintea Săptămânii Rusaliilor.
Echipa de călușari era formată din 7-9-11 persoane (număr fără soț) buni dansatori. Dintre
ei unul era ales ca vătaf al formației căruia i se supuneau toți ceilalți dansatori.
Din echipă mai făcea parte un personaj comic "mutul” (nu avea voie să vorbească și
trebuia să se comporte ca un debil mintal), care personifica pe cei luați în Căluș (atinși de
zânele malefice: Rusaliile. Aceasta este numai o presupunere .

328
 De asemenea, echipa Călușului era însoțită de o formație lăutărească compusă din 2-5
instrumentiști .
Vestimentația jucătorilor călușari era următoarea :
-pe cap purtau pălărie sau căciulă neagră împodobită cu șiraguri de mărgele multicolore;
în spate erau agățate de pălărie panglici multicolore, care atârnând, ajungeau până la talie;
- cămașa era din pânză albă, lungă până la genunchi, cusută cu râuri în mai multe culori;
în talie erau încinși cu brâie roșii, peste care puneau câte un șerpar de curea cu nasturi din
aluminiu sau nichel pentru a străluci. De brâie și chiar de cămăși aveau agățate cel puțin patru
batiste din pânză albă cusute (înflorate) cu arnici multicolor, dăruite, pentru a fi jucate în
Căluș, de către fetele mari care aveau bolnavi în familie (deci în scop de purificare). Pe bust
aveau bete late din lână multicoloră, țesute în război, legate în diagonală peste umeri și piept
până la șolduri ;
- de la talie în jos purtau pantaloni albi sau chiar izmene strânse pe picior; ciorapii erau
din lână albă, împletiți „într-un cârlig”, la partea superioară având modele florale din lână, dar
de culoare închisă sau multicoloră;
- în picioare încălțau opinci, cu nojițe răsucite (în spirală) peste picior și legate sub
genunchi; opincile aveau pinteni și niște clopoței; de asemenea pe ciorapi, sub genunchi și la
brâu călușarii aveau agățați clopoței mici;
-fiecare călușar purta în permanență în mână un ciomag (băț) care-1 ajuta la joc; de
ciomag dansatorul nu se despărțea decât la o anumită figură a dansului, când ciomagul era pus
la pământ și dansatorul sărea peste el .
Mutul era îmbrăcat caraghios și zdrențuros (uneori purta fustă sau cămașă lungă); pe față
avea mască sau era vopsit. În mână avea și el un ciomag, iar sub fustă sau sub cămașa lungă
avea agățat de curea falusul (membrul viril al calului, lucrat din lemn, cam în mărime naturală
și vopsit de obicei în roșu) Mutul folosindu-se de ciomag și de falus, făcând uneori chiar
gesturi obscene, asigura locul necesar jocului călușarilor, îndepărtându-i pe cei care se
apropiau prea mult de dansatori .
Echipa de călușari își confecționa un steag compus dintr-o prăjină lungă de 5-6 m la
capătul căreia legau o bucată de pânză albă, câteva legături de usturoi verde și ramuri de
pelin .
În după-amiaza sâmbetei din ajunul Duminicii Mari, călușarii mergeau, în secret, în zăvoi
în lunca Oltului și pregăteau steagul, fără să fie văzuți de nimeni. Tot acolo depuneau
jurământul față de vătaf, dar mai ales, față de căluș, jurământ care avea aproximativ următorul
conținut: jurăm să păstrăm călușul; jurăm să nu părăsim ceata; jurăm să ascultăm vătaful;
jurăm să fim uniți și ascultători; jurăm să fim credincioși; jurăm să fim corecți .
Așadar Călușul începea înaintea Rusaliilor (sâmbătă seara) din care cauză unii etnologi
consideră că și Rusaliile încep sâmbătă înaintea Duminicii Mari, așa cum de altfel, încep în
unele zone din țară.
În toată săptămâna Călușului , componenții echipei dormeau toți în același loc pentru a nu
putea merge la neveste. Chiar în suita de dansuri a Călușului era o scenă în care unul din
dansatori era pedepsit de ceata de călușari, pentru că încălcase jurământul și în noaptea
precedentă fusese la nevastă. El era pus în poziție orizontală pe ciomegele celorlalți călușari la
înălțime de aproximativ un metru și după judecată sumară, în cursul căreia își recunoștea
abaterea, el era bătut la tălpi cu ciomagul de către vătaf. În timpul acestei scene mutul își
manifesta din plin satisfacția.
După ce-și pregătea steagul și depunea jurământul, ceata de călușari în muzica formației
lăutărești și în strigăte de “hălăi șa!, hălăi-hălăi-hălăi șa!” și “i-auzea! i-auzea! “ intra în sat și
la locul horei sătești juca întreaga suită de dansuri a Călușului, după care pleca la lacul comun
de odihnă. Apusul soarelui în fiecare seară trebuia s-o găsească la locul de odihnă, iar imediat
după răsăritul soarelui, ceata de călușari trebuia să plece prin sat.
Începând cu dimineața Duminicii Mari și terminând cu chindia mare a sâmbetei
următoare, Călușul umbla prin sat, fiind primit aproape de toate familiile contra unei sume de

329
bani. Aceasta pentru că la străbunii noștri exista credința că acolo unde a jucat Călușul,
oamenii, animalele și întreaga gospodărie vor fi apărate de acțiunile malefice ale Rusaliilor și
ale duhurilor rele în general .
Dacă familiile care primeau Călușul aveau copii mici, aceștia erau dați călușarilor, să-i
joace în scop de purificare și protecție.
Călușul nu era un singur dans, ci o suită de dansuri compusă din următoarele jocuri:
- bătuta - călușarii prinși de brâu formau un cerc (roată) inspirat poate din forma rotundă a
soarelui, săreau către înainte, bătând cu picioarele înapoi ;
- sărita - un joc cu călușarii dispuși la distanță, fără să fie prinși unul de altul, lovind puternic
cu picioarele în pământ ;
- ciocana, în care vătaful conducea cu ciomagul în sus, descriind un cerc, șirul călușarilor care
săreau bătând din călcâie și din vârful picioarelor;
- jocul pe spate, în care călușarii jucau cu fața în sus, sprijiniți în mâini și picioare; jucând, la
semnalul vătafului, prin rostogolire spre dreapta sau spre stânga ei săreau peste ciomege,care
erau puse alături (fiecare jucător sărea peste ciomagul său);
- jocul ciomagului, în care jucătorii plimbau ciomegele deasupra capului, în stânga, în dreapta
sau le aduceau în față la talie în timp de băteau cu picioarele în pământ, ei fiind dispuși în cerc
stând pe loc ;
- jocul calul - călușarii scot sunete de cal .
În timpul jocurilor bătuta, sărita și ciocana fiecare călușar ținea ciomagul în mână, fie
rezemându-se în el, fie ridicându-1 în sus în semn amenințător. De asemenea, în tot timpul
jocului călușarii strigau în cor: "hălăi șa, hălăi șa, hălăi, hălăi șa !" sau "i-auzea, i-auzea !".
După ce călușarii îșl terminau suita de dansuri speci-fice, ritualul se încheia cu hora
Călușului,în care se prindeau atât călușarii, cât și întreaga asistență .
La Căluș, în timpul suitei de dans, virtuozitatea dansatorilor se împletea cu grotescul creat
în mod deosebit de mut.
La chindia mare a primei sâmbete după Duminica Mare, călușarii se retrăgeau în mod
discret în zăvoiul din lunca Oltului, se dezlegau de jurământul depus față de vătaf și față de
căluș după un ceremonial adecvat ei desfăceau Călușul și dădeau steagul pe Olt, de unde a
rămas în zona satelor noastre expresia "s-a dat Călușul pe Olt", folosită atunci când se dorea a
se exprima terminarea unei acțiuni sau despărțirea a doi prieteni sau soți.
Este clar că fenomenul Călușul este un obicei ritual de purificare și protecție,care are și o
semnificație magică .
În zona Tia Mare nu de puține ori Călușul se înființa la nevoie, atunci când o persoană se
considera că este lovită de Rusalii sau e luată de Căluș, adică e paralizată sau bolnavă
neuropsihic. În situații de acest fel, străbunii noștri erau dominați, de credința că, doctorii nu
pot îmbunătăți starea sănătății bolnavului și numai jucarea lui în Căluș îl poate face sănătos .
În satul Tia, în perioada 1915-1946 au fost două cazuri în care bolnavii au fost însănătoșiți
imediat după ce au fost jucați în Căluș .
Ritualul era cel descris, numai că dansatorii jucau în jurul bolnavului, care era așezat pe o
pătură sau rogojină, fața în sus, având capul spre apus, iar picioarele spre răsărit. În timp ce
jucau, călușarii în frunte cu vătaful trasau cu ciomagul în aer deasupra bolnavului o cruce.
Aceasta s-a făcut de nouă ori de către fiecare călușar, după care dansatorii s-au îndepărtat de
bolnav, iar vătaful a luat o ulcică de pământ și un pui de găină, pe care le-a trântit la pământ,
la capul bolnavului, oala trebuia să se spargă, iar puiul trebuia să moară. Imediat, spre uimirea
asistenței, bolnavul s-a ridicat în șezut și ajutat de vătaf s-a prins în hora populară care s-a
încins și în care au jucat atât călușarii, cât și întreaga asistență .
Explicarea științifică a vindecării celor doi bolnavi la Tia este următoarea: Cei doi (cazuri
izolate,), la interval de timp de 20-25 ani, au încălcat obiceiul local, de a nu lucra în
Săptămâna Rusaliilor și sugestionându-se, s-au îmbolnăvit. Când vătaful a sacrificat oala de
pământ și puiul de găină la capul lor, ei prin șoc psihic s-au trezit din hipnoză, revenind la
starea normală. Cei doi bolnavi însănătoșiți de Căluș au fost: Ștefan Geapana zis Cucă în anul

330
1915; Gheorghița Călin Petre în anul 1944. Primul caz a fost relatat de Ștefan Răceală și
Elisabeta Belu, iar al doilea caz a fost relatat de Maria Delcioiu, Elisabeta Badea și alții .
Asupra Călușului se mai impun unele explicații .
Și în zona Tia, ca în întreaga țară, străbunii noștri aveau cultul calului, dovezi în acest
sens fiind nenumărate:
- caii lui Sântoader care umblau liberi în preajma echinocțiului de primăvară, de care oamenii
trebuia să se apere, folosind nenumărate mijloace;
- tunetul și trăsnetul din timpul ploios a dat prilej înaintașilor noștri de a le interpreta ca fiind
produs de căruța lui Sfântul Ilie, purtată de caii pe care acesta îi mâna, pocnind din bici;
- Sfântul Gheorghe era imaginat de oameni, călare pe cal, luptându-se cu șarpele;
- la intrarea în bordeie (locuințe îngropate) grinzile de la gârlici erau prelungite în afară
printr-o sculptură naivă care reprezenta capul de cal, așa cum se vede și în fig. 141, 142 din
prezenta lucrare.
Unii specialiști de etnografie și folclor au emis ipoteza că și călușul ar fi tot o manifestare
a cultului calului. Ca argumente ei aduc următoarele :
- numele obiceiului (căluș, călușar) derivă de la numele animalului ;
- existența pintenilor la opincile dansatorilor și a clopoțeilor la brâu, la genunchi și chiar la
opinci;
- unele mișcări ale dansului care sugerează oălăria și tropăitul cailor ;
- falusul (membrul viril al calului) pe care-1 poartă mutul în tot timpul Călușului .
Toate acestea se puteau observa și la Călușul din zona noastră și ne aduc o doză de lumină
în cunoașterea originii și a practicării obiceiului .
Obiceiul s-a pierdut în perioada comunistă, dar poate fi revigorat numai de dascălii satelor,
nu pentru a-1 folosi în scopul inițial de purificare, de protecție și însănătoșire, ci numai pentru
a readuce în viața satelor frumusețea moștenirilor noastre.

SÂNGELE - protector și purificator

Se cunoaște din istorie că strămoșii noștri daci închinau zeului Zamolxis, în semn de
implorare și de recunoștință, sacrificii umane, fapt ce i-a determinat pe istorici să considere că
aceste sacrificii aveau și caracter de cult.
La romani se vărsa sânge nu numai în cinstea zeităților, ci și a morților, familia
considerând că odată părăsind viața, aceștia au devenit ființe divine.
Dar oare Iisus Christos când a spus la Cina cea de taină "Luați și beți, acesta este sângele
meu care se varsă pentru voi, spre iertarea păcatelor", comparând vinul cu sângele, nu a
exprimat tocmai rolul protector și purificator al sângelui?
Sângele, în afară de faptul că era folosit ca element de cult, mai avea semnificația
sănătății și a frumuseții. "Ce om roșu și frumos !" se spune și acum în satele comunei noastre
și nu numai aci, la adresa persoanelor cu fața rumenă.
Așadar, moștenind de la strămoșii noștri, daci și romani, obiceiul de a considera sângele
ca fiind un element de cult, de sănătate și de frumusețe, poporul nostru l-a adaptat, folosin-
du-1 în mod deosebit cu ocazia sacrificării porcului la Crăciun, aproape de înnoirea timpului
(schimbarea anului, a anotimpului și a zilei) deoarece aceasta se făcea numai dimineața sau
numai seara.
Legat de sacrificarea porcului, la Tia era o serie de obiceiuri dintre care amintim: în
noaptea de Ignat (20 decembrie, când în trecut se sacrificau toți porcii), porcul își visează
moartea, după pârlire și spălare, se acoperă (glumind, se motiva operaținea ca o măsură de
prevenire a răcelii porcului); tranșarea lui începea prin crestarea slăninii la ceafă în formă de
cruce, presărând sare; la sacrificare cei cu psihicul slab nu trebuiau să stea în apropiere, pentru
că porcul va muri greu și carnea nu va fi bună. Toate acestea nu erau altceva decât practici
rituale menite să asigure sănătatea familie în noul an, să alunge spiritele rele etc .
Cel mai important obicei ocazionat de sacrificarea porcului era ungerea copiilor din
familie cu sânge de la porc. După sacrificare, cel care înjunghia porcul înmuia degetul mare în

331
sângele cald al porcului și făcea semne pe fața copiilor - în frunte, bărbie și pe ambii obraji
(simbolizând o cruce).
Aceasta este o dovadă că sătenii noștri continuă să acorde sângelui rolul (moștenit de la
strămoșii neamului) de purificator, de protector împotriva spiritelor rele, de dătător și
susținător de sănătate și frumusețe.
În alte zone din țară, cu sânge de la porc se fac semne de cruce la porți și la ușile caselor
pentru ca gospodăria să fie apărată în tot cursul anului nou care se apropia, de acțiunea
duhurilor rele.
Într-un trecut mai îndepărtat, la Tia când se făcea legarea pe viață a doi prieteni, când se
"înfrățeau", fiecare dintre ei își făcea o crestătură la braț și sugea unul de la altul din sângele
care curgea. Cei doi se legau să fie prieteni toată viața și să se poarte ca frați de mamă și de
tată, ca "frați de sânge", cum se spune în zona noastră.

Trecerea copilului prin cercul protector

Înaintașii noștri din satele comunei, ca și bătrânii din alte sate au atribuit cercului rol
protector și purificator, aceasta având la bază forma cercului, despre care se credea că
semnifică forma rotundă a soarelui. De aceea, cercul apare în repetate rânduri în viața omului.
Două însă sunt momentele principale în care în trecut ieșea în evidență rolul de protector și
purificator al lui.
Sunt puțin bătrâni în satele noastre care își amintesc că atunci când nașa și moașa veneau
de la biserică cu copilul botezat, nașa îl preda mamei peste prag, trecându-1 printr-un colac în
formă de cerc simplu sau decorat tot cu bucăți din aluat (cocă) copt, care sugerau razele
soarelui. Tot în satele noastre atunci când copilul avea convulsii și-1 suspectau părinții că are
crize de epilepsie, dar mai ales atunci când avea dureri de cap, părinții îl duceau la vrăjitoare,
ca să-1 treacă prin cerc, considerându-se că e bolnav de "soare sec".
Obiceiul presupunea ca mama copilului să ducă din timp la descântătoare făină și sare,
pentru ca aceasta să facă colacul în formă de cerc. Când frământa aluatul (coca) ea rostea
textul descântecului de soare sec, pe care-1 redăm la capitolul "Superstiții și coincidențe"
(descântece).
A doua zi mama mergea cu copilul și descântătoarea îl trecea de nouă ori prin cerc,
rostind din nou textul descântecului .
Celelalte momente în care cercul protector și purificator apare în viața omului, au fost
descrise la obiceiurile respective .
Obiceiul de trecere a copilului prin cercul protector, s-a pierdut de mult și nu se mai
practică în satele comunei.
Arborarea ramurei verzi la acoperișul construcției
Atunci când se execută o construcție, în momentul în care se montează căpriorii, la coama
acoperișului, pe locul cel mai înalt se arborează un steag alb (o bucată de aproximativ 1 m de
pânză albă, nouă) o ramură de brad și o sticlă cu alcool. Acestea se mențin de la montarea
căpriorilor, până când se termină (definitiv) întreaga construcție .
Obiceiul se practică aproape în întreaga țară, această constatare conducându-ne la ideea
că,ar putea fi moștenit de la daci .
În zonele în care nu se poate procura ramura de brad, se arborează o ramură de alt copac,
cu condiția de a fi înfrunzită. Se preferă ramura de brad deoarece fiind veșnic verde, el a fost
acceptat ca simbol al permanenței vieții, al nemuririi. Deci proprietarii construcției au credința
că în casa nouă sau în construcția nouă viața va fi permanentă.
Pânza albă semnifică pacea, liniștea, odihna, credință care împreună cu viața vor fi
veșnice.

332
 Sticla cu alcool revine constructorilor, dar e foarte probabil ca inițial sticla să fi conținut
apă, căreia străbunii noștri îi acordau atribute protectoare, de purificare și tămăduire,
considerând-o seva vieții.
Toate aceste trei elemente, cu semnificațiile lor, dădeau proprietarilor casei credința că
vor avea o viață lungă, liniștită și apărată de forțele răului.
Obiceiul se practică și în zilele noastre, de perpetuarea lui îngrijindu-se atât gazdele, cât și
constructorii.
Obiceiuri de muncă

În satele noastre sunt puține obiceiuri de muncă, dar cele care se practică au farmecul lor
deosebit. În general se practicau pentru a da frumusețe activității respective sau ca mulțumire
adusă divinității pentru produsele obținute. Unele dintre ele erau ritualuri pentru fertilizare,
pentru protejare și apărare împotriva unor calamități naturale .

Barba lui Dumnezeu

La încheierea secerișului de grâu, operațiune care în trecut se executa mai mult manual cu
secera și coasa, ultima suprafață de aproximativ 1 mp cu grâu mai viguros, situată la capul
locului, nu se mai secera și femeia proprietăreasă împletea grâul în trei, începând de la
rădăcină către spice, împărțindu-1 în mai multe șuvițe cu care descria un cerc, adică firele de
grâu având rădăcina în pământ erau grupate și împletite, grupele formând un cerc. După ce
termina de împletit, strângea la partea superioară, spre centrul cercului toate aceste împletituri,
le lega sub spice cu o panglică roșie sau chiar sfoară roșie, aranja spicele, ca ele să formeze o
barbă și închinându-se de trei ori spunea : "Dă Doamne belșug la anul viitor !" .
Această barbă a lui Dumnezeu rămânea în câmp până se distrugea natural sau până la
arăturile de vară.
Barba lui Dumnezeu este ofrandă, pe care o aducea familia respectivului gospodar,
divinității pentru recolta bogată și o manifestare a credinței că și în anul următor rodul va fi
bogat, pe măsura grâului mai viguros, care a fost ales pentru barba lui Dumnezeu .
Obiceiul era specific numai zonei de sud a Olteniei și el corespundea "cununei", care se
practica în alte zone din țară. O dovedește, aranjarea împletiturilor, care compuneau barba lui
Dumnezeu, în forma cercului rodirii, în forma cercului magic solar fertilizator .
Barba lui Dumnezeu, după cum susțin unii folcloriști, poartă speranța în recoltele viitoare
ale câmpurilor .
În zona noastră obiceiul a dispărut odată cu cooperativizarea agriculturii.

Colacul de fântână
Obiceiul se practica în timpul verii și era un ritual pentru fertilizare și rodire, dar și de
protejare împotriva calamităților naturale.
Practicarea obiceiului era următoarea:
Din primul aluat care se frământa cu făina nouă (din recolta de grâu obținută în anul
respectiv) se făcea colacul de fântână. La frământarea aluatului se avea în vedere ca în apă să
se pună puțină aiasmă (aghiasmă). După ce aluatul se dospea, se întindea în formă rotundă, de
cerc (gol la mijloc) și se cocea îi țest .
După coacere colacul se ungea cu apă îndulcită cu zahăr și se orna cu flori naturale din
care nu lipsea busuiocul (florile se înfigeau din loc în loc în colac) .
Gospodina îl tămâia, făcea deasupra lui cu mâna trei cruci, repartizându-1 lui Dumnezeu
și mergea cu el la fântâna publică din uliță la care invita copiii din zonă. Așeza colacul pe gura
fântânii și-1 stropea puțin cu apă proaspătă (scoasă recent din fântână) și pe gura fântânii

333
gospodina rupea colacul într-un număr de bucăți corespunzătoare numărului copiilor și-1
împărțea acestora.
Obiceiul trebuie pus în legătură cu recunoștința pe care o arătau străbunii noștri lui
Dumnezeu, pentru că a dat în anul respectiv recoltă bogată. Colacul de fântână mai poate fi
interpretat ca o ofrandă adusă lui Dumnezeu, așa cum anticii aduceau fie lui Zamolxe (dacii),
fie zeiței grâului și cerealelor, Ceres, (romanii). Numai așa se explică faptul că gospodina
când face crucile, îl repartizează numai lui Dumnezeu, nu și morților .
La străbunii noștri mai exista credința că făcând colacul de fântână, anul va aduce
sănătate membrilor familiei pentru a putea consuma producția de grâu obținută, iar boabele de
grâu însămânțate, vor încolți și vor aduce și în anul următor o recoltă bună .
În perioada de cooperativizare a agriculturii, obiceiul s-a pierdut din cauza grâului
insuficient pe care-1 primeau sătenii. Revenind belșugul în gospodăriile țărănești, se va regăsi
și obiceiul.

Sădeanca

Atât obiceiul cât și numele său este, foarte probabil, de influență sau chiar origine bulgară
(sedianca = șezătoare). Este un obicei vechi, care a dispărut o dată cu cooperativizarea
agriculturii .
Se practica în serile cu lună plină din luna august și consta dintr-o șezătoare de lucru ce se
organiza, fie la intersecția unor străzi (la colț), fie la poarta unei gospodării, lângă gard.
În urma unei înțelegeri, gospodinele din zonă se adunau, aducându-și fiecare de lucru:
tors, îndrugat cu fusul, scărmănat lână sau câlți de cânepă etc, lucrări care nu necesitau prea
multă lumină. Când lumina de la lună era insuficientă se aducea o lampă cu petrol.
Perioada în care se organizau sădencile era bine aleasă, deoarece înainte de
cooperativizarea agriculturii, lunile august-septembrie, între treieratul grâului și culesul
porumbului constituiau o etapă de repaus relativ în activitatea de câmp a femeilor. În plus,

334
noaptea începe să se mărească și oferea timp suficient pentru odihnă. Datorită acestui fapt
sădeanca se putea prelungi chiar până la miezul nopții .
De reținut că la sădeancă, fiecare gospodină își lucra pentru ea, ceea ce-și aducea de lucru.
Bărbații participau și ei dar nu lucrau; lor le revenea obligația de a întreține o atmosferă
veselă, antrenantă.
Băieții tineri (flăcăii) treceau și ei pe la săienci, pentru că acolo unde erau fete, ei nu
puteau să lipsească. Era un prilej de a-și cunoaște mai bine iubitele, unele dintre ele lucrând
chiar pentru completarea trusoului .
Se spuneau povești, glume, snoave, iar fetele cântau, uneori chiar acompaniate la fluier,
caval sau cimpoi de către Tudor Aprodu (al Boatii), Marin Pâstâcă (Savu), Mărin Tingire
(Chiriac) și alții.
Ceea ce a contribuit la pierderea obiceiului a fost și faptul că s-a redus numărul lucrărilor
făcute manual de gospodină; torsul s-a mecanizat, cânepa nu s-a mai cultivat, iar lâna a
devenit din ce în ce mai puțină.

Claca
Era un obicei vechi de întrajutorare a gospodinelor. Se organiza numai pe timpul iernii,
atunci când o gospodină avea prea mult de lucru (tors, îndrugat, cusut etc), dar nu mai târziu
de Sântoader.
Spre deosebire de sădeancă, claca se organiza și se anunța din timp, gospodina invitând
femeile tinere și fetele din vecini și din neamurile apropiate, băieții invitându-se singuri
pentru ca prin prezența lor să stimuleze fetele la lucru.
Gospodina gazdă asigura de lucru pentru fiecare femeie, iar băieții în dorință de a arăta
fetelor, poate viitoarele lor neveste, că sunt îndemânatici, participau și ei la unele operațiuni:
scărmănat lână, făcut gheme etc, ajutându-și iubitele.
În timp ce se lucra, se spuneau glume, povești, basme etc, iar fetele cântau .
Multe generații de femei au participat la clăci și au ascultat doinele și cântecele din fluier,
caval, piculină sau cimpoi executate de Mărin Chiric, Tudor al Boatei, Mărin Savu, Ion Puiu,
Mărin Lupu și alții .
La terminarea lucrului, gazda servea masă participanților la clacă, masă care mai de
fiecare dată începea cu țuica fiartă și se termina, pe atunci, cu rubiniul de belgiană, terasă sau
zaibăr .
Tot prin grija gazdei se asigura loc pentru joc, pentru că acolo unde era tinerețe, bună
dispoziție și muzică, jocul trebuia să încheie seara, despre care se vorbea mult timp.
Claca oferea gospodinelor posibilitatea de a executa într-un timp scurt (o seară), lucrări
care necesitau mare volum de muncă.

OBICEIURI PRACTICATE PENTRU ÎNTRERUPEREA SECETEI

Aflându-se situate în zonă de șes, de multe ori de-a lungul anilor, satele noastre cu
locuitorii lor au avut de înfruntat rigorile secetei .
Pentru că ploaia constituia o adevărată sursă de viață pentru plante, deci și pentru oameni,
locuitorii satelor practicau multe obiceiuri agrare în care se implora ploaia. Unele dintre ele se
practicau și în alte zone din țară, dar la Tia, ele aveau anumite particularități, iar altele se
practicau numai în zona în care sunt așezate satele noastre .
În perioadele cu secetă străbunii noștri credeau că s-a închis cerul și pentru a ploua, era
necesar a se face ceva pentru deschiderea lui .

335
 Procesiuni religioase la câmp
Obicei povestit de Dumitru Olteanu (Toboșaru)
Până prin anii 1940 în satele comunei, pe timpul primăverii și al verii, când seceta era
mare și se întrevedea foamete și sărăcie, sătenii ieșeau la câmp cu preotul satului, cu steagul
bisericii și alte obiecte bisericești necesare și făceau slujbe după canoanele religiei, înălțând
rugăciuni spre Dumnezeu pentru a da ploaia necesară ogoarelor.
Procesiunea se făcea duminica la prânz, după ce se termina slujba săptămânală la biserică.
De la biserică, preotul și enoriașii care au participat la slujbă mergeau la marginea satului, la
câmp, acestora alăturându-li-se și alți săteni. Pe timpul deplasării preotul, țârcovnicul și
enoriașii cântau rugăciuni.
La câmp preotul făcea slujba, implorând divinitatea să trimită ploaia pe pământ. După
ceremonial, enoriașii se înapoiau la casele lor cu speranța și chiar credința că într-un viitor
apropiat va ploua.
Ca urmare a muncii desfășurate pentru combaterea misticismului și a bisericii, obiceiul
s-a pierdut și în anii noștri nu se mai practică deși, chiar dacă nu aducea ploaia de fiecare dată,
nu făcea niciun rău.

Muma ploii (Caloianul)

Obicei povestit de Maria Delcioiu
Micul dicționar enciclopedic, ediția a II-a ne explică despre caloian, că este un obiect de
ritual cu înfățișare de om, făcut din lut sau lemn și împodobit cu flori, care se îngroapă sau se
aruncă în apă, invocându-se ploaia .
La Tia, cu greu s-au putut culege informații orale despre acest obicei, care s-a pierdut de
foarte mulți ani. Practicarea lui era următoarea:
Se confecționa din cârpe o păpușă în mărimea naturală a omului, care se orna (împodobea)
cu flori și se arunca pe apa Oltului. Păpușa o confecționau fetele mari (cele de măritat) și
jelind-o (bocind-o) o duceau cu mare alai la biserică și apoi la Olt. Pe timpul deplasării
alaiului până la biserică și apoi de la biserică până la Olt; cineva bătea clopotul bisericii
întocmai ca la înmormântare. După ce păpușa era aruncată pe apă, cei prezenți cântau și se
prindeau în joc, manifestându-și în acest fel speranța și bucuria că după puțin timp va ploua.
În momentul aruncării păpușii pe apă se rostea textul ritual pe care nu l-am mai putut
reconstitui.
Denumirea obiceiului este slavă și probabil că și obiceiul a rămas la noi tot de la slavi.
La Tia, numele sub care se cunoaște obiceiul este de "Muma ploii" și se pare că nu este
altceva decât "Caloianul" cunoscut în multe zone din țară. Dacă este așa, probabil că și textul
pe care nu l-am putut reconstituiar putea fi următorul, folosit în foarte multe zone din țară :
Caloiene, iene, / Caloiene, iene
Du-te-n cer și cere / Să deschidă porțile,
Să sloboade ploile, / Să curgă ca gârlele
Zilele și nopțile / Ca să crească grânele .
Puținele informații de care dispunem nu ne permit să explicăm obiceiul. Păpușa aruncată
pe apă personifică pe "Muma ploii"; care ar trebui să fie un personaj benefic, producător de
ploaie sau reprezenta o jertfă adusă acestui personaj; care deținea cheia ploii, pe care fetele îl
implorau să deschidă cerul ?
Este curioasă împletirea jelitului și bocitului înainte de aruncarea păpușii în apă, cu
cântecele și jocul care urmau după aceea. Deși "Caloianul", după dicționar, este de origine
slavă, unele momente ale practicării obiceiului au sugerat unor specialiști ideea,că ar fi de
origine geto-dacă .
În anii noștri obiceiul nu se mai practică, pierzându- se în totalitate.

336
 Paparudele
Paparudele constituie un obicei practicat pe timp de secetă și face parte din ritualurile
agrare, care au ca finalitate provocarea ploilor aducătoare de belșug .
Obiceiul se practică aproape în întreaga țară de multe secole. În satele noastre ritualul era
următorul:
În perioada secetoasă una sau două fetițe, în cursul zilei se dezbrăcau și la talie își
încingeau un fel de centură din ramuri de bozi sau boji (sambucus ebulus), atârnând în jos. Ele
mergeau, însoțite de o femeie mai în vârstă la casele oamenilor și jucând oarecum pe loc,
bătând din palme, cu privirea către cer, spuneau următoarele versuri :
Paparudă, rudă / Vino de mă udă .
Udați cu gălețile / Ca să vină ploile,
Să ude ogoarele / Si să crească holdele.
Hai, paparudițo !... / Să nu dați cu strachina
Că e rău de pagubă / Și să dați cu ciurul
Să umple pătulul / Hai, paparudițo !...
O altă variantă folosită mai des la Tia era următoarea:
Paparudă, rudă /Vino de ne udă / Rudele, rudele, paparudele /
Să nu dai cu strachina, / Că e rău de paguba / Rudele, rudele, paparudele/
Și să dai cu ciurul, / Să umple pătulul / Rudele, rudele, paparudele
Să dai cu urciorul, / Să crească piciorul /Rudele, rudele, paparudele/
Paparudă, rudă / Vino de ne udă / Rudele, rudele, paparudele!
Dă-ne Doamne cheile, / Să deschidem ploile / Rudele, rudele, paparudele.

În timp ce fetițele jucau, bătând din palme, gazda trebuia să arunce apa cu găleata pe ele,
pentru ca Paparuda, creația mitică a poporului român, să deschidă porțile cerului și să reverse
ploile peste holdele amenințate de arșița Soarelui.
După ce paparudele primeau plata gazdei, începeau urările :
Stăpâna să trăiască, / Să le stăpânească !
Ce-i în casă să trăiască, / Ce-i afară să sporească !

337
 Se impun câteva explicații pentru a înțelege obiceiul ritual.
În mintea localnicilor Paparuda era o femeie cu puteri magice, care putea deschide cerul
și provoca ploile necesare. De asemenea, străbunii noștri considerau că era de ajuns să fie
imitată ploaia, pentru ca ea să se producă; de aceea era necesar să se arunce apa pe fetițe. Cele
care invocau Paparuda să aducă ploaia trebuiau să fie numai fetițe, curate - condiție absolut
obligatorie. Prin ritualul Paparudele se înfrățeau trei elemente: tinerețea și curățenia fetițelor,
centura rotundă de verdeață din jurul taliei (masca verde), care reprezintă spiritul vegetației și
apa dătătoare de viață Unii specialiști fac legătura între masca verde de bozi, care este rotundă
(în jurul taliei) și forma rotundă a Soarelui și că prin fetița care o poartă se face căsătoria
dintre cer și pământ .
În zona Tia se practică și în prezent, dar cei care duc obiceiul mai departe și mai mult,
pentru a face unele încasări, sunt țiganii .
Pierderea obiceiului este și urmarea amenajării sistemului de irigații, care substituie în
mare măsură ploaia.

Fierașii
Obicei povestit de Iordan Delcioiu
Este un obicei foarte vechi, care s-a practicat la Tia până în primul deceniu al secolului
XX, în scopul implorării ploii. Practicarea lui era următoarea:
Flăcăii din sat, în anumite zile marcate de secetă pronunțată, formau câteva cete care
pândeau (urmăreau) nevestele tinere gravide și le stropeau cu apă nencepută (scoasă din
fântână la vărsarea zorilor), pe care o purtau într-un vas ascuns. Condiția care se punea, era
aceea de a se face prin surprindere. Mai mult, femeile trebuia să se ferească (să-și ia măsuri),
pentru a nu fi prinse de fierași .
Din informațiile orale nu am putut să înțelegem dacă stropirea era însoțită de rostirea unui
anumit text, obiceiul pierzându-se de foarte mult timp.
Faptul că fierașii urmăreau numai pe nevestele gravide, și presupunem că pe acelea la
care graviditatea era vizibilă, se poate pune în legătură cu înnoirea vieții. Așa cum copilul care
se dezvoltă în pântece va înnoi viața, la fel și apa, izvorul vieții, care stropea pe purtătoarea
fătului, va înnoi vremea, care pe timp de secetă nu se putea face decât prin ploaie .
Tot în trecutul foarte îndepărtat pentru invocarea ploii se mai practica și obiceiul
"Dezlegarea ploii cu toporul", care consta în formarea de grupuri de bărbați în zilele cu secetă
pronunțată, care se deplasau la câmp și aruncau cu topoarele în sus pentru dezlegarea ploilor .
Nici practicarea acestui obicei nu este bine cunoscută.
Este de menționat faptul că la Tia erau și unele obiceiuri pentru împiedicarea venirii
ploilor .
În vorbirea copiilor existau îndemnurile: "nu omorî broasca (sau brotăcelul) ca va ploua"
sau "nu strica mușuroiul de furnici că va ploua". Aceste îndemnuri au fost transmise de la
generație la generație și arată că oamenii au fost preocupați și de prevenirea ploilor. Este
posibil ca și la oamenii maturi să fi existat unele obiceiuri pentru oprirea ploilor, dar nimeni
nu ne-a putut da informațiile necesare.
Pentru ca sătenii să aibă vremea după nevoile lor, ei de foarte multe ori îl implorau pe
Dumnezeu. Când se așezau la masă pentru a se hrăni, când auzeau tunete sau când începeau
ploile slabe, ei se închinau și-1 rugau pe Dumnezeu să dea ploaie. Atunci când după ploi
îndelungate se arătau semne de redresare a vremii, de asemenea ei îl rugau pe Dumnezeu, să
oprească ploile pentru a-și putea face muncile câmpului. De altfel, era un obicei al lor ca
atunci când erau în situații mai grele, să-1 implore pe Dumnezeu. Când venea ploaia la timp
sau când se oprea, în vorbirea lor, în discuțiile pe care le aveau, îi mulțumeau lui Dumnezeu,
pentru că le-a ascultat rugămintea.

338
 OBICEIURI DIVERSE
Ursul

Jocul ursului nu este un obicei local, el practicându-se în toată țara, ba chiar și în alte țări
(Bulgaria).
Obiceiul este adus de țiganii ursari și datorită lor s-a generalizat în toată țara. Ursarii
aveau un urs dresat, cu care umblau pe la gospodăriile oamenilor, în mod deoasebit în jurul
sărbătorilor ursului adică 18 aprilie sau Sâmbăta lui Lazăr, când se spune că iese ursoaica cu
puii din bârlog, 1 august când se serbează Macoveii și ziua Crucii și 12-14 noiembrie, când
sunt sărbătoriți Martinii de toamnă. La 2 februarie (Stretenia), când se spune că iese ursul din
bârlog (masculul), din cauza iernii, ursarii nu mai ajungeau în satele noastre .
Obiceiul se pare că e moștenit de la daci, după cum susțin mai mulți folcloriști, ei având
și un cult al ursului, nu numai al lupului, dovada fiind numărul mare de sărbători anuale ale
ursului, pe care le-au preluat și calendarele moderne. Echipa de ursari avea un clarinetist
secundat de o tamburină.
După melodie, ursul juca în două labe, uneori liber, alteori sprijinit pe o bâtă de lemn
(ciomag). La comandă, el se mai rostogolea și mai făcea unele giumbușlucuri, în funcție de
gradul de dresură, pentru a face deliciul asistenței, dar în mod deosebit al copiilor .
La cerere, oamenii suferinzi de dureri musculare și articulare, se culcau și ursul îi călca în
pași mărunți sau se rostogolea pe spinarea lor, iar suferinzii de astm primeau păr de urs cu
care se afumau.
În timp ce ursul juca după melodia clarinetistului, ursarul îi spunea într-un fel de recitativ
cântecul său:
"Joacă bine Moș Martine, / Că-ți dau pâine cu măsline .
Joacă bine Roș Martine, / Că mă dau pe lângă tine."
Conținutul versurilor pare mai mult o amenințare decât o promisiune, deoarece ursul
poftește la dulciuri (miere, zmeură, mure etc) și nicidecum la măsline; dacă nu joacă bine va
primi pâine cu măsline sau va primi chiar bătaie (mă dau pe lângă tine).
În alte zone din țară jocul ursului este un colind de Anul Nou, în timpul căruia ursul
moare și înviază, ceea ce are semnificație calendaristică de înnoire rituală a timpului.
Pentru jocul ursului, pentru călcarea bolnavilor și pentru părul de urs necesar afumării,
stăpânul său, ursarul își primea plata în bani sau în natură (produse agricole).
De prin anul 1945 în satele noastre nu au mai apărut ursari cu ursul.

Însurățirea fetelor
Obicei povestit de Elisabeta Dumitru Belu

În trecut era obiceiul ca fetele adolescente "să se lege de-a suratele", deși nu erau legate
prin niciun grad de rudenie. Ele se împrieteneau, prin jurământ, până la moarte Spunându-și
"surate".Termenul de "surată "are ca rădăcină cuvântul "soră" și deci, cele două fete se legau,
să se poarte reciproc ca două surori .
În unele zone din țară, obiceiul nefiind numai la Tia, legământul se făcea numai în
anumite zile ale anului; în satele comunei noastre se practica numai vara, înainte de secerișul
grâului. Condiția care se punea pentru însurățire era ca cele două fete să se cunoască bine și să
ajungă la concluzia că ele se vor împăca ( se vor avea bine) toată viața.
Practicarea obiceiului era următoarea: Într-o zi de vară, înaintea secerișului, cele două fete
luau un pai de grâu în stare bună și se retrăgeau într-un loc discret, pentru a nu fi asistate de
alte persoane. Ele prindeau în dinți firul de pai, fiecare de la câte un capăt. Una dintre ele
întreba: "îmi ești surată până la moarte ?", la care cealaltă răspundea: "Îți sunt", întrebarea se
punea de trei ori de către fiecare fată și tot de atâtea ori se și răspundea. După acest ritual cele
două fete se sărutau ca două surori și din acel moment, începeau să se poarte ca atare,
respectându-și legământul, spunându-și reciproc secretele, sfătuindu-se și ajutându-se reciproc,

339
la orice eveniment din viața uneia participa și cealaltă, iar ziua în care au făcut legământul de
surate era sărbătorită în fiecare an de cele două fete. De aceea inițial, legământul se făcea în
Duminica Mare, deci după Sâmbăta Moșilor și înainte de Rusalii, când cele două puteau să se
reîntâlnească în fiecare an.
Folosirea paiului de grâu pentru însurățirea celor două fete pare ceva lipsit de importanță
sau chiar un motiv de amuzament, dar are o justificare profund științifică, paiul de grâu fiind
simbolul înfrățirii, pentru că firul răsărit dintr-un bob de grâu înfrățește, dând multe tulpini .
În științele agricole este cunoscută înfrățirea unui fir de grâu în Dalmația, care a dat 130
frați cu spice și în total 6855 boabe. Așadar, suportul moral al folosirii paiului de grâu, este
credința că el are la bază puternicul fenomen al înfrățirii, iar obiceiul scoate din nou la iveală
înțelepciunea țăranului român .
Corespunzător însurățirii fetelor, la băieți era obiceiul de a-și spune reciproc "tizu", iar
uneori "vere" deși între ei nu era niciun grad de rudenie.
Conform dicționarului, tiz este persoana care poartă același nume cu alta, considerată în
raport cu aceasta; omonim. La Tia, însă își spuneau "tizu" doi buni prieteni, chiar dacă nu
aveau același nume. Înțelegerea de a-și spune "tizu" era făcută între cei doi, fără niciun ritual.

Câțâitoarea

Este un fel de colindă care se face în zilele premergătoare sărbătorilor de Paște. Obiceiul
se pare că este împrumutat de la bulgari, deoarece se întâlnește numai în partea de sud a
Olteniei. Literatura de specialitate nu menționează manifestarea și în alte zone ale țării .
În miercurea din săptămâna patimilor grupe de 2-3 băieți la vârsta de 8-l0 ani umblau cu
coșnița în mână din casă în casă și oprindu-se la geamul încăperii în care locuia gazda, sunând
din acioi și clopote, rosteau în cor următorul text fără logică și fără înțeles:
Câții, câții, torsai câlții / Două ouă-ncondeiete, / La Maria pe perete.
Unul mie, altul ție / Și-altul de tovărășie .
Gazda aducea un ou (nevopsit) pe care-l punea în coșniță și grupul pleca la alte case,
colindând de la prânz până spre seară. Obiceiul a dispărut aproape definitiv; foarte rar mai
sunt întâlnite cete de băieți cu coșnița cu ouă, colectate la câțâitoare.
Obiceiul poate fi pus în legătură cu coșul cu ouă al Mariei Magdalena, ouă care în vinerea
patimilor au fost stropite cu sângele lui Christos.
Având însă în vedere că oul este simbolul creației și al fertilității și că obiceiul se practică
primăvara, el poate fi pus în legătură și cu reînvierea naturii .

CÂNTECE, DOINE, BALADE

"Cântice poporane, voi, sicriu sânt (sfânt) al credinței, ce legați timpurile cele vechi de
cele nouă, în voi își depune o națiune trofeele eroilor săi, speranța cugetărilor și floarea
simțirilor sale. Sicriu plin de sânțenie (sfințenie)! Pe tine nici te atinge, nici te sfarmă vreo
lovire, precât poporul tău chiar nu te-a profanat. O cântic poporan! tu stai și păzești templul
amintirilor naționale; tu ai aripi și glas ca de arhangheli, adesea ai și arme ca dânșii. Flacăra
mistuește lucrările pensulei, tâlharii jăfuiesc comorile, dar cânticul scapă în veci cu viață și se
strecoară printre oameni. Dacă sufletele înjosite nu știu să-1 hrănească cu dor și cu speranță,
el fuge la munți, se acață de ruine și de acolo spune din vremile trecute. Tot astfel și
privighetoarea zboară afară dintr-o casă ce a ars și se oprește un minut pe învelitoare; dar dacă
și învelitoarea se cufundă, atunci pasărea fuge în păduri și din mijlocul ruinelor, din mijlocul
mormintelor, ea cântă călătorilor cu glas răsunător, doina cea din jale!". - Al. Odobescu
Am adunat, după puterile noastre, câteva cântece, doine și balade pe care la .... lume le
dăm. Ele ne confirmă că folclorul local este inepuizabil și constituie îndemnul nostru adresat
intelectualității locale de a ne completa, deoarece satele noastre încă mai au taine, la care noi
nu am putut ajunge și acestea vor rămâne ascunse sau se vor pierde. Nu ne va fi iertat, dacă nu

340
le vom scoate la iveală, ele continuând toate simțămintele străbunilor noștri, pe care același
Gr.G. Tocilescu le sintetizează în următoarele cuvinte: "Frunza verde, pădurea și dumbrava,
zăvoiul, tufișul, bătătura și munții cu flori; podișca șl fântâna din preajma satului, poarta -
locurile unde românul își așteaptă lumina; cerul, Soarele, stelele, privighetoarea, cuculețul și
alte păsări, martorii iubirii lui înfocate - toate, toate sunt cântate și caracterizate cu câte o
vorbă în doinele acestea" .
Începem cu balada "Soarele și Luna" versiunea din volumul "Poezii Populare" publicat de
G. Dem. Teodorescu în anul 1885, versiune despre care omul nostru de cultură, Lucian Blaga
spunea: "Recitiți de exemplu legenda poetizată ,,Soarele și Luna" din colecția G. Dem.
Teodorescu și veți găsi viziuni prin nimic inferioare, celor mai admirate din marile poeme ale
omenirii de la "Divina Comedie" până la "Faust"...." .
Așadar creatorul anonim popular este pus alături de marii creatori de poeme literare ai
omenirii, Dante Alighieri și J.W. Goethe .
Pentru frumusețea ei și la îndemnul filozofului Lucian Blaga, redăm balada scrisă cu
alfabetul și ortografia timpului, prin xerocopierea originalului.
Precizăm că la Tia Mare balada Soarele și Luna a cântat-o lăutarul Minică Neagoe prin
anii 1945-1945, dar textul nu l-am putut reconstitui.
Baladele culese și publicate în prezenta lucrare sunt variante, ale celor din tezaurul de
creație al poporului nostru, calitatea lor nefiind cu nimic inferioară, celor din marile colecții.
De asemenea, prezentăm "Dezrobirea Vișinei", baladă pe care nu am găsit-o în
publicațiile, pe care le-am putut consulta. Prezentăm "Doina Oltului", pe care mulți specialiști
o situează, având în vedere valoarea ei, imediat după marile balade "Miorița" și "Meșterul
Manole"

341
342
343
344
345
346
347
348
349
350
351
352
353
354
355
356
357
358
359
360
361
362
363
364
365
366
367
368
369
370
371
372
373
374
375
376
377
378
379
380
381
382
383
384
385
386
 Ceata de vasilcari purta traiste în care punea daruri primite: mălai, făină, carne, colaci etc.
Textul se rostea în cor, în ritm sacadat, dar puțin cântat.
Nu am putut reconstitui textul folosit în satele noastre, dar nu diferea mult de cel
prezentat de G.C. Tocilescu, mai ales finalul.

Iordanul (Botezul)

Vorbind despre Iordan trebuie să precizăm,că este mai mult un obicei decât un colind.
L-am încadrat la colinde deoarece el se practică prin deplasarea celui care iordănește la mai
multe case, în cazul băieților-copii sau prin deplasarea flăcăilor prin tot satul. Colindul se
cheamă "Iordan" sau "Botez" și are un rol purificator, de alungare a spiritelor malefice, dar și
de urare de sănătate făcută oamenilor pentru anul care a început.
În dimineața zilei de 7 ianuarie, înainte de a răsări soarele, în fiecare familie în care sunt
băieți mici (caști) li se pregătește un vas (cană) cu aiasmă adusă de la biserică în ziua
precedentă și un buchet de busuioc uscat, planta sau floarea dragostei.
Băiatul stropește în frunte ou busuiocul înmuiat în aiasmă pe fiecare membru al familiei,
în strigăte de "ura". După ce a iordănit toți oamenii din casă merge la animale și păsări, pe
care le iordănește în grup, apoi în magazii și în alte încăperi, unde face același lucru pentru a
alunga duhurile rele care acționează pe timpul iernii. Pentru iordănit fiecare persoană pune în
vasul cu aiasmă monede, care-i revin băiatului și dacă acestea sunt de argint, bucuria e cu atât
mai mare.
Băiatul mai merge cu iordanul și la familiile rude mai apropiate, care nu au băieți să le
iordănească, pentru că la oamenii satelor noastre, încă mai există credința potrivit căreia cel
care nu se iordănește, nu va fi sănătos în timpul anului, deci va fi urmărit de forțele malefice.
Flăcăii satului în aceeași dimineață, înainte de a răsări soarele, umblă prin sat cu muzica,
oprindu-se la toate fântânile de pe uliță. În timp ce cântă muzica, băieții merg la casele din

387
zonă și aduc la fântână toate fetele mari și în strigăte de "ura" sunt iordănite, vărsându-li-se o
găleată (ciutură) de apă pe cap, operațiune ce se face cu grijă și delicatețe pentru a nu provoca
accidente. Pentru aceasta fiecare fată plătește flăcăilor o sumă de bani.
În acest caz aiasma este înlocuită cu apa nencepută (scoasă recent din fântână), care are
aproape aceeași putere protectoare și de purificare, mai ales dacă este folosită înainte de a
răsări soarele.
Iordănitul este ultimul obicei (colind) din satele comunei noastre, ocazionat de sărbătorile
de iarnă (Crăciun și Anul Nou) și poate fi interpretat ca act de purificare și de protecție, ca
leac împotriva bolilor, pentru câștigarea vioiciunii și ca vrajă pentru grăbirea căsătoriei.
În afară de colindele descrise, în trecutul mai îndepărtat la Tia se mai colinda în zilele
Crăciunului cu "Păpușile" (o ladă cu marionete), care aveau ca temă nașterea lui Christos. De
multe ori acestea mergeau în cuplu cu Irodul sau cu Steaua.
La Anul Nou, în ajun, odată cu cântatul "Leru-i Ler" sau mai precis ca acompaniament, se
folosea buhaiul confecționat de colindători dintr-o putină mică sau cofă, acoperită în loc de
capac cu blană (piele) de oaie, prin care se treceau fire de păr din coadă de animal mare (cal,
bou etc). Părul udat și tras prin mână scoatea sunete înfundate. Uneori se mergea numai cu
buhaiul, folosindu-se un text de plugușor. De asemenea se umbla cu capra, care se pare că la
noi era tot o colindă a țiganilor.
Toate colindele de Anul Nou aveau comun pocniturile din bici pentru alungarea spiritelor
și forțelor malefice și strigătele de "ura" care exprimau atât entuziasmul și înflăcărarea pentru
învingerea acestor duhuri rele, cât și urări de bine, ce se făcea pentru noul an care începea.
Mai exprimau victoria noului an asupra celui vechi, deci înnoirea timpului.
În perioada interbelică și chiar în primii ani de după cel de-al doilea război mondial, în
satele comunei marea bucurie, atât a copiilor, cât și a tinerilor, o constituiau colindele, așa
puține câte au fost. În acele vremuri se știa prea puțin de Moș Crăciun, cel aducător de daruri
în noaptea nașterii lui Isus Christos, iar din cauza sărăciei, de pomul de Crăciun nici nu se
vorbea. Aceste două obiceiuri, care presupuneau unele sume de bani erau înlocuite de acele
câteva colinde care aduceau colindătorilor colaci și covrigi la Moș Ajun și Sorcovă și câțiva
bănuți la colindul cu Steaua, Irod, Sorcova, Plugușor și Iordan. Pentru colinde cetele se
organizau din timp, făceua repetiții, mamele având grijă să le pregătească trăistuțele pentru
colaci și covrigi, iar tații răspundeau de amenajarea Sorcovei, Stelei și Plugușorului.
În anii noștri, oamenii satelor prosperând, își permit să amenajeze pom de Crăciun
aproape în fiecare casă, pom sub care pun darurile aduse de moșul cel darnic și bun pentru
copiii din casă, cuminți sau mai puțin cuminți, de obicei când aceștia dorm. Acestea nu trebuie
să înlocuiască colindele care au farmecul lor și rămân în amintirea copiilor și tinerilor până la
bătrânețe.

SUPERSTIȚII ȘI COINCIDENȚE
Semne, vise, halucinații (năluciri, vedenii). ghicirea
viitorului, descântece, vrăji, blesteme
„ Dac-o fi deocheat de femeie
Să-i plesnească țâțele, să curgă laptele, Să (se)
mire lumea și să (se) minune Cum s-a mirat și s-a
minunat de…”
Din descântecul de deochere
Înapoierea și neștiința de carte (analfabetismul) străbunilor noștri au creat condiții, pentru
dezvoltarea unor superstiții după care își organizau, dacă nu întreaga viață, cel puțin
activitatea pe o perioadă mai îndelungată de timp sau numai și pentru o zi.
Nu cunoaștem izvorul fiecărei superstiții și nici nu ne-am propus să explicăm, dar
considerăm că la bază au stat unele constatări făcute de anumite persoane, constatări pe care

388
le-au transmis la semenii lor, în acest fel proliferându-se și generalizându-se, de unde unele
simple întâmplări sau coincidențe au devenit certitudini în viitor .
Este cunoscută în satele noastre și nu numai, superstiția potrivit căreia, dacă plecând la
drum și pisica neagră îți taie calea, ceea ce ți-ai propus să înfăptuiești, nu se va rezolva și este
mai bine să te întorci din drum; este deci o demobilizare a omului: "Mi-a tăiat pisica neagră
calea, o să-mi meargă rău". Nimeni nu a explicat și nu a demonstrat legătura dintre apariția
blândului animal, care zgârie rău, a cărei blană este neagră și realizarea scopului propus de cel,
care a plecat la drum. Poate numai culoarea neagră, sumbră, culoarea nenorocirilor i-a
determinat pe oameni, să vadă în apariția animalului negru un semn al nereușitei, pentru că nu
orice pisică este purtătoare de ghinion, ci numai cea neagră .
Oricum, dacă sunt persoane care au avut nereușite după ce pisica neagră le-a tăiat calea,
aceste insuccese nu se pot pune pe seama pisicii.
De asemenea, superstițioșii din satele noastre știu că dacă au plecat la drum și cineva le-a
ieșit în cale cu găleata goală, le va merge rău, nu li se vor realiza planurile legate de acel drum,
iar dacă găleata era plină, reușita era sigură .
Această superstiție era foarte des auzită în trecutul nu prea îndepărtat, când majoritatea
sătenilor nu aveau fântâni în curți și aduceau apa potabilă de la fântânile publice din ulițe,
situate de obicei la intersecția lor. Este ușor de înțeles că de când sunt satele, au circulat
oameni pe străzi și unii dintre ei au purtat găleți, uneori pline, alteori goale și nu de puține ori
în aceeași deplasare, aceleiași persoane îi ieșeau în drum și găleți pline și găleți goale. Nici în
acest caz nu se poate da o explicație care să confirme sau să infirme zicerea: "îmi ieșiși cu gol;
o să-mi meargă rău" ! (în semn de reproș) urmată de "Lasă că se umple; nu-ți face griji" !
(replică de scuză și de încurajare).
Apreciem că și această superstiție a pornit de la o primă coincidență, avută de cineva între
apariția găleții goale și nerealizarea scopului propus la plecarea la drum. Făcând legătura între
neîndeplinirea a ceea ce și-a propus și apariția găleții goale, contrar firescului (orice vas
trebuie să fie plin pentru a demonstra belșug, abundență, realizare), și-a explicat nereușita prin
găleata goală ieșită în drum. Spunându-și necazul cu cauzele lui, părerea a fost însușită și
superstiția s-a generalizat (este o presupunere a autorilor lucrării) .
În ultimii ani când aproape fiecare gospodărie are fântână proprie, ies mai puține găleți
goale sau pline în drum și superstiția este pe cale de a fi uitată, dar oamenii continuă să aibe
reușite sau eșecuri, în funcție de adevăratele cauze care le generează .
O altă superstiție este aceea potrivit căreia, dacă îți iese preotul în drum, nu-ți va merge
bine. Este ceva fără logică și singura explicație ar putea fi pusă în legătură cu rasa (costumația
sub formă de rochie neagră) a cărei culoare sumbră sugerează nenorocire, moarte, necazuri,
doliu .
Presupunem că cineva căruia i-a apărut preotul în cale a avut o nereușită; a povestit
aceasta semenilor și s-a generalizat. Ulterior nu numai preotul îmbrăcat în rasa neagră a fost
considerat purtător de ghinion, ci preotul în sine, spunându-se adesea: "mi-a ieșit popa-n drum;
îmi merge rău!" .
Aceeași nereușită a avut-o cineva și când a plecat pentru a înfăptui ceva și din diferite
motive a fost obligat să se întoarcă din drum .
"Te-ntorseși din drum; n-o să-ți meargă bine!". La fel, nu are logică. De cele mai multe
ori întoarcerea din drum se face tocmai pentru a completa măsurile luate în vederea atingerii
scopului propus.
Și în acest caz la baza superstiției stă tot o coincidență între întoarcerea din drum și
nereușita acțiunii, nereușită povestită, preluată și apoi generalizată în rândul superstițiilor.
Așadar, patru elemente - pisica neagră, găleata goală, preotul și întoarcerea din drum - stau la
baza aceleași superstiții și aduce nereușită celui care le întâlnește.
Alte superstiții din zonă sunt legate de prevestirea nenorocirilor, a morții și a răului în
general, de către unele animale .

389
 Dacă pasărea numită cucuvea (Athene noctua) cântă pe o casă sau zboară cântând peste
casă, în acea familie într-un viitor apropiat, va deceda cineva .
Nu cunoaștem în ce măsură se confirmă această părere, dar considerăm că superstiția are
la bază faptul că respectiva pasăre trăiește în locuri ascunse, întunecoase, liniștite și fără
deranj; deci, trăiește în locuri nelocuite, pustii. Dacă pe timpul serii pleacă să-și găsească
hrana ori perechea (familia) și comunică prin acele sunete, oamenii au presupus că prevestește
moartea și pustietatea, luând în considerație modul ei de viață. Este foarte probabil că au fost
și coincidențe între cântatul cucuvelei și decesul unei persoane din casa pe care pasărea a
cântat și de la aceste coincidențe a plecat superstiția .
O altă superstiție este aceea potrivit căreia urlatul câinelui prevestește moartea stăpânului
său.
Este adevărat că animalele prevestesc și anunță într-un fel oarecare și este foarte probabil
ca și în cazul câinelui să fie vorba de același lucru. Unele constatări ale autorilor prezentei
lucrări dovedesc că, urlatul câinelui nu prevestește numai decesul stăpânului său, ci și propria
lui moarte. Poate în cazul câinelui nu este vorba numai de o superstiție, așa cum nu este în
cazul șobolanilor, care prevestesc pericolul iminent prin părăsirea navei sau galeriei de mină
și nici în cazul agitării animalelor înaintea cutremurelor. În lucrările consultate nu am găsit
scrieri, care să confirme sau să infirme prevestirea morții de către câine prin urlatul său. Că
acest animal își iubește stăpânul, pentru el luptându-se până la sacrificiu, este un lucru
cunoscut atât din viață cât și din literatură: Baltagul, o capodoperă a literaturii românești,
Câinele soldatului etc, dar că-i poate prevesti moartea este foarte greu de dovedit. Apreciem
că superstiția are la bază tot coincidența între urlatul câinelui și decesul stăpânului
Tot în satele noastre mai există superstiția potrivit căreia marțea, joia, dar mai ales
sâmbăta sunt trei ceasuri rele. Necazurile avute de o persoană în aceste zile sunt explicate prin
existența celor trei ceasuri rele. Explicația acestor trei ceasuri rele sau inexistența lor nu a
susținut-o nimeni cu argumente.
Altă superstiție: Dacă răstorni solnița sau un alt vas cu sare și împrăștii sarea, vei avea un
scandal, o ceartă. În afară de coincidență avută de cineva după care a popularizat-o, nu există
nici-o explicație. Este interesant că toate superstițiile pe care le-am comentat, au numai
conținut defetist, sumbru și prevestesc numai răul. Aceasta confirmă ideea de care erau
dominați străbunii noștri potrivit căreia omul, de la naștere și până la moarte, este urmărit de
duhurile rele.

Semne biologice

Străbunii satelor noastre și nu numai ei, au observat unele semne ale corpului omenesc,
semne de natură nervoasă, le-au legat de activitatea lor și de aci au apărut multe superstiții.
Dacă unei persoane i se zbate ochiul (clipesc genele, este semn rău sau bun, după cum semnul
este la ochiul stâng sau la cel drept. Este interesant că răul sau binele diferă de la om la om,
adică la unii semnul la ochiul stâng este de bine, iar la alții este de rău și invers, iar atunci
când se zbat ambii ochi (se întâmplă și așa) cel în cauză nu știe la ce să se aștepte.
Oricum, semnul care se face (clipirea genelor) este de natură nervoasă și în niciun caz nu
poate prevesti binele sau răul.
Dar, după unii consăteni ai noștri nu numai ochiul îi prevestește omului binele sau răul.
Urechea nu putea să se lase în urma ochiului și dacă țiuie, respectivul știe că în mod sigur este
vorbit de cineva. Dacă țiuie urechea dreaptă, omul este vorbit de rău și invers. Dar și în cazul
urechii părerea diferă de la om la om .
Specialiștii susțin că țiuitul urechilor este o afecțiune de natură nervoasă și nu are nicio
legătură cu relațiile dintre oameni și nici nu este o manifestare a telepatiei. Cum s-a ajuns la
această superstiție este greu de explicat, deoarece nici pe seama coincidenței nu o putem pune,
întrucât nu se poate verifica. Credem că este mai mult vorba de fantezia unei persoane care a
dat această explicație țiuitului urechii și apoi s-a generalizat .

390
 Podul palmei trebuia să prevestească și el consătenilor noștri nici mai mult, nici mai puțin
decât primirea sau darea banilor. Așadar, dacă pe cineva îl mânca în podul palmei (simțea
nevoia să se scarpine), neapărat trebuia ca în ziua respectivă să primească sau să dea bani,
după cum semnul era în podul palmei de la mâna stângă sau dreaptă. Și aci părerile nu sunt
unanime. Unii susțin că dacă mâncărimea este în podul palmei drepte, se primesc bani și
invers.
Tălmăcirea semnului, care este absolut biologic, probabil s-a făcut mai mult din dorința
de a primi bani, deși este sigur că podul palmei nu are nicio legătură cu el. Nu de puține ori,
cei care aveau semnul, că trebuie să primească bani, se culcau seara dezamăgiți, că în ziua
respectivă nici cel puțin nu au văzut banii.
Sughițul este un alt fenomen biologic datorat contracției bruște și convulsive a diafragmei,
care obligă trecerea aerului prin glotă și produce zgomot, din care cauză fenomenul trebuie
evitat, mai ales în public. Sătenii noștri l-au răstălmăcit, susținând că: "mă pomenește (mă
vorbește) cineva", fără să se intereseze dacă aceasta este de bine sau de rău, important este
doar faptul că cineva îl pomenește.
Nici în cazul sughițului nu s-a .... "pomenit" cineva, care să susțină că ar fi o manifestare
a telepatiei.

Visele

Visele sunt activități psihice nedirijate care se manifestă în somn, mai ales în fazele mai
puțin profunde (înainte de a adormi complet sau în așa zisa stare de veghe și înainte de
trezirea completă) și a cărei amintire se păstrează uneori după trezire. După unii specialiști -
Prof. Dr. Liviu Popovici - la om, visul survine la câte 90 minute în cursul somnului și durează
de fiecare dată 15-20 minute. El consideră că în timpul somnului sunt trei stări distincte de
vigilență:
- veghea;
- somnul adevărat (somnul lent clasic), cel profund;
-somnul paradoxal a cărei experiență subiectivă este visul, deci este caracterizată printr-o
activitate a creierului.
Se susține că într-o noapte de somn individul adult trece prin patru stadii de somn lent.
După primele două ore de la adormire apare prima fază de somn paradoxal (de vise) și
durează aproximativ 15 minute. După alte 90 minute de somn profund apare o altă fază de
somn paradoxal de 15-20 minute. Același specialist susține că în cursul unei nopți se succed
5-6 cicluri de somn de faze paradoxale, încât la sfârșitul nopții, somnul paradoxal va constitui
18-22 % din cantitatea de somn, care e în medie de 420-480 minute.
După alți autori visele sunt gânduri sau imagini mintale, care apar în timpul somnului,
deoarece creierul omului care se dezvoltă în mediul în care trăiește prin simțuri, imaginează
intuitiv toate fenomenele înconjurătoare. În sentimentul nostalgic omul este chemat puternic
de imaginile satului și ale oamenilor săi, încrustate în celulele creierului odată cu dezvoltarea
lui până la maturitate. Aceste imagini revin în vise și omul când doarme se întâlnește în vis cu
părinții, frații, surorile și cu cunoscuții.
Înainte de a intra în somnul profund, în mintea oamenilor se produc gânduri fie la ceea
ceea a fost, fie la ceea ce trebuie să facă în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat și în
momentul trecerii în somnul profund, unele celule ale creierului sunt, ocupate cu aceste
imagini, care de altfel formează visele.
În trecutul mai îndepărtat s-au tipărit cărți prin care s-au tălmăcit visele, această tălmăcire
făcându-se după părerea fiecărui autor. Superstițioșii și-au însușit tălmăcirea făcută, au
transmis-o și la alți semeni ai lor, dar au rămas dezamăgiți, deoarece mai întotdeauna
tălmăcirea viselor nu era confirmată de viață.
În satele comunei Tia Mare se întâlneau oameni care-și povesteau visele cu multă fantezie,
încât te puteai întreba când au mai putut dormi, dacă au visat tot ce au povestit. Aceiași

391
oameni sunt încrezători, că trebuie să aibă o bucurie sau îngrijorați pentru un necaz iminent,
aceasta depinzând de tălmăcirea pe care o fac ei visului. Oricum, nu se poate în niciun caz,
prevesti un viitor chiar foarte apropiat, plecând de la visele avute în timpul somnului, iar dacă
uneori în cursul zilei sunt unele fapte, care amintesc visele din timpul nopții și creează iluzia
că ar fi o izbândire a lor, aceasta este o simplă coincidență. De altfel, autorii prezentei lucrări
nu au găsit nicio scriere care să demonstreze în mod științific prevestirea viitorului bazată pe
visul din timpul nopții.

Halucinații (năluciri, vedenii)

Halucinația este o tulburare psihică. Ea constă în perceperea unui obiect sau a unui
fenomen, fără ca acesta să fie prezent în realitate. În trecut, chiar în perioada interbelică, la Tia
Mare erau cunoscute întâmplările povestite de unii săteni, care ascultate cu atenție și
seriozitate, puteau fi apreciate de orice om avizat, ca simple halucinații. Numai oamenii cu un
psihic slab, fricoși, pot avea astfel de halucinații, de vedenii, de arătări.
Redăm câteva cazuri mai deosebite din Tia .
În perioada interbelică s-au furat curelele de la moara lui Cozma Constantinescu, moară
ce era amplasată vis-a-vis de școala veche din Tia. În ciuda cercetărilor, hoții nu au fost găsiți.
Proprietarul a apelat la serviciile vrăjitoarei Ghimpețoaia din Izbiceni care, pentru a-și da
importanță, a spus că va trimite cu puterile ei, toți dracii de pe pământ să-i găsească pe făptași
și în mod sigur aceștia vor fi descoperiți. A fost numai o reclamă, pe care și-a făcut-o și o
psihoză creată în rândul locuitorilor pentru că, la puțin timp după laudele vrăjitoarei s-a
petrecut la Tia următorul caz: Într-o noapte întunecoasă și ploioasă Filip Pârvan a plecat pe la
miezul nopții la Corabia. Ajungând la prima intersecție a șoselei cu ulița dinspre Olt, a văzut
venind dinspre Olt "o armată de draci” cu ”fesuri roșii” pe cap. Ajunși la șosea la comanda
șefului (pentru că dracii trebuia să albe și un șef), o parte din draci au apucat pe șosea înspre
nord, iar o altă parte, înspre sud.
Consăteanul nostru este singurul om din sat care a susținut că a văzut această "ființă" care
se numește "drac" și care în realitate nu există decât în imaginația oamenilor. Din cauza
acestei vedenii Filip Pârvan s-a întors acasă, renunțând la călătoria sa spre Corabia.
Întâmplarea a fost relatată la mulți oameni din sat și bătrânii supraviețuitori își amintesc de
povestea lui Filip Pârvan, care a făcut mare vâlvă în sat.
Suntem de părere că ori a fost un vis al omului, un coșmar, dar mai mult ca sigur; că este
vorba de halucinații provocate de psihicul slab al omului, care a reacționat în acest fel la
laudele vrăjitoarei Ghimpețoaia.
Nu a putut fi o realitate ceea ce a povestit omul nostru deoarece "dracul" este numai rodul
imaginației omului și Filip Pârvan nu avea cum să vadă o armată de draci la care a văzut în
noaptea ploioasă și întunecoasă, fesurile roșii purtate pe cap.
Că Filip Pârvan avea un psihic slab, ne-o confirmă altă halucinație pe care tot el a
povestit-o la mai mulți și care la fel, a făcut mare vâlvă în sat și de care își amintesc bătrânii
supraviețuitori .
Într-o noapte, la fel de întunecoasă și ploioasă, el Filip Pârvan, mult după miezul nopții se
întorcea acasă de la o partidă de pocher. Pe șosea în dreptul unei ulițe care venea de la Olt a
văzut venind spre el un armăsar (nu cal, ci armăsar! ) nechezând și sărindu-i scântei de la
picioarele din spate. Ajuns la omul nostru, armăsarul s-a întors cu spatele și zvârlea cu
picioarele din’napoi pentru a-1 lovi. De frică, omul nostru s-a adăpostit sub un șopron de la o
cârciumă din apropiere .
Dacă armăsarul era atât de agresiv încât se oprise, întorsese cu spatele și zvârlea din
picioare, nu știm cum Filip s-a mai putut adăposti sub șopron. Dar în timp ce era amenințat
acolo sub șopron de armăsar, eroul a auzit cântând un cocoș du apropiere și armăsarul a
dispărut în același timp.

392
 Este foarte limpede că a fost și de data aceasta vorba de halucinații și numai cântatul
cocoșului l-a scos pe erou du starea halucinantă în care intrase.
Dar această relatare a vedeniei sale făcută la mulți oameni din sat, a avut urmări, una
dintre ele fiind următoarea: tot într-o noapte întunecoasă și tot la o oră târzie o altă persoană,
de data aceasta un intelectual, venind spre casă a văzut la o fântână, situată la o răscruce de
ulițe din Tia Mare un armăsar (tot armăsar!) alb. Când omul s-a apropiat de fântână armăsarul
a scos un nechezat apropiat de fluieratul unui voinic și a sărit peste gardul unei gospodării din
apropiere, cam părăsite, întunecoase și cu un mare desiș de copaci .
Nu știm la cât timp de la relatarea apariției primului armăsar a apărut al doilea, dar
considerăm că este vorba tot de un psihic slab, influențat de povestea lui Filip Pârvan. El a
fost scos din starea halucinantă de acel șuierat, care în nici un caz nu a fost nechezatul calului .
Este demn de reținut că halucinațiile apar la oamenii fricoși, numai noaptea și numai când
aceștia se găsesc în apropiere de locuri mai întunecoase, părăsite, în apropierea cimitirelor,
unde teama la oamenii fricoși, cu psihicul slab, este mărită .
În satele noastre, până pe la cel de-al doilea război mondial, se auzeau frecvent expresiile:
"Lui.........i s-a arătat"., sau "azi-noapte mi s-a arătat când mă duceam la...........". Toate aceste
vedenii nu erau altceva decât rodul psihicului slab sau al fanteziei oamenilor.

Ghicitul viitorului

În trecutul mai îndepărtat, oamenii satelor noastre, ca și cei din alte localități din țară, erau
dornici de a-și cunoaște viitorul. Pentru aceasta ei apelau îndeosebi la unele procedee cum ar
fi ghicitul sau "datul în ghioc", "datul în bobi", vrăjitoria etc. Nu de puține ori previziunile nu
se confirmau, iar atunci când, din întâmplare, faptele coincideau cu previziunile, prezicătoarea
se bucura de apreciere și își crea o anumită notorietate .

Datul în ghioc

Era practicat mai mult de țigăncile nomade, care aveau "obiectul fermecat", ghiocul, adică
o cochilie de melc sau de scoică marină. Cel care își da în ghioc, făcea semnul crucii de trei
ori cu mâna deasupra ghiocului, punând bănuții respectivi ca plată și își spunea numele în
gând. Pe parcursul descântecului țiganca avea grijă să ceară suplimentarea plății pentru că "nu
i se arăta ei în ghioc" .
Țigăncile versate aveau un vocabular oarecum specializat și o fantezie suficient de bogată,
ritmul vorbirii fiind mare, pentru ca cel căruia i se ghicea să nu aibe suficient timp să
recepționeze totul și să nu poată înțelege dacă cele spuse la adresa persoanei sale, sunt sau nu
sunt reale .
Ghicitoarele mergeau pe problemele generale și comune vieților oamenilor "Ai avut un
mare necaz și l-ai trecut cu bine". Toate necazurile trec, oricât ar fi ele de mari. "Ai avut o
mare bucurie și vei mai avea". Dar viață fără bucurii nu există. "Să știi că ai un mare dușman
care-ți dorește răul". Nu există oameni fără dușmani. "Te așteaptă un succes în dragoste" sau
"E cineva care vrea să vă despartă, dar nu va reuși, dar trebuie să te ferești cu grijă" .
Apelau la serviciile ghicitoarelor numai naivii satelor și mai întotdeauna rămâneau
dezamăgiți .
Datul cu bobi
Obiceiul era practicat de unele bătrâne din sate, folsindu-se de 41 boabe de porumb pe
care le tot amestecau și le alegeau, descântându-le, după un anumit text .
La acest obicei apelau mai mult mamele care aveau băieți în armată sau în război și
doreau să vadă ce le mai arată "bobii" despre băieții lor.
Bătrânele care practicau obiceiul, se concentrau pentru a da o bună interpretare așezării
boabelor, citirii poziției și tălmăcirii lor .

393
 In cele mai multe cazuri tot coincidența era aceea care confirma sau infirma spusele
bobilor .
Textul de mai jos l-am cules de la Fica (Sofia) Aprodu (Tiugă) fiica lui Iorgu Medeleanu,
născută în anul 1924; îl cunoaște de la Ioana-Costea Medeleanu; l-a învățat pe furate.
41 bobi, 41 frați, /Cum știți să-ncolțiți /, Pământ verde să-nverziți,
Pe brazdă să răsăriți /Așa să știți / De (cutare) să-mi spuneți.
Dacă o da de bine, / Să-mi dați pe 5, /Dacă o da de rău /Să-mi dați pe 9
Să-mi spuneți și să-mi arătați / Tot de știți de bine sau de rău .
Înainte de a începe descântecul se face de trei ori semnul crucii peste grămada formată
de cele 41 boabe de porumb. Descântecul boabelor se face tot de trei ori .
DESCÂNTECE
Descântec de deochi sau de deochete
Îl practică femeile în vârstă și se apelează la el atunci când cineva are dureri de cap,
migrene etc. Se mai practica atunci când puii de păsări și de animale în primele zile de viață
se adaptează mai greu mediului nou .
Înainte de a începe descântecul, femeia se închină de trei ori. Când descântecul este făcut
pentru propriul copil descântătoarea își pune la brâu o lingură de lemn, pentru ca descântecul
să aibe leac.
În timp ce rostește textul cu amândouă degetele mari de la mâini, masează tâmplele celui
descântat sau mestecă continuu mâncarea păsărilor sau animalelor pentru care se descântă.
Dacă în timp ce descântă bătrâna cască, se interpretează că cel descântat a fost deocheat și că
descântecul va avea leac, iar dacă nu cască, se concluzionează că durerile nu sunt provocate
de deochi.
Descântecul de deochi este cules de la Elisabeta Belu in vârstă de 86 ani și l-a învățat pe
furate de la mama ei Ioana Pârvănescu (Pâstâcana), decedată la vârsta de 94 ani în anul 1967.
Descântătoarea se închină de trei ori rostind: "Doamne, Doamne !” și începe descântecul :
Păsărică, pipi-ș-pică
Dac-o fi deocheat de soare sec, să-i piară razele,
Să (se) mire lumea și să (se) minune
Cum s-a mirat și s-a minunat de……. (numele celui descântat)
Dac-o fi deocheat de strigoi,
Să-i plesnească ochii-amândoi,
Să (se) mire lumea și să (se) minune
Cum s-a mirat și s-a minunat de.........................................
Dac-o fi deocheat de rumân (bărbat),
Să-i plesnească boașele, să curgă pișatul,
Să (se) mire lumea și să (se) minune,
Cum s-a mirat și s-a minunat de.........................................
Dac-o fi deocheat de femeie,
Să-i plesnească țâțele, să curgă laptele,
Să (se) mire lumea și să (se) minune,
Cum s-a mirat și s-a minunat de.........................................
Dac-o fi deocheat de fată mare,
Să-i cadă cosița, să rămână cheală,
Să (se) mire lumea și să (se) minune,
Cum s-a mirat și s-a minunat de.........................................
Dac-o fi deocheat de păsărele,
Să li se rupă aripioarele, să cadă jos,
Să (se) mire lumea și să (se) minune,
Cum s-a mirat și s-a minunat de.........................................
Descântătoarea se închină de trei ori și stropește cu buzele uscate (ptiu, ptiu, ptiu) după
care rostește: "Leac să-ți dea Dumnezeu"! Descântecul se spune de trei ori, după care cel
descântat trebuie să se miște din locul în care i s-a descântat. Mai în toate cazurile
descântătoarea cască și celui descântat îi încetează durerile de cap, ceea ce confirmă că a fost

394
deocheat. Explicația este că durerile încetează ca urmare a masării tâmplelor, în urma căreia
se stimulează circulația sângelui. Căscatul descântătoarei este urmarea rostirii monotone și în
același ritm a descântecului.

Descântec de soare sec (insolație)

Descântecul a fost cules de la Elisabeta Dumitru Belu, născută în anul 1905; a învățat
descântecul pe furate de la soacra ei, Ioana Belu (Baba Beloaica) născută în anul 1878. Înainte
de a începe descântecul, baba se închina de trei ori și în timp ce descânta, apa nencepută
trebuia agitată (mestecată) într-o strachină sau farfurie. Descântecul se spunea de trei ori, iar
cel suferind trebuia să se spele pe față și pe cap cu apa nencepută și descântată. Textul
descântecului este următorul:
Nouă sori, / Cu nouă dureri / Și cu-n bob de mac
Să nu mai aibă (cutare)............../ Durere de cap nici de leac !
Cu piatră l-am descântat, / Durerea îndărăt a dat.
Descântecul se spune de nouă ori, de fiecare dată reducând numărul sorilor până se
ajunge la: Un soare, / Cu o durere / Și cu-n bob de mac
Să nu mai aibă (cutare)...... / Durere de cap nici de leac !
Cu piatră l-am descântat / Durerea îndărăt a dat.
Leacul și babii colacul. / De la mine descântatul
Și de la Dumnezeu leacul !
Descântătoarea scuipă în sec de trei ori înspre străina cu apă. De remarcat este faptul că
noțiunea de "soare sec" apare și în descântecul de deochi (deochete).

Descântece culese de la Petra Ciobanu (Bibica) în vărstă de 75 ani pe care le-a învățat pe
furate (pentru a avea leac de la soacra ei, Baba Măria Ciobanu (Ciușa) .
Aceste descântece au o vechime cunoscută în Tia Mare de aproximativ 140 ani .

Descântec de muma pădurii

Descântecul se practica atunci când copilul era neliniștit și se dezvolta greu.

Descântătoarea se închina de trei ori și în timp ce rostea descântecul, masa ușor cu mâinile
abdomenul copilului. Descântecul este următorul :
Muma mumelor și a pădurilor,
Muma câinilor și a păgânilor
Eu dau, tu să-mi dai.
Eu îți dau mânia, supărarea, slăbiciunea lui ....(numele celui descântat)
Tu să-mi dai odihna ulmului.
Cum dorm păsările în tine,
Așa să se odihnească ............ la sânul mamei.
Și tu muma mumelor și a pădurilor,
Du-te peste mări, peste țări, unde sunt mese-ntinse, făclii aprinse,
Să stai, să bei și să mănânci
Și pe la ..................................... să nu mai dai.
Să mi-1 lași curat, luminat
Ca din poala Maicii Precestii lăsat.
Ptiu, ptiu, ptiu (stropește cu buzele uscate) leac să-ți dea Dumnezeu !
Descântecul se rostește de trei ori și după fiecare rostire descântătoarea se închină de trei ori.

Descântec de năjât

Năjât = nevralgii, dureri de dinți, inflamații la urechi.

395
 La început descântătoarea se închină de trei ori, spunând: doamne, doamne, doamne!,
după care spune următorul descântec, mestecând cu o linguriță într-un pahar cu țuică .
Năjâte, năjâte, / Năjâte, împuțite / Eu te ocolesc cu cârpa sfinților,
Cu lingura, mâncare ți-oi da / Cu coada, ochii ți-oi scoate.
Rog în pace-a mă lasa / Și tu năjâte, împuțite, / Peste mări, peste țări
Mese-ntinse și făclii aprinse / Să stați și să mâncați
Și pe la ......(numele bolnavului descântat) / Să nu mai dați !
După fiecare rostire descântătoarea se închină de trei ori, iar la sfârșitul descântecului,
bolnavul bea toată țuica din pahar.
Leacul descântecului de muma pădurii este urmarea masajului făcut pe abdomenul
copilului, iar leacul descântecului de năjât este urmarea puterii anestezice a alcoolului (țuicii).

Descântece culese de la Maria (Mărușca) Gane, născută în anul 1920 pe care le-a învățat
pe furate (ca să aibă leac) de la soacra ei, Paraschiva Gane (a lui Moacă), decedată în anul
1976.
Aceste descântece au o vechime recunoscută în Tia, de aproximativ 120 ani.

Descântec pentru plămădit inima

Se folosea atunci când celelalte descântece nu aveau leac (nu vindecau). Se descânta
numai în seara zilelor de duminică, miercuri și vineri în aiasmă sau în ou copt, la ore târzii,
procedându-se astfel :
Într-o cană cu aiazmă se pun, pe timpul verii, nouă feluri de flori (petale sau frunze)
oarecare din grădină, iar pe timpul iernii se pun nouă boabe de tămâie, nouă boabe de grâu,
orz etc. În loc de aiazmă se poate folosi un ou copt .
Cu un fir de pai de mătură de casă se mestecă florile în aiasmă sau boabele de tămâie, de
grâu sau de orz, spunându-se următoarele cuvinte :
Cum se plămădește puiul în ghioace,
Mielul în oaie, vițelul în vacă, mânzul în iapă,
Așa să se plămădească inima lui...(numele celui descântat)...
Ieși din ochi, dintre ochi
Să rămână .......... curat, luminat
Ca rouă din câmp, ca steaua din cer.
Se spun aceste cuvinte de trei ori, de fiecare dată la sfârșit descântătoarea se închină de
trei ori. După descântec, suferindul bea aiasma cu petalele de flori sau boabele de grâu (orz)
sau mănâncă oul copt, a doua zi de dimineață, înainte de micul dejun. Leacul descântecului
este urmarea aromei și sevei petalelor, tămâii sau grăunțelor. Acestea, ingerate, calmau
durerile suferindului.

Descântec pentru speriat (de spereat)

Descântecul se folosea atunci când copilul tresărea în somn sau se trezea din somn
plângând, cuprins de frică .
Pentru descântec se întindea pe un pat o cămășuță a copilului, la orele târzii, când toți ai
casei s-au culcat și în casă este liniște, dar numai în seara zilelor de marți, joi și duminică.
Deasupra cămășuței se învârtea o mătură de casă și se rosteau următoarele cuvinte, după ce
descântătoarea se închina de trei ori.
Îmbrăcat în nouă cojoace încojocate
Nouă căciuli încăciulate,
Nouă ciorapi încioropați,
Ieși din ochi, dintre ochi
Să rămână (numele copilului descântat).......curat, luminat

396
 Ca rouă din câmp, ca steaua din cer.
Se spuneau aceste cuvinte de trei ori și de fiecare dată la sfârșit, descântătoarea se închina
de trei ori. A doua zi dimineața după ce copilul era îmbăiat, mama îl îmbrăca în cămașa
descântată. Leacul descântecului, dacă a existat, era datorat numai autosugestiei pe care o
avea mama copilului și sugestiei pe care o transmitea copilului.

Descântece culese de la Baba Floarea Capac (a lui Bolea) în vârstă de 83 ani. Le-a învățat
pe furate (pentru a avea leac) de la bâta (bunica) ei, Baba Rada Sandu (a lui Țârlea). Aceste
descântece au o vechime cunoscută de cel puțin 130 ani.

Descântec de izdat

Izdat = boală de pântece, stomac, intestine, cu cârcei, zgârciuri .

Descântecul se rostește de trei ori, mișcând în formă de cruce un cuțit metalic deasupra
1oacului, unde suferindul are dureri înainte de a începe descântecul, după fiecare rostire și la
sfârșitul lui, cei doi (cel care descântă și suferindul) se închină de trei ori. După ce s-a
terminat descântecul, suferindul trebuie să schimbe locul în care a stat când a fost descântat.
Textul descântecului este următorul:
Izdate, izdate, Crucea mea te bate
La cap de cominat Cu-o inimă de vidră.
Fugi rabie diavolească, Să vină sabie Domnească (dumnezeiască).
Cinci săbii ascuțite, Pentru tine pregătite,
Să taie necuratul, Să taie blestematul,
Să rămână ........(numele suferindului)
Curat luminat, Cum Dumezeu l-a lăsat.
Leacul, dacă exista pentru moment, era urmarea autosugestiei și probabil a magnetismului
lamei cuțitului .
Descântec de brâncă

Brânca = erizipel - boală contagioasă pe bază de streptococ; buboaie pe față și pe membre.

Practicarea descântecului este aceeași cu a descântecului de izdat, cu deosebirea că în loc
de cuțit, mișcarea în formă de cruce se face cu un fus de tors folosit .
Textul descântecului este următorul :
Brâncă albă, brâncă neagră, / Brâncă ghizivie, brâncă diavolească,
Brâncă Domnească (dumnezeiască), / Brânca brâncilor, Muma câinilor,
Ieși din carne, ieși din piele / Și intră-n pământ.
Duceți-vă la poalele mărului, / La fetele împăratului.
Și beți, mâncați / Și pe....... (numele suferindului) îl lăsați
Curat, luminat, / Cum Dumnezeu l-a lăsat.

Descântec de gâlci

Descântecul se cunoaște de la Baba Stana Sandu (Târloaica) și are o vechime cunoscută

de cel puțin 140 ani. Se apela la el atunci când copiii făceau amigdalită și practica lui era
următoarea: când copilul avea amigdalele inflamate era dus la o descântătoare care cu
degetele de la mâini unse în ulei, frecționa gâtul copilului la exterior, după ce se închina de
trei ori. În timp ce frecționa, rostea următoarele cuvinte :
Gâlcile, mostofâlcile, / Apucarăți potecile / Ca să pașteți gâștele.
Și puserăți să le păzească / Un orb, un surd, un mut. / Și veniră lupii
Orbul nu văzu, / Surdul n-auzi, / Mutul nu strigă /
Și le mâncară / Și le mofelcară / Și din gâtul lui.......se cară
Și rămase copilul curat, / Ca argintul strecurat, / Cum Dumnezeu l-a lăsat.

397
 După rostirea acestor cuvinte descântătoarea făcea din nou trei cruci (se închina) și
relua descântecul și frecționare. Descântecul se rostea de trei ori, după care descântătoarea
înmuia degetul arătător în sare și apăsa sau rupea cu pungile de puroi (de secreție) din gâtul
copilului (îi da în gât).
Leacul descântecului, care apărea de fiecare dată, e urmarea frecționării gâtului, a
blândei priviri și a vocii dulci pe care o avea descântătoarea, încât îl sugestiona pe copil, a
atmosferei pe care o creau părinții în jurul copilului, dar mai ales era urmarea spargerii
pungilor de infecție și dezinfectarea lor cu sare.

Descântecul cu moleți

Molete este denumirea populară a unei boli de copii, care se manifestă prin febră, diaree,
vărsături și uscarea mucoasei nazale. Molete mai este "Larva morarului" de forma unui
vierme solzos de culoare gălbuie sau cafenie, care trăiește în făina de grâu, în lemn putred, în
gunoaie etc.
În trecut, când asistența medicală lipsea în satele comunei noastre, pentru îngrijirea
sănătății copiilor, părinții se foloseau de descântece, vrăji și alte metode empirice. Unul dintre
descântecele pentru însănătoșirea copiilor era descântecul cu moleți .
Mamft căuta larva morarului, viermi care la Tia se numeau moleți (7-8-10 la număr), mai
lua un mic borcan cu untură topită de porc șl împreună cu copilul bolnav mergea, la bătrâna
descântătoare. Aceasta punea moleții pe capul copilului și cam o lingură de unturi, în care
mestecând moleții, își spunea descântecul al cărui text nu l-am putut reconstitui. Dacă în
timpul descântecului viermișorii mureau, se trăgea concluzia că descântecul a prins și deci,
copilul se va însănătoși. Biologii, probabil, cunosc că "Larva morarului" (viermișorii) nu
trăiesc în untură.
Așadar, la fiecare descântec viermișorii (moleții) mureau și mamele necunoscând că
moleții nu trăiesc în untură, plecau încredințate că se va însănătoși copilul. Deși toți moleții
mureau, nu toți copiii se însănătoșeau, în acele vremuri moartea infantilă făcând ravagii.

Descântecul (înfășarea) copilului cu lulachi

Lulachi, Lulache sau Indigo este un colorant albastru închis, cunoscut încă din antichitate;
era extras din diferite plante aparținând genului indigofera, originare din India. În prezent se
prepară sintetic din anilină sau din acid antranilic.
Lulachiul sau Indigoul brut se obține macerând plantele înflorite în apă la 25°C când și
începe a fermenta degajând CO2 și H.
Plantele care o conțin sunt: Galecio tinctoria, Nerium tinctoria, Isatis, Polygonum,
Indigofera. Toate conțin substanța numită Indican, care prin fermentare se separă în
Indoglucin și Indicotină, adevărata substanță colorantă din Indigo.
În perioada interbelică, în satele comunei Tia Mare lulachiul sub formă de cristale (ca
piatră acră) se procura de la magazin (din comerț) și se folosea pentru vopsitul fibrelor și al
țesăturilor de bumbac și de lână. Se obțineau toate nuanțele de albastru, nu și alte culori .
Când copiii aveau manifestări (crize) de convulsii febrile, din lipsă de asistență sanitară,
mamele considerau că sunt crize de epilepsie. Pentru însănătoșire ele puneau la brâul copiilor
și la fașa cu care-i înfășau, câteva cristale de lulachi, pe care-1 descânta una din priceputele
satului (una dintre cele care cunoșteau descântecul respectiv). Nu am putut reconstitui textul
descântecului. Pentru că mulți copii se însănătoșeau, exista credința că lulachiul este
purificator și alungă duhurile rele. În realitate copiii care se însănătoșeau nu sufereau de
epilepsie, boală care și în zilele noastre este incurabilă, ci de convulsii febrile.
După cum le spune și numele, convulsiile febrile sunt determinate de febră, care la rândul
ei era cauzată de infectarea căilor respiratorii, otita medie acută, pneumonia, infecțiile urinare,

398
virusurile gripale și paragripale, infecțiile digestive, precum și de bolile infecțioase eruptive
virale (rujeola, rubeola, varicela etc).
Este foarte probabil ca obiceiul să fi ajuns la noi din India odată cu lulachiul care se
importa de acolo. În realitate nici lulachiul nu avea puteri protectoare și nici descântecul nu
era tămăduitor, așa cum credeau sătenii în naivitatea lor din acele vremuri.
Însănătoșirea copiilor era urmarea luptei organismului cu boala respectivă, din care
organismul ieșea de multe ori învingător. Moartea infantilă, care caracteriza starea sănătății
publice de atunci, ne confirmă că deși lulachiul era nelipsit din casele oamenilor, el nu
constituia o pavăză în calea morții, care secera viața a 20 % din copiii care se nășteau.

Descântecul (făcutul) de dragoste

Pentru făcutul de dragoste fata ducea la descântătoare (vrăjitoare) apă nencepută, pelin și
multe flori de mușețel.
Vrăjitoarea le descânta (textul descântecului nu l-am putut reconstitui) și le da fetei,
sfătuind-o să facă ceaiuri din care să bea seara și dimineața timp de 50 de zile, câte o cană. În
aceeași perioadă, în fiecare seară și dimineață fata trebuia să fiarbă multe flori de mușețel, în
care punea și din cele descântate, iar în apa în care fierbea mușețelul, trebuia să pună de
fiecare dată câteva picături din apa nencepută, descântată în prealabil de vrăjitoare. Fata
trebuia să facă băi cu vapori de mușețel la față (abureală), ținând fața deasupra vasului cu
mușețel fiert, băi care durau aproximativ o oră, timp în care fata deasupra vasului se acoperea
cu un cearceaf pe cap.
După 50 zile a câte două băi zilnice de vapori de mușețel, tenul fetei devenea curat,
rumen, catifelat și de culoarea mărului copt și când la hora satului se prezenta în costumul
popular, era de o rară frumusețe și atracție, putând să participe la orice concurs .
Este ușor de înțeles că acest minunat rezultat nu era al descântecului, ci al băilor cu vapori
de mușețel. Pentru descântecul (făcutul) de dragoste prin care se urmărea ’’fermecarea" prin
descântece a unui tânăr pentru a se căsători cu fata, mama acesteia mergea la vrăjitoare. Unele
vrăjitoare descântau (textul descântecului s-a pierdut definitiv) un articol de îmbrăcăminte al
tânărului, obținut de la acesta prin orice stratagemă; altele descântau băutură sau mâncare
(fructe, prăjituri etc) pe care, era absolut necesar să le consume băiatul.
Când se descânta (vrăjea) o fată, metoda era aceeași. Vrăjitoarele mai făceau descântece și
pentru despărțirea a doi îndrăgostiți sau chiar a doi tineri căsătoriți, fie pentru că părinții unuia
dintre ei nu erau de acord cu tinerii, fie din gelozia altor tineri,care aveau pretenții la unul din
cei doi îndrăgostiți. În acele vremuri mulți credeau că e posibil să realizeze prin descântece tot
ceea ce-și propun și dacă uneori se îndeplinea descântecul, era numai o coincidență. Uneori
cei descântați dacă aflau aceasta se autosugestionau, deveneau obsedați de ideea descântecului
și dacă aveau un psihic slab, admiteau descântecul. De cele mai multe ori descântecele nu se
împlineau, neavând nicio forță asupra oamenilor.
Pentru ca cititorul să cunoască conținutul unui descântec de dragoste redăm un text de
descântec, publicat în lucrarea "Poezii populare românești" întocmită de G. Dem. Teodorescu
și editată în anul 1885 .
Tânăra care mergea să i se descânte de dragoste trebuia să ia o ramură de busuioc (floarea
dragostei), o lega cu o ață de mătase roșie și în ea agăța o monedă; busuiocul era pus într-o
strachină cu apă nencepută și vrăjitoarea sau descântătoarea rostea următorul text:
Tu, șarpe, balaur, Cu solzi de aur,
Cu nouă limbi împungătoare, Cu nouă cozi izbitoare,
Să te duci la......(cutare) Și tu să-1 cauți,
Unde-1 vei afla. De-1 vei afla în casă,
De-1 vei afla afară, De-1 vei afla vorbind cu taică-său
Sau cu maică-sa, Sau cu frate-său,
Cu prietena sa Sau cu ibovnica culcat
Sau sculat, Tu să nu-1 lași

399
 Până ce cu mine nu s-o-ntâlni Și n-o vorbi,
Tu să nu-i dai stare și așezare Ca unui păros (sursă) de foc.
Descântecul de dragoste se făcea și pentru bărbați (băieți), textul lui adaptându-se ca atare.Din
aceeași lucrare am extras și descântecul de legat și de dezlegat de dragoste, al cărui text îl
redăm pentru satisfacerea curiozității cititorului. Pentru legătura cuiva se lua o sfoară de
cânepă, pe care se făceau nouă noduri, în timp ce vrăjitoarea sau descântătoarea rostea
următorul text:
Să fie......(cutare) legat / Cum leg eu / Aceste nouă noduri;
De toate să fie dezlegat / Numai de……(cutare) / Să fie legat.
Sfoara cu nodurile (descântată) se punea sub pragul ușii celui descântat pentru ca acesta
să treacă peste ea fără să știe. După ce acesta a pășit peste ea, se lua pentru a nu o mai păși
încă odată, în acest caz el nu s-ar fi legat, adică descântecul nu ar fi avut leac. Dacă sfoara ar
fi fost văzută de cel pentru care s-a făcut descântecul și acesta ar fi păstrat-o sau dacă ața ar fi
fost aruncată, descântecul ar fi fost fără leac.
Dezlegarea se făcea în mod invers; în timp ce se dezlegau cele nouă noduri făcute anterior,
se rosteau versurile:
Să fie …….(cutare) dezlegat / Cum dezleg eu / Aste nouă noduri
De toate să fie dezlegat / Cum de……(cutare) / Nu mai e legat.
Dacă sfoara a fost văzută pe prag de cel pentru care s-a descântat și a fost aruncată,
descântecul nu avea leac și în acest caz se luau nouă lacăte, se puneau într-o strachină cu apă
nencepută, se lăsau noaptea afară sub cerul înstelat, iar descântătoarea descuind fiecare lacăt
rostea următorul text : …...(Cutare) legat / Și încleștat
Să fie descleștat, / De...... (cutare) dezlegat,
Cum se descuie, / Se descleștează / Și se dezleagă lacătul.
Apa nencepută se turna pe cel descântat, care ședea pe o sfoară de cânepă ale cărei nouă
noduri au fost dezlegate noaptea la stele (sub cerul liber) .
Străbunii noștri foloseau descântecul și pentru insecte pentru alungarea unor animale
răpitoare sau rozătoare. Redăm textul descântecului de pureci :
"Am înfipt cuțitu-n pământ; / Fugiți purecilor după vânt,
Cum se strâng peștii la leasă / Așa să fugiți pureci din casă.
Fugiți, Vă răspândiți!
Fugiți, Vă răspândiți!
Fugiți,Vă răspândiți!"

Vrăjitoarea

În trecut erau persoane, mai ales femei, care practicau vrăjitoria. Unele dintre ele (puține
la număr) erau înzestrate cu puterea de a intra în transă, de a hipnotiza sau de "a cădea", cum
se spunea în satele noastre la vremea aceea .
Unele vrăjitoare sugestionau subiecții (pacienții), iar altele se autosugestionau. În cele
mai multe cazuri se îmbina sugestionarea cu autosugestionarea. Cele care aveau această forță
uimeau subiecții, prin ceea ce-i obligau să audă și uneori să și vadă
Altele făceau sau pretindeau că fac farmece, în realitate induceau în eroare pe naivii de
care satele, la acea vreme, erau pline. Falsele vrăjitoare se foloseau de ajutoare, care stăteau în
sala de așteptare printre subiecți, culegeau informații și când aceștia intrau în camera
vrăjitoarei, ea deja era în posesia datelor și cunoștea necazul respectivului pacient. Când falsa
vrăjitoare intra în așazisa transă, uimea pe pacient, prin ceea ce cunoștea despre el .
Cele care intrau în transă susțineau că vorbesc cu morții și află vești de la ei, adică le
ascultă dorințele: să le mai facă pomeni, să le pună cruce pentru a avea umbră pe lumea
cealaltă, să le mai care apă etc, obiceiuri care se practicau în zonă pentru fiecare mort .

400
 Nu se știe dacă la Tia Mare, Potlogeni și Doanca de-a lungul anilor au fost vrăjitoare
renumite, dar se știe că femeile din satele noastre mergeau la renumitele vrăjitoare prin anul
1920, cea de la Galbena de lângă Ștefan cel Mare de prin anul 1935 sau la renumita vrăjitoare
Ghimpețoaia din Izbiceni prin anul 1932 etc.
De reținut este faptul că atunci când se făcea cunoscută o vrăjitoare cu reale puteri de
hipnoză, în zonă apăreau și multe vrăjitoare false .

Blesteme șl înjurături
"Dacă e adevărat că prin poezie se exprimă
pasiunea și imaginațiunea, atunci sunt
foarte poetice și înjurăturile și blestemele poporului"
B. P. Hașdeu
Pentru a se răzbuna pe cineva, care a pricinuit un necaz, oamenii care au suportat necazul,
blestemau pe cel vinovat. În dorința de a fi siguri că blestemul se prinde, ei mergeau la
biserică și rugau pe preot să blesteme dar acesta refuza, deoarece în canoanele și scrierile
bisericești nu există nicio slujbă pentru blestemarea oamenilor și aceasta pentru că biserica
îndeamnă la relații bune între oameni, la moralitate, la iertare și la împăcarea lor.
Totuși, dorința de răzbunare îi îndemna pe unii să blesteme tot la biserică, considerând că
Dumnezeu le va aplica blestemul. Aceștia aprindeau două lumânări și le lipeau la tocul ușii de
la intrarea în biserică în timp ce în șoaptă, închinându-se, rosteau textul blestemului și se
rugau la Dumnezeu să-1 primească. Alții procedau la fel, dar la poarta de la intrarea în cimitir.
De cele mai multe ori blestemul sefăcea simplu și direct, chiar în fața celui blestemat,
mai ales în momente de mânie .
"Să dea Dumnezeu să ..........................."
Dacă cel blestemat se știa vinovat și avea un psihic slab, era obsedat de blestem, se
autosugestiona și uneori începea chiar suferința; sătenii,în acest caz, spuneau că s-a prins
blestemul. Și în zilele noastre în satele comunei se mai păstrează ideea că blestemul se abate,
se răsfrânge până la al noulea neam, aceasta numai atunci când blestemul a fost justificat,
făcut pe drept. Expresia "trag blestemul de la nouă neamuri", expresie pe care o auzim și în
prezent la oamenii din satele noastre, care au un necaz, are la bază tocmai această idee. La Tia
Mare sunt cazuri despre care sătenii susțin că ar confirma abaterea blestemului până la al
noulea neam. Suntem de părere că viața nu iartă și că, mai devreme sau mai târziu, dă
fiecăruia ceea ce merită. De altfel, chiar și expresia “după faptă și răsplată", transmisă la
oamenii noștri din generație în generație și folosită de aceștia, exprimă ideea menționată.
Despre înjurături și drăcuiri am arătat la un alt capitol, că sunt foarte frecvente în
vorbirea locuitorilor satelor noastre, mai ales la bărbați. Ei înjură și drăcuie la mânie, când
sunt foarte aprigi, dar și la bucurie. În expresiile injurioase ei apelează la mamă, la nevastă, la
biserică, la Cer, la Hristos, la Dumnezeu, etc. înjurăturile sunt adresate chiar și membrilor
familiei (soție, copil) dar și animalelor și lucrurilor. Expresiile folosite la înjurături sunt dure,
scabroase și scatologice. Femeile deși nu înjură, nu se lasă mai prejos. Ele drăcuie și ocărăsc
mult.
În încheierea capitolului, menționăm că în ultimele decenii au dispărut la oamenii satelor
noastre nălucirile (vedeniile), iar ghicitul viitorului, descântecele și vrăjile sunt folosite din ce
în ce mai puțin. Locul acestora din urmă a fost luat de “doctorul natură", de bioterapie
(folosirea bioenergiei), de homeopatie și alte metode noi ale medicinei.
Pentru prevederea viitorului, rar se mai vede prin sate "ghiocul ", fermecatul instrument
de altădată, folosit cu deosebire de țigănci, pentru că el și-a pierdut din atracție și credibilitate.
Au mai rămas "bobii" pe care îi mai mânuiesc cu pricepere și sinceritate unele femei vârstnice.
În vorbirea sătenilor au redevenit frecvente expresiile: “ce ție ți-e scris, în frunte ți-e pus” și
"numai Dumnezeu știe ce-1 așteaptă pe fiecare”. De aci se vede că ei acceptă în privința
viitorului, atat forța destinului cât și puterea divină.

401
 Aceștia sunt străbunii noștri și sătenii pe care ei i-au lăsat în urmă. Prin munca, eroismul
și suferințele lor, prin obiceiurile, datinile, superstițiile, descântecele, vrăjile și blestemele lor,
prin întreaga lor viață, ei au făcut isterie pe meleagurile noastre. Istoria pe care au făcut-o este
bogată și demnă, cum demnă este istoria întregului nostru popor. Istoria lor trebuie să fie un
motiv de mândrie și un imbold pentru noi și generațiile viitoare, de a o continua la nivelul
superior al anilor care vor veni.
Acum, după evenimentele din decembrie 1989, când individul (persoana) și-a recăpătat
rolul său de element principal al societății, când proprietatea privată a redevenit forță
economică, când a fost descătușată întreaga putere a oamenilor, progresul va avea drum liber
și la Tia Mare.
Încetul cu încetul se va crea în sat categoria oamenilor de mijloc, care îi vor atrage pe toți
locuitorii satului pe drumul prosperității. Calitatea deosebit de bună a solului, bazinul
legumicol existent pe valea Oltului, numărul mare de oameni calificați în diferite meserii vor
duce la înființarea în sat a unor ateliere și chiar întreprinderi de mică industrie, care vor
absorbi forța de muncă existentă. Toate acestea împreună cu hărnicia, ambiția și dorința de
depășire și autodepășire, care îi caracterizează pe oameni, completate de o curățenie morală a
lor, necesară după anii comunismului, sunt premizele prosperității lor și a dezvoltării satelor
comunei. Bazați pe istoria înaintașilor și pe aceste premize vom putea în permanență să-1
parafrazăm pe cronicar spunând "Sunt oameni și la Tia Mare!".

402
POTLOGENI (DAMURI)

403
 POZIȚIA GEOGRAFICĂ

Satul Potlogeni este situat în câmpia Romanațiului pe drumul județean modernizat 642,
nord Stoenești - Islaz, care urmărește malul drept al Râului Olt, la nord de satul Tia Mare de
care îl desparte o uliță ce intersectează șoseaua, lângă școala veche.
Centrul satului (grădinița cu orar normal în clădire fostei primării, biserica și fosta școală
nr. 2), se află la km pe drumul județean modernizat amintit mai înainte.
Relieful, flora și fauna au fost descrise la început prezentei lucrări, la capitolele respective,
pentru satul Potlogeni nefilnd nimic particular.

ISTORIC

Așezarea umană Potlogeni (Damuri) a apărut mult mai târziu decât cea de la Tia Mare și
apreciem că nu cu mult timp înainte de sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Am găsit puține documente care să se refere la această așezare, dar cele pe care le-am
studiat, coroborate cu informațiile orale culese, ne-au ajutat la obținerea unor concluzii
suficient de edificatoare .
În hrisovul său din 6 septembrie 1598 Mihai Viteazul enumerând cele 23 de sate pe care
le-a cumpărat în Județul Romanați precizează: " și iar să fie....Gostavățul și Băbiciul și
Scărișoara toată și Rusineștii și Siliștea Crăcenilor și Cilianii și Tiha și Izbicenii, Pilăvicenii,
Vișina, Crușovul, Studina de Jos, Studina Mare, Studinița, Frăsinetu1, Vlădila, Deveselul,
Redea, Comanca’’ .
Așadar, în zona noastră hrisovul sare, în enumerarea satelor, de la Siliștea Crăcenilor (se
afla în zona actualei hidrocentrale Rusăneștii-Cilieni) și Cilieni la Tiha (Tia Mare de astăzi),
fără să includă și satul Potlogeni (Damuri) cu moșia sa.
Având în vedere că Mihai Viteazul, domnul Țării Românești a cumpărat cele 23 sate și
moșii din Județul Romanați, pentru a avea o suprafață mare agricolă, comasată în jurul moșiei
de la Plăviceni pe care a primit-o ca dotă soția sa, Doamna Stanca, este greu de crezut că,
dacă la acea vreme ar fi existat satul Damuri (Potlogeni) cu moșie proprie, domnitorul nu l-ar
fi cumpărat și pe acesta .
Din documente rezultă că pentru a avea această suprafață comasată Mihai Viteazul atunci
când nu a putut cumpăra unele sate și moșii, nu le-a lăsat pe acestea în mijlocul proprietății
sale, ci a făcut schimb de proprietăți, așa cum a procedat cu Racovița (Islazul de azi) și chiar
cu Vișina. La acest procedeu extrem ar fi recurs domnul întregitor de țară și în cazul satului
Damuri (Potlogeni), dacă acesta ar fi existat.
Pentru că satul și moșia Damuri (Potlogeni) nu apar în hrisov, se trage concluzia că la
acea vreme satul, ori nu era situat în Județul Romanați, având în vedere poziția lui veche, ori
nu exista deloc, iar actuala moșie a Potlogenilor era inclusă la moșia Cilieni, pentru că
pământul exista totuși în Județul Romanați. De aceea considerăm că și actuala moșie a
Potlogenilor a făcut parte din domeniile lui Mihai Viteazul inclusă fiind în moșia Cilieni, dar
la acea vreme satul Damuri (Potlogeni) nu a existat pentru că nu apare, nu numai în hrisovul
din 6 septembrie 1598, ci nici în vreun inventar al domeniilor domnitorului.
De altfel nu am găsit niciun document din întreg secolul al XVII-lea, care să se refere la
Damuri (Potlogeni), iar dintre cele care se ocupă de începutul sec. al XVIII-lea avem
lucrarea ’’Materiale pentru Istoria Olteniei sub austrieci 1718-1739” întocmită de profesorii
Constantin și Constantin C. Giurăscu pe baza materialelor cercetate în Arhivele de Stat de la
Viena. Nici aceste documente nu fac referire la așezarea Damuri (Potlogeni), deși satele
vecine de la nord și sud sunt amintite și analizate
La presupunerea că lucrarea amintită nu se referă la Damuri (Potlogeni) întrucât, fiind
situată pe malul stâng al râului Olt, nu făcea parte din Oltenia și deci, nu a fost sub ocupație
austriacă, se poate aduce contraargumentul, că așezarea nu figurează nici pe harta întocmită

404
de Fr. Schwantz (fig.56), în acea perioadă, 1722, hartă pe care au fost reprezentate toate satele
de pe ambele maluri ale Oltului din acea vreme.
Deci, completând documentele de la Viena cu harta lui Fr. Schwantz se poate considera
cu certitudine că până în anul 1722 așezarea Damuri (Potlogeni) nu a existat. Este posibil
totuși, să fi existat acolo numai unele ocoale pentru vite, șoproane și cotețe sau adăposturi
locuite temporar, care nu puteau fi considerate ca o așezare omenească .
Hărțile a căror scară a permis reprezentarea tuturor așezărilor omenești de la acea vreme
au fost: harta întocmită îi anul 1788 de F.Jos. Ruhedorf (fig.59) și harta întocmită în anul 1797
de Rigas din Velestin (fig. 62). Studiindu-le, constatăm că diferă foarte puțin una de alta și
ambele au reprezentate multe localități, dar pe niciuna din ele nu este figurat satul Damuri
(Potlogeni). Se poate concluziona deci, că așezarea de care ne ocupăm, nu luase ființă nici în
timpul întocmirii hărții lui Rigas din Velestin, care a apărut în anul 1797.
Studiind celelalte hărți din Tara Românească, ale căror fragmente care cuprind zona
noastră, se găsesc în prezenta lucrare, constatăm că până la harta rusă ediție 1835 (fig. 65 )
niciuna din ele nu are figurată localitatea Damuri (Potlogeni). Această hartă rusă, ediție 1835
este confirmată de harta rusă ediție 1853 (fig.66) care de altfel are puține elemente diferite de
ediția precedentă. Pe ambele hărți rusești satul Damuri (Potlogeni) este reprezentat în lunca
Oltului, în partea dreaptă a râului Siu, la aproximativ 1,5 km sud-vest de satul Slobozia
Mândra.
Este demn de remarcat faptul că pe cele două hărți rusești (edițiile 1835 și 1853) așezarea
apare cu ambele denumiri Damuri și Potlogeni. Din aceste considerente am folosit și noi cele
două toponime, când ne-am referit la localitate. Cu ajutorul hărților am putut stabili apariția
așezării Damuri (Potlogeni) în perioada 1797-1855.
Un alt document care ne ajută să fixăm în timp apariția așezării este Catagrafia Eparhiei
Argeș, întocmită de I. Ionaș și publicată în anul 1824. Este cel mai vechi document scris care
se referă la satul Damuri (Potlogeni), găsit de autorii prezentei lucrări. Catagrafia la pag. 80
menționează următoarele: ...."Plasa Mărgini(i)"...."Potlogii. Sfântul Ioan Botezătorul, biserică
de lemn în pământ. Pe moșia domnealui banul Brâncoveanu"
Dacă în anul 1824 în sat era o biserică, fie ea chiar în pământ, suntem îndreptățiți să
credem că așezarea s-a format cu câțiva ani mai înainte, poate chiar cu l0-20 ani. Așadar,
documentul ne trimite să căutăm formarea satului în imediata apropiere a anului 1800.
Analizând harta României meridionale (Szathmary) editată în anul 1864 (fig. 67)
constatăm că așezarea apare în actuala poziție, în vechiul loc din lunca Oltului nemaifiind
nicio urmă, nici cel puțin un toponim. Aceasta ne dă dreptul să susținem că satul s-a strămutat
pe malul drept al Oltului, în actuala poziție între anii 1853 (anul apariției hărții ruse, ediția a II
a) și 1864 (anul apariției hărții Szathmary), adică aproximativ în l0 ani, tot prin procedeul
roirii, ca și satul vecin Tia.
Precizăm că toponimul "La gherlănie" pe care-1 mai cunosc unii bătrâni din sat, se referă
la vechea poziție a satului Tia Mare, ci nu la aceea a satului Damuri (Potlogeni). Alți bătrâni
susțin că satul a fost pe valea Oltului la "Salcia lui Ignat". Este foarte posibil ca toponimul să
fie în zona fostului sat, dar cei care-1 folosesc nu ne-au putut preciza la teren locul numit "La
salcia lui Ignat" .
Revenind la procesul de strămutare a satului, facem precizarea că dacă în cazul satului Tia
Mare la baza strămutării au stat atât interesele economice (pământ mai bun și mai mult în
partea dreaptă a Oltului), cât și pericolul prin repetatele deplasări spre vest, în cazul satului
Potlogeni, la baza strămutării lui au stat numai interese economice - pământ mai bun și mai
mult la vest de Olt; apele râului nu mai prezentau pericol de inundare, deoarece ele se
deplasaseră mult la vest de sat.
Un argument care întărește afirmația potrivit căreia strămutarea satului s-a încheiat în
jurul anului 1863, îl constituie construirea bisericii în actuala poziție a satului, în acel an,
biserică al cărui hram "Sfântul Nicolae", a fost preluat de la biserica de lemn care a existat în
satul din lunca Oltului.

405
 În lucrarea "Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România", întocmită
de Nicolae Stoicescu și editată de Mitropolia Olteniei în anul 1970, se spune că biserica
satului Damuri (Potlogeni) este menționată într-un document din 6 septembrie 1832, al cărui
facsimil îl reproducem la fig.198.
Documentul nu ne aduce informații deosebite în afară de faptul că la data emiterii lui,
satul se chema Potlogeni și era inclus din nou în Județul Romanați.
În acea vreme, în urma războiului ruso-turc, prin pacea de la Adrianopole, Principatele
Române au intrat sub ocupație rusească, Generalul Kiseleff guvernându-le și impunându-le
Regulamentul Organic, instrumentul de represiune capabil să înfrângă rezistența țărănimii
prin aspra legislație agrară” .
De menționat este și faptul că în anul 1832 a decedat Banul Grigore Brâncoveanu, primul
proprietar al satului și moșiei Potlogeni. Un alt document care îl menționează pe Grigore
Brâncoveanu ca proprietar al moșiei Potlogeni este lucrarea "Contribuții la Monografia
Județului Romanați", întocmită și publicată în anul 1928 de un colectiv condus de prof. Ștefan

406
Ricman. Noi susținem părerea că într-adevăr moșia a fost proprietatea Banului Brâncoveanu,
dar numai făcând parte din moșia Cilieni .
Pentru a ști cine a fost banul Grigore Brâncoveanu și pentru a înțelege denumirea
"Potlogeni", trebuie să pătrundem în istorie și să studiem genealogia familiilor de boieri
Brâncoveanu, Știrbei și Bibescu.
Documentele pe care le-am avut la îndemână, nu ne precizează cui au aparținut moșiile
Tia și Cilieni în care era inclusă și moșia de mai târziu "Potlogeni" și nu cunoaștem
proprietarii acestor moșii pe timp de o sută de ani, 1601-1700. De asemenea documentele
consultate nu ne informează asupra împrejurărilor prin care familia Brâncoveanu a devenit
proprietara satului și moșiei Cilieni.
Este adevărat că voievodul Constantin Brâncoveanu, străbunicul lui Grigore Brâncoveanu
a fost unul dintre cei mai mari latifundiari din țară și poate din Europa. "Despre colosalele
averi de odinioară ale Brâncovenilor, cari moștenite de Vodă Brâncoveanu deșteptară invidia
Turcilor, care-1 uciseră și-i confiscară bogățiile, vorbește un călugăr, patriarhul de Antiohia,
Macarie, în călătoria sa (scrisă de Paul din Alep). Acest boier e minunat de avut și n-are
seamăn nici în țara aceasta, nici într-alta" O.G. Lecca - Familii boierești române. Folosindu-ne
de documentele studiate încercăm să stabilim când și cum a devenit banul Grigore
Brâncoveanu proprietarul satelor și moșiilor Cilieni și Potlogeni .
Lucrarea "Materiale pentru Istoria Olteniei sub austriaci" ne precizează că Tiha a făcut
parte din categoria satelor, care au avut stăpâni (Tiha di Serban Tifanul), iar Cilieni, din
categoria satelor fiscale, deci nu a avut stăpân. La Damuri (Potlogeni) sate, care nu erau în
Oltenia, lucrarea nu face nicio referire. Aceeași lucrare în vol.l, pag. 577-335 ne pune la
dispoziție un tablou al stațiunilor vamale în care este inclus și punctul de trecere de la Cilieni,
administrat de familia Brâncoveanu ("In pago Czilien vig Ad. famil. Brancovan"). Din această

407
lucrare rezultă că până în anul 1725, când s-a făcut organizarea administrativă austriacă a
Olteniei, familia Brâncoveanu nu stăpânea satul și moșia Cilieni, ci doar administra punctul
vamal, probabil prin Constantin III Brâncoveanu, nepotul domnitorului, căsătorit cu Maria
Coslogeanu. El a moștenit de la tatăl său (Constantin II), singurul supraviețuitor dintre copiii
domnitorului erou, palatul Brâncoveni și mari latifundii în Județele Romanați, Dolj, Olt și
chiar Teleorman. Este foarte probabil ca în timpul ocupației austriace sau după anul 1739
familia Brâncoveanu, poate chiar prin acest Constantin III Brâncoveanu să-și fi întins
stăpânirea și asupra satului și moșiei Cilieni .
Fără ca să obținem informații din documentele consultate asupra împrejurărilor, prin care
banul Grigore Brâncoveanu a devenit proprietarul latifundiilor, din care făcea parte moșia
Cilieni, în care era inclusă și moșia Potlogeni, noi considerăm că aceasta s-a făcut prin
moștenire. Cum banul Grigore Brâncoveanu a fost unul dintre strănepoții de gradul al III-lea
al domnitorului Constantin Brâncoveanu, el a moștenit și moșia Potlogeni, care la acea vreme
era inclusă în moșia Cilieni, odată cu cele de la Brâncoveni, Preajba, Criva, Cocorăști, Cepari,
Brăneți, Pârscovul, Câmpeni, Drăghiceni, Frăsinet, Osica, Vlăduleni, Stoienești, Islaz,
Cetățuia, Scărișoara și Dăbuleni, Comoșteni, Nedeia, Nedeița ș.a., acestea din urmă fiind
lăsate prin testament de soția sa Safta Brâncoveanu, ca donații Așezămintelor Brâncovenești”
din București (Spitalul Brâncovenesc): "îl și înzestrez de pe acum, pe temeiul mai sus arătat,
cu moșii și acareturi deosebite din partea cuvenită sufletului răposatului, din totalul avutului
său nemișcător și anume" (se enumeră satele) - Actul de fundație al „Așezămintelor
Brâncovenești” Biblioteca Academiei Române.
Celelalte moșii au rămas în parte nepoatei lor Zoe Mavrocordat, pe care au înfiat-o în anul
1820, ei neavând copii. Zoe s-a căsătorit cu principele (vodă) Gheorghe Bibescu, cu care a
avut patru copii: Grigore Bibescu Brâncoveanu, Nicolae Bibescu, principele George Bibescu
(scriitor) și Alexandru Bibescu. Pentru a continua neamul, banul Grigore Brâncoveanu și soția
sa Safta au înfiat formal pe nepotul și finul lor Grigore Bibescu, fiul soților Gh. Bibescu și
Zoe Mavrocordat, născut în anul 1827 (nu a fost ban), această înfiere făcându-se în anul 1828
mai mult pentru perpetuarea numelui: "am socotit să-i dau și voia mea de a se numi și iscăli
Brâncoveanu acest fin al meu Grigorie, precum și copiii urmași și coborâtori ai lui, neopriți și
în veci să se iscălească Brâncoveanu, pentru pomenirea acestei vechi familii. De aceea și
pentru întărirea acestei învoiri din parte-mi, pentru ca să meargă într-o glăsuire numele și
fapta, dăruiesc acestui fin al meu Grigorie, moșia Brâncoveni" - Așezămintele Brâncovenești,
volum documentar - Biblioteca Academiei Române.
Celelalte moșii au mai fost dăruite de Safta, soția banului, fie spitalului Brâncovenesc
(Stoenești, Osica și Vlăduleni, pe lângă cele menționate mai înainte), fie Mănăstirii Țigănești
(Preajba), fie Mănăstirii Sf. Gheorghe Nou din București (Criva) sau Mănăstirii Văratec, unde
a fost înmormântată, (Osica și Vlăduleni, preluate de la Spitalul Brâncovenesc) .
Acesta este din punctul nostru de vedere, banul Grigorie Brâncoveanu primul proprietar
al moșiei și satului Damuri (Potlogeni) și cum el a murit în anul 1832, este clar că a fost
proprietarul satului din lunca Oltului .
Orînduiesc și acum, prin aceasta a mea diată, ca să să dea, după moartea mea, și
următoarele danii: la sfînta ctitoriceasca noastră mînăstire din București, a Sfîntului
Gheorghe Nou, unde ne înmormîntăiu, moșia Criv’a, din județul Romanați, care se va
preda, după moartea mea, în desăvîrșita stăpînire a sfintei mînăstiri, mpreună cu
documentele ci și cu alăturat pe lîugă aceasta înscrisul de danie, iscălit de mine.

La Schitul Țigănești, moșia Preajba, din județul Romanați, spre hrana celor într’insul
multe sărace călugărițe, care moșie se va preda, asemenea după moartea mea, în
desăvîrșita stăpîaire a schitului, împreună cu documentele și alăturatul pe lîngă aceasta
înscris de danie, iscălit de mine.

Mai orînduesc și legatele următoare: dumnealui marelui ban și cavaler a multe ordine,
Grigorie Băleanul, soțul răposatei cumnate-mi Mărioara, moșia Negoești, ce-i zice și
Braniștea, din județul Prahova, și moșia Cocorăști din județul Romanați.

408
 Nepoate-mii, dumneaei marei logofetesii Săftica Știrbei, moșia Cilieni cu hotarele ei,
din județul Romanați; și nepoate-mii. dumneaei marei postelnicesii Zoița Ghica. moșia
Almăjelu, din județul Mehedinți și moșia Crîngurile, din județul Romanați.

Pe lîngă acestea, dau ca legat și iubitului meu nepot Grigorie Brîncoveanul, afară de
moșia Brîncoveni; ce, precum s’au zis, i s’au lăsat prin legat de către cel întru fericită
pomenire soțul mieu, și moșia Ipotești, din județul Olt.

Mai las ca legat și iubitei mele fiice, moșia Mogoșoaia, cu cîte sălașe de țigani se vor
găsi lăcuind pe dînsa și nu vor fi ertați sau dăruiți, cu îndatorire să facă cîte o va povățui
datoria ei către noi, adoptivii săi părinți, spre ușurarea și sufleteasca noastră mîntuire, ca
să aibă mîntuire dela domnul Dumnezeul nostru, și ca să ne pomenească ea însăși și
urmașii ei, în veci, aflîndu-se față, împreună cu iubitul soțul ei și cu iubiți-mi copiii ei,
la toate pomenirile mele.

Pe lîngă toate acestea, las și pentru înmormîntarea mea și pentru cele sufletești ale mele,
moșia Osica și Vlăduleni, din județul Romanați, a cărei moșii arendă este de galbeni
împărătești șapte sute. Asemenea las și cîți bani se vor găsi la moartea mea, și așez, ca
epitropi miei, epitropia spitalului mieu, și orînduesc ca această epitropie, prin știrea
eforiei și prin știrea iubiților miei copii, să urmeze precum la vale se arată: moșia să
rămînă proprietate neatinsă, legată în veci cu proprietățile celor două așezăminte; să
împartă la săraci toate hainele mele; să facă înmormîntarea mea cu cuvenita pompă,
îngropîndu-mâ în mormîntul celui întru fericită pomenire soțul mieu, la sfînta Mînăstire
Sfîutul Gheorghe- Nou; să împarță milostenii în ziua înmormîntării mele, la familii
sărace, și la văduve, lei trei mii; să dea asemenea, În ziua înmormîntării mele, patruzeci
de sărindare, Ia patruzeci de biserici, lei șase sute patruzeci.

Soțul lui Zoe, Gheorghe Bibescu, domnul Țării Române a mai avut doi frați. Cel mare,
principele Barbu Bibescu, născut în anul 1797 a fost înfiat de Barbu Știrbei; s-a căsătorit cu
Elisabeta Cantacuzino-Pașcanu și a fost ultimul domn al Munteniei (1849-1856). Cel mic,
Ioan, a fost ministru al cultelor. Unele informații orale susțin că moșia Potlogeni a fost ulterior
proprietatea lui Barbu Bibescu Știrbei, ultimul domn al Munteniei. Aceste informații sunt
confirmate de diata Saftei Brâncoveanu din 20 octombrie 1858: "Nepoate-mii, dumneaei
marei logofetesii Săftica Știrbei, moșia Cilieni cu hotarele ei, din Județul Romanați". În acest
fel moșia Potlogeni și-a schimbat proprietarul trecând prin donație de la Grigore Brâncoveanu
la Safta și Barbu Bibescu Știrbei. Barbu Bibescu Știrbei a fost domnitorul, care prin
așezământul agricol din 1851 a urmărit, să transforme proprietatea feudală în proprietate de
tip capitalist și a decretat emanciparea robilor în anul 1856. El, la încheierea procesului de
strămutare a satului din lunca Oltului, l-a ridicat la rangul de comună și a donat 100 galbeni
pentru construirea bisericii, restul banilor necesari terminării ei, fiind obținuți prin donațiile
enoriașilor locali, așa cum se menționează în lucrarea colectivului condus de prof. Ștefan
Ricman "Contribuții la monografia Județului Romanați" .
Ceea ce este deosebit de interesant la strămutarea satului Damuri (Potlogeni), este faptul
că satul a venit în actuala poziție cu numirea oficială "Potlogeni", sătenii aducând și numirea
veche "Damuri", așezarea nouă fără să aibă adjectivul "nou, mic, mare, de sus" etc, făcând în
acest fel o totală excepție de la regulă. Menținerea ambelor denumiri vechi ale satului de către
locuitori, fără alte completări, demonstrează că strămutarea satului s-a făcut într-un timp
foarte scurt și totala adeziune a locuitorilor la numirea nouă "Potlogeni", care are la bază
rezonanța istorică, legată de Potlogi și Brâncoveni. Se poate presupune în mod justificat că
ideea a aparținut preotului satului sau altul învățăcel, care a fost ascultat și urmat de sătenii de
atunci.
Așa cum am menționat la începutul capitolului, în ciuda faptului că am găsit puține
documente referitoare la trecutul satului Potlogeni (Damuri), considerăm că am reușit să
pătrundem în adâncul istoriei satului și să menționăm principalele date din evoluția sa. Nu am
putut preciza împrejurările în care moșia Potlogeni a fost defalcată din moșia Cilieni,
proprietatea banului Grigorie Brâncoveanu, dar susținem, ca mai înainte, că aceasta s-a

409
realizat prin moștenire sau donație făcută între familiile Brâncoveanu, Bibescu și Știrbei.
Neputința noastră de a argumenta cu documente această presupunere trebuie să constituie un
stimulent pentru unii localnici interesați în elucidarea întregii istorii a satului Potlogeni.
Subiectul pare cu atât mai interesant, cu cât el este legat de marea familie de boieri patrioți
Brâncoveanu- urmașii domnitorului martir.

SCRIERI DESPRE SATUL POTLOGENI

Redăm câteva extrase din scrierile despre satul Potlogeni, scrieri apărute de-a lungul
anilor -Dicționarul topografic și statistic al României întocmit în anul 1872 de Dimitrie
Frunzescu: „ Potlogeni, sat în Județul Romanați, plasa Oltul de jos; formează comună cu
cătunul Damuri; 675 locuitori din toată comuna".
Banca Populară ’’Alinarea” înființată în 1907
”Istoric: Comuna Potlogeni purta și numele de Damuri, denumire ce și azi se mai menține
Locuitorii ei au venit de dincolo, din Jud. Teleorman, mutați de apa Oltului, care după cum se
știe, e foarte capricioasă, mutându-și albia deseori și care la acea epocă, de la 1840, curgea pe
dincoace de bordeiele lor, vreo 30-40 la număr. Damuri e nume turcesc - bordeie.

Pe la 1855 s-a înființat și comuna Potlogeni, care-și trage numele de la cuvântul petec sau
potlog, indicând probabil alcătuirea unei comune formate din petice de localnici sau potloage.
Sat de adunătură într-un cuvânt .
În toamna anului 1916 două divizii românești au fost înconjurate din toate părțile de
armatele germane și după o rezistență eroică de câteva ore, s-au predat, lăsând pe câmpul de
onoare numeroși morți, care au fost înmormântați în cimitirele Potlogeni și Tia Mare.
Informațiile au fost furnizate de învățătorul Costică Constantinescu .
După cum se constată cu ușurință, despre Potlogeni s-a scris puțin și unele scrieri sunt
contradictorii, iar altele, deși au autori și ani de editare diferiți, sunt identice, ceea ce ne face
să credem că unele au fost plagiaturi. Datele cele mai bogate le conține lucrarea "Contribuții

410
la Monografia județului Romanați", întocmită și publicată în anul 1928 de colectivul condus
de profesorul Ștefan Ricman și ele au fost furnizate de învățătorul Costică Constantinescu.
Sunt informații orale culese de el de la bătrânii satului, dar din lipsă de posibilități nu le-a
comparat cu unele documente științifice. În mare parte sunt foarte apropiate de realitatea
istorică a satului, însă privesc mai mult trecutul său apropiat.
Istoria fiecărui sat este făcută de toate generațiile de locuitori ai satului respectiv. Nimeni
nu este interesat să o scrie mai bine decât localnicii. Dacă despre Potlogeni (Damuri) s-a scris
puțin este urmarea indiferenței pe care au avut-o față de istoria satului intelectualii plecați din
Potlogeni.

POTLOGENI, SAT DE BORDEIE ȘI POTLOAGE ?

Am fixat în timp formarea așezării Damuri (Potlogeni) în imediata apropiere a sfârșitului

secolului al XVIII-lea, dac apreciem că în vechea poziție din lunca Oltului au existat mai
înainte șoproane, ocoale de vite, adăposturi care se locuiau temporar, probabil pe timpul verii.
Învățătorul Costică Constantinescu, în informațiile date profesorului Ștefan Ricman,
referitoare la satul Potlogeni, a susținut că satul s-a numit "Damuri", de la "bordeie" în limba
turcă, iar "Potlogeni" de la cuvântul "potlog" adică "petic' indicând probabil alcătuirea unei
așezări din petice de locale sau "potloage" sat de "adunătură" într-un cuvânt .
Informația se apropie de adevăr, dar necesită unele explicații, având în vedere faptul că
autorii prezentei lucrări au avut posibilități mai mari pentru documentare. Bătrânii satelor
noastre își mai amintesc faptul că în satele de pe malul stâng al Oltului exista populație de
origine bulgară, care se statornicise în această zonă, fie de pe timpul lui Mihai Viteazul fie
după Războiul pentru Independența României 1877-78, fie că venea temporar să cultive
pământul, în special legume și zarzavaturi, după care pleca în Bulgaria. Această practică s-a
menținut până prin preajma celui de-al doilea război mondial, când populația bulgară a fost
asimilată de populația majoritară română. Așa se explică faptul că vânzătorii ambulanți care
umblau prin satele noastre cu căruțele cu legume și zarzavaturi erau numiți de săteni, bulgari
sau sârbi.
Este foarte probabil ca și la Slobozia Mândra să fi fost astfel de bulgari, care au avut în
poziția veche a satului Damuri (Potlogeni) șoproane, adăposturi și ocoale de vite. În jurul
acestora, cei care le foloseau și-au construit și locuințe, care la acea vreme erau îngropate,
semiîngropate și chiar supraterane și încetul cu încetul s-a format așezarea umană, ce și-a luat
numele "Damuri" nu de la cuvântul turcesc "dam-dami", ci de la cuvântul bulgăresc ДAMЬ
(dam), care are aproximativ aceeași semnificație de "grajd, coteț, șopron", dar nu și de bordei.
În limba bulgară: bordei =Б opД eu ; KoЛuБa
În limba turcă bordei = kulÜbe
Considerăm că toponimul "Damuri" s-a format din cuvântul bulgăresc, deoarece în zonă
nu există toponime cu originea turcească, iar toponimia slavă (bulgărească) este des întâlnită.
Referitor la toponimul "Potlogeni" se poate discuta mai mult.
Vechii locuitori ai satului și-au însușit varianta cu "potloage", susținută de învățătorul
Costică Constantinescu și a- duc ca argument existența cartierului "Risipiți" (instalați îm-
prăștiat, pe petice răzlețe de pământ) în nord-estul satului. Argumentul nu este convingător,
deoarece toponimul "Potlogeni a existat încă la așezarea din lunca Oltului, fapt confirmat de
documentul din 6 septembrie 1832 și de cele două hărți rusești, iar cartierul Risipiți se află la
nord-estul actualei poziții a satului. Așadar, dacă satul s-a format din potloage, acestea au fost
acolo în luncă și nu în dreapta Oltului, acolo unde a existat cartierul Risipiți până la erodarea
lui în 1950 de apele Oltului.
Pentru a găsi o altă explicație a toponimului "Potlogeni") să consultăm dicționarele
existente. Toate dicționarele limbii române acordă cuvântului "potlog”, care este de origine
bulgărească sau sârbo-croată, semnificația strictă de "petic de piele cu care se coase

411
încălțămintea", fără a o extinde la petice, de alte materiale sau de pământ, iar derivatul său
"potlogar" în afară de semnificația învechită de "cizmar, cârpaci", mai are și pe aceea de
"borfaș, escroc, șarlatan". Cum satul vechi era așezat în loc ascuns lângă pădure, nu este
exclus ca vechii locuitori, să se fi remarcat prin șarlatanii și denumirea satului să se fi
transformat din "Potlogari" în "Potlogeni" .
Consultând și "Dicționarul limbii românești" întocmi de August Scriban în anul 1939,
unul din cele mai bune și complete dicționare ale limbii române, găsim următoarele explicații
potlog = podu logu = pus dedesupt; vezi: bulgărescul "podlog", potlog = bucată adăugată;
sârbescul "pod log podloga" = bază, scăunel, talpă; rusescul "podlog" = fraudă, pretext.
vezi : dîr-pîr-po-ză-log = bucată de piele cu care se cârpește talpa încălțămintelor
Așadar, niciuna din semnificațiile date de dicționar cuvântului "potlog" nu explică
toponimul "Potlogeni", numai admițând că locuitorii satului au extins semnificația cuvântului
și la aceea de "petic de pământ".
Totuși să încercăm să explicăm denumirea satului Potlogeni pornind de la alte criterii,
punctul de plecare fiind primul proprietar atestat al satului și al moșiei: banul Grigore
Brâncoveanu. El a fost nepotul singurului supraviețuitor al masacrului de la Istambul -
Constantin III Brâncoveanu. Supraviețuitorul, a fost moștenitorul averii domnitorului, adică
printre altele, al palatelor de la Potlogi, de la Brâncoveni, de la Mogoșoaia, de la Doicești etc .
Este foarte probabil ca Banul Grigore Brâncoveanu impresionat de măreția palatului de la
Potlogi al străbunicului său, să fi dorit să dea așezării "Damuri" un nume derivat din cel al
localității palatului de reședință a familiei de boieri Brâncoveanu, așa cum tot el a numit satul
Brâncoveanca din Județul Teleorman, ca derivat al numelui localității Brâncoveni,
proprietatea sa și locul de origină al aceleași familii de boieri Brâncoveanu.
Acestea sunt numai supoziții, demonstrată cu document fiind doar origina bulgărească a
vechii denumiri "Damuri" (grajd, coteț, șopron) și existența "potloagelor" acolo în lunca
Oltului ci nu în actuala poziție a satului, așa cum a susținut învățătorul Costică Constantinescu
și cum susțin unii contemporani ai noștri din Potlogeni încercând să clarificăm denumirea
satului menționăm următoarele: Catagrafia Eparhiei Argeșului publicată în anul 1824 numește
satul "Potlogi" și precizează că făcea parte din Județul Olt, satul găsindu-se la acea vreme la
răsărit de râul cu același nume. Documentul din 6 septembrie 1832 numește satul, tot din
poziția veche "Potlogeni" și precizează că făcea parte din Județul Romanați. Harta rusă ediția
1835 și 1853 îl numește "Damuri (Potlogeni)" și-1 reprezintă inclus din nou la Județul Olt .
Aceste documente sunt puțin contradictorii, Catagrafia din 1824 ne conduce spre ipoteza
că vechea denumire "Damuri" a fost schimbată de către banul Brâncoveanu inițial în "Potlogi"
pentru a aminti de reședința de la Potlogi Dârobovița, ca apoi să devină "Potlogeni" în anul
1832. Menționăm că în amintirea "Brâncovenilor" din Județul Romanați, reședința boierilor
Brâncoveni, banul Grigore Brâncoveanu înființase satul Brâncoveanca de pe malul stâng al
Oltului, în Județul Olt de atunci .
Cele două hărți rusești au reținut ambele toponime - Damuri (Potlogeni) - pentru satul din
lunca Oltului, iar Harta României Meridionale 1864 reține pentru așezarea din actuala poziție
numirea "Potlogeni", numire care a rămas oficială după ce Barbu Bibescu Știrbei l-a ridicat la
rangul de comună.
După încheierea procesului de strămutare a satului, domnitorul Barbu Bibescu Știrbei,
noul proprietar al noului sat și al moșiei Potlogeni, având nevoie de muncitori care să lucreze
pe moșia sa, a populat satul, aducând țărani și din alte localități de la mari distanțe, unii dintre
ei fiind aduși chiar din zona Giurgiu. În legătură cu popularea satului, circulă mai multe
legende, pe care le-am cules de la localnici; redăm în continuare două dintre ele .
În trecut un număr de paisprezece turci au trecut Dunărea și în satul Mozolea, situat între
Islaz și Gârcov (acum dispărut), au luat ca ostateci câteva familii de români, pe care vroiau
să-i treacă peste Dunăre. La strigătul de ajutor, șapte muscali (ruși), care se aflau în zonă, i-au
urmărit pe turci, i-au ajuns între Moldoveni și Islaz și în urma luptei care s-a dat, turcii au fost

412
învinși, iar ostatecii eliberați, stabilindu-se la Potlogeni, unde au găsit locuri de casă, în satul
nou.
O altă legendă este în, legătură cu stabilirea în Potlogeni a familiei Dăbuleanu .
Se spune că neamul Dăbuleanu din satul Recicka Dabului azi Dăbuleni, neam care se
chema "Rață", era un neam de oameni pricepuți și foarte harnici, dar hoți, răi și foarte avizi de
avere. Din această cauză locuitorii din Dăbuleni i-au expulzat, punându-i într-o diligență și
trimițându-i spre răsărit cu consemnul de a se opri, acolo unde îi va prinde apusul soarelui.
Diligență a parcurs în timpul fixat distanța Dăbuleni-Islaz-Potlogeni și aci s-au oprit.
Locuitorii de aci au pus pe unul dintre cei veniți, călare pe cal, dându-i consemnul ca să
măsoare de la răsăritul până la apusul Soarelui, pământ pentru moșia satulul pe care să-1
marcheze cu movile din loc în loc și cât va reuși să marcheze într-o zi, atât pământ va avea
moșia. El a marcat la răsărit până la râul Siul, iar la apus până la drumul Buților.
Așadar, neamul Dăbulenilor a venit de la Dăbuleni, neamul Gălesenilor a venit (după cum
susțin el) de la Galbena de lângă Ștefan cel Mare, neamul Brătășanilor s-au instalat în satul
vechi Damuri (Potlogeni) venind dintr-un sat, proprietate a lui N. Brătășanu, situat între
Moldoveni și Gârcov (azi dispărut).
Când satul s-a strămutat în actuala poziție, locuitorii și-au construit gospodăriile,
realizând o zonă compactă în partea de sud a satului, formată din cei veniți din lunca Oltului.
Această parte a fost numită "Văleni", probabil pentru că au venit din valea Oltului sau poate,
pentru că partea de sud a satului este la o altitudine mai mică și este traversată de la vest la est
de o vâlcea. Cei veniți din alte localități pentru popularea satului, s-au instalat la nord, mai
întâi în partea de est a șoselei construindu-și gospodării răsfirate, fiecare neam alegându-și
locul la buna apreciere, dar în cadrul vetrei trasate și parcelate de proprietarul satului. Pentru
că aceste gospodării erau disipate, zona respectivă a satului a fost numită "Risipiți". Mai
târziu zona "Risipiți" a fost erodată de apele Oltului, sătenii fiind nevoiți să se mute toți în
partea din vestul șoselei; aceasta prin anul 1950.

ULTIMII MARI PROPRIETARI

În urma reformei agrare înfăptuită de A.I. Cuza în anul 1864, o parte din moșia Potlogeni
care aparținea lui Barbu Bibescu Știrbei, a fost împărțită la cei care o munceau, iar suprafața
rămasă, după unele informații orale locale, ar fi ajuns mai târziu în proprietatea lui Ștefan
(Ștefanache) Popa (Popescu). Singura confirmare a acestei informații o constituie un toponim
"Zăvoiul lui Popa", care apare pe harta "Lambert" editată în anul 1908 (fig.179), deși zăvoiul
respectiv era situat mai mult pe moșia Tia din lunca Oltului .
Nu deținem date despre Ștefanache Popa, dar informațiile orale susțin că ar fi fost una și
aceeași persoană cu ctitorul Liceului Ștefan Popescu din Corabia. Nu cunoaștem nici
împrejurările prin care Ștefanache a preluat moșia de la Barbu Bibescu Știrbei, dar analizând
genealogiile familiilor Bibescu și Știrbei constatăm că fostul domnitor a avut patru băieți:
Grigore - necăsătorit, George - fără copil, Dimitrie - fără copii și Principele Alexandru -
căsătorit cu Maria Ghika; a mai avut și patru fete. Principele Alexandru a avut la rândul său
doi băieți: Barbu - căsătorit cu Nadejda Bibescu și George - căsătorit cu Elisa Băleanu; a mai
avut șase fete. Barbu a avut patru fete, iar George a avut o fată.
În mod normal Ștefanache Popa ar fi putut prelua moșia numai de la aceste cinci fete, fie
prin căsătorie cu una dintre ele, fie prin cumpărare. Ștefanache Popa a avut la moșia sa doi
administratori. Unul dintre ei, Tudorică Dăbuleanu s-a căsătorit cu Lina, una din cele șase fete
ale lui Ștefanache care a primit ca dotă moșia în suprafață de 500 ha. Un alt administrator a
fost Cozma Constantinescu, cel care a avut casa pe malul Oltului la intersecția șoselei cu
drumul care duce la moara din Potlogeni. El a cumpărat o parte din moșia lui Ștefanache.
Unele informații orale care nu se pot verifica, susțin că în urma unor legături nu prea morale
pe care le-a avut cu soția lui Ștefanache, aceasta i-a mai donat o parte din moșia sa după
moartea soțului. Ulterior Cozma Constantinescu a vândut moșia sa la diferiți locuitori din

413
Potlogeni și din Tia. Alte informații susțin că Ștefanache ar fi vândut o parte din moșie. Un
cumpărător sigur al unei suprafețe de teren situată pe Cilianca din proprietatea Ștefanache, a
fost Stancu Dăbuleanu (o confirmare a vânzării unei părți din moșie de către Ștefanache).
Tudorică Dăbuleanu, după unele informații orale (nu dispunem de confirmări
documentare) ar fi avut moșie cumpărată de la greci (descendenții unor fanarioți) în comuna
Dobrosloveni (moșia Potopinilor, la nord de Caracal). Când a primit dota de 500 ha a soției
sale de la Ștefanache Popa, a vândut moșia de la Dobrosloveni. Mai târziu el a vândut și o
parte din moșia sa din Potlogeni unor locuitori din sat.
Deși proprietar de mari suprafețe agricole, arendaș de pădure în Județul Vrancea sau
Buzău, proprietar de moară, Tudorică Dăbuleanu a avut relații oneste cu țăranii care-i
munceau moșia. În perioade de secetă și foamete el ajuta cu cereale nu numai pe cei care
munceau pe moșia sa, ci și pe alți nevoiași din sate mai îndepărtate. În plus, a fost singurul
proprietar care a investit fonduri pentru comună; cu cheltuieli proprii a executat în anii 1935-
1936 lucrări de îndiguire, de consolidarea malului și de oprirea erodării de către apele Oltului
a cartierului Risipiți.
Tot cu chetuieli proprii a trasat și a pietruit șoseaua, care lega satul de Corabia pe un
traseu mai scurt (ulterior desființată), șosea care-i purta numele. Tot el a construit în sat moara
care-i aducea venituri, dar era necesară sătenilor și era recunoscută pe valea Oltului .
Proprietatea lui Tudorică Dăbuleanu a existat până în anul 1945, când s-a făcut
exproprierea pământurilor moșierești și împărțirea acestora la țărani. O parte din moșia sa a
fost împărțită sătenilor, iar o altă parte a fost inclusă la proprietatea statului, administrată de
Întreprinderea Agricolă de Stat Rusănești.

PE DRUMUL ISTORIEI

Urmărind filele istoriei, este demn de menționat raportul șefului dorobanților din
Romanați datat 6 septembrie 1848, deci în timpul locotenenței domnești formate din
personalitățile, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu și Christian Tell, adresat "Domnului
ginăral al trupelor neregulate" care arăta că în noaptea anterioară "au fugit 56 dorobanți de ai
Județului Romanați printre care: Miu Dan din Danurile Dumitru Dănuleanu din Danurile .
Noi considerăm că în urma unor greșeli de scriere, localitatea "Damuri" a devenit
"Danurile", iar Dumitru Dăbuleanu devenit D-tru. Dănuleanu. Cum pe hărțile din acea vreme
în Județul Romanați nu apare nicio localitate cu denumirea "Danurile" și cum în satul
Potlogeni și în zilele noastre există familiile Miu, Dan și Dăbuleanu, acestea sunt argumente
pentru a susține că cei doi dorobanți fugari au fost din Damuri (Potlogeni) .
În timpul Războiului pentru Independență documentele nu ne semnalează nimic deosebit
despre Potlogeni, dar în mod sigur, după cum susțin și unele informații orale, potlogenenii au
adus jertfe omenești pe altarul independenței naționale și au sprijinit războiul cu alimente și
alte materiale (îmbrăcăminte, încălțăminte etc), iar la transportul materialelor de construcții
necesare podului de la Siliștioara și a altor materiale militare au fost folosite și carele cu boi
ale sătenilor din Potlogeni.
În timpul răscoalei țărănești de la 1907 nici informațiile orale locale, nici documentele nu
semnalează niciun eveniment deosebit petrecut la Potlogeni, deși erau și aci câțiva proprietari,
care dețineau mari suprafețe de teren. Totuși curentul răscoalei i-a cuprins și pe țăranii din
Potlogeni și documentele vremii îi menționează. Astfel, în lucrarea "Marea răscoală a
țăranilor din 1907" întocmită de Institutul de științe istorice și social-politice de pe lângă
fostul comitet central al P.C.R. și de Institutul de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române,
editată în anul 1967 de Editura Academiei Române, la pag. 488 este redat un raport al prefect.
Jud. Romanați care printre altele arată "Spre nord de Tia Mare, țăranii din Cilieni în unire cu
cei din Potlogeni au devastat și incendiat conacul proprietarului Ștefan Pleșa din Craiova". În
același volum este publicată o telegramă a prefectului Județului Romanați adresată
Ministerului de Interne la 29 martie din care am extras următoarele: "Astă noapte am avut

414
numai trei răscoale însă mai grave ca cele din noaptea trecută și de un alt caracter decât
celălalt. Voi cita numai unul și anume: locuitorii din Vartina au vrut să năvălească în orășelul
Balș; a fost însă respinsă; care a dat salve de focuri; la Cilieni o bandă de 200 locuitori a
năvălit asupra conacului D-lui. Pleșa, a fost respinsă de armata care a tras focuri, de astă dată
cu eficacitate, căci sunt trei morți și mai mulți răniți''. Prefectul Județului Romanați, s.s.
Suculescu
Tot în legătură cu aceleași tragice evenimente, Generalul Gigurtu, comandantul Diviziei
din Craiova din care făcea parte unitatea militară care a acționat la Cilieni a expediat la
Ministerul de Război următoarea: Comunicat Minist. Război Telegramă tranzitată Off. militar
intern Din Craiova nr.885 cl.s. cuv.288 data 30.03.ora 9,30 . La ordinul nr.6 am onoarea a vă
raporta : Starea generală, Energia trupelor de ieri și exemplul de la Băilești a oprit a se mai
întinde răscoala. Starea trupei și moralul, excelent; ciocniri cu răzvrătiți: Județul Romanați: La
Boșoteni și Dragotești doi morți; Gura Padinii, 21 arestați; Cilieni, 3 morți și răniți; Plosca 3
morți, 8 răniți. Comandantul Diviziei General s.s. Gigurtu Și unele informații orale susțin că
din Potlogeni ar fi fost ucis la răscoală țăranul Marin Șoarece care era originar din Tia Mare,
dar locuia cu familia la Potlogeni.
În legătură cu răscoala, scoatem în evidență faptul că mișcările țărănești din zonă nu s-au
întins doar pe durata a câteva zile. Dacă la Tia Mare evenimentele fierbinți s-au desfășurat în
zilele de 11-14 martie 1907, la Cilieni cele mai mari manifestări ale răscoalei s-au petrecut la
28-30 martie, același an, așadar pe parcursul a două săptămâni.
Și la Potlogeni în urma răscoalei au circulat mai multe balade create de țărani din care
redăm pe cea culeasă de notarul Ion (Niță) Pârvănescu și Marin Găleșanu, ambii din Potlogeni.
"În ziua de nouă martie, / Anul nouă sute șapte
S-a sculat țara-n picioare, / De la mic și pân-la mare.
Cu securi și cu topoare, / Pe ciocoi să mi-i omoare,
Pe boieri să mi-i înjuge ! / Cea, bălane ! hăis cucoane !
De ce nu mi-ai dat pogoane ? / Când era domnitor Cuza,
Le plesnea la boieri buza / De când a venit Carol,
Ne-a lăsat cu fundul gol / Și desculți de un picior" .
Războiul pentru întregirea neamului a fost trăit de locuitorii satului cu grijă, cu durere, dar
în final cu satisfacția realizării României Mari. În acel ploios noiembrie al anului 1916, când
Grupul de la Cerna a opus rezistență puternicei armate germane pe malul drept al Oltului,
căpitanul St.Nicolaescu, combatant și participant la luptele din zonă, menționează următoarele
în lucrarea : "Pagini de glorie din război pentru întregirea neamului - Grupul Cerna" "În zori
de zi, inamicul atacă satul Potlogeni unde era Batalionul de milițieni (bărbați vârstinici
înconcentrați) cu maiorul Niculescu; aici se petrece aceeași dramă și ai noștri sunt siliți să se
predea din aceleași cauze ca și cei din Cilieni"
Este vorba de faptul că batalionul era format din ostași bătrâni și încărunțiți, lipsiți de
instruire, iar armamentul era vechi și ruginit, model 1879 spre deosebire de armamentul
modern din dotarea armatei dușmane .
Și mai departe combatantul se destăinuie: "Ai noștri nu se lasă mai prejos; parcă-1 văd pe
Lt. Leoveanu suit pe acoperișul școlii din marginea satului în linia infanteriștilor și striga și
comanda cu energie artileriștilor, să tragă mai aproape, mai departe, până ia în priza de obuze
pe trăgătorii inamici". Este vorba de școala veche din Potlogeni, care încă nu căzuse sub
ocupație germană n.n.)
Evenimentele au fost evocate și de către unii supraviețuitori din Potlogeni, arătând că
satul a trăit mai multe zile dramatice; focul de artilerie a incendiat și a distrus multe case și a
provocat distrugeri de vieți omenești, cum a fost cazul casei lui Nicolae Lia (Tobă) care a fost
distrusă și întreaga familie, bătrâni și copii, au murit.
În timpul ocupației satul a fost obligat să suporte comportarea de armată de ocupație a
celei germane, pe care sătenii a trebuit s-o hrănească îndestulător din toată sărăcia lor. Recolta

415
de cereale (grâu) a fost luată de ocupanți și sub paza lor, sătenii au transportat-o în portul
Corabia .
Dar marele sacrificiu pe care l-a făcut satul Potlogeni pentru România Mare, a fost
numărul de peste 116 vieți tinere, în afară de un număr la fel de mare de răniți și invalizi de
război.

NUMELE EROILOR CĂZUȚI PE CÂMPUL DE ONOARE AL RĂZBOIULUI

PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI
1916-1918

416
 Numele lor vor rămâne de-a pururi înscrise cu litere de aur în istoria noastră, iar noi nu
vom uita că hotarele țării, realizate la sfârșitul războiului au fost fixate și cu sângele și
sacrificiul suprem, pe care ei l-au făcut. Atât participanții la război cât și urmașii celor care au
căzut în luptă, dându-și viața pentru făurirea României Mari, au fost împroprietăriți cu loturi
de pământ, pe care le-au primit din moșiile I. Malla de la Tia, Ștefanache Popa și Ștefan Pleșa.
Aceste loturi au fost plătite în bani către stat de cei care le-au primit, iar statul i-a despăgubit
pe foștii proprietari. Tot în semn de recunoștință a țării pentru participarea la Războiul de
Întregirea Neamului, foștii luptători au primit medalii și decorații semnate de Regele
Ferdinand I.
Este de reținut faptul că eroilor din satul Potlogeni precum tuturor eroilor țării, Patria le-a
fost recunoscătoare sub diferite forme, dar satul lor nu a făcut nimic pentru a le cinsti
memoria. Pentru sângele vărsat de ei și pentru jertfa supremă nu s-a înălțat nici cel puțin o
cruce, deși puterea economică a satului permitea aceasta.
În perioada dintre cele două războaie mondiale viața satului s-a înscris în viața generală a
țării; nu se poate menționa niciun eveniment deosebit. A fost o perioadă marcată de liniște și
de o oarecare prosperitate a locuitorilor satului. Chiar dacă sătenii munceau din greu pe
moșiile lui Ștefan Pleșa din Cilieni, Tudorică Dăbuleanu din Potlogeni, Ilie Recelescu,
Constantin Fundățeanu sau Elena Dr. Glineanu din Tia, ei ar fi preferat ca această perioadă
fără război să fie de lungă durată.

417
 Evenimentele care au început în Europa și pretențiile teritoriale ale unor vecini ai țării
noastre au întrerupt liniștea țării și deci și a satului și au îndoliat peste 56 familii din sat care
și-au dat fiii, frații și părinții pentru refacerea hotarelor sfinte ale Patriei.
Dacă raportăm numărul eroilor de 36, la numărul aproximativ de 470 familii câte avea
satul în acea vreme, ajungem la concluzia că și în satul Potlogeni zece familii din 130 au fost
îndoliate, jertfind o viață pentru țară. La fiecare 13 familii, una a rămas fără un copil, fără un
soț ori fără un tată. În loc de 36 tineri care au răspuns chemării făcută de țară, satul a primit tot
atâtea scrisori cu manșetă neagră, care anunțau că acei oameni au căzut în luptele de la
Țiganca, Odessa, Cotul Donului, Stalingrad, Oarba de Mureș, Carei, Budapesta, Banska
Bystrica ori în alte locuri.

În afară de aceste 36 de vieți omenești pe care satul le-a dat pentru refacerea hotarelor
istorice ale țării, oamenii au sprijinit războiul prin contribuții bănești pentru înzestrarea rmatei,
prin cai și căruțe dați la rechiziție, prin cote obligatorii de cereale și prin donații de
îmbrăcăminte și de încălțăminte etc.

418
 În primăvara anului 1945, când încă nu se terminase războiul, în urma reformei agrare,
participanții la război și urmașii celor căzuți în lupte, au fost împroprietăriți în mod gratuit cu
loturi de pământ.
Folosirea loturilor de pământ de către țărani a fost de scurtă durată, deoarece după numai
câțiva ani ei au fost obligați prin măsuri politice, prin abuzuri și prin forță, să renunțe nu
numai la aceste loturi, ci și la întreaga avere și să se înscrie în G.A.C. (Gospodăria Agricolă
Colectivă), transformată ulterior în C.A.P. (Cooperativa Agricolă de Producție) încetul cu
încetul s-a schimbat atât viața sătenilor cât și mentalitatea lor; s-a înlocuit munca cu nemunca,
interesul pentru producții mari cu lipsa de răspundere față de calitatea muncii, iar viața bazată
pe munca cinstită, caracteristică țăranului român, a fost înlocuită cu cea asigurată din furat.
În această perioadă sărăcia a fost elementul comun al tuturor familiilor din sat. Faptul că
țăranii din zona noastră aglomerau trenurile de la București, aducându-și pâinea necesară
hranei proprii, pâine pe care de altfel ei o produceau, este suficient de concludent, în acest
sens. Versurile poetului Virgil Carianopol, deși scrise cu mult timp în urmă intitulate "Pentru
plugari", căpătaseră o profundă realitate în perioada de care ne ocupăm:
“Frate, frate, fără să plângeți și fără să vă revoltați,
Când veți porni să culegeți și voi, de pe unde arați ?”
Remunerarea muncii țăranilor și cointeresarea lor în obținerea de producții mari au fost
defectuoase, ceea ce a dus la desțărănirea satului, mulți dintre ei, mai ales tineri, plecând să
lucreze la orașe.
Dintre președinții fostului C.A.P. Potlogeni amintim pe: Ion Fulguleț, Lazăr Petre, Tudor
Truică, Paul Diaconu, Tudor Gane, Longin Truică, Marin Țarălungă și alții.
Este necesar a se menționa faptul că datorită lucrării pământului pe suprafețe mari, cu
tehnică agricolă, cu chimizare și irigare, cu specialiști agronomi, s-au obținut și la Potlogeni
producții la care înainte de cooperativizare țăranii nici nu se puteau gândi.

419
 Având în vedere calitatea pământului, aceste producții erau totuși sub posibilități, datorită
organizării necorespunzătore a agriculturii la nivel național și a lipsei de cointeresare a
țăranilor.
În afară de brigăzile cerealiere, C.A.P. Potlogeni a avut și un sector zootehnic, format din
bovine (vaci pentru lapte) și ovine pentru brânză, carne și lână. De asemenea la C.A.P. o
brigadă era specializată în cultivarea legumelor și zarzavaturilor, atât pentru piețele orașelor,
cât și pentru fabricile de prelucrare a lor.
Înainte de cooperativizare locuitorii satului s-au ocupat tot cu agricultura, muncindu-și
pământul individual, limitându-se la cultivarea principalelor cereale (grâu și porumb), dar și
cu creșterea animalelor, fără a face din aceasta o specialitate. Lipsa de pășuni întinse nu a
permis oamenilor să-și mărească efectivele de animale, dar mai fiecare gospodărie avea doi
boi, aproximativ zece oi, 1-2 capre și aproximativ o sută de păsări. Cu acestea își asigura
hrana familiei, iar surplusul îl valorifica la orașe, contribuind la aprovizionarea acestora .
Este un adevăr că în trecutul mai îndepărtat sătenii erau mai modești în hrănirea proprie,
dar ei nu-și procurau de la oraș decât anumite delicatese și nicidecum alimentele de bază:
pâine, carne, mezeluri, brânzeturi etc, așa cum a fost în perioada comunistă.

420
 PRINCIPALELE EVENIMENTE DIN VIAȚA SATULUI

Trasarea vetrei satului și parcelarea locurilor de casă în actuala poziție s-a făcut de către
primul său proprietar banul Grigore Brâncoveanu și soția sa Safta, până la anul 1838 și s-a
continuat de principele Barbu Știrbei .
Strămutarea satului din lunca Oltului în actuala poziție s-a desfășurat în perioada 1853-
1863 .
Satul a fost ridicat la rangul de comună de către domnitorul Barbu Știrbei, care a fost al
doilea proprietar al satului și moșiei, în anul 1855.

421
 În anul 1926 s-a terminat construirea noului local al primăriei pe terenul fostei primării.
Dintre primarii comunei Potlogeni, care au avut o activitate mai îndelungată amintim pe:
Gheorghe Costea Floriță 1920, Pascu Costică 1928, Mihalache (Mielache) Dan, Nicolae
Vâjâială, Ion Savu, Haralambie Marineanu, Ion Diaconu (Gane), Marin Diaconu (Marcu),
Vasile Dan, Ion Fulguleț, Dumitru Lia, Stelian Ghiocel, Ion Minculeasa și alții.
Aproximativ în anii 1939 - 1940 Comuna Potlogeni a primit în administrare și satul Tia
Mare, a cărei reședință comunală a fost desființată fără altă justificare, în afară de dorința
fostului primar Haralambie Marineanu, originar din Tia Mare, de a administra două sate.
Pentru a fi acceptat ca primar de locuitorii satului Potlogeni, el a desființat primăria din satul
său și a menținut-o pe cea din Potlogeni.
După cel de-al doilea război mondial, în țară au urmat transformări sociale și politice, dar
mai ales economice, pe care le-au suportat și locuitorii satului. Ca urmare a acestor
transformări, în anul 1952 la organizarea administrativ - teritorială a țării pe bază de raioane și
regiuni, s-a desființat Comuna Potlogeni, iar satul a fost arondat la comuna Tia Mare.
Din această perioadă ritmul dezvoltării localității a fost încetinit, mai ales că centralizarea
economică era un principiu de bază a regimului comunist.
În anul 1968 când s-a revenit la organizarea adminitrativ-teritorială a țării pe bază de
județe, comuna nu s-a reînființat, iar satul a rămas în continuare arondat la comuna Tia Mare,
care a fost inclusă la Județul Olt, deoarece Județul Romanați nu s-a reînființat. În această
perioadă, centralizarea economică fiind mai pronunțată, satul a fost neglijat în continuare .
Ne argumentăm afirmația cu faptul că în sat nu s-a amenajat niciun magazin pentru
aprovizionarea cu cele necesare, sătenii fiind obligați să se deplaseze ori la Cilieni, ori la Tia.
De asemenea, în sat a fost neglijată activitatea culturală, totul limitându-se la proiecția unul
film pe săptămână, proiecție care s-a făcut într-o sală de la grădinița de copii, cu totul
improprie. Menționăm totuși, amenajarea școlii noi în fosta construcție a unei mori a
proprietarilor Dăbuleanu (Guriță) și amenajarea grădiniței de copii în fostele localuri ale
primăriei comunale și școlii nr. 2. Acestea au fost amenajări (improvizații), și nu clădiri
special construite cu funcționalitate corespunzătoare.
În vara anului 1988 începând să se aplice politica de desființare a unor localități, motivată
în mod neștiințific de necesitatea măririi suprafeței agricole a țării, s-a desființat comuna Tia
Mare, satul Potlogeni fiind arondat la comuna Cilieni.

422
 După evenimentele din luna decembrie 1989 (revoluția), comuna Tia Mare a fost
reînființată în vechea componență, satul Potlogeni revenind la aceeași comună.

POPULAȚIA SATULUI ȘI EVOLUȚIA EI NUMERICĂ

Locuitorii satului sunt exclusiv români, chiar dacă grajdurile, șoproanele și adăposturile
din lunca Oltului, de la Salcia lui Ignat în jurul cărora s-a format vechiul sat, au fost ale unor
oameni probabil de origine bulgară. Ei au dat primul nume "Damuri” așezării din jurul
șoproanelor și adăposturilor.

Evoluția numerică a populației ne-o dă cu suficientă claritate diagrama din care

desprindem următoarele: Rata mare a creșterii populației a fost între anii 1902-1956, dar cea
mai mare a fost în perioada interbelică 1928- 1941, ceea ce confirmă prosperitatea populației
satului, datorită împroprietăririi din anii 1921-1924 și a liniștii naționale.
Între anii 1956-1970, perioada cooperativizării satelor și a industrializării forțate, ca
urmare a emigrării tinerilor către orașe și a depopulării satelor, populația a scăzut. Aceasta
arată și o stare de sărăcie a sătenilor, care a determinat familiile tinere să nu accepte mai mult
de un copil și foarte rar, doi. Spre deosebire de satele Tia și Doanca, la Potlogeni populația a
avut o ușoară creștere în perioada 1970-1992. Aceasta se explică și prin măsurile luate de
partidul comunist în acea perioadă pentru creșterea forțată a populației.
În ceea ce privește onomastica, trebuie să arătăm că la Potlogeni, în general, nu sunt
excepții de la regulă și nici deosebiri mari față.de onomastica de la Tia, care a fost tratată la
capitolul respectiv .
De asemenea, nici în ceea ce privește porecla, nu sunt excepții de la regulă. Ca peste tot,
aceasta se moștenește de întregul neam, până ce un membru al său primește o altă poreclă
legată de o trăsătură caracteristică a fizicului, a psihicului sau a activității sale .
În problema locuinței, a hranei și a vestimentației locuitorilor din Potlogeni, puține lucruri
s-au putea spune în plus față de cele, scrise la capitolul respectiv de la Tia .
Unele informații orale susțin că și la Potlogeni, în satul din actuala poziție, locuințele au
fost în majoritate îngropate și că acest tip de locuință s-a menținut până după anul 1900, în
1925-1930 a fost demolată ultima locuință de acest tip din sat.
De altfel, în întregul Județ Romanați în anul 1907 casele tip bordei (îngropate sau
semiîngropate) reprezentau 28,3% din totalul locuințelor. Și situația din satul Potlogeni s-a
înscris în această statistică de la nivelul județului.

423
424
 ÎNV ĂȚĂMÂNT ȘI CULTURĂ

Dicționarul geografic al Județului Romanați întocmit de C.I. Locusteanu și editat în anul

1889, referindu-se la Potlogeni, menționează faptul că din 863 locuitori, 13 știu carte, iar 850
nu știu. Din acest punct de vedere satul, la acea vreme, se înscria în situația generală a
învățământului din țara noastră. Să nu omitem faptul că lucrarea apăruse la 29 ani de la
promulgarea de către A.I. Cuza a legii obligativității învățământului primar ar și că pregătirea

425
cadrelor necesare și construirea școlilor în fiecare sat, în condițiile de atunci, nu era ceva
foarte simplu. Aceasta ne-o demonstrează și faptul că de la construirea ei școli din marginea
de sud a satului au fost necesari încă 5 ani până la construirea școlii din Tia Mare și 40 ani
până construirea școlii nr. 2 din centrul satului.
Deși cu un mare număr de neștiutori de carte, trebuie să menționăm faptul că satul a fost
avantajat, deoarece numai la câțiva ani de la consemnarea acelei situații nesatisfăcătoare a
învățământului, s-a construit școala cu două săli din partea de sud a satului. La această școală
au învățat valorile intelectuale de mai târziu din satele Potlogeni și Tia, dintre care amintim pe:
coIonel dr. Eugen Dașoveanu, preot Florea Costică, învățătorul Florea Florița, învățătorul
Costică Constantinescu, colonel Dumitru Mardale, absolvent al Școlii Militare Saint Cyr
(Franța), Ștefan Georgescu (Ursu)

director în Ministerul de Finanțe, colonel Florea Pârvănescu, absolvent al Școlii Militare Saint
Cyr (Franța), judecătorul Petre Cioară, avocatul Ion Cioară, profesoara Anuța Cioară, preoții
Apostol Sincu și Tudor Popescu, colonelul Cornel Pârvănescu, inginerii Timon, Mircea și Dan
Dașoveanu, medicul Ilie Țarălungă și alții.
Au funcționat la această școală printre alții, învățătorii: Nicolae Moisescu din Câmpulung
Muscel, Haralambie Dedulescu (Piscupescu), Constantinescu (Mucleș), Leonida Marineanu,
Florea Rădoi Florița, Costică Constantinescu, Matilda Constantinescu și alții.
După unele informații locale, primul director al acestei școli a fost N. Țarălungă, apoi
Florea Pârvulescu; au mai fost directori Costică Constantinescu, Toma Truică ș.a.
În anul 1928 a fost construită școala nouă (nr. 2), care prin amplasamentul său în centrul
satului și prin sălile de clasă încăpătoare, a oferit multor copii din sat condiții mai bune pentru

426
învățătură. Școala s-a dat în folosință sub direcțiunea învățătorului Florea Florița, originar din
sat, care și-a desfășurat activitatea pe parcursul a 22 ani numai la această școală, deși din
cauza înconcentrărilor și participării la război, munca la catedră a fost întreruptă în mai multe
rânduri.
După război, în perioada transformărilor sociale, el a făcut parte din categoria oamenilor,
cărora li s-au făcut nedreptăți, din care cauză a fost obligat să se pensioneze în anul 1950. I-a
urmat la direcțiune învățătorul Toma Truică. Au mai funcționat la această școală învățătoarele
Virginia Costică și Elena Truică. În anul 1960 localul școlii s-a transformat în grădiniță pentru
cele mai tinere vlăstare ale satului.
În anii 1947-1950 la aceste două școli din sat învățătorii au desfășurat activitate pentru
alfabetizarea tuturor neștiutorilor de carte, indiferent de vârstă. În anul 1960, în localul
construit pentru moară de către frații Nicu, Traian și Pompi Dăbuleanu (Guriță) și naționalizat
în anul 1948, s-a amenajat școala cu opt clase, care folosește și spațiile din localul școlii vechi.

Primul director al acestei școli a fost Toma Truică urmat de Marin Dăbuleanu, Florea
Stoian, Nicolae Marancă și din nou Florea Stoian. Pentru grădinița de copii, localul fostei
primării și al școlii nr. 2 au fost amenajate și completate cu alte construcții necesare. Au
funcționat ca educatoare Luminița Stoian, Lidia Dăbuleanu, Tănțica Papa și Gheorghița
Gâsculescu. În perioada în care și la sate învățământul de zece clase devenise obligatoriu, în

427
anii 1985-1989, absolvenții școlii de opt clasedin sat mergeau pentru clasele a IX a și a X a la
școala din Tia Mare.
Începând cu anul 1991 s-a revenit la învățământul obligatoriu de opt clase. Localul școlii
din Potlogeni, deși amenajat cu unele improvizații, asigură bune condiții desfășurării învăță-
mântului.
Activități culturale nu se desfășoară în sat, în afară de o proiecție cinematografică pe
săptămână, în sala improvizată de la grădinița de copii. În perioada interbelică în sat se mai
organiza hora țărănească, dar s-a renunțat. Pentru unele distracții, tinerii merg la căminul
cultural din Tia Mare. La școală este o bibliotecă cu 2000 volume, iar la Tia în cadrul
Căminului Cultural funcționează și biblioteca sătească, de la care își împrumută cărți și
cititorii din Potlogeni.
Folclorul local a fost descris la capitolul respectiv, el având aceleași caracteristici cu cel
de la Tia Mare. Nu s-a ocupat nimeni de culegerea lui pentru păstrarea comorilor sale. Din
această cauză s-au pierdut multe obiceiuri locale, cântece, povestiri etc.

428
429
430
clus la plasa Mărgini(i), Județul Olt, județ care se întindea în sud până la actuala comună Lița .
Este singura lucrare care susține că hramul bisericii a fost "Sf. loan Botezătorul", hram
contrazis de alte lucrări. Faptul că satul făcea parte în acea perioadă din Județul Olt, explică
apartenența bisericii de Eparhia Argeșului căreia îi erau subordonate toate bisericile din
Județul Olt. Lucrarea "Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România"
întocmită de Nicolae Stoicescu și editată în anul 1970 menționează următoarele despre
biserica Potlogeni: "Potlogeni, comuna Tia Mare, Județul Olt (biserica de lemn Sf. Nicolae,
ante 1845)". În subsolul paginei este redată următoarea notă 155 : "Biserica e amintită la 1852
sept.6" (Academia Română, DCCCXIV/196)
Redăm facsimilul documentului menționat, care se referă la biserica din vechea poziție a
satului, probabil la biserica de lemn în pământ.

Conținutul aproximativ al documentului este următorul: "Logofeția pricinilor bisericești

înștiințează pe acârmuitorul mitropoliei că trimite pe Ghenea țârcovnicul și pe Ene și pe popa
Oprea, care, după răspunsul visteriei sunt liberi de a fi hirotonisiți preoți și diaconi la
bisericile satelor Zlătioara Județul Argeș și Potlogeni Județul Romanați pentru a-i orândui la
cercetarea duhovnicească”.
În lucrările "Anuar pe 1900", "Anuar pe 1909" și "Anuar pe 1921-1925", editate de
Episcopia Râmnicului și Noului Severin se menționează următoarele despre biserica
Potlogeni Biserica parohială Potlogeni cu hramul Sf. Nicolae are în subordine biserica filială
Tia Mare. În anul 1896 la biserica parohială a fost numit preotul paroh Ion Marineanu,

431
absolvent al seminarului inferior în anul 1881, până atunci fiind supran tot aci, iar la biserica
filială Tia Mare a fost numit preot supran Gh. Panaitescu absolvent al seminarului inferior în
1881 (În perioada 1876-1896 a fost paroh al bisericii Potlogeni).
Biserica din Potlogeni (actuala poziție a satului) a fost construită din zid în anii 1862-
1863 și reparată în anii 1912 și 1940. Pentru construirea ei a contribuit și domnitorul Barbu
Bibescu Știrbei cu l00 galbeni, restul banilor necesari fiind obținuți prin contribuția
enoriașilor. Se pare că preotul paroh Ion Marineanu titular la parohia Potlogeni, prin
înțelegere cu preotul supran Gh. Panaitescu, slujea la biserica filială Tia Mare lângă care își
avea locuința, iar cel de-al doilea, titular la biserica filială, slujea la biserica parohială
Potlogeni, în curtea căreia, de altfel, a fost înhumat în anul 1916. Documentele sus-amintite
ne mai informează că biserica nu a avut și nu are casă parohială, dar posedă "șapte jumătăți ha
pământ”. Aceleași documente amintesc dintre cântăreți pe Iancu Nicolaescu, Ispas
Demetrescu, iar ca epitropi pe Marin Stoian, Ion Crăciunescu și Stan Crâmu.
Monografia Eparhiei Râmnicului și Noului Severin editată în anul 1976 ne dă următoarele
informații despre biserică: "Biserica parohială Sf. Nicolae construită din lemn înainte de 1845,
din zid în anul 1863, reparată și pictată în anul 1940. Preot paroh - Florea Costică numit la 9
octombrie 1927; diacon din 16 martie 1939”. Preotul Florea Costică a fost înhumat în curtea
bisericii în anul 1980.
La data de 12 august 1980 la parohia Potlogeni a fost numit preotul Dumitru (Mitică)
Pârvănescu, cântăreț fiind în continuare Marin Pârvănescu. Atât preotul Costică Florea, cât și
preotul Dumitru Pârvănescu sunt originari din Potlogeni.
În urma evenimentelor din decembrie 1989, prin legea nr.18/1991 (Legea Fondului
Funciar) bisericii i-a fost restituită suprafața de 4,0 ha teren arabil.
Din documentele consultate se poate trage concluzia că în poziția veche a satului din
lunca Oltului a fost o biserică de lemn, poate îngropată (după unele documente), poate
supraterană. Asupra hramului acesteia informațiile sunt contradictorii. Autorii prezentei
lucrări consideră că hramul a fost "Sf. Nicolae" și la strămutarea în actuala poziție, locuitorii
au luat cu ei atât hramul bisericii, cât și cele două numiri ale satului. De altfel este un singur
document, care susține că hramul bisericii din luncă ar fi fost "Sf. loan Botezătorul", celelalte,
în unanimitate, menționând hramul "Sf. Nicolae" .
O altă concluzie care se desprinde din documente este aceea că toate referirile care se fac
la biserica de după anul 1862 vizează biserica din poziția actuală a satului, iar cele dinaintea
acelui an vizează biserica din vechea poziție a satului.

Sfântul Ierarh Nicolae - Hramul bisericii

S-a născut în localitatea Patara din Licia în preajma anului 300 d.Ch. Licia era o
provincie veche din Asia, cu capitala în orașul Mira; în această provincie Sfântul Apostol
Pavel prin predicile sale făcea cunoscut pe Iisus Christos. Sfântul Nicolae de copil a primit
educație religioasă; postea (ajuna) în zilele de miercuri și vineri. Virtuțile sale s-au arătat mai
ales după ce a îmbrățișat viața monahală într-o mănăstire de lângă Mira Liciei, unde în anul
342 ajunsese arhiepiscop .
A fost înzestrat cu darul minunilor în gradul cel mai înalt, o pietate extraordinară și mare
putere de muncă pe care o folosea pentru propovăduirea credinței în Dumnezeu. Era cunoscut
în toată Licia pentru binefacerile față de săraci și pentru darurile pe care le făcea bisericilor.
A fost închis pentru credința sa la sfârșitul persecuției împăratului Diolecțian, care s-a
prelungit mult timp, chiar după abdicarea sa în anul 305 d.Ch.; a luat parte la primul sinod
ecumenic, unde a fost condamnat Arie (preotul creștin din Alexandria).
A murit probabil în anul 342 și înmormântat în catedrala sa din orașul Mira. Pentru ca
moaștele sale să nu cadă în mâna musulmanilor, au fost strămutate în Italia în orașul Bari.

432
 Pe seama lui se pune înfăptuirea multor minuni. Faptul că s-a bucurat de mare cinstire din
partea multor popoare fie ortodoxe, fie catolice, o dovedește numărul mare de biserici, care-i
poartă numele. Chiar împăratul Justinian a ridicat la Constantinopole o biserică în anul 530 în
onoarea sa, numită Sf. Nicolae. Poate este cel mai cinstit dintre toți sfinții care au trăit în
timpurile apostolice. Latinii și popoarele germanice, dar și popoarele slave au o mare evlavie
pentru Sfântul Nicolae. Dintre popoarele cu credință ortodoxă, mai ales Rusia și România, îl
cinstesc mai mult decât pe alți sfinți.
Probabil că această cinstire a stat la baza alegerii numelui său ca hram al bisericii din
vechiul sat Damuri (Potlogeni), hram pe care sătenii l-au adus la actuala biserică a satului.
Sărbătorirea hramului bisericii la Potlogeni se face numai prin slujba obișnuită prevăzută de
canoanele bisericești pentru ziua de Sf. Nicolae .
Biserica ortodoxă i-a repartizat pentru sărbătorire ziua de 6 decembrie.

SĂNĂTATE

În întreaga existență a satului, nu a existat un dispensar sau cabinet medical. Asistența

medicală o asigura un agent sanitar care venea la școală cam o dată pe trimestrul de
învățământ. La nevoie bolnavii se deplasau pe jos, cu căruța cu cai sau cu carul cu boi la
Rusănești, la Izbiceni sau la Corabia, localități în care erau medici în permanență (la Corabia)
sau veneau de două ori pe săptămână (La Izbiceni și Rusănești) .
Din anul 1950 asistența medicală în sat este asigurată de medicii de la dispensarul
comunal Tia Mare, iar un cadru medical cu pregătire medie se ocupă în permanență de
asistența medicală a copiilor din sat.

Pentru aprovizionarea localnicilor cu cele necesare cooperativa de consum Tia Mare a

amenajat într-o casă naționalizată situată la limita de nord a satului Tia Mare un magazin
universal.
Inițial magazinul a fost amenajat în localul fostei primării, dar ulterior acesta a fost
preluat de grădinița de copii. Curiozitatea gospodărească constă în faptul că pentru bufetul cu
băuturi alcoolice s-a găsit local în centrul satului, iar pentru magazinul cu cele necesare

433
gospodăriei s-a găsit numai la marginea lui. Pentru a veni în sprijinul gospodinelor, fostul
C.A.P a construit în sat brutăria, care prepară pâinea cu făina locuitorilor.
În acest fel gospodinele erau ajutate mai ales pe timpul verii, având în permanență pâinea
asigurată pentru familie. Existența brutăriei nu a dus la desființarea țestului din vatra
gospodăriilor. Acesta a fost menținut pentru respectarea tradiției în bucătăria locală.

FIII SATULUI

Satul Potlogeni a dat mulți intelectuali, dar, ca și la Tia Mare, nici unul nu a fost de
excepție. S-a desprins dintre ei Dr. Ilie Țarălungă (Lie), ajungând până la gradul (titlul) de
conferențiar universitar. Tot el s-a remarcat prin calitățile sale sufletești deosebite; toți cei care
i-au cerut sprijin, l-au obținut fără nicio rezervă.
Dintre cei care au trecut în neființă, trebuie să amintim pe preotul Apostol Sincu, care a
slujit la biserica din comuna Islaz. Deoarece a făcut parte dintr-o mișcare împotriva regi-
mului comunist, mișcare care acționa în Jud. Romanați, pe valea Oltului, a fost arestat și a
făcut mai mulți ani de detenție.
Tot din rândul celor plecați în eternitate mai amintim pe copiii preotului Florea Costică -
Titi, Veronica și George - toți dispăruți în plină activitate .
Trebuie relevată grija familiei învățătorului Florea Floriță pentru copii, familie care deși
nu beneficia de o situație materială deosebită, la aceasta adăugându-se și starea de război în
care se afla țara, totuși i-a întreținut la studii medii și superioare pe toți cei patru copii, care
s-au realizat: un tehnician silvic, două învățătoare și un medic. Aceasta în condițiile în care
pentru învățământul mediu și superior se plăteau taxe școlare, în afară de rechizite și manuale
școlare, pe care le procura cursantul, la care se adăuga întreținerea la gazdă, deoarece
internate și cămine erau foarte puține sau nu erau deloc. Din aceste considerente trebuie
apreciat efortul deosebit, pe care l-au făcut părinții fiilor satelor pentru a-i întreține. Și tot din
aceste considerente satele trebuie să se mândrească cu acești fii ai lor, dar și cu părinții care
toată viața au muncit și au agonisit, pentru a-și întreține copiii la școală.

434
 În anii noștri, în care învățământul este gratuit, nu se poate înțelege că tot ce se agonisea
într-un an agricol de pe 5-6 ha teren arabil, se folosea la întreținerea unui copil la școală sau la
facultate, iar când erau mai mulțl copii, zbuciumul părinților pentru a le rezolva cele necesare,
era inimaginabil.

435
și alții. În perioada întocmirii lucrării mulți tineri din sat frecventau cursurile învățământului
universitar în principalele orașe ale țării.
Satul Potlogeni (Damuri) format la sfârșitul sacolului al XVIII-lea în lunca Oltului, între
râurile Olt și Siu, la 2 km vest de satul Slobozia Mîndra, a fost în permanență urmărit, ca o
fatalitate, de apele Oltului. În vechea sa poziție era amenințat de revărsările apelor în fiecare
primăvară și toamnă ploioasă. Din acesta cauză, dar și pentru a fi mai aproape de moșia

436
banului Grigorie Brâncoveanu, apoi a prințului Știrbei pe care o munceau, dămurenii au
hotărât să se strămute în actuala poziție, proces care s-a încheiat la jumătatea secolului al
XlX-lea.
În deceniu al IV-lea al secolului XX apele Oltului i-au urmărit pe dămureni și au erodat
șoseaua la nord de Sat și cartierul Risipiți din aceiași parte a satului. Două decenii mai târziu
apele au erodat complet cartierul Risipiți și au creiat pericolul erodării satului în partea sa de
est pe aliniamentul - biserica - fosta primărie - ulița Florea Alexe.
În deceniul al VIII-lea eroziunea s-a mutat și amenințat satul în partea lui de sud-est, ceea
ce a dus din nou la lucrări de consolidare a malului. Lucrările de sistematizarea Oltului
începute în deceniul al IX-lea al Secolului XX au rezolvat definitiv problema revărsărilor
apelor, a pendulării râului de la est la vest și invers și au înlăturat pericolul erodării satului. În
plus s-au scos de sub amenințarea inundării anuale suprafețele de teren situate pe ambele
maluri ale Oltului sistematizat. Pentru crearea unui mediu ambiant și păstrarea sistemului
ecologic poate ar fi necesară împădurirea terenului situat între sat și Olt.
Mai trebuie menționat faptul că moșia Potlogeni are o suprafață destul de mică din care
cauză sătenii au proprietăți mici de teren și în trecut au fost obligați să muncească pe moșiile
boierești. Când prințul Știrbei a primit moștenirea de la familia Bibescu, moșia Cilieni care a
aparținut în totalitate banului Grigorie Brâncoveanu, nu a fost împărțită în mod egal. Așa s-ar
explica diferența dintre moșiile Cilieni și Potlogeni, în favoare primei.
Pe scurt, aceasta a fost istoria satului, făcută de mai multe generații de dămureni, acești
oameni harnici, care au trudit mulți ani pe moșiile proprietarilor din Potlogeni, din Tia și din
Cilieni pentru a-și întreține familia. Au spirit gospodăresc dezvoltat, multă ambiție de
modernizare și capacitate de a se adapta condițiilor, pe care le-a pus „noul” de-a lungul anilor.
Poate le-ar trebui mai multă încredere reciprocă.
După evenimentele din decembrie 1989, evenimente care au pus capăt dictaturii și
politicii de desțărănire a satelor, dămurenii revin treptat la starea de țărani normali, proprietari
ai pământului, moștenit de la străbunii care l-au apărat cu prețul sângelui vărsat și l-au muncit,
udându-1 de multe ori cu sudoarea frunților .
Ei muncesc acum, cultivând pe pământ pe lângă cerealele de bază - grâul și porumbul -
sfecla de zahăr, floarea soarelui și soia, iar pentru a-și valorifica produsele legumicole,
cultivate pe suprafețe din ce în ce mai mari, se deplasează în cele mai îndepărtate orașe din
vestul țării .
Pentru pământul lor care capătă valoare din ce în ce mai mare, acești oameni se culcă
târziu și se scoală cu noaptea- cap, așa cum au făcut dintotdeauna și înaintașii lor care s-au
dus…

437
438
 Poziția geografică
Satul Doanca este situat în câmpia Romanațiului, pe drumul județean modernizat 642,
nord Stoenești - Islaz care urmărește malul drept al râului Olt, la sud de satul reședință de
comună, Tia Mare, de care o desparte o uliță, ce intersectează șoseaua principală lângă
clădirea postului de poliție. Centrul satului (bufetul, magazinul universal, grădinița de copii)
se află la km 50+600 pe drumul județean modernizat descris mai înainte.
Relieful, flora și fauna au fost descrise la începutul prezentei lucrări la capitolele
respective, pentru satul Doanca nefiind nimic particular. Într-un trecut nu prea îndepărtat satul
era format din două părți: la nord, vecin cu satul Tia Mare era Ordoreanca, Doanca Mică sau
Călugăreasca, ce se întindea de la hotarul (limita) cu Tia Mare până la școală; la sud, Doanca
Mare, care se întindea de la școală până la canalul de evacuare, ce traversează șoseaua
principală pe lângă cimitir, canal care-1 desparte de moșia Izbiceni.

Istoric
În hrisovul lui Mihai Viteazul din 6 septembrie 1598 prin care-și întărește cele 23 sate din
Județul Romanați "pe care le-am cumpărat domnia mea de ohabă, neclintit în vecii vecilor,
amin"....nu se amintește de satele și de moșiile Cacaleți, Ordoreanca sau Doanca. Aceasta ne
conduce la concluzia că satele la acea vreme nu au existat, iar terenul (moșia) făcea parte din
moșia Tiha (Tia Mare).
după jalba ce a fost dat Caimacamului Craiovei...Țolea fiind orânduit la moșia Tiea ce-i zice și Urdăreanca,
se dovedește că moșia Urdăreanca s-a numit din vechime Tiea și se înțelege dintr-aceasta curat că ea a fost un
trup cu moșia Tiea a d-nuli căpitan Fundățeanu.
Încercând să clarificăm istoricul satelor Doanca și Ordoreanca, sate care începând cu
împărțirea administrativă a țării din anul 1952 formează oficial satul Doanca, este necesar să
clarificăm la început istoricul satului Cacaleți, care a existat în lunca Oltului la movila din
dreptul actualului sat Ordoreanca. Într-adevăr acest sat nu apare în hrisovul din 6 septembrie
1598 dat de Mihai Viteazul, la acea dată satul nu era în județul Romanați, deoarece era situat
pe malul stâng al Oltului.

439
 Un zapis datat 17 noiembrie 1628 (7137), care probabil constituie prima atestare
documentară a satului Cacaleți, menționează satul. Redăm în facsimil atât originalul zapisului,
cât și traducerea lui extrasă din lucrarea “Documenta Romaniae Historica”, întocmită de un
colectiv condus de academicianul Andrei Oțetea.

440
 Documentul precizează că Preda, fost mare sluger împreună cu fiul său Mihai, vinde lui
Necula, fost mare vistier, satul Cacaleți cu toată siliștea, cu tot venitul și cu tot hotarul și din
câmp și din apă. Rezultă că în anul 1628 satul Cacaleți exista și avea ocină, siliște precizată și
hotar stabilit atât în câmp cât și în apă și pădure.
Apreciem că satul s-a format după 6 septembrie 1598, deci în timpul marelui domnitor.
La desfacerea domeniilor lui Mihai Viteazul unul dintre domnitorii Simion Movilă, Radu
Mihnea, Radu Șerban sau Alexandru Iliaș a donat satul cu o moșie defalcată din moșia Tiha
(Tia) fostului mare sluger, Preda. Aceasta este numai o presupunere, pe care nu o putem
argumenta cu documente.
Nu dispunem nici de documente care să indice proprietarii satelor și moșiilor Izbiceni și
Tiha până în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, când din lucrarea "Materiale pentru istoria
Olteniei sub austrieci", întocmită de profesorii Constantin și Constantin C. Giurăscu și editată
în perioada 1913-1944, aflăm că satul Izbiceni era sat de megieși (țărani liberi), iar moșia, în
marea ei majoritate, aparținea proprietarului Alecu Izvoranu. Tiha (Tia Mare) atât satul cât și
moșia aparțineau medelnicerului și consilierului de Romanați, Ilie Știrbei, dar rau
administrate de vărul acestuia, Șerban Tifanul .
Tot amintita lucrare ne vorbește de existența în zonă a unui sat "Cacaleți". Satul avea 50
familii (mult pentru acea vreme), sat în care se organizase un punct de trecere frontieră Oltul
atunci forma frontiera între Oltenia de sub ocupație austriacă și Muntenia de sub influență
otomană). Satul Cacaleți și moșia erau proprietatea lui Eustrațio Urdăreanu "Cacaleți di
Eustratio Urdăreanu", pe care administrația austriacă l-a propus pentru a fi inclus în catalogul
boierilor olteni dar, se pare că nu a fost admis pe motiv că era de familie mediocră
"Bratașhani ex antiqua quidem sed mediocri familia. Urdorani, similiter".
Studiind materialele cartografice vechi constatăm că prima hartă pe care apare satul
Cacaleți este harta întocmită de Pr. Schwantz (fig.56 ) și editată în anul 1722 deci, tot în
perioada ocupației austriece. Pe această hartă nu apar satele Doanca și Ordoreanca și se trage
concluzia că nu au existat în acea vreme.
Satul Cacaleți apare și pe harta întocmită în anul 1788 de F. Jos. Ruhedorf (fig.59 ) și pe
cea întocmită în anul 1791 de austriacul Specht (fig.60) pe care, dintr-o eroare, apare cu
denumirea de "Izbiceni". Același sat, cu denumirea reală, apare pe harta lui Rigas din Velestin
întocmită în anul 1792 (fig.62). Merită să fie reținut faptul că pe hărțile întocmite după anul
1797, satul nu a mai fost reprezentat. Așadar, se trage concluzia că satul Cacaleți a apărut în
secolul al XVII-lea (după desfacerea domeniilor lui Mihai Viteazul) și a existat până spre
sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Nu deținem informații referitoare la felul, în care s-a format satul și nici asupra primei
populații a lui. Specialiștii susțin că toponimul "cacaleți" este de origine slavă și are
semnificația de "lăcustă-lăcuste". Am consultat mai multe dicționare ale limbilor de origine
slavă și numai în limba bulgară există termenul ckakaleu (scacaleț), având semnificația
"lăcustă". Aceasta ne conduce la ipoteza că prima populație a satului a fost bulgară, formată
probabil din cei, care l-au însoțit pe Mihai Viteazul în luptele împotriva turcilor sau din
descendenții acestora și din bulgarii,care din cauza asupririi turcești s-au refugiat la noi unde
oricum, condițiile erau mai bune.
Dar cine a fost Istratie Urdoreanu, proprietarul satului și moșiei Cacaleți? Documentele
austriece culese de profesorii Giurăscu ne informează că în perioada stăpânirii austriece,
Istratie a fost ispravnicul (dregător care aducea la îndeplinire poruncile domnești) plășii care-i
purta chiar numele și era situată în această parte de sud a Județului Romanați. El era
descendentul familiei Urdăreanu, căreia prin Balaciu și fiii acestuia, Mihai Voievod (Viteazul)
prin hrisovul din 15 iulie 1598 i-a donat satul Urdari din Gorj. Tatăl său, marele paharnic
Barbu Urdăreanu deținea moșiile Gurbănești, Urdari și Izverna din Gorj. O sumară genealogie
întocmită după documentele pe care le-am avut la dispoziție s-ar prezenta cam în acest fel:

441
Nu am dispus de documente, care să ne informeze despre proprietarii satului și moșiei
Cacaleți de la fostul mare vistier Necula (1628) și până la Istratie Urdăreanu (1720). Nu
putem confirma pe bază de documente nici că Istratie a fost primul proprietar din familia
Urdăreanu al întregii moșii Cacaleți (Urdăreanca și apoi Ordoreanca), care a făcut parte din
moșia Tiha (Tia de mai târziu). Cunoaștem pe ultimul proprietar din familia Urdăreanu adică
pe Petre Urdăreanu, despre care lucrarea "Șapte biserici cu avere proprie" editată de
Administrația Casei Bisericii prin Petre Gârboviceanu în anul 1904, ne informează că
rămânând singur, a lăsat indicații vărului său Dumitrache, ca după moartea sa, să doneze
jumătate din moșia Urdăreanca Bisericii Slobozia din București, pentru ca preoții ce se vor
orândui "să pomenească nelipsit numele răposaților, fiindcă iaste îngropați soția și copiii la
această biserică”. Donația s-a făcut prin documentul datat 8 iunie 1778. Documentul ne arată
că a fost donată bisericii partea moșiei dinspre Tia, iar cealaltă jumătate, dinspre Izbiceni, a
primit-o vărul său Dumitrache Urdăreanu. De la proprietarii ei - familia de boieri Urdăreanu -
fosta moșie Cacaleți, care a făcut parte din moșia Tia, și-a luat noul nume: Urdăreanca. După
primirea donației, Biserica Slobozia a început exploatarea ei, pentru unele munci
administrative folosind și un număr redus de călugări sau oameni călugăriți. Aceștia au
construit conacul cu magaziile necesare la est de șosea, în partea de nord a moșiei Ordoreanca.
Către anul 1850 în jurul conacului și-au construit locuințe, la început îngropate (bordeie); unii
locuitori ai fostului sat Cacaleți care au venit să lucreze pe moșia bisericii și pentru că aceasta
provenise de la Petre Urdăreanu, cătunul (satul) format a luat numele moșiei - Urdăreanca -
devenind ulterior, prin uzanță, Ordoreanca. Pentru că satul se formase în jurul conacului

442
bisericii deservit de călugări, oamenii din satele vecine i-au mai spus și Călugăreasca,
denumire neoficială .
Mi-au mai înfățișat și o scrisore cu anul 1850, Martie 13, a D-luI Mihalache
Dimitrescul, de- vălmașul sfintei biserici, prin care scrie sfinției sale părintelui duhovnic
Petre, preotul sfintei biserici, i că: Pe moșia bisericcî mai mult arendă de cât cum a avut’o
nu pote să dea, adecă cu 125 galbeni împerătescî, și locuitorii înființați, să fie scutiți încă
douf ani de drepturile, cari prin graiu ii le-a arătat, ca cu chipul accSta vedend dreptate și ne
apăsare la lu—ul proorietărcsc, arc nădejde să vie încă patrudccî, și atunci pe viitor îșl fac
un venit mal mare o cât acești trei ani trebuesec să aibă puțină răbdare, care nu este cu
paguba sfintei biserici, mal multă pagubă este a sa, că pe de-o parte numără, iar pe du altă
iartă. — Pe lângă acesta mai trebucsce ceva cheltuell o casă de sfat și pătule, acestea tdtc se
fac numai pi in economia sa, fără să supere pe sf biserică măcar de o para, căci D-’ui nu iea
moșia ca strein, ci ca însuși a sa, și altele.
i
Cealaltă jumătate a moșiei, dinspre Izbiceni, rămasă în proprietatea lui Dumitrache
Urdăreanu, vărul lui Petre Urdăreanu, a fost vândută (după unele documente insuficient de
concludente) de către fiii acestuia, Zamfir și Ioniță, lui Serdar (comandant de oaste, de
călărime) Diamandi Giuvara, unul din proprietarii satului Giuvărăști (Giuvara - Giuvărăști !)
În anul 1818 această moșie se afla în proprietatea fraților Malciu și Crăciun Hagi Țolea
care, probabil, o cumpăraseră de la grecul Diamandi Giuvara.
Că Diamandi Giuvara a fost proprietarul moșiei ce a aparținut lui Dumitrache Urdăreanu,
ne-o confirmă poate și faptul că, până prin anul 1950 mulți locuitori ai satului Giuvărăști
aveau proprietăți de pământ pe moșia Doanca (peste Olt). În urma acțiunii de comasare,

443
pământul a fost repartizat C.A.P.-ului Tia, care mai deținea teren în acea zonă, C.A.P.
Giuvărăști primind la vest de sat, chiar pe moșia Giuvărăști.
Dintr-un document datat 10 septembrie 1851 inclus în lucrarea lui Petre Gârboviceanu
“Șapte biserici cu avere proprie”, rezultă că Mihalache Dimitrescu (uneori scris Dumitrescu)
ce-și zice și Zaman, care era devălmaș (părtaș) cu Biserica Slobozia în hotarul Moșiei
Urdăreanca a cerut să se execute măsurarea moșiei, pentru a i se alege suma de stânjeni ce o
are de zestre de la sora sa (fără a o numi) în hotarul numit Urdăreanca.

Este foarte probabil ca sora lui Mihalache Dimitrescu Zaman să fi avut o legătură de
familie cu Diamandi Giuvara sau cu unul din frații Hagi Țolea, de la care a primit moșia și
neavând copii, ea a lăsat-o fratelui său Mihalache Zaman. Încurajați de unele informații orale
locale presupunem că sora lui Mihalache Zaman s-ar fi numit Donca, Tonca sau chiar Doanca .
Între Biserica Slobozia și Mihalache Dimitrescu Zaman au avut loc mai multe procese
judecătorești și în final acesta din urmă a intrat în posesia celei de a doua jumătăți a moșiei
Urdăreanca (partea dinspre Izbiceni), pe care în anul 1854 el deja își construise casă.

De reținut este faptul că, inițial Mihalache Dimitrescu Zaman a fost administrator al
moșiei Bisericii Slobozia. În jurul conacului său, Mihalache Zaman a parcelat locuri de casă
pentru țăranii care urmau să-i muncească moșia.

444
 În urma unui recurs înaintat de Biserica Slobozia, judecătoria Romanați a hotărât
împărțirea moșiei Urdăreanca în două părți egale între Biserica Slobozia și Mihalache
Dimitrescu A. Zaman, hotărâre pe care o ia și Curtea apelativă din Craiova, secția a Il-a la 16
octombrie 1854.

Având convingerea obținerii definitive a jumătății de sud a moșiei Urdăreanca,

Mihalache Zaman aduce mai rmulți oameni pentru a-i munci pământul, la început din fostul
sat Cacaleți, cărora le-a dat locuri de casă în jurul conacului său. Cătunul, apoi satul care s-a
format a fost numit Doanca, probabil în amintirea sorei de la care a primit moșia. Ulterior
Mihalache Zaman și-a adus oameni pentru a-i lucra moșia, din localități mai îndepărtate.
După unele informații orale locale, familia Răduț a venit de la Cilieni, acolo numindu-se

445
Răducanu; tot de la Cilieni au venit și familiile Croitoru și Gulie; familia Jianu care se mai
chema și Ghimpați a venit de la Ghimpați de Vlașca sau Ghimpați - Fărcașele, familia Gâscă a
venit de la Orlea, familia Urzicana de la Segarcea Teleorman, iar Iordan Trincă a venit pe la
1830 de la Tecuci și a construit locuință îngropată (bordei) la Ordoreanca.
Satul dezvoltându-se ca suprafață și ca populație, s-a unit cu Ordoreanca și împreună, mai
târziu, au format comuna Doanca. Pentru a deosebi cele două sate, oamenii în vorbirea lor
curentă au numit satul, Doanca Mare, iar satului Ordoreanca i-au mai spus Doanca Mică.
Pe planul topografic din facsimil al moșiei Bisericii Slobozia întocmit în anul 1871, deci
după reforma agrară înfăptuită de A.I. Cuza, se vede atât actuala poziție a satelor Doanca și
Ordoreanca (pământul locuitorilor) în suprafață de 253, 472 goane, cât și poziția veche
(Siliștea) a satului Cacaleți în prafață de l07, 246 pogoane. Din plan se mai constată că la data
întocmirii lui, proprietarul Mihalache Dimitrescu Zaman a fost înlocuit cu I. Zaman, probabil
Iancu Zaman, moștenitorul celui dintâi.
Redăm tot în facsimil inventarul bunurilor imobiliare ale Bisericii Slobozia din București,
din care rezultă că în anu1 1902, deci tot după reforma agrară înfăptuită de A.I. Cuza, moșia
Urdăreanca sau Tia, numită și Cacaleți era singura moșiea bisericii și era la acea dată în
suprafață de 2432 pogoane și 85 stânjeni pătrați.

Punând în antiteză documentele pe care ni le oferă lucrarea "Șapte biserici cu avere

proprie" a lui Petre Gârboviceanu cu hărțile ruse edițiile 1835 și 1853 editate aproximativ, în
aceeași perioadă, se constată nepotriviri în legătură cu așezările omenești Cacaleți,
Ordoreanca și Doanca. Astfel, pe cele două hărți nu apare nici unul din cele trei sate, deși în
documentele aflate în lucrare rezultă că spre anii 1850 în jurul conacului construit de Biserica
Slobozia pe moșia sa, deja își construiseră locuințe mai mulți țărani veniți din satul Cacaleți,
iar în anul 1854 în jurul conacului Lui Mihalache Dimitrescu Zaman de la Doanca, de
asemenea își construiseră locuințe unii țărani veniți tot din vechiul sat Cacaleți.
Nepotrivirea dintre documente este aproape normală și se explică prin faptul că, mai ales
în acele vremuri, de la executarea măsurătorilor la teren până la întocmirea și editarea hărții

446
erau necesari câțiva ani, timp în care pe teren se produceau modificări care nu mai puteau fi
recepționate de cei ce întocmeau harta.
Este foarte probabil ca în timpul culegerii datelor pentru întocmirea hărții ediție 1835,
locuitorii satului Cacaleți să se fi strămutat, mai întâi în satele de pe ambele maluri ale Oltului
- Tia și Saele - Uda și apoi să fi revenit la Ordoreanca și Doanca .
Studiind harta Szathmary sau a Mareșalului Fligely numită și harta României Meridionale
editată în anul 1864 (fig.67) se constată că satul apare cu denumirea Doanca (sau Ordoreanca)
și e situat în jurul conacului Bisericii Slobozia, iar în poziția actuală a satului Doanca sunt
parcelate locuri de casă numai la răsărit de șosea.
Pe harta Lambert editată în anul 1908 (fig.168) cele două sate, Ordoreanca și Doanca,
sunt reprezentate separat, bine definite și distincte, despărțite, atât moșiile cât și satele, prin
semnul convențional adecvat. Trebuie avut în vedere că la acea dată Ordoreanca aparținea de
Tia Mare, iar Doanca de Izbiceni. Oricum, cele două sate au fost reprezentate în suprafața pe
care o ocupau la acea dată și se vede clar că erau două sate bine distincte.
Pe harta Gauss editată în anii 1954 și 1970 cele două sate, de asemenea sunt bine distincte,
cu deosebirea că fiecare s-a extins îndeosebi în lungul șoselei și către vest, aceasta ca urmare
a creșterii populației. De reținut este faptul că în actele oficiale (statistice, administrative etc)
ele sunt unificate sub denumirea de "Doanca". Referitor la denumirea celor două sate s-ar
cuveni unele precizări. Satul Ordoreanca și-a luat numele de la proprietarul moșiei
"Urdăreanu", poate Istratie Urdăreanu ispravnicul plășii, chemându-se inițial "Urdăreanca"
pentru ca prin uzanță să se ajungă la "Ordoreanca".
Satul Doanca, așa cum susțin unele informații orale locale, pentru confirmarea cărora nu
am găsit documentele necesare, și-a luat numele de la una din fetele lui Mihalache Dimitrescu,
zis Zaman care s-ar fi numit Tonca, Donca sau chiar Doanca. Suntem de părere că Doanca nu
a fost fiica lui Mihalache Zaman ci sora lui, căsătorită cu Dumitrache Urdăreanu și neavând
urmași, a lăsat jumătate din moșia Urdăreanca, primită de la Petre Urdăreanu, fratelui său
Mihalache Zaman. În memoria ei, Mihalache a numit cătunul care s-a format în jurul
conacului său "Doanca". Important este faptul că atât satul Doanca, cât și moșia, au făcut
parte inițial din moșia Cacaleți proprietatea Urdărenilor, care la rândul ei a făcut parte din
moșia Tia Mare, ci nu din moșia Izbiceni, proprietatea lui Alecu Izvoranu, Ion Rioșeanu sau
Tănase Rioșeanu, de mai târziu, așa cum susțin unele informații orale.
De remarcat că în Tara Loviștei, pe valea Băiașului există toponimul "Turnul lui Doanca’’,
toponim care se referă la un turn antic, de pe vremea romanilor. Legenda spune că Doanca ar
fi fost șeful unei echipe locale de culegători de aur din nisipurile Oltului. Turcii auzind de
această echipă, au urmărit să ia aurul, dar Doanca s-a opus, organizând lupta băiașilor (culegă-
torilor de aur) împotriva turcilor. În inferioritate numerică, echipa lui Doanca a fost învinsă,
iar Doanca s-a refugiat în acel turn antic, după care nu a mai fost văzut nici viu, nici mort. Să
fie vreo legătură între cele două toponime - satul Doanca și turnul lui Doancă ? Nu ne putem
pronunța și lăsăm o șansă, celor care vor veni, și vor fi dornici să răspundă la această întrebare.
Este demn de menționat faptul că filologii și dialectologii consideră că, toponimul "Doanca"
este de origine slavă. În lucrarea "Despre toponimia slavă din Oltenia" editată în anul 1947 de
către I. Donat, la pag. 59 se consemnează: "În sfârșit rămâne să menționăm numirile, de sate
existente azi, care nici ele n-au fost semnalate mai sus, purtate de așezări înființate în ultimul
secol, însă pe moșii sau în puncte cu vechi nume slavonești. Altele pot fi numiri primite de la
mânăstirile-proprietate. Ele sunt (…) în județul Romanați: Belgun, Buzduc, Ciupuria, Criva,
Doanca, Dobreț, Mamuira, Mirilă, Potopin, Sârca, Segarcea, Vârtina și Vlasca".
Dacă unele dintre satele din Romanați menționate și-au luat numele de la mănăstirile
proprietare, în cazul satului Doanca nu putem fi de acord cu autorul lucrării citate. Nici chiar
moșia nu a purtat vreodată numele de ’’Doanca” sau alt nume slavonesc. Este adevărat că
moșia a făcut parte din moșia numită cândva "Cacaleți" (toponim de origină slavă), dar din
punct de vedere filologic toponimul "Doanca" nu poate fi derivatul toponimului "Cacaleți" și
nici al toponimului "Slobozia" purtat de biserica proprietară a unei părți din moșie.

447
 Revenind la proprietarii moșiei, trebuie menționat că în urma secularizării moșiilor
mănăstirești și a reformei agrare înfăptuită de domnitorul A.I. Cuza în anul 1864, după cum
rezultă din planul topografic întocmit în anul 1871 și anexat la fig. 206 Biserica Slobozia a
rămas cu întreaga suprafață a moșiei (2432 pogoane). Confirmare a deținerii de către Biserica
Slobozia a unei proprietăți pe moșia Ordoreanca o constituie și faptul că în primăvara anului
1907 la răscoala țăranilor, conacul bisericii era locuit de administratorul și arendașul moșiei,
Condurache, iar la reforma agrară din anul 1921-1925 unii locuitori din Tia Mare și din
Ordoreanca au primit loturi de pământ pe moșia bisericii, așa cum rezultă chiar din actele de
împroprietărire.
Locuitorii din Doanca (Mare), care munceau pământ pe moșia lui Mihalache Zaman și
apoi Iancu Zaman, precum și pe moșia lui Tănase Rioșianu de la Izbiceni, au primit pământ la
împroprietărirea lui Cuza, de pe acele moșii; același lucru s-a petrecut și la împroprietărirea
din anii 1921-1925. Totuși lui Iancu Zaman i-a mai rămas moșie în suprafață considerabilă.
Moșiile celor doi proprietari - Biserica Slobozia și Iancu Zaman - au fost lichidate în
întregime în primăvara anului 1945, cu ocazia reformei agrare, când pământul a fost împărțit
în întregime locuitorilor celor două sate - Ordoreanca și Doanca.

SCRIERI ANTERIOARE DESPRE SATE

1. Dicționarul topografic și statistic al României, întocmit de Dimitrie Frunzescu și editat în

anul 1872, scrie următoarele:
„ Doanca, sat în Județul Romanați, Plasa Oltul de Jos; cătun al Com. Izbiceni.
Ordoreanca, sat în Județul Romanați, Plasa Oltul de Jos, cătun al Comunei Tia Mare

2. Dicționarul geografic al Județului Romanați, întocmit de C.I. Locusteanu și editat în anul

1889 menționează următoarele:
„ Doanca, cătun al Comunei Izbiceni în estul Plășii Balta - Oltul de Jos, Județul Romanați; e
situat lângă Olt, între satele Tia Mare și Izbiceni, 14 km spre nord-est de Corabia, iar de
Caracal la 28 km. Are 125 familii și 658 locuitori, români.
Urdăreanca, cătun al Comunei Tia Mare, 3 km spre sud, Plasa Balta - Oltul de Jos, Județul
Romanați, situat lângă Olt, pe șoseaua Stoenești - Islaz. Are 45 familii și 191 locuitori

3. Noua geografie a Județului Romanați, întocmită de N. Dinculescu și editată în anul 1893.

Lucrarea are o hartă anexă pe care apar și satele Doanca și Urdăreanca. În partea scrisă
autorul nu amintește decât de cătunul Doanca, component al comunei Izbiceni. Despre
Urdăreanca pe care-1 figurează pe hartă, autorul nu menționează nimic.

4. Marele dicționar geografic al României, întocmit și editat în anul 1902 de George Ioan
Lahovari. Sunt folosite datele din Dicționarul geografic al Județului Romanați, comentat mai
înainte.

5. Contribuții la Monografia Județului Romanați, întocmită de colectivul condus de prof,

Ștefan Ricman și editată în anul 1928 ne informează:
Doanca, așezat pe malul Oltului la 48 km spre sud de Caracal prin Stoenești - Băbiciu și
Rusănești. Populația: l085 suflete.
Școala și corp didactic: o școală cu doi învățători - Nicolae Begu și Floarea Pătru .
Primăria: Trincă I. Dumitru, primar; notar Petre Gheorghiță, secretar Stancu Nedelea, casier
M. Croitoru. Cătunul fiind declarat în 1907 comună, nu a avut deocamdată biserică, preot și
nici bancă populară”. Despre Urdăreanca, lucrarea nu amintește nimic. Se impun unele
comentarii pe marginea acestor scrieri; Cele două sate - Doanca și Ordoreanca - fiind mult
timp despărțite și repartizate unul la Izbiceni (Doanca) și altul la Tia Mare (Ordoreanca) au
prezentat mai puțin interes pentru autorii lucrărilor amintite, lucrări care tratează zone mai

448
mari, Județul Romanați și chiar întreaga țară. În aceste lucrări de mare întindere spațiul nici
nu permitea să scrie mai mult .
Pentru monografia Județului Romanați din 1928 datele despre Doanca și Ordoreanca au
fost furnizate de învățătorul Nicolae Begu.

DATE IMPORTANTE DIN VIATA SATELOR

Satele Ordoreanca și Doanca s-au format la jumătatea secolului al XIX-lea (aproximativ

în jurul anului 1845). După anul 1907 s-a înființat comuna Doanca compusă din satele
Doanca și Ordoreanca. Primăria a funcționat în casa unui sătean.
În anul 1919 comuna s-a desființat, satul Doanca trecând din nou la comuna Izbiceni de
care a aparținut de la înființare, iar satul Ordoreanca, la comuna Tia Mare .
În anul 1925 comuna Doanca a fost reînființată în urma strădaniilor depuse de Stancu și
Dumitru Trincă, având în componența sa aceleași două sate. În anul 1952 la organizarea
administrativ-teritorială a țării pe bază de raioane și regiuni, comuna Doanca a fost des-
ființată. Cele două sate componente - Doanca și Ordoreanca - au fost unite într-unul singur cu
denumirea oficială "Doanca". Denumirea neoficială de "Ordoreanca" a rămas în vorbirea
curentă a oamenilor și se referă la partea de nord a satului oficial Doanca, cuprinsă între
hotarul cu satul Tia Mare și școala situată lângă biserică.
În anul 1968, la organizarea administrativ-teritorială a țării pe bază de județe, ambele sate
au rămas în componența comunei Tia Mare din Județul Olt. În vara anului 1988 comuna Tia
Mare a fost desființată, satele Tia Mare, Doanca și Ordoreanca fiind incluse în componența
comunei Izbiceni. În urma evenimentelor din decembrie 1989, începând cu luna ianuarie a
anului 1990 s-a reînființat comuna Tia Mare, satele Doanca și Ordoreanca revenind la această
comună. După unele informații orale locale, primul primar al comunei ar fi fost Stancu Trincă.
În anul 193o s-a construit localul pentru primărie, prin interesul manifestat de Dumitru Trincă,
cel care a funcționat mult timp ca primar.
Terenul pe care s-a construit primăria a fost cedat de proprietarul Zaman. La fixarea
amplasamentului primăriei se pare că hotărâtoare a fost părerea membrilor familiei Zaman,
deoarece, deși poziția primăriei este spre extremitatea de sud a comunei, s-a acceptat aci,
deoarece era vis-a-vis de curtea proprietarilor Zaman.
După informațiile orale culese de la Minciu Cârjan în vârstă de 90 ani, la împroprietărirea
din anul 1864 (reforma agrară înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza), în Doanca
țăranii fruntași (cei care aveau patru vite) au primit 5,0 ha, țărănii mijlocași (cei care aveau
două vite) au primit 3,5 ha, iar țăranii codași sau toporașii (cei care nu aveau vite) au fost
împroprietăriți cu 2,5 ha. Se pare că informația a fost culeasă din literatura de specialitate,
deoarece aceste criterii au fost respectate în întreaga țară .
Aceleași informații susțin că în Războiul pentru independența României, din Doanca au
luptat printre alții: Tudor Nedelea, Petre Caraivan, Ivan Gâscă, Ion Filiș Jianu și alții. Pentru
participarea la război, ei au avut dreptul la împroprietărire și li s-a oferit pământ în Dobrogea
de sud (în Cadrilater), dar dintre toți a mers acolo numai Ivan Gâscă, deoarece avea familie
mai numeroasă., ceilalți refuzând să-și părăsească satul. Nu am avut posibilități să verificăm
informația, dar se impun unele precizări. Dobrogea (Județele Constanța și Tulcea) a fost reali-
pită României în urma Războiului ruso-româno-turc 1877-1878, care pentru noi a fost
Războiul de Independență, prin tratatul de pace din 19 februarie/5 martie 1878 semnat la San
Stefano și revizuit de Congresul de la Berlin din 15 iulie 1878. Cadrilaterul (Județele Durostor
și Caliacra din sudul Dobrogei) a fost atribuit României prin pacea de la București încheiată
în urma campaniei din anul 1913 (al doilea Război Balcanic). Așadar, luptătorilor din Doanca
ori li s-a oferit pământ în Județele Tulcea sau Constanța, dacă au participat la Războiul de
Independență ori au participat la campania din 1913 și li s-a oferit pământ în Cadrilater. În
primăvara fierbinte a anului 1907 în satele Doanca și Ordoreanca a pătruns suflul răscoalei
țărănești, care a produs frământări în rândul sătenilor .

449
 Astfel, la 15 februarie 1907 un număr de 40 locuitori din Ordoreanca, au dat procură unui
consiliu, format din cinci țărani, pentru a colecta bani de la săteni, în scopul arendării moșiei
Ordoreanca (a Bisericii Slobozia), moșie care la acea dată era arendată de Căpitanul
Condurache. Este clar că țăranii se simțeau nedreptățiți. Nu acceptau ca moșia să fie arendată
de cineva străin de sat și ei să muncească în condiții puțin favorabile lor. Din aceste
considerente ei urmăreau să-1 înlăture pe intermediarul Condurache. Din analiza numelor
țăranilor, care au format consiliul, rețin atenția Stancu Bocai și Radu Popa, ei asistând la data
de 13-14 martie 1907 pe țăranii din Tia Mare care au incendiat conacul Epitropiei Bisericii
Slobozia. Pentru aceasta ei au fost arestați și cercetați, dar eliberați, considerându-se că
împotriva lor nu există caz de urmărire.

Unele informații orale susțin că tot în primăvara anului 1907 Mărin Caraivan, zis Moș
Măruță a incendiat conacul proprietarului Iancu Zaman din satul Doanca. Locuitorul Nicolae
Răduț văzând incendiul, a intervenit pentru a-1 stinge. Când sătenii s-au adunat pentru
stingerea incendiului care se extindea, găsindu-1 acolo, 1-au considerat ca fiind cel care a
provocat incendiul. Din aceste considerente locuitorul Nicolae Răduț a fost cercetat, judecat și
condamnat la trei ani detențiune, pe care i-a executat, făcându-i-se o mare nedreptate.
Precizăm că nu am găsit documentul, care să confirme aceasta.
În toamna anului 1916 au avut loc aci luptele de rezistență ale Grupului Cerna și ocuparea
satelor de către armata germană. Despre aceste evenimente să lăsăm să povestească pe
participanții la luptele împotriva armatei germane, cpt. Șt. Nicolaescu și P. Nicolaescu Cranta,
așa cum au făcut-o în lucrarea lor "Pagini de glorie din Războiul pentru întregirea Neamului -
Grupul Cerna" : "către ora patru ajungem pe malul Oltului și se dă ordin ca pentru zilele de
23-24 noiembrie să ocupăm și să cantonăm în satele înșirate de-a lungul râului, până se va
repara podul de la Izbiceni. Cantonarea se face astfel: Regimentul de milițieni cu Lt.col.
Cristodulo, cu Batalionul 7 la Cilieni; Batalionul de milițieni sub comanda Mr. Niculescu la
Potlogeni; Regimentul 17 Mehedinți cu bateria Lt. Leoveanu și Comandamentul Brigăzii I la
Tia Mare; Batalionul de milițieni sub comanda Mr. Dumitrescu cu Bateria Cpt. Ionescu la
Doanca; Brigada a II-a, toată la Izbiceni". După ce arată că artileria inamică masase foc
puternic de artilerie asupra satelor Potlogeni, Tia și Doanca, combatanții relatează: "Ai noștri

450
nu se lasă mai jos; înspre Doanca bateria de obuziere a căpitanului Ionescu luase în bătaie o
coloană, cam cât o brigadă, ce se scurgea în depărtare, prin fața satelor Tia Mare, Doanca
către Izbiceni" . Și mai departe: "către satul Doanca inamicul se apropiase mai mult, simțind
că are de-a face tot cu milițieni (bărbați în vârstă înconcentrați n.n.), ca și în celelalte două
sate". Situația s-a înrăutățit și în lucrarea menționată, autorii au redat-o astfel: "Toți ceilalți nu
știau ce să răspundă și ce părăre să aibă, de fapt ei aveau o părere, dar se fereau s-o spună cu
voce tare. Tocmai bine și ochii li se umezesc, gata să izbucnească în plâns - o dovadă că
prevăd sfârșitul agoniei noastre de rezistență. Nu mai era nimic sigur în jurul nostru; legătura
cu Brigada a Il-a (de la Izbiceni n.n.) nu se mai putea face, pânza de gloanțe se întindea peste
tot drumul până la Izbiceni". "La Doanca inamicul se apropiase de sat și artileria a fost
nevoită să părăsească tunurile nemaiputând și nemaiavând unde să se retragă, trăsese până la
cel din urmă moment, atât în coloană cât și în valul, care înaintase spre sat.
Milițienii maiorului Dumitrescu luptau încă, ținând piept așa cum puteau cu arma lor
veche; artileriștii luară și ei armele și intrară în șanț lângă infanteriști, iar Căpitanul Ionescu,
comandantul Bateriei de obuziere merge și raportează la Brigada I Colonelului Stavrache, că a
fost nevoit să părăsească tunurile, iar inamicul a înconjurat și va ocupa sigur Doanca". Și într-
adevăr inamicul a ocupat Doanca, încercuind la Tia Brigada I din Divizia Cerna, trecând apoi
la nimicirea Brigăzii a Il-a de la Izbiceni a aceleași divizii.
Așadar și la Doanca pământul a fost stropit cu sânge de ostaș și au fost curmate vieți de
luptători pentru apărarea gliei strămoșești, iar localnicii au participat la drama soldaților
români cărora și soarta le-a fost potrivnică. Au fost incendiate case și gospodării, iar sătenii au
fost nevoiți să suporte aproape un an de zile ocupația trupelor germane.
Dar locuitorii celor două sate și-au dat obolul lor la făurirea României Mari și prin
numărul eroilor căzuți în marile bătălii de la Jiu, de la Oituz, Mărăști sau Mărășești.
Nu am putut intra în posesia numelor eroilor din cele două sate, decât global și nu putem
să precizăm care sunt eroi ai Războiului pentru întregirea Neamului și care sunt ai celui de-al
doilea război mondial.

În afară de jertfele pe care le-au făcut cele două sate, locuitorii din Doanca și Ordoreanca
au mai sprijinit războiul prin donații de alimente, articole de îmbrăcăminte și încălțăminte etc
necesare armatei.

451
 La sfârșitul războiului participanții din cele două sate au fost împroprietăriți cu suprafețe
de teren (loturi de pământ), pe care le-au plătit la stat la prețuri acceptabile (1750 lei/ha) .
Pe lângă loturile de pământ primite, combatanții au fost decorați în numele Regelui
Ferdinand I cu diferite medalii, în semn de recunoștință din partea României pentru eforturile
depuse la întregirea țării. Este de reținut faptul că nici în cele două sate, locuitorii nu au făcut
nimic pentru eternizarea memoriei celor dispăruți.
În perioada dintre cele două războaie mondiale viața satelor a fost marcată de liniște și
oarecare prosperitate, dezvoltarea lor ducând la consolidarea comunei Doanca.
Al doilea război mondial a adus satelor greutăți materiale, neliniște și griji deosebite, iar unor
familii jale și durere, pentru că și aci au fost copii care nu și-au mai văzut tatăl, mame care nu
și-au mai văzut fiii și soții care au rămas singure. Pe lângă aceste jertfe, sătenii au fost obligați
să sprijine războiul, mai ales în a doua lui parte prin cote de cereale, sume bănești pentru
înzestrarea armatei și rechiziții de cai și căruțe. Pentru acestea din urmă locuitorii satelor nu
au fost despăgubiți cu nimic. În primăvara anului 1945 înfăptuindu-se reforma agrară,
participanții la război și țăranii săraci au fost împroprietăriți în mod gratuit cu loturi de
pământ. S-a făcut mare propagandă în legătură cu această împroprietărire pe motiv că au fost
expropriați marii proprietari și pământul a fost atribuit țăranilor în mod gratuit. În euforia care
îi cuprinsese pe toți - propagandiști și țărani - toți făceau din aceasta o mare realizare, mai ales
din atribuirea pământului în mod gratuit. Nimeni nu bănuia că numai peste patru-cinci ani, cei
care au primit pământul vor fi obligați să-l predea împreună cu cel moștenit de la străbuni,
plus inventarul agricol, la Gospodăria agricolă colectivă, transformată ulterior în Cooperativa
agricolă de producție. Ei, țăranii, mari producători de cereale, de carne, de lapte și brânzeturi

452
deveniseră în acea perioadă, mari cumpărători de pâine și de alte produse alimentare de la
orașe .

În anul 1963, în urma indicațiilor primite de la organele superioare, C.A.P. Doanca,

incluzând ambele sate, s-a unificat cu C.A.P. Tia Mare.

453
454
 Revenind la promisiunile pe care le-au primit sătenii la înscrierea în C.A.P., trebuie
menționat că, viață îmbelșugată nu au avut, ci dimpotrivă au fost obligați să-și asigure hrana
din furat sau din ceea ce agoniseau de pe lotul de folosință, a cărui suprafață era diminuată
continuu de către partidul conducător.
De reținut este faptul că până prin anul 1965 agricul-tura pe care o practicau locuitorii
celor două sate, se rezuma la cultivarea exclusivă a plantelor cerealiere (grâul și porumbul),
începând din deceniul al VIII-lea al secolului XX la Doanca s-a format și s-a dezvoltat un
puternic bazin legumicol. În perioada cea mai grea, perioada așa-zisă socialistă, sătenii
nefiind cointeresați prin remunerație corespunzătoare, neglijau munca la C.A.P. sau munceau
superficial și acordau mare atenție cultivării legumelor și zarzavaturilor timpurii în curți
(fostele oboare), după normele tehnice cunoscute în țară. Cu venitul realizat din cultivarea
intensivă a celor 15 ari pe care C.A.P-ul îi lăsau în mod legal fiecărei familii, ei, țăranii își
asigurau cele necesare traiului, inclusiv pâinea; produsele primite de la C.A.P. fiind numai un
supliment la acestea .
Populația satelor și evoluția ei numerică
Locuitorii satelor sunt români. Din datele oferite de recensămintele populației, făcute de-a
lungul anilor, am întocmit diagrama dinamicei populației satelor:

455
 Din diagramă rezultă că și în satele Doanca și Ordoreanca cea mai mare rată a creșterii
populației a fost tot în perioada interbelică 1928-1941 și apoi 1941-1956. Este de remarcat
faptul că, deși asistența sanitară era foarte slab asigurată și rata mortalității infantile era mare,
populația totuși a crescut mult, fapt care dovedește prosperitatea satelor în acea perioadă.
A urmat perioada 1956-1970, caracterizată de o rată mică a creșterii populației, ca o
consecință a comunizării, care a atras mulți tineri spre orașe, satele depopulându-se.
În perioada 1970-1992 se constată cea mai mică creștere a populației, în ciuda măsurilor
luate de partidul Comunist pentru creșterea natalității. Aceasta arată și o sărăcire a populației,
din care cauză familiile tinere nu acceptau decât 1-2 copii.

Onomastică, nume de familie, poreclă și toponimia locală

În problema onomasticii și a poreclei față de cele spuse la capitolul respectiv de la Tia

Mare, nu este nimic nou. Originea numelor de familie am stabilit-o, folosindu-ne de
„Dicționarul numelor de familie românești” întocmit de Academicianul Iorgu Iordan și o
redăm în tabelul următor, fără a avea pretenția că am explicat toate numele de familie
existente în cele două sate.

456
Din toponimia locală reținem:
Peste Olt : -„La măgură”- toponim ce indică măgura din dreptul satului Ordoreanca, unde a
fost situat satul Cacaleți
- „Pe vale”- în lunca Oltului - de la sat până la Olt teren folosit în trecut pentru islaz și pășunat
- La câmp: - În comună. Terenul de la marginea satelor până la drumul de la Măgura
Măgarului (Tia) - stația de pompare Izbiceni
- „Valea lui Vârdol”- este prelungirea Văii lui Costea care traversează moșia Doanca și trece
la Izbiceni în apropierea satului.
- „Fântâna lui Minciu Carjan"- este situată în terenul numit "În comună" .
- „Fântâna de rezervă”- situată în apropiere de cele două linii electrice de înaltă tensiune care
traversează moșia de la S.E. la N.V., în apropiere de intersecția a două drumuri
- „Fântâna fără gură”- situată spre vârful moșiei în apropiere de intersecția a două drumuri.
- „La stâlpul de piatră"- o movilă pe care era o bornă de piatră care marca în trecut punctul de
trei hotare: Tia, Doanca, Corabia. Movila era situată pe „Drumul Buților care marca vârful
moșiei și despărțea moșiile Izbiceni, Doanca, Tia și Potlogeni de moșiile Corabia, Tudor
Vladimirescu (Principele Mircea) și Vișina
În problema locuinței, a hranei și a vestimentației, puține lucruri se pot spune în plus.
Referindu-ne la locuință, putem preciza, după unele informații orale locale, că primele
locuințe construite în Doanca și Ordoreanca, au fost tip bordei (îngropate), iar primii doncani
care și-au construit locuințe supraterane au fost Gheorghe Mirea și Ion Românu.

457
 ÎNVĂȚĂMÂNT ȘI CULTURĂ

Din documente rezultă că la Doanca școala cu două săli de clasă s-a construit în anul
1925 prin contribuția sătenilor, la inițiativa primarului de atunci, Dumitru Trincă. Chiar și
terenul pe care a fost construită școala a aparținut inițial acestuia, dar sătenii l-au despăgubit
pe donator. Până la construirea localului, se pare că școala a funcționat câțiva ani în case
particulare, iar înainte de aceasta mergeau la școală la Izbiceni.
În anii 1965-68 localul școlii a fost modernizat, construindu-se încă patru săli de clasă.
Director la acea vreme a fost învățătorul Marin. Răduț. Până în anul 1972 școala a funcționat
cu patru clase, iar începând din acel an la școala Doanca învățământul a fost organizat pe opt
clase. La școala Doanca au funcționat ca directori printre alții următorii: Begu Nicolae
(primul director), Vrânceanu Maria, Begu Maria, Rada Ulcică, Mariana Raicu, Marin Răduț,
Florentin Pârvan. În anul 1990 ca director a fost numită prof. Georgeta Dicu. În anul de
învățământ 1992-1995 la școala Doanca au fost înscriși 91 elevi și au funcționat 11 învățători
și profesori, iar la grădinița cu orar normal funcționau 2 educatoare.
Acestora, mulți săteni le poartă amintire plăcută, respect și recunoștință, pentru că i-au
învățat să scrie și să citească și le-au dezlegat secretul cifrelor.

458
459
460
 În anul 1965 la Doanca s-a organizat învățământul preșcolar, de atunci funcționând fără
întrerupere grădinița cu orar normal. Neavând local propriu, grădinița s-a mutat de mai multe
ori în localuri improvizate, iar în anul 1992 s-a creat pericolul de a rămâne fără local. La
grădinița de copii au fost încadrate cadre cu pregătire de specialitate și în oricare local a
funcționat instituția, activitatea cu copiii s-a desfășurat la un bun nivel datorită următoarelor
cadre care au funcționat aici de-a lungul anilor: Cornelia Stănculeanu (directoare) și Elena
Marinescu (educatoare).
Vorbind despre cultură și activitate culturală suntem obligați să menționăm doar existența
la școală a unei biblioteci cu 1500 volume, a căror literatură se adresează mai mult copiilor și
tineretului. În sat nu este nicio sală de festivități, iar activitatea artistică se desfășoară numai la
nivelul școlii generale. Pentru vizionare de filme cei interesați se deplasează la căminul
cultural Tia Mare.Activitatea sportivă, de asemenea, se desfășoară la nivel de școală, tineretul
dornic de practicare a sportului se deplasează tot la Tia pentru fotbal, volei și eventual tenis.
Despre cultura populară și folclor se poate vorbi numai la trecut, deoarece după cel de-al
doilea război mondial, în perioada comunistă chiar și terenul în care se desfășura în fiecare
duminică fenomenul hora țărănească, a fost repartizat pentru locuri de casă și sătenii nu au
mai organizat această manifestare. Majoritatea obiceiurilor tradiționale au dispărut în aceeași
perioadă, ca urmarea politicii de combatere, de interpretare și de răstălmăcire a obiceiurilor.
În acea perioadă dascălii satelor erau obligați să organizeze numai activități de preamărire
a partidului unic și a conducătorilor săi, iar colindelor și altor obiceiuri locale, trebuia să li se
dea explicații, din care să rezulte că, sunt de natură laică. Sătenii decât să accepte acest
neadevăr, au renunțat la practicarea obiceiurilor.
O altă cauză a dispariției culturii populare, este renunțarea la includerea în programa
analitică a școlii a orelor de lucru manual, în care fetițele-eleve învățau să coasă pe pânză,
băieții-elevi să facă împletituri și alte lucrări specifice zonei. În ultimii ani li s-a vorbit mai
puțin copiilor de frumusețea portului popular din zonă, de componența lui și urmarea a fost că
a dispărut complet costumul popular, locul lui fiind luat de blue-jeans, care nu au nimic
comun cu vestimentația românească.
Este menirea dascălilor și a preotului satului de a șterge praful de pe cultura populară
locală și de a reînvia tot ceea ce era frumos și a permanentizat viața pe meleagurile doncane.
În sat au existat rapsozi, dar nimeni nu a avut pasiunea de a culege de la ei nestematele
folclorice. Au existat femei pricepute, adevărate artizane de cusături și țesături, dar rezultatele
muncii lor migăloase, făcută la lumina lămpii cu petrol, nu s-au bucurat de dragostea și grija
fiicelor și nepoatelor. Totuși, dacă ar exista interes la dascălii satului, încă s-ar mai putea salva
o parte din comorile lăzilor de zestre de altă dată, comori care înmănunchează respirația și
emoțiile celor care le-au lucrat. Câte vise, câte șoapte de dragoste, câte necazuri spuse au în
ele acele căpătâie cu alesături, care încă se mai folosesc în anii noștri, la pragurile caselor,
drept ștergătoare de picioare.

VIAȚA SPIRITUALĂ
Locuitorii satelor Doanca și Ordoreanca sunt de religie ortodoxă și buni enoriași. În
aceste timpuri dintre cele trei biserici existente în satele comunei, biserica Doanca are cei mai
mulți credincioși participanți la slujbă în fiecare duminică. Este poate și urmarea grijii și a
întreținerii sfântului lăcaș, atât de către preotul Răduț cât și de către consiliul parohial.
În Doanca, după unele informații orale, a existat o biserică veche în imediata apropiere a
fostei primării, construită probabil pe terenul oferit de Mihalache Zaman. Informațiile orale
nu sunt confirmate de niciun document. Până prin anul 1980 pe terenul, unde se spune că ar fi
existat (teren menținut viran), a fost o cruce din piatră, de a cărei existență nu se mai știe
nimic de când terenul bisericii a fost repartizat pentru construcție de locuință. Nu s-au reținut
nici inscripțiile de pe fațada ei. Este foarte probabil ca Mihalache Zaman să fi oferit terenul

461
pentru biserică; s-a plantat în prima fază crucea pe locul unde urma să se construiască, iar
biserica nu s-a mai construit .
Actuala biserică cu hramul Sfântul Dumitru s-a construit în anii 1938-1940; a fost sfințită
în vara anului 1940. Terenul pe care s-a construit, a fost cedat de Dumitru Trincă, cel care a
inițiat și condus lucrările de construcție, dar a fost despăgubit de enoriași. În semn do
recunoștință sătenii au acordat sfintei biserici hramul "Sfântul Dumitru. Tot Dumitru Trincă a
dat în folosința bisericii 9,0 ha teren; în 1991 conform legii fondului funciar nr.18 s-au
restituit numai 5,0 ha.
Primul preot care a slujit la sfântul lăcaș, a fost Ilie Golgojan din Giuvărăști. Până la
titularizarea sa ușile bisericii erau deschise prin rotație de preotul Tudor Popescu din Tia și de
preotul Găvana din Izbiceni. După preotul Ilie Golgojan a slujit ca preot titular Marin Arnăutu,
preot la 0l.03.1942, duhovnic din 19.12.1950, pensionat la 0l.09.1972. După Marin Arnăutu,
la biserică au slujit prin rotație preotul Tudor Popescu și preotul Delcea din Izbiceni.
La data de 12 noiembrie 1972 la biserica Doanca a fost numit preotul Dumitru (Mitică)
Pârvănescu, diacon din 05 noiembrie 1972, hirotonit pe seama acestei biserici la 12 noiembrie
1972, iar cântăreț (țârcovnic) a fost Marin Pârvănescu, ambii din satul Potlogeni. Preotul
Dumitru Pârvănescu a absolvit facultatea de teologie din București în anul 1972.
În anul 1980 la biserica Doanca a fost numit preotul paroh Petre Răduț originar din
Doanca, absolvent al facultății de teologie din București în anul 1977. A fost hirotonit pe
seama parohiei Rusănești în anul 1973, unde a funcționat până la numirea sa la parohia
Doanca. În anii 1987-1990 sub conducerea sa, sfântul lăcaș a fost reparat și modernizat; s-a
construit clopotnița și s-a spălat pictura, iar familia Gulie a construit fântâna din curte. Până la
construirea sfântului lăcaș, credincioșii din Doanca mergeau la biserica din Tia. În anul 1995

462
funcționa pe postul de cântăreț (țârcovnic) Barbu Filip din Izbiceni (practicant); consiliul
parohial era format din: învățător Marin Răduț - epitrop, Marin Gârcoveanu, Marin Croitoru
Ion Nedelea, Ion Caraivan, Petre Raicu, Marin Saliu, Gheorghe Carmocanu, Florea Popa.
Hramul bisericii este Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (Dumitru), izvorâtorul de mir. A
fost ales acest hram deoarece ctitorul spiritual și în mare parte și material a fost proprietarul
Dumitru Trincă, mult timp primar al comunei Doanca, cel care s-a ocupat de mersul lucrărilor
de construire a bisericii.
Sfântul Mare mucenic Dimitrie (Dumitru)
Sfântul Mare mucenic Dimitrie, izvoratorul de mir, a fost un mare martir din cetatea
Tesalonic din Grecia. A fost de la început temător de Dumnezeu și mai târziu slujitor al
învățăturii fiului său, Mântuitorul Iisus Christos. Împăratul Maximilian mergând la Tesalonic,
l-a prins pe marele mucenic Dimitrie, care era vestit pentru buna sa credință. Împăratul era
însoțit de un om al său, Lie cu un trup solid și o minte ageră și-i îndemna pe oamenii cetății,
să se lupte cu acest colos. Un oarecare Nestor a mers la temniță la Sf.Dimitrie și i-a spus să se
roage pentru el, deoarece se va lupta cu Lie. Marele mucenic făcându-i semnul crucii i-a zis:
"Tu pe Lie vei birui și pe Christos vei mărturisi".
Într-adevăr în luptă, Nestor l-a biruit pe Lie, dar împăratul supărat a trimis ostașii să-1
străpungă cu sulițele în temniță pe Dimitrie, vinovat de moartea lui Lie. Soldații 1- au ucis pe
izvorâtorul de mir, dar spiritul său a făcut multe minuni și mari tămăduiri acelora care s-au
rugat la el. Biserica ortodoxă i-a acordat ziua de 26 octombrie, zi în care este sărbătorit, cinstit
și comemorat. În zona satelor noastre ziua de Sf. Dumitru (Sâmedru) este considerată ziua de
încheiere a ciclului pastoral (se aduc oile acasă de la cioban în vederea iernării).
La Doanca, la hramul bisericii, nu se organizează manifestări deosebite în afară de slujba
obișnuită de Sfântul Dumitru, desfășurată după canoanele bisericești.

SĂNĂTATE

În satele Doanca și Ordoreanca niciodată nu a fost dispensar medical. Pentru îngrijirea

sănătății, sătenii se deplasau la dispensarul medical din Izbiceni sau la Corabia. După anul
1950, când la Tia s-a înființat dispensarul medical, sătenii cu probleme de sănătate se
îndreaptă către acesta. În cadrul dispensarului este un medic care răspunde atât de măsurile
profilactice care se iau în satele Doanca și Ordoreanca, cât și de acordarea asistenței medicale.
O atenție deosebită se acordă sănătății copiilor, periodic făcându-se controlul medical al
copiilor la școală și la grădiniță.

COMERȚUL LOCAL

Pentru aprovizionarea sătenilor cu cele necesare, Cooperativa de consum Tia Mare, a

amenajat într-un local naționalizat un magazin universal, iar într-o casă particulară din
Ordoreanca, un magazin alimentar. De asemenea, în localul fostei primării s-a amenajat un
bufet, care niciodată nu a oferit nimic în plus, în afară de băuturi.
Această situație este de altfel și la Tia, iar firma celor două de "bufet", a devenit improprie
de foarte mulți ani. În anul 1992 s-a creat pericolul ca satul să rămână fără magazin deoarece
urmașii fostului proprietar al localului în care funcționează magazinul au intrat în posesia lui
și probabil magazinul va fi evacuat, fără să se știe unde.
La magazinul cooperativei sătenii își valorificau și produsele care le prisoseau; în acest
fel, ei erau scutiți de transportul pe care l-ar fi făcut la orașe. Trebuie însă să menționăm faptul
că sătenii pentru a-și primi mărfurile necesare erau nevoiți să renunțe la unele produse, chiar
dacă nu le prisoseau, deoarece mărfurile de strictă necesitate se desfăceau în cadrul
cooperativei obligatoriu pe produse agricole: grâu, porumb, păsări, ouă, brânzeturi și acestea
se valorificau în avantajul exclusiv al cooperativei.

463
464
înainte de a se înființa Cooperativa de consum, în sat erau câteva magazine care ofereau
mărunțișurile necesare fiecărei gospodării. Un astfel de magazin (prăvălie) era în Doanca al
lui Minică Moraru, care a funcționat până prin anul 1948. Pentru aprovizionarea cu alte
bunuri, sătenii mergeau la Izbiceni și în mod deosebit la Corabia. Unele bunuri (mărfuri) ca
geamuri, păcură, petrol lampant (gaz), sare, spete, oale etc, precum și unele produse
alimentare (pește, scoici, raci, legume și zarzavaturi, fructe etc) erau aduse în sate de
comercianții ambulanți.
FIII SATULUI

Satele Doanca și Ordoreanca au dat mulți intelectuali și aceasta iese mai mult în evidență
dacă raportăm numărul lor la numărul locuitorilor satelor. Se constată creșterea numărului
intelectualilor plecați din sat după cel de al doilea război mondial, când s-a lichidat
analfabetismul și învățământul de toate gradele a devenit gratuit. Prin poziția pe care au
ocupat-o, nici unul dintre ei nu a fost de excepție, dar au fost mulți cu pregătire superioară,
îndeosebi profesori și ingineri. În tabelul alăturat i-am menționat, fără a avea pretenția că nu
am făcut omisiuni.
1. Dumitru (Mitică) Trincă - judecător - decedat
2. Florea D. Trincă - absolvent licau
3. Marin D. Trincă - absolvent liceu
4. Virgil D. Trincă - absolvent liceu
5. Stefan (Lucian) Trincă - absolvent liceu
6. Nicu St. Trincă - absolvent liceu
7. Nicu Trincă - absolvent liceu comercial - ofițer rezervă
8. Florea Gârcoveanu - funcționar administrativ
9. Marioara Gârcoveanu - economistă
10. Florică Nedelea - profesor, pensionar
11. Anita Rădulescu (Jianu) - absolventă liceu - pictoriță
12. Moraru Reta - absolventă liceu
13. Moraru Zică - absolventă liceu
14. Moraru Dumitru (Mitică) - absolvent liceu
15. Begu Dumitru - ofițer - decedat
16. Begu Maria - absolventă liceu (învățătoare), pensionară
17. Begu Paula - absolventă liceu
18. Răduț F. Tudor - ofițer, pensionar
19. Gâscă N. Dumitru - ofițer, pensionar
20. Raicu M. Alexandru - profesor
21. Urzicana I. Crăciun (Miki) - inginer, automatică
22. Jianu C. Ioana - profesoară litere
25. Urzicana M. Vetarina - profesoară matematică
24. Jianu T. Ionel - profesor litere
25. Urzicana I. Marin - profesor
26. Răduț F. Marin - ofițer
27. Răduț F. Petre - facultate teologie - preot
28. Răduț I. Marin - învățător
29. Popa F. Sanda - ingineră-construcții civile
50. Gulie F. Costică - inginer T.C.M.
51. Gulie F. Maria - profesoară litere
52. Gulie F. Nicolae - profesor matematică
55. Nedelea F. Costică - inginer agronom
54. Nedelea F. Ștefan - medic
55. Diaconu N. Florentina - profesoară litere

465
 56. Mogoș Gh. Carmen - profesoară litere
57. Gulie Gh. Virginia - inginer T.C.M.
58. Diaconu Gh. Silvia - subinginer ind. alimentară
59. Răduț M. Sabin - ofițer inginer
40. Popa F. Alexandru - subinginer chimie
41. Răduț M. Liana-Constantina - inginer constr.
42. Trincă Virgil - absolvent liceu
45. Wagner Elena - absolventă liceu
44. Croitoru Nela - absolventă liceu
45. Urzicana M. Silvia - absolventă liceu
46. Răduț Magda - studentă teologie
47. Sincu Elena (Lina) - absolventă liceu - decedată
După evenimentele din decembrie 1989 care au însemnat sfârșitul asupririi și a dictaturii,
sătenii din Doanca și Ordoreanca, eliberați, au început treptat să revină la o viață normală,
deși anii în care principiul ce sta la baza vieții lor era "descurcă-te oricum" a lăsat urme adânci
în comportamentul lor. Au primit pământul, pe care l-au avut sau l-au moștenit de la străbuni
și încetul cu încetul ei recapătă simțul proprietății asupra lui și a muncii libere.
Doncanii, oameni receptivi ai noului și adaptabili la legile lui, îmbină acum cultivarea
științifică a legumelor și zarzavaturilor timpurii pe care au învățat-o în „anii averii de 15 ari”
cu cultivarea individuală sau prin asociere a întregii proprietăți de pământ, având satisfacția
folosirii în totalitate a roadelor muncii lor.
Numai cointeresarea în cultivarea superioară a pământului, îi va transforma din nou în
acei oameni-țărani cărora poetul Virgil Carianopol le-a dedicat versurile:
”Î1 văd și-acum, ca-n vremuri depărtate,
Tăcut dar dârz, așa cum mi-a rămas.
Plecând la câmp, lua negura-n spate
Și-o aducea când se-ntorcea acas’ " - V. Carianopol - Străbunul
Satele din trecutul nu prea îndepărtat, Ordoreanca și Doanca formează în prezent, oficial
un singur sat “Doanca" și sunt continuatoarele satului "Cacaleți", format în lunca Oltului în
secolul al XVI-lea și dispărut la sfâr-șitul secolului al XVIII-lea.
Moșia acestor sate defalcată din moșia Tia Mare, are o suprafață mare, explicându-se în
acest fel și proprietățile de pământ destul de mari pe care le au mai alos locuitorii din
Ordoreanca. Ei au intrat prin împroprietăririle din anii 1864, 1921 și 1945 în posesia
terenurilor care au aparținut Bisericii Slobozia din București.
Și în cazul acestor două sate se impune ca tinerii care au plecat de aci la studii și sunt
dornici de cunoașterea istoriei satelor natale, să investigheze și să studieze documentele aflate
în arhive și biblioteci și să întocmească o monografie mai completă decât am reușit noi să
facem. Sunt trei secole de istorie pe care au făcut-o înaintașii din Cacaleți, Doanca și
Ordoreanca, istorie care trebuie să fie cunoscută de generațiile viitoare, deoarece istoria
fiecărui sat face parte integrantă din istoria țării și așa cum spunea marele nostru istoric
Nicolae Iorga “cine nu-și cunoaște trecutul, nu poate înțelege prezentul și nu poate întrezări
viitorul".

466
 POSTFAȚĂ

Acesta este rodul muncii noastre desfășurată pe parcursul mai multor ani. Am făcut bine,
am făcut rău, numai cititorul este în măsură să se pronunțe. Noi suntem conștienți, că, nicio
lucrare nu e completă, nici perfectă și este supusă criticii și îmbunătățirii.
Dacă lucrarea noastră va constitui un stimulent și va trezi ambiția unor oameni ai satelor
comunei pentru întocmirea altei lucrări mai valoroase și dacă va fi de folos acestora ca
material bibliografic, noi vom fi mulțumiți, pentru că și numai pentru atât, ne considerăm
datoria împlinită.
Fiind doi fii ai satului Tia Mare, am pornit la întocmirea monografiei animați de dorința
de a cunoaște trecutul satelor și de a-1 face cunoscut minunaților noștri consăteni și
generațiilor care vor veni.
Am avut intenția să tipărim lucrarea într-un tiraj care să permită pătrunderea ei în
biblioteca fiecărei familii din satele comunei. Din păcate, posibilitățile materiale reduse, pe
care le avem în perioada de austeritate în care ne găsim nu ne permit; încă o confirmare a
spuselor cronicarului, potrivit cărora "nu sunt vremurile sub om, ci bietul om este sub
vremuri"!
Am început să calegem informații orale și documente în anul 1988, dar am intrat în
posesia unora dintre ele după ce lucrarea a fost dactilografiată. Le-am introdus, totuși, în
conținutul actualei ediții, chiar dacă i-am afectat puțin aspectul grafic.
Solicităm cititorilor monografiei care dețin documente și alte informații referitoare la
satele comunei și la oamenii lor, să ni le pună la dispoziție pentru o eventuală completare.

14 ianuarie 1996 Autorii.

NOTA BENE :
În timpul fotocopierii monografiei, a trecut în eternitate Prea cucernicul părinte Ștefan
Răceală (Popa Stancu), unul dintre autori.
Să-i venerăm memoria și să-i păstrăm o duioasă amintire.

Lincă Belu

467
468
469
470
471
472
473
474
475
476
 ALTE MATERIALE
(hărți și texte referitoare la Tia Mare și satele comunei)

1. Hartă din 1719 - integrală și fragment

(Karte von Banat und der Wallachey)

477
 2. Harta lui Fr. Schwantz din 1722 - fragmente (În lucrare fig. 56)
În a doua imagine se observă în colțul sud-estic notate Tiha și Kakalez

478
 3.Harta din 1788 - integrală și fragment (În lucrare fig. 59)
(Mappa specialis Walachiae - autor Ferdinand Joseph Ruhedorf)

479
4.Charta Principatelor Unite, Iași, 1860 - secvențe

480
5.O hartă a comunicațiilor din 1867 - integrală și fragment

481
 6. Tia în “Dicționarul geografic al județului Romanați”
de Const. I. Locusteanu, București 1889, pag. 208 și Potlogeni - pag. 162, 163

482
 7. Anuarul României pentru comerț, industrie, meserii și agricultură, 1925-1926, Editura
Rudolf Mosse S.A. București, Tia Mare - pag. 1451-1452, Potlogeni - pag. 1290, Doanca -
pag. 898

483
8.Tia în “Contribuții la monografia județului Romanați” de Ștefan Ricman+colectiv, 1928,
pag. 423 (Doanca - pag 412, Potlogeni - pag. 418-419)

484
485
9.Viața bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei -1940, tipărită în 1941
Doanca - pag. 605-606, Potlogeni - pag. 641-642, Tia Mare - pag 659

486
487
 10. Județul Olt, tipărită în 1975
Constantin Gheorghe +colectiv, pag. 350-351

488
489
11.Dumitru Aprodu în “Fiii Romananațiului” de Dumitru Botar, 1996
Volumul I, pag. 17-18

490
12. Lincă Belu în “Fiii Romananațiului” de Dumitru Botar, 1996

491
13. Dumitru Mardale în “Fiii Romananațiului” de Dumitru Botar, 1996

492
14. Eugeniu Dașoveanu în “Fiii Romananațiului” de Dumitru Botar, 1996

493
15. Florea Pârvănescu în “Fiii Romananațiului” de Dumitru Botar, 1996

494
 16.Monumentele din comună
așa cum apar în
“Monumente și eroi în județul Olt” de Doina Leulescu și Denissa Guțică Florescu

495
496
497
498
499
500
 17.Dicționarul istoric al localităților din județul Olt
Institutul de Cercetări Socio-Umane “C. S. Nicolăescu Plopșor” Craiova
Editura Alma, Craiova, 2009, pag. 255 - 261

501
502
503
504
505
506
507
 18. Dan Gheorghe și NMS Delfinul

sau povestea unui tian, a singurului submarin românesc din al doilea război mondial
și a unei cariere de navigator

NMS Delfinul (Nava Majestății Sale Delfinul) este numele primului din cele două
submersibile cu acest nume al marinei militare române. A fost construit între anii 1926 - 1936
la Fiume, bază navală italiană (în prezent Rijeka în Croația).
În primul deceniu al existenței sale, NMS Delfinul a efectuat numeroase curse în Marea
Neagră, Marea Mediterană și Oceanul Atlantic, cu misiuni de exercițiu, de antrenament și de
instructaj, foarte căutate de ofițerii Marinei militare române, dintre care unii urmaseră în acest
scop cursuri de specializare în submersibilele franceze și italiene. A efectuat de asemenea
misiuni hidrografice și științifice pentru Institutul Oceanografic din Constanța întemeiat
de Grigore Antipa.

508
 A fost de la început depășit moral, așa că a fost în primul rând navă școală, iar în timpul
războiului “navă în viață” (ship in being), care obliga adversarul să ia măsuri împotriva
pericolului reprezentat de prezența sa. Chiar dacă a fost singur în fața unei flote sovietice de
47 submarine, prezența lui a contat enorm, obligîndu-i pe adversari să asigure escorte pentru
orice transport, ceea ce însemna o risipă uriașă de forțe. A scufundat distrugătorul Moscova,
scos din luptă crucișătoarele Harkov și Voroșilov, a torpilat nave sovietice și a suferit
numeroase atacuri din partea flotei și aviației sovietice. Distrugerea NMS Delfinul a fost
anunțată la radio de aliați, iar mai mulți comandanți de navă sovietici au fost decorați pentru
scufundarea lui, prin urmare în septembrie 1944 sovieticii au fost uimiți când l-au descoperit
la reparații la Corabia.
Prima ieșire în mare a submarinului după decretarea mobilizării a fost chiar în ziua de 22
iunie, la ora 17:00, cu următorul echipaj: Cpt. Constantin Costăchescu, Cpt.mec. Panait
Papaianopol, Lt. Șerban Argeșanu, Lt. Alexandru Marinescu, Asp.mec. Panait Popescu, Slt.
Eustațiu Dimos, Mstr.III Marin R. Nae, Mstr.III Ioan Ștefănică, Mstr.III Gheorghe Melinte,
Smstr.I Ioan Costache, Smstr.I Oprea Mărăcine, Smstr.I Gheorghe Spânu, Smstr.I Nicolae
Bugescu, Smstr.I Amedeo Râpeanu, Smstr.I Mihai Manea, Smstr.I Petre Cristea, Smstr.II
Pantelimon Loghin, Smstr.II Vasile Voiculescu, Smstr.II Gheorghe Diacu, Smstr.II Minel
Ciobanu, Smstr.II Simion Munteanu, Smstr.II Mihai Doagă, Smstr.II Tudor Popescu, Smstr.II
Gheorghe Stoi, Smstr.II Constantin Teodoroiu, Smstr.II Costache Ghiță, El.sgt. Mihail Gh.
Mihai, El.sgt. Petre Tincu, El.sgt. Constantin Trandafirescu, El.sgt. Vasile Gheorghiu, El.sgt.
Vasile Borceanu, Sgt. Nicolae Diaconescu, Sgt. Gheorghe Taringrădeanu, Cap. Gheorghe
Dan, Cap. Pavel Roman, Cap. Vasile Livintz, Cap. Isidor Pop, Cap. Tudor M. Tudor, Marinar
Neagu Dumitru, 39 de oameni. Al 40-lea era medicul, Ion Neculai Agiu.
Dan Gheorghe s-a născut la data de 23 decembrie 1918, în orașul Corabia, a fost fiul lui
Mihail și al Teodorei. A absolvit cursul secundar inferior de la Gimnaziul Teoretic Ștefan
Popescu, din Corabia în anul 1939. A făcut armata la marină, apoi a dat examen și a fost
selectat să facă parte din echipajul submarinului NMS Delfinul. A fost artilerist pe tunul
exterior. În 1941, caporalul Dan Gheorghe din Flota Navală Maritimă a fost decorat de două
ori către Majestatea Sa Regele Mihai I, cu medalia pentru Bărbație și Credință (pentru
devotamentul și priceperea arătate în războiul contra Rusiei Sovietice) și cu Crucea ,,Serviciul
Credincios’’ (pentru fapte de arme săvârșite în războiul contra Rusiei Sovietice).

509
 S-a căsătorit cu Dan Stanca în anul 1945 și au avut trei copii, un băiat și două fete. Au
avut domicilul în Tia Mare, județul Olt.
În anul 1963, în urma examenului, a obținut brevetul de căpitan fluvial și a depus
jurământul.În anul 1966, în urma examenului, a obținut brevetul de pilot I fluvial, sectorul
Galați-Turnul Severin. A fost căpitan de vas pe Dunăre până în 1978 când s-a pensionat. A
decedat în anul 2011.
Povestire de război relatată și păstrată în familie
În timpul războiului, submarinul Delfinul a stat două săptămâni sub apă, iar apoi a fost
dat dispărut. Când s-a întors la suprafață cu scopul de a se retrage în port, a fost pândit de trei
submarine sovietice. Au fost distruse două submarine, dar cel care a rămas a reușit să armeze
și să lanseze o torpilă către submarinul Delfinul. Din cauza valurilor, torpila s-a poziționat și a
trecut pe sub submarin. Nu au fost loviți și au evitat distrugerea submarinului.
Am atașat magini cu Gheorghe Dan, echipajul cu tunul submarinului, echipajul pe punte
și diverse documente.

510
511
512
513
 19.Articol publicat în “Linia 1” în 11 mai 2017

Virgil Gulie, primar comunei Tia Mare: Omul care știe să joace sau să cânte, la o
sărbătoare, este cel mai fericit!

Pe Virgil Gulie, actualul primar al comunei Tia Mare, l-am cunoscut la „pachet” cu
experimentatul primar dinaintea domniei-sale, anume d-l Petre Răducea, un om de toată
isprava, care și-a lăsat drept urmaș, un Om la fel de destoinic, iubitor de cultură tradițională și
bun gospodar.
Din anul 1996 și până în anul 2012, a fost viceprimar, mâna dreaptă a lui Răducea. Din
2012 și până în prezent, conduce, cu responsabilitate și dragoste de comuna natală, o
comunitate de oameni harnici, frumoși la gând și la faptă, păstrători de ritualuri și tradiții
folclorice unice.
Dar despre tradiții, vom vorbi cu însuși d-l primar Virgil Gulie și cu Iancu Gulie,
recunoscut instructor de dans tradițional și căluș. Despre educație și natalitate, vom dialoga cu
directorul Școlii Gimnaziale „Leonida Marineanu” din Tia Mare, d-l Cornel Gârcoveanu.
VIRGIL GULIE, PRIMARUL COMUNEI TIA MARE:
«Am vrut să înființez ansamblul în comună. A fost o ambiție a mea, pentru că, în primul rând,
îmi place să joc. În al doilea rând, consider că omul care știe să joace sau să cânte, la o
sărbătoare, este cel mai fericit. Am făcut pe dracu’ în patru și am înființat un post de

514
instructor de dans, ceea ce nu știu câți au acest post. L-am angajat pe Iancu, știindu-l că este
de aceeași vârstă cu noi. Încet, încet, a prins.
Până acum trei ani, am avut un băiat angajat la ISU, care cânta la vioară. Am prins
măsură de 50.000 de euro și a plecat, nu putea să facă față.
Acum, am făcut convenție, cu trei băieți, le dau 300 de lei pe lună, le plătesc contribuțiile la
stat, dar nu se compară suma pe care noi o cheltuim cu ei cu realizările pe care le văd eu.
Pe mine ce mă împacă cel mai mult este ziua comunei, „Govia”, la Doanca. Mie îmi plac
tradițiile, vreau să le păstrez atât cât se poate. Trei sferturi dintre cei care joacă sunt copii care
învață la ansamblu. Nu ajung toți în trupa mare, dar știu să joace, ceea ce este mare lucru.
Scopul principal este să păstrăm tradiția, dar și să învețe cât mai mulți copii să joace.
Contează enorm. Le-am luat costume populare, acum doi ani, prin GAL. Dacă prindem cu
călușul, le iau și lor costume. Dar nu le iau decât atunci când văd că joacă bine. Acum, sunt la
început. Merită investit în ala ceva.
S-au pierdut multe obiceiuri și este păcat. Este posibil ca, anul acesta, să nu vină nimeni
cu plugușorul? Din Doanca, nu a fost făcut niciun plugușor, ceea ce este foarte păcat.
De sărbători, ar trebui ca să meargă copiii cu Steaua, cu colindul, nu la tot satul, dar măcar la
popă, la învățător, la primar, la profesori… Îi duc eu cu mașina, 10-15 copii. Pierdem
obiceiurile și este păcat!
Am spart un zid între fosta sală a căminului și am făcut o extindere, la sala de festivități.
Am făcut o singură sală. Scena este în formă de L. Intră în jur de 500 de persoane. Este
folosită la orice, nunți, pomeni. La pomeni, eu nu le iau bani. La nuntă, le iau 1000 lei și la
botez 500 de lei, pentru a scoate banii pentru energia electrică. Nu fac asta pentru a face
afaceri. A prins enorm ideea mea. Am făcut sala acum trei ani, în Potlogeni, iar anul trecut, la
Doanca. Pentru oameni, a prins foarte bine, are omul nevoie…
Acum, când moare cineva, vine omul și stă frumos la masă, este ceva civilizat. Am dotat cu
aer condiționat, cu încălzire, cu apă caldă, mobilier, cu tot ce vrei și ai nevoie. Este ceva
foarte util, pentru că, într-o familie, se întâmplă orice, și nuntă, și botez, și înmormântare, asta
este viața. Omul îl ajuți la necaz. Așa cum am spus, la pomeni și înmormântări nu le iau
oamenilor bani, nici măcar pentru curent. Aceste lucruri contează enorm pentru om!»
IANCU GULIE, INSTRUCTOR DE DANS TIA MARE: Dansul și muzica sunt
originale din zona Romanațiului de Sud
De când ați preluat acest ansamblu folcloric și ce premii ați obținut și ce aveți de
gând să faceți?
Conduc Ansamblul Folcloric „Alunelu Tia Mare”, avem două suite de dansuri populare
mixte, de băieți și fete. Este înființat în 2007, am participat la multe festivaluri în țară. Am
obținut marele trofeu la Festivalul „Mândre plaiuri boicene”, la Boița, în 2016; premiul I, în
2015, tot la Boița. La Slatina, la Călușul Românesc, am luat, trei ani la rând, premiul I. La
Corabia, la Flori de tei și la Cununa Dunării, am obținut numai locul I, ani la rândul. La noi,
locul II nu există. La mine, toți copiii sunt buni. Lucrăm cu un taraf de lăutari, care cântă la
instrumente clasice, vioară, acordeon și tobă. Taraful este format din Marian Gâtiță, la vioară,
Flori Dincă – acordeon și Nicolae Coțofană – la tobe.
Care este specificul dansului și muzicii pe care le practicați aici?
Dansul și muzica sunt originale din zona Romanațiului de Sud, nu am luat nimic din alte
părți. Exact cum se joacă la nuntă, de la ușa cortului, fără nicio prelevare, fără niciun artificiu.
Suntem finanțați de către Primărie. Chiar primarul comunei dă bani din buzunarul propriu
când mai plecăm pe undeva.
Care este rațiunea dansului tradițional? Ce urmăriți ca instructor?
Ca instructor, urmăresc să duc mai departe folclorul autentic și să învăț cât mai mulți
copii dansurile. La trupa mare, au fost peste 30 de copii, au mai plecat la liceu și au rămas 25.
La trupa mică, avem 60 de copii, mai vin, mai pleacă, se face o selecție firească, eu nu dau pe
nimeni afară.
Care sunt următoarele acțiuni?

515
 Pun la punct un căluș, ceea ce până acum nu am avut, pentru că ducem lipsă de băieți
care să vină. Cu d-l primar și cu d-l director de școală îi mai chemăm, dar ei pleacă, se perindă.
Dorim să-i atragem. Chiar acum avem un băiat care știe totul, este foarte talentat, dar nu mai
vrea să mai vină.
CORNEL GÂRCOVEANU, DIRECTOR ȘCOALA GIMNAZIALĂ „LEONIDA
MARINEANU” TIA MARE:
Muzica este predată de cineva de specialitate, chiar de către preotul satului D-le
director, natalitatea a scăzut?
Este o boală națională, care afectează încadrarea școlară, activitatea școlară. Este un cerc
vicios.
Încă nu avem simultane. Cred că acum 10 ani am avut clase simultane la Doanca, iar
când au scăzut efectivele, ne-am cumulat la centru. Celelalte școli au fost închise. Avem trei
sate: Tia, Doanca și Potlogeni. Avem două microbuze pentru deplasarea copiilor la școala din
centru.
La școală, se învață pe două schimburi, avem 131 cu 155 de copii. La grădiniță, avem 80
de copii. Avem un total de școlari și preșcolari de 330. Avem trei grădinițe, pentru că ei sunt
prea mici pentru a merge în alt sat. Până la urmă, microbuzele sunt pentru transport elevi, nu
copii preșcolari.
Înainte, era o simbioză indestructibilă între școală și primărie. Se mai păstrează?
Acum, obligatoriu, se păstrează, pentru că suntem subordonați direct primăriei. Din toate
punctele de vedere, trebuie să te ai bine cu primăria, deoarece toate fondurile vin de acolo.
Facem, în tandem cu primăria, inclusiv acțiunile culturale. Copiii, acum, sunt la Căminul
Cultural. Nu avem director de cămin cultural, dar se poate lucra și fără.
Performanțele la învățătură au scăzut?
Rezultatele au scăzut, ca peste tot. Totuși, la ultimul concurs, avem un copil inteligent la
matematică și limbă și comunicare, din șase elevi de la clasa a III-a, cinci au luat 100 de
puncte. Sunt foarte buni. La olimpiada județeană, acum patru ani, am avut copii calificați, au
luat peste 7, dar la națională s-au dus cei cu nota de peste 9. Am avut trei copii la Centrul de
Excelență, la Corabia, care au luat nota 10, la evaluarea națională. Este vorba de anul trecut și
de anul acesta. Din partea celor mai mulți elevi, este o letargie totală. Relația dintre familie și
școală trebuie să fie permanentă, dar dacă părintele nu se implică, nici elevul nu are niciun
interes, joaca fiind principala sa activitate.
Aveți cazuri în care părinții sunt plecați în străinătate și copiii sunt lăsați singuri
acasă?
Nu sunt permanent plecați, ci doar o lună sau două. Nu se duc toți, pentru că fiind o zonă
legumicolă, au de unde să facă rost de bani, pentru existență. Nu avem cazuri de abandon
școlar.
Se mai predă muzica la școală?
Acum, muzica este predată de cineva de specialitate, chiar de către preotul satului,
profesorul de religie. Chiar face treabă.
Chiar și inspectorii de specialitate au recunoscut faptul că cele mai grele ore, în sine, sunt
muzica, desenul și abilitățile practice. În aceste domenii, trebuie să ai și talent, nu poți învăța
mecanic. Trebuie să ai înclinație.
Dumitru Sârghie

516
 20. Articol publicat în “Gazeta Oltului” în 14 februarie 2018

Sală de sport modernă la Tia Mare

Unul dintre cele mai importante obiective de investiții din localuitatea olteană Tia Mare
prinde contur pe zi ce trece. Compania Națională de Investiții (CNI) s-a oprit și pe
meleagurile acestei localități și cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local a demarat
construcția unei moderne săli de sport. Începută în anul 2016, construcția avansează cu fiecare
zi spre mândria elevilor și tineretului care vor avea în scurt timp un loc unde să-și etaleze
talentul la jocurile sportive (baschet, handbal, volei), dar și alte acțiuni legate de mișcare.
Virgil Gulie, primarul localității, este foarte încântat de acest obiectiv și așteaptă cu
nerăbdare inaugurarea noii săli de sport care va avea loc în jurul datei de 1 mai a.c.
“Investiția a costat aproximativ 40 miliarde lei, are o suprafață construită de 1440 mp, și o
suprafață desfășurată de 1735 mp. Dispune de 180 de locuri la etaj, de vestiare, toalete,
cabinet medical, dușuri, aer condiționat, iar încălzirea este asigurată prin podea. Necesitatea
acestei investiții este cu atât mai mare cât în comună avem peste 350 de elevi la școli și peste
1200 de tineri care doresc să facă mișcare. Ne bucurăm că am reușit să construim un astfel de
obiectiv, comuna noastră prin însăși denumirea ei este o comună ”Mare””.
Din punctul nostru de vedere nu avem decât cuvinte de laudă pentru realizarea acestui
proiect și așteptăm ca un astfel de obiectiv necesar comunităților locale să prindă contur și în
reședința de județ, Slatina, care de mai mulți ani este în stare nefinalizată.
Florina Dinu

21.Articol publicat în “Linia 1” în 17 ianuarie 2019

Virgil Gulie, primarul comunei Tia Mare: E păcat de țara asta frumoasă și bogată, ca să
rămână în urma Bulgariei!

D-le primar, aveți o comună în plină dezvoltare, e un an nou… Ce proiecte mai

aveți care vin în ajutorul legumicultorilor, Tia Mare fiind un bazin legumicol important
în sudul județului nostru?
Ținând cont că e zonă legumicolă (Giuvărăști, Izbiceni, Tia Mare, Cilieni) suntem zona
din țară care scoate primele legume de la solarii. Ne ajută și clima, ne ajută și terenul. Din
partea primăriei, nu facem decât să-i ajutăm pe cetățeni pentru a accesa fondurile privind
proiectele făcute de Guvern sau de Uniunea Europeană.
La Camera Agricolă avem trei persoane și când e nevoie suplimentăm numărul acestora.
La noi, când vin oamenii și vor să acceseze o anumită măsură, i se întocmește imediat dosarul
și hârtiile se dau pe loc. Fiecare accesează ce măsură dorește, dacă îndeplinește condițiile
impuse.
La noi în comună, pot să spun că avem vreo opt persoane care au accesat Măsura mare,
de 40.000 euro, avem în jur de 50 de persoane care au accesat Măsura Mică, de 15.000 euro.
La Programul Tomate, cu cei 3000 euro la solar, anul trecut, au intrat în jur de 2,6 milioane de
euro. Cu un an înainte au intrat în jur de 1,5 milioane de euro. Anul acesta, cred că în jur de
1100-1200 de persoane vor depune cereri pentru accesarea celor 3000 de euro. Asta înseamnă
undeva la peste 3 milioane de euro.
Este un ajutor important pentru oameni, care investesc continuu aceste sume în
dezvoltare. De pe margine e ușor, dar munca în agricultură nu e deloc ușoară. E o muncă
enormă și muncesc toți din gospodărie. La noi se muncește să știți. Se cunoaște în starea
materială crescută a oamenilor. Se cunoaște și la primărie… Își plătesc impozitele la timp.
Din punct de vedere edilitar ce aveți în plan pentru perioada următoare?

517
 Prin PNDL 1, noi am introdus apă în comună, dar nu avem branșamente. Ne-au rămas
din banii licitați la apă vreo 6,5 miliarde de lei vechi, bani necheltuiți. Problema este că
ministerul nu ne dă voie să-i folosim pentru branșamente. În zona noastră e o problemă cu apa,
în sensul că nu e debit. Avem patru puțuri forate, dar debitul este mic. Acești bani necheltuiți
îi vom folosi pentru a mai construi 2-3 puțuri, ca să asigurăm debitul necesar consumului din
comună. Aici ne dă voie ministerul…În acest sens, am făcut o adunare populară și oamenii își
vor plăti singuri branșamentul. Am găsit o firmă care a cerut un preț rezonabil…
De asemenea, prin PNDL 2, ni s-a aprobat canalizare și stație de epurare și canalizare în
toată comuna: 7,7 km – prin Compania de Apă și restul de 30 de km – prin proiectul depus de
comuna noastră. Suntem în stadiu de licitație, am reluat procedura de la zero, pentru că
firmele întrunite nu au respectat caietul de sarcini. Au zis că poate e o jucărie aici. I-am
respins și am luat procedura de la zero. Facem totul cum spune legea.
Avem sala de sport, făcută prin CNI, care este aproape finalizată. Mai trebuie turnate aleile de
acces din jurul ei. Este o sală modernă cu tribună și cu 180 de locuri. Momentan, are niște
probleme constructorul cu CNI, dar se vor rezolva.
Prin fonduri europene, prin fostul GAL Vișina, prin care am luat și un buldoexcavator,
anul acesta vom înlocui cam jumătate din lămpile de iluminat public. Avem în jur de 900 de
lămpi în comună, avem o rețea stradală de 40 de km. Vom pune lămpi cu led.
Prin FLAG-POPAM, ni s-a aprobat finanțarea a două parcuri: parcul de aici, din fața
primăriei și părculețul din satul Doanca. Să le modernizăm pentru cetățenii comunei.
Pe fonduri proprii, extindem primăria. Prelungim holul de la intrare și facem o cameră
mare pentru a servi ca sală de ședințe și birou pentru oficierea căsătoriilor civile.
Suntem în tratative să cumpărăm o mașină de pompieri, nu neapărat nouă. Cea pe care o avem
este foarte veche și cheltuim mult cu ea pentru întreținere. Anul acesta avem în plan să facem
o Remiză PSI.
De asemenea, am asfaltat toată curtea primăriei, am făcut un șopron pentru utilaje
(tractor, buldo, autogreder), le-am făcut altă ieșire. Cu școlile stăm bine, dar, ca peste tot,
natalitatea e într-o cădere liberă. Astfel, am închis școlile din satele Potlogeni și Doanca și am
adus copiii la Tia. Avem două microbuze, avem căldură, avem tot ce trebuie. Prin PNDL 2,
ne-am apucat să modernizăm și să extindem școala de la Tia. Vom curăța zidurile, vom
schimba pardoseala, vom schimba acoperișul și mobilierul. Facem și o mică sală de sport…
Acestea sunt în lucru. Deci, ne mișcăm…
Care este poziția dvs. față de fostul ministrul al Dezvoltării, d-l Paul Stănescu?
Păi, dvs. ziceți fostul ministru, eu zic că este președintele nostru, la Olt. Este președinte
PSD și merită din plin această funcție. Este un om serios, un om care se ține de cuvânt, care
nu te duce cu vorba. Paul dacă poate să te ajute spune, dacă nu poate îți spune, de asemenea.
Nu te duce cu zăhărelul, cum au făcut alții dinaintea dumnealui, pe care îi știm noi bine.
Care este mesajul dvs. către cetățenii comunei, cu care vă duceți traiul de ani și ani
de zile?
În primul rând, le doresc să fie sănătoși. Le urez un an mai bun și să aibă putere de
muncă, pentru de muncă au. Ținând cont că acum doi ani și un pic m-au ales cu 86%, eu cred
că au încredere în mine și îi asigur că tot ceea ce am promis, cu ajutorul Guvernului PSD,
terminăm și apa, terminăm și canalul, vom băga și asfalt. Trebuie să ne mișcăm, pentru că
suntem obligați să ne mișcăm. E păcat de țara asta frumoasă și bogată, ca să rămână în urma
Bulgariei!
Dumitru Sârghie

518
 22.Articol publicat în “Realitatea Oltului” în 8 august 2022

Comunitatea din Tia Mare a serbat ieri Ziua Comunei cu fast

A fost zi de mare sărbătoare ieri și în sânul comunității din Tia Mare, comuna olteană
petrecând cu fast. Au sfârâit grătarele, au curs răcoritoarele, iar voia bună a fost întreținută cu
spectacole susținute de artiști îndrăgiți.
Lume puhoi s-a strâns ieri la Tia Mare, unde administrația locală a organizat Ziua
comunei. Ansamblul de tineri ai localității, Alunelul 2022, s-a prezentat publicului cu dansuri
populare specifice zonei, iar pe scenă au urcat artiști mari: Constantin Enceanu, Emil Badea,
Jeni Nicolau, Sanda Argint, Ștefania Strejescu, Marian Medregoniu, Chihlimbar, prezentați de
Veronica Măgureanu.
Dornici să mai uite de griji și nevoi, sătenii au urcat în horă și au petrecut alături de
artiști până târziu în noapte. Le-au făcut onoarea de a fi prezenți la manifestare și personalități
județene, iar Asociația Comunelor din România - filiala Olt a felicitat și premiat singura
absolventă de gimnaziu din acest an din județul Olt care a obținut media maximă la Evaluarea
Națională, Cristiana Răduț primind o recompensă financiară din partea sa.
Mirela Ogea

23.Articol publicat în “Gazeta Oltului” în 13 octombrie 2022

Compania de apă Olt construiește stații de epurare în comunele Tia Mare și Rusănești

Compania de Apă Olt a semnat, în data de 11 octombrie contractul de lucrări

„Extinderea facilităților de tratare a apei uzate pentru aglomerările Tia Mare și Rusănești”, din
cadrul proiectului, cu finanțare europeană, „Dezvoltarea infrastructurii de apă și apă uzată din
județul Olt, în perioada 2014-2020”.
Cele două stații de epurare vor fi amplasate în comunele Tia Mare și Rusănești, din județul
Olt și vor fi prevăzute cu următoarele facilități: treaptă mecanică ( bazin de omogenizare,
stație de pompare, deznisipare și separator de grăsimi), treaptă biologică și treaptă de tratare a
nămolului. Nămolul deshidratat va fi evacuat sau stocat în depozitul intermediar amplasat în
incinta stațiilor de epurare. Fiecare stație de epurare va deservi între 4 000 și 4 400 de
locuitori.
Contractul de lucrări a fost atribuit, în urma unei licitații publice deschise, cu
respectarea prevederilor legislației românești în domeniu, ASOCIEREA SIA DYNAMIC
SOLUTION SRL și SIVEDA PRO SRL cu SIA DYNAMIC SOLUTION lider de asociere.
Valoarea contractului este de 14.888.618, 04 lei fără TVA, iar durata de execuție este de 34
luni ( 6 luni durata de execuție a proiectului de către antreprenor, 25 de luni, perioada de
execuție a lucrărilor și 3 luni, perioada de teste și punere în funcțiune). Perioada de garanție a
lucrărilor este de 36 de luni.
”Acestea sunt două dintre cele nouă stații de epurare noi pe care Compania de Apă Olt le
construiește în cadrul proiectului cu finanțare europeană nerambursabilă, ”Dezvoltarea
infrastructurii de apă și apă uzată din județul Olt, în perioada 2014-2020”. Prin toate
investițiile pe care le facem în cele 17 comune, printre care se află și Tia Mare și Rusănești,
contribuim la dezvoltarea acestor localități, protejând și îmbunătățind calitatea mediului și
sănătatea cetățenilor. Ne implicăm activ în viața comunităților locale, pentru că noi suntem
parte din fiecare comunitate”, a explicat Cătălin Ușurelu, director general Compania de Apă
Olt.

519
 Acesta este unul din cele 26 de contracte de lucrări din cadrul proiectului „Dezvoltarea
infrastructurii de apă și apă uzată din județul Olt în perioada 2014 – 2020″, cu o valoare totală
eligibilă de 1.147.116.622,49 lei fără TVA.
Redacția

24..Articol publicat în “Adevărul” în 23 iunie 2022

Eleva de 10 la Evaluarea Naţională în Olt a reprezentat judeţul, doi ani la rând, la Olimpiada
Satelor. „A fost mai uşor decât mă aşteptam“

Singura medie de 10 la Evaluarea Naţională 2022 a fost obţinută în judeţul Olt de o

elevă dintr-o şcoală de ţară. Cristiana a participat la mai multe concursuri naţionale.
Cristiana Irina Răduţ este eleva cu 10 absolut din judeţul Olt. A absolvit Şcoala Gimnazială
„Leonida Marineanu“ Tia-Mare, iar înainte de pandemie a reprezentat judeţul, doi ani la
rând, la „Olimpiada Satelor“, un important concurs de Matematică dedicat elevilor din
mediul rural, în clasa a VI-a concursul, faza naţională, nemaiputând fi organizat.
Rezultatul fetei nu a luat pe nimeni prin surprindere. „Este o fată extraordinară, care a
avut rezultate bune la toate concursurile la care a fost, de la Română şi Matematică. E un
copil într-adevăr deosebit. Către Matematică are înclinaţii, e pasionată, dar excelează la tot.
E foarte ambiţioasă şi excelează la toate, va merge către Matematică-Informatică“, a spus
despre Cristiana directorul şcolii, Eremia Nicolaescu.
Şi părinţii elevei sunt în culmea fericirii, hotărând pe loc, la auzul veştii, să-i răsplătească
efortul cu un cadou, un telefon performant. Cristiana nu l-a cerut, e prea modestă, a spus
tatăl fetei, pentru „Adevărul“. „Mai mult ne bucurăm noi, părinţii. Şi profesorii ei se
bucură... Ştiam că e fată extraordinară, este o fată care îşi urmează calea ei. E mai serioasă,
modestă, ea nu cere“, a dezvăluit tatăl.
„Mi-a plăcut să simt că sunt în pas cu ceilalţi“
Cristiana a spus că nu şi-a făcut planuri pentru această vacanţă, dar că se va bucura, cu
siguranţă, de compania prietenilor şi va citi, pentru că, pe lângă Matematică, lectura este o
altă pasiune. I-am cerut să le facă o recomandare adolescenţilor, iar Cristiana s-a oprit la
„Mândrie şi prejudecată“, menţionând cartea drept una dintre cele care i-au deschis pofta de
lectură. Cât despre examenul de curând încheiat, eleva spune că nu a fost deloc dificil.
„A fost mai uşor decât mă aşteptam, mai ales la Română. La Matematică a fost destul
de bine, dar tot mai uşoare subiectele decât testul de antrenament“, a spus eleva, pentru
„Adevărul“. Cristiana a participat, în anii de şcoală primară şi gimnaziu, la mai multe
concursuri. „Mi-a plăcut să simt că sunt în pas cu ceilalţi“, a motivat adolescenta.
Olimpiada Satelor a fost concursul care i-a lăsat cele mai plăcute amintiri. Cel mai
probabil Cristiana Irina Răduţ se va înscrie la Liceul Teoretic „A.I. Cuza“ din Corabia, la
profilul Matematică-Informatică.
La Şcoala Gimnazială „Leonida Marineanu“ Tia-Mare, de unde a venit singura medie
de 10 înregistrată la nivelul judeţului, au fost înscrişi în examen 31 elevi. Un alt elev al şcolii
a înregistrat media 9,90 (având 10 la Limba Română şi 9,80 la Matematică), alte două medii
fiind în intervalul 9,00 – 9,50 (9,12 şi, respectiv, 9,50), în timp ce la aceeaşi şcoală şase elevi
au obţinut medii mai mici de 5.
În judeţul Olt, 78,48% dintre elevi au obţinut medii peste 5, rezultatul fiind peste cel de
anul trecut, însă în continuare sub media naţională.

520
 25.Repertoriul Arheologic Național (RAN) și Lista Monumentelor Istorice(LMI),
ambele realizate de Institutul Național al Patrimoniului
(site-uri cimec.ro, patrimoniu.ro)

RAN conține date științifice, cartografice, topografice, imagini, planuri, precum și alte
informații despre: a) zonele cu potențial arheologic cunoscut și cercetat, zonele cu potențial
arheologic cunoscut și necercetat, precum și zonele al căror potențial arheologic devine
cunoscut întâmplător sau ca urmare a cercetărilor arheologice preventive; b) monumentele,
ansamblurile și siturile istorice în care s-au efectuat sau sunt în curs de desfășurare cercetări
arheologice; c) informații științifice privind bunurile mobile descoperite în zonele sau la
monumentele istorice prevăzute la lit. a) și b); d) situri arheologice distruse sau dispărute.
(OG 43/2000, art. 17, 4)
În Tia există două obiective aflate în evidența RAN.
1.
Cod RAN - 129479.01
Denumire - Castrul roman de la Tia Mare - Lunca Oltului. Castrul se află pe malul
stâng al Oltului, la est de localitatea Tia Mare.
Tip - aşezare militară
Componente - Castru auxiliar
Cronologie - Epoca romană / sec. II-III

2.
Cod RAN - 129479.02
Denumire - Turnul roman de la Tia Mare - Lunca Oltului. Turnul se află pe malul stâng
al Oltului, la est de localitatea Tia Mare.
Tip - sistem defensiv
Componente - Turn
Cronologie - Epoca romană / sec. II-III

Lista Monumentelor Istorice include cele două obiective din RAN și continuă cu
3.
- cod LMI - OT - II - m - B - 08999
- Denumire - Biserica Sf. Nicolae
- Localitate - sat Potlogeni, com. Tia Mare
- Datare - ante 1845 din lemn, 1863 - zid

Mai jos sunt hărți în care pot fi observate obiectivele amintite mai sus.

521
522
Imagini din comuna Tia Mare

523
524
Sala de sport Tia Mare

Parcul din Doanca

525
Primăria comunei Tia Mare

Școala din Tia Mare

526
527
 Concluzii

Lucrarea celor doi tieni, ofițerul Lincă Belu și preotul Ștefan Răceală, atât de bogată în
informații, după două-trei decenii de la scriere, vede în sfârșit lumina tiparului.
Pe lângă transcrierea ei, am adăugat cateva materiale. Mai întâi am anext câteva hărți
din secolele al XVIII lea și al XIX lea, în care se observă satele cu denumirile lor. Unele apar
și în textul monografiei, dar s-a pierdut din calitate prin fotocopiere și scanare, așa că le-am
adăugat din alte surse.
După hărți am postat la anexa 6, o fotografie a paginilor dedicate comunei în lucrarea
lui Constantin Locusteanu. Am optat pentru aceasta formulă (fotografie și nu pentru
transcrierea textului) pentru că e mai autentic, chiar dacă e doar o imagine, te duce la lucrarea
originală cu grafia și specificul ei. Ar fi fost ideală scanarea, dar pentru cărți mai rare nu am
reușit, unele biblioteci permițând fotografierea, dar neavând posibilități de scanare.
La anexa 7 sunt câteva imagini referitoare la satele comunei din “Anuarul României
pentru comerț, industrie, meserii și agricultură, 1925-1926” un fel de “Pagini aurii” din
perioada interbelică. Meseriile sunt notate și în limba franceză, de circulație în acel timp sau
am putea spune engleza acelei perioade. Va fi interesant probabil pentru cei ce vor analiza
imaginile să regăsească nume ale strămoșilor din cele trei sate, meserii actuale și dispărute și
alte informații.
La anexa 8 am atașat scanate paginile referitoare la Tia Mare, Potlogeni și Doanca
existente în “Contribuții la monografia județului Romanați” de Ștefan Ricman și colectivul de
autori coordonat de el, 1928, lucrare citată adesea în textul celor doi autori tieni, Lincă Belu și
Ștefan Răceală.
La anexa 9 sunt imagini din “Viața bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei
-1940”, tipărită în 1941, lucrare ce oferă de asemenea informații interesante pentru acel
moment.
La anexa 10 sunt scanate două pagini referitoare la comuna Tia Mare tipărite în 1975,
lucrare editată de Comitetul județean Olt al P.C.R., care comemora 30 de ani de la Eliberarea
patriei de sub jugul fascist și al XI lea congres al partidului, am amintit pentru a nu fi uitat
limbajul acelei epoci. Sunt redate informații despre situația comunei în acea perioadă, în plin
comunism, apar multe cifre: populație, suprafețe, efective de animale, electrificare,
abonamente radio și TV etc și o imagine cu căminul cultural.
Anexele 11-15 sunt pagini din “Fiii Romanațiului” de Dumitru Botar. Am selectat
dintre romanațenii prezentați de autor pe cei născuți în comuna Tia Mare. Și autorii
monografiei i-au prezentat între fiii comunei pe cei selectați de Dumitru Botar, dar o
caracterizare în plus este binevenită, referirile la personalitățile de succes ale comunei sunt
necesare, ei constituind exemple demne de urmat pentru tinerele generații.
Anexa 16 cuprinde câteva selecții din “Monumente și eroi în județul Olt” de Doina
Leulescu și Denissa Guțică Florescu, carte de o calitate deosebită (atât conținut, cât și
calitatea hârtiei și tipăriturii), ce include imagini cu toate monumentele din județ și liste cu
eroi.
La Anexa 17 sunt paginile dedicate comunei în “Dicționarul istoric al localităților din
județul Olt”.
Urmează paginile dedicate tianului Dan Gheorghe, a cărui pregătire militară și activitate
s-a întrepătruns cu cea a submarinului NMS Delfinul. Povestea prezintă informații adunate
din mai multe surse, dar și documente și fotografii de arhivă (inclusiv arhiva urmașilor lui
Dan Gheorghe).
Anexele 19-24 redau articole din presa locală, multe sub formă de interviuri, pentru ca
prin acestea să realizăm o aducere la zi, o actualizare a istoriei comunei. Citindu-le sau
recitindu-le tienii vor găsi informații despre cele mai recente proiecte și realizări, despre
actualitatea școlară, formația de dansuri, zilele comunei etc.

528
 Anexa 25 ne informează despre obiectivele din comună inventariate de Institutul
Național al Patrimoniului, deci care fac parte din patrimoniul național.
Am încheiat cu imagini reprezentative din satele comunei, selectate de pe site-ul
primăriei.
Încheiem acest proiect, revitalizarea vechiului text și culegerea de materiale, cu
speranța că monografia și anexele vor reuși să capteze interesul cititorilor.
Îndrăznim chiar mai mult, să sperăm că pasiunea pentru istoria locală va determina în
viitor pe unii dintre cititori, să ia drumul arhivelor și bibliotecilor pentru o actualizare sau o
nouă lucrare de istorie locală, căci nu se poate uita sau contesta ceea ce a spus Nicolae
Bălcescu “Istoria este cea dintâi carte a unei nații, întrânsa ea își vede trecutul, prezentul și
viitorul”. Orice comunitate trebuie să își cunoască istoria, trecutul, pentru a-și clădi viitorul.

529
530
531
532
533
534
535
536
537
538
539
540
541
542
543
544
545
546
547
548
3.

549
550
551
552
553
554
555
556
557
558
559
560
561
562
563
564
565
566
567
568
569
570
571
572
573
574
575
576
577
578
579
580
581
582
583
584
585
586