VIDA SIMITI Ionut, Raportul dintre răspunderea medicului şi răspunderea unităţii

sanitare
Publicaţie: Revista Romana de Drept Privat 5 din 2010

Autor:
VIDA SIMITI Ionut
Tip:
Doctrina

Raportul dintre răspunderea medicului şi răspunderea unităţii sanitare

Av. drd. Ionuţ Vida-Simiti
Relation entre la responsabilité du médecin et la responsabilité de l’établissement de
santé*
Articles 642-648 de la Loi n. 95/2006 établissent une responsabilité civile médicale du
systeme de soins. Plus précisément, cette responsabilité est un systeme complémentaire
de responsabilités, destinée a couvrir tout dommage subi par le patient,
indépendamment de qui a commis l’acte illégal. Toutefois, il convient de noter que
ladite responsabilité médicale est composée de trois responsabilités connexes, mais
distinctes dans la base juridique et le fondement juridique, qui s’engagent
complémentairement, en fonction de l’acte illicite générateur de dommage et de la
personne qui l’a commis en violant ses fonctions distinctes.
Cet article analyse la relation entre la responsabilité du médecin et la responsabilité de
l’établissement de santé en matiere de responsabilité civile médicale. La premiere partie
présente l’état actuel de la recherche en faisant connaître les vues exprimées dans la
doctrine française et roumaine. La deuxieme partie examine la relation entre la
responsabilité du médecin et la responsabilité de l’établissement de santé en ce qui
concerne les soins médicaux, en termes de la nature juridique de la responsabilité
médicale. Cette responsabilité est principalement de nature contractuelle, ce qui
implique la responsabilité de la partie au contrat, d’ou la nécessité d’identifier la partie
contractante et la distinction entre ladite partie et la personne par l’intermédiaire de
laquelle se déroule le contrat; cependant, elle peut etre exceptionnellement délictuelle en
cas d’annulation du contrat, de la gestion des affaires ou des dommages indirects. La
derniere partie présente la relation entre la responsabilité du médecin et la
responsabilité de l’établissement de santé en ce qui concerne le cadre d’exercice des
soins médicaux.
Mots clés: partie contractante, classification des établissements de santé, responsabilité
conjointe, responsabilité du médecin, responsabilité de l’établissement de santé
Relationship between doctor’s liability and healthcare facility’s liability*
Articles 642-648 of Law no. 95/2006 establish healthcare liability within the medical
system. Specifically, this liability is a complementary system of liabilities, intended to
cover any damage suffered by the patient, regardless of who committed the unlawful
act. However, it should be noted that this healthcare liability consists of three related
liabilities, though distinct in point of legal basis and legal foundation, which engage
complementary, depending on the injury-generating illicit act and the person who
committed it by breach of his/her separate duties.
The paper hereby reviews the relationship between doctor’s liability and healthcare
facility’s liability within healthcare liability. Part One presents the current state of
research by introducing views expressed in French and Romanian doctrines. Part Two
reviews the relationship between doctor’s liability and healthcare facility’s liability as
regards medical procedure, in terms of the legal nature of medical liability. This
liability is mainly contractual, which entails responsibility of the party to the contract,
hence the need to identify the contractual party and the distinction between the said
individual and the person by the agency of which the contract is performed; though it
might be exceptionally tort for contract cancellation, business management or indirect
damage. The last part pictures the relationship between doctor’s liability and healthcare
facility’s liability as regards the exercise framework of medical procedures.
Key words: Contractual party, classification of healthcare facilities, joint liability, doctor’s
liability, healthcare facility’s liability
I. Preliminarii
Titlul XV Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorilor de produse şi servicii
medicale, sanitare şi farmaceutice din Legea nr. 95/2006privind reforma în sistemul sanitar1)
reglementează o răspundere civilă medicală a sistemului medical. În mod concret, această
răspundere este un sistem complementar de răspunderi, menit a acoperi orice fel de prejudiciu
suferit de pacient, indiferent de persoana care a săvârşit fapta ilicită. Însă trebuie subliniat că
această răspundere medicală este compusă din trei răspunderi conexe dar distincte prin
temeiul legal şi fundamentul juridic, care se angajează complementar, în funcţie de fapta
ilicită generatoare de prejudiciu şi de persoana a care a săvârşit-o prin încălcarea atribuţiilor
sale distincte.
Răspunderea medicală include: a) răspunderea medicului2), având ca temei legal art. 642-643
din Legea nr. 95/2006 şi fiind fundamentată pe ideea de culpă (însuşi art. 642 alin. 2 din
Legea nr. 95/2006 impune expres pentru angajarea răspunderii condiţia existenţei neglijenţei
sau imprudenţei, ambele forme ale vinovăţiei); b) răspunderea unităţii sanitare, care are ca
temei legal art. 644-646 din Legea nr. 95/2006 şi este fundamentată pe ideea de garanţie; c)
răspunderea producătorilor şi furnizorilor de materiale (echipamente, dispozitive, substanţe)
şi utilităţi, întemeiată pe dispoziţiile art. 646-648 din Legea nr. 95/2006 şi fiind o răspundere
obiectivă, deoarece prezenta normă specială se completează cu norma de drept comun în
materie, adică Legea nr. 240/2004 (Directiva nr. 85/374/CEE)3).
Aparent, aceste răspunderi sunt complementare deoarece pentru situaţiile prevăzute expres de
art. 643 alin. 1 în care medicul nu răspunde (când prejudiciul este rezultatul condiţiilor de
lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale,
efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de
investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi
dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite), se angajează răspunderea
unităţii sanitare în temeiul art. 644 alin. 1. Reciproca nu este însă adevărată, deoarece în
temeiul art. 644 alin. 2: „Unităţile prevăzute la alin. 1 răspund în condiţiile legii civile pentru
prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta”. Astfel, unitatea
sanitară este codebitor al obligaţiei medicului de a repara prejudicial cauzat, însă medicul nu
este codebitorul unităţii sanitare în cazul nerespectării obligaţiilor acesteia. În consecinţă,
determinarea titularului obligaţiei încălcate înseamnă indicarea răspunderii sau răspunderilor
care se angajează. Aceasta este problema raportului dintre răspunderea medicului şi cea a
unităţii sanitare, pe care dorim să le analizăm în prezentul studiu.
A. Orientarea doctrinară asupra naturii juridice a răspunderii şi a persoanei responsabile
civilmente pentru actul medical înainte de Legea nr. 95/2006
În Franţa, jurisprudenţa a fost cea care a jucat rolul fundamental în tranşarea a două aspecte
elementare pentru problema pusă în discuţie. În primul rând, încă din anul 1936, prin
motivarea soluţiei din cauza Dr. Nicolas versus Mercier4), în care soţii Mercier au solicitat
instanţei obligarea medicului Nicolas la repararea prejudiciului creat de un tratament cu raze
X fără măsuri de precauţie, jurisprudenţa a fundamentat natura contractuală a raportului
medic-pacient şi, deci, natura contractuală a răspunderii pentru încălcarea obligaţiilor5). În al
doilea rând, s-a făcut distincţia dintre răspunderea în sistemul privat de sănătate şi sistemul
public de sănătate. Această distincţie nu a fost una superficială, ci una profundă, pornindu-se
de la distincţia dintre dreptul privat şi dreptul public, care implică angajarea unei răspunderi
civile în sistemul privat şi a unei răspunderi administrative în sistemul public, care, la rândul
lor, implică o competenţă jurisdicţională distinctă etc.
Răspunderea contractuală aparţine persoanei parte la contractul medical, care, în principiu, în
Franţa este cabinetul privat. Nelămuriri pot apărea în momentul în care profesia de medic este
exercitată în comun, datorită diverselor forme juridice pe care le poate lua asocierea. Astfel,
medicii pot încheia un simplu contract de exercitare în comun a profesiei (cu sau fără
partajarea onorariului) sau pot constitui fie societăţi civile profesionale în temeiul Legii nr.
66-879 din 14 iunie 19666), fie societăţi de capital în temeiul Legii nr. 90-1258 din 3 august
19947). Dacă în prima ipoteză nu există probleme, în sensul că răspunderea este individuală şi
nu se angajează faţă de toţi medicii care o exercită în comun, ci doar faţă de medicul cu care
s-a încheiat contractul medical, în celelalte două situaţii parte la contractul medical nu mai
sunt medicii, ci unitatea sanitară (societatea civilă profesională sau societatea de capital).
Pentru aceste situaţii, în doctrină s-au conturat două orientări. Într-o lucrare s-a susţinut că
unitatea sanitară ar avea o răspundere contractuală dublată de o răspundere delictuală a
medicului8). Într-o altă orientare s-a afirmat că răspunderea este doar contractuală deoarece în
temeiul Decretului nr. 77-636 din 14 iunie 19779) se poate recunoaşte o legătură contractuală
a pacientului direct cu medicul asociat, fără a elimina răspunderea unităţii sanitare, o
răspundere solidară fundamentată pe ideea de garanţie10).
În România, doctrina clasică susţinea natura juridică delictuală prin înlăturarea răspunderii
contractuale. Unii autori11) s-au limitat la a indica dispoziţiile art. 998-999 C. civ. ca temei al
răspunderii delictuale a medicului, fără nicio analiză concretă a problemei. În alte lucrări12),
însă, s-a făcut analiza răspunderii medicale prin sublinierea distincţiei între răspunderea
unităţii sanitare (pentru fapta proprie sau în calitate de comitent) şi răspunderea medicului,
între răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală, argumentându-se că opiniile care
respingeau temeiul contractual al răspunderii civile a medicului se întemeiază pe considerente
învechite, dar că legislaţia de la acel moment ridica numeroase impedimente.
Calificarea răspunderii medicului ca fiind de natură delictuală a ridicat problema angajării
răspunderii unităţii sanitare angajatoare în calitate de comitent în temeiul art. 1000 alin. 3 C.
civ. În analiza acestei chestiuni s-au conturat trei orientări.
În susţinerea unei orientări mai restrictive13), s-a argumentat că actul medical este prestat de
medic în mod independent şi, deci, fără controlul şi direcţionarea unităţii sanitare. Astfel încât
lipseşte raportul de prepuşenie, condiţie sine qua non pentru angajarea răspunderii unităţii
sanitare în calitate de comitent. Această poziţie ar fi putut avea şi un temei legal în perioada
în care a fost în vigoare Legea nr. 74/1995privind exercitarea profesiei de medic, înfiinţarea
şi organizarea Colegiului Medicilor din România14) datorită prevederilor art. 3 alin. 2, art. 4
alin. 1 teza II şi art. 8 alin. 1. Însă, în temeiul art. 1 alin. 3 din O.G. nr. 124/199815), profesia
de medic, ca profesie liberală, este exercitată doar într-una din formele expres şi limitativ
prevăzute de lege (cabinet individual, cabinet grupat, cabinete asociate, societate civilă
profesională); a contrario, exercitarea profesiei în temeiul unui contract de muncă nu are
caracter de profesie liberală. Astfel încât nu se poate invoca independenţa medicului şi
exonerarea de răspundere a unităţii sanitare.
Opinia restrictivă a fost criticată într-o lucrare16) invocându-se două argumente pertinente: a)
existenţa contractului individual de muncă, principalul izvor al unui raport de prepuşenie,
care îndreptăţeşte unitatea sanitară să sancţioneze disciplinar medicul pentru prestarea actului
medical, tocmai pentru că este o obligaţie de serviciu; b) însuşi fundamentul obiectiv al
răspunderii comitentului, indiferent că se susţine răspunderea fără culpă întemeiată pe ideea
de risc17) sau că se invocă teoria garanţiei18).
Conform celei de a treia opinii19), unitatea sanitară răspunde în calitate de comitent în situaţia
în care acordă asistenţă juridică gratuită, în timp ce în cazul medicilor din unităţile sanitare
private sau publice cu plată răspunderea este contractuală şi deci nu există o răspundere în
calitate de comitent. Astfel, dacă pentru serviciul medical există contraprestaţie, răspunderea
este contractuală, iar dacă pentru serviciul medical nu există contraprestaţie, răspunderea este
delictuală. Însă lipsa contraprestaţiei nu înseamnă lipsa contractului, ci doar face ca acesta să
nu fie sinalagmatic, ci liberalitate. Astfel încât şi în situaţia în care pentru serviciul medical
nu există contraprestaţie există contract, iar răspunderea este contractuală.
Doctrina a făcut analiza răspunderii din sistemul public de sănătate şi sistemul privat de
sănătate fără să facă distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat. Din acest considerent s-a
pornit de la premisa că şi în sistemul public de sănătate există o răspundere civilă. Însă
raportul dintre părţi este de o anumită natură în sistemul privat (de natură contractuală) şi de o
altă natură în sistemul public (serviciu public în realizarea puterii de stat). Pentru acest
considerent, analiza răspunderii din dreptul public ca răspundere de drept privat (de natură
contractuală) a fost din start sortită eşecului. Soluţia a fost simplistă în sensul că pur şi simplu
„s-a înlocuit”, fără niciun temei legal, obligaţia serviciul public (în sensul său instituţional)
faţă de pacient cu o obligaţie a medicului faţă de pacient. Astfel încât, în mod absurd, riscul
pentru actul medical nu era suportat de debitorul obligaţiei de a presta acest act medical, ci de
angajatul său. Dar între medicul din sistemul public şi pacient nu exista un contract, motiv
pentru care răspunderea trebuia să fie una delictuală. Aceasta cu atât mai mult cu cât dreptul
pretins a fi încălcat prin actul medical defectuos ar fi viaţa, sănătatea, integritatea corporală.
Este adevărat că natura juridică a răspunderii este dată de natura dreptului încălcat. Din acest
motiv în analiza noastră (infra, pct. II) trebuie să facem o paralelă sugestivă cu o altă profesie
liberală (cu o organizare şi funcţionare similare aceleia de medic), care are de asemenea o
obligaţie de diligenţă pentru a cărei încălcare se foloseşte acelaşi termen de malpraxis, şi
anume profesia de avocat. Dacă un avocat săvârşeşte o eroare profesională care generează un
prejudiciu clientului constând în pierderea unui proces prin condamnarea la pedeapsa
închisorii cu executare a clientului, avocatul va răspunde civil20) pentru încălcarea dreptului
clientului din conţinutul contractului de asistenţă juridică sau pentru încălcarea dreptului
absolut de libertate garantat de art. 23 din Constituţia României şi art. 5 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale?
B. Orientarea doctrinară asupra naturii juridice a răspunderii şi persoanei responsabile
pentru actul medical după adoptarea Legii nr. 95/2006
În Franţa, ulterior adoptării Legii nr. 303 din 4 martie 2002, a apărut în doctrină ipoteza
naturii juridice legale a răspunderii civile a medicului21). Astfel, s-a pus problema dacă
această nouă legislaţie nu înlătură pe de o parte distincţia sector public – sector privat, iar, pe
de altă parte, dacă nu lasă fără obiect disputa doctrinară dintre temeiul contractual sau
delictual al răspunderii. Aceasta, deoarece avem de-a face cu un singur set de reguli
aplicabile pe de o parte tuturor medicilor şi unităţilor sanitare fie ele de stat sau private, iar,
pe de altă parte, tuturor actelor medicale, indiferent că sunt efectuate în temeiul unui contract
sau nu.
Ipoteza nu s-a impus în România deoarece legea reglementează conţinutul raportului
obligaţional, dar ea nu se substituie izvorului acestui raport, care, ca şi până acum, poate fi
unul contractual sau delictual. Mai mult decât atât, este adevărat că atât în sectorul public cât
şi în cel privat, medicul are aceleaşi obligaţii, dar repararea prejudiciului generat de
încălcarea acestor obligaţii se realizează în mod diferit. În acest sens o dovadă concludentă
este procedura confuză instituită de Legea nr. 95/2006 prin art. 668-674, care impun o
procedură alternativă dreptului comun de stabilire a cazurilor de răspundere civilă pentru
medici22), în cadrul căreia decizia pronunţată de Comisie doar stabileşte din punct de vedere
tehnic existenţa situaţiei de malpraxis şi nu are competenţa legală de a acorda despăgubiri.
Motiv pentru care va trebui urmată procedura de drept comun, însă aceasta este diferită
pentru sistemul privat faţă de sistemul public de sănătate.
Respinsă de doctrina franceză23), teoria naturii juridice legale a fost reluată în literatura
română sub denumirea de răspundere a profesioniştilor24). În consecinţă, cu un nou
fundament, şi după adoptarea Legii nr. 95/2006 se susţine ideea că întregul spectru al
răspunderii medicale pentru actul medical este ocupat de răspunderea medicului. De această
dată se merge mult prea departe şi se afirmă că această răspundere a profesionistului ar fi una
fără culpă, care ar tinde chiar către o răspundere obiectivă.
În susţinerea acestei ipoteze se ignoră: a) reglementarea legală din art. 642 alin. 2 din Legea
nr. 95/2006 care impune expres pentru angajarea răspunderii condiţia existenţei neglijenţei
sau imprudenţei, ambele forme ale vinovăţiei (culpei)25); b) natura juridică a obligaţiei
medicului care este o obligaţie de diligenţă (subliniem: de mijloc, nu de rezultat); c)
dispoziţiile art. 644 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 datorită căruia, deşi discutăm despre
răspunderea medicului, în acest raport obligaţional unitatea sanitară are calitatea de codebitor
deoarece unitatea sanitară răspunde solidar cu medicul. Astfel încât nu putem vorbi despre o
răspundere a profesioniştilor atâta timp cât obligaţia este cu pluralitate de subiecte pasive, iar
debitor principal26) – şi nu doar garant al obligaţiei de reparare – este unitatea sanitară.
Tocmai această solidaritate, modalitate a obligaţiei cu pluralitate de subiecte, a determinat
prezentul studiu.
C. Natura juridică a răspunderii pentru actul medical
Rezolvarea problemei naturii juridice a răspunderii ne impune să urmăm drumul invers:
repararea prejudiciului este o obligaţie generată de încălcarea unui drept subiectiv. Problema
se reduce la întrebarea dacă acest drept subiectiv este unul absolut sau relativ. Cu alte cuvinte,
discutăm despre un drept nepatrimonial27) obiect al unui raport juridic în care subiectul activ
este determinat (titularul dreptului) şi subiectul pasiv este nedeterminat (toate celelalte
subiecte de drept) sau despre un drept de creanţă din conţinutul unui raport juridic în care
subiectul activ este determinat (titularul dreptului) şi subiectul pasiv este şi el determinat
(unul sau mai multe subiecte de drept)? Răspunsul cel mai la îndemână ar fi că avem de-a
face cu un drept subiectiv nepatrimonial (integritatea corporală, sănătatea, viaţa etc.), din
conţinutul unui raport juridic al cărui subiect pasiv este nedeterminat (deşi nu mai vorbim de
toate celelalte subiecte de drept, deoarece ne referim la o categorie profesională, totuşi este un
subiect pasiv generic: toţi medicii). Motiv pentru care încălcarea acestui drept angajează
răspunderea delictuală a subiectului pasiv care l-a încălcat. Din această perspectivă simplistă,
nu există nicio diferenţă dacă medicul greşeşte în sala de operaţie, loveşte cu maşina un
pieton sau înjunghie o persoană într-un bar.
Relaţia dintre pacient şi medic a fost întotdeauna şi este şi în prezent un raport juridic. Acest
raport juridic este unul special datorită conţinutului său: dreptul subiectului activ, pacientul,
nu este un drept nepatrimonial (integritatea corporală, sănătatea, viaţa etc.), ci un drept
patrimonial (evaluabil în bani): dreptul de a i se presta un serviciu medical corespunzător.
Mai mult decât atât, spre deosebire de obligaţiile nepatrimoniale care nu presupun obligaţii
corelative, acest/e drept/drepturi ale pacientului implică şi obligaţii corelative (cu titlu de
exemplu, plata onorariului). Aceasta şi pentru că subiectul pasiv al raportului nu este
reprezentat de o categorie generică de subiecte de drept privită impersonal (medicii în
general), ci este un subiect pasiv determinat (un anumit medic/medici) chiar de pacient prin
acordul său. Astfel încât am putea concluziona că dreptul/drepturile pacientului (cele din
raportul iniţial, care sunt încălcate prin actul medical defectuos) sunt relative (de creanţă) şi,
deci, încălcarea lui angajează răspunderea contractuală.
Nu trebuie să ignorăm însă faptul că prin Legea nr. 95/2006 se instituie obligaţii pentru
neîndeplinirea cărora medicul răspunde; obligaţii premergătoare sau adiacente actului
medical propriu-zis aflat până acum singur la baza discuţiei răspundere contractuală sau
delictuală. Astfel, în temeiul art. 642 alin. 3 şi art. 649-650, medicul are obligaţia de a obţine
consimţământul informat al pacientului. La prima vedere, am fi în faţa unei confirmări legale
a naturii contractuale a răspunderii, deoarece dacă vorbim de consimţământ, înseamnă că
suntem în faţa unui act juridic. Însă problema nu este pe deplin rezolvată deoarece există
obligaţia de informare, care este una precontractuală şi deci neîndeplinirea ei nu poate atrage
o răspundere contractuală. Mai mult decât atât, neîndeplinirea ei poate constitui viciu de
consimţământ sub forma dolului prin reticenţă şi poate atrage anulabilitatea contractului care,
datorită faptului că se consideră că nu a existat niciodată, nu poate reprezenta temeiul
răspunderii medicului. În concluzie, neîndeplinirea obligaţiei de informare atrage răspunderea
delictuală. Odată ce medicul şi-a îndeplinit obligaţia de informare, nu înseamnă că avem deja
un contract. Acesta se naşte doar în momentul exprimării consimţământului. Dacă pacientul
sau persoana abilitată poate dar nu-şi manifestă consimţământul, rezultă că nu avem un
contract, situaţie în care, dacă medicul efectuează un act medical, răspunde tot pe temei
delictual, deoarece nu există contract.
Încheierea contractului medical se realizează la momentul manifestării acordului direct de
către pacient sau în situaţii excepţionale de către persoana abilitată, iar răspunderea medicului
se va angaja în temeiul acestui contract, chiar dacă obligaţiile pentru neîndeplinirea cărora
răspunde sunt prevăzute de lege. Doctrina română a respins această poziţie, argumentând că,
în situaţiile în care se cauzează o vătămare corporală, temeiul răspunderii este cel delictual şi
nu contractual, deoarece orice convenţie care ar avea ca obiect viaţa, sănătatea etc. este nulă
în baza art. 963 C. civ.28) Avem aici o falsă problemă întrucât acest text legal nu are nicio
incidenţă în contractul medical. Astfel, art. 963 C. civ.: „Numai lucrurile ce sunt în
comerţ29)pot fi obiectul unui contract” instituie o condiţie de valabilitate pentru contractele
care au un obiect material un bun care trebuie să se afle în circuitul civil. Contractul medical
nu are un obiect material, deoarece el este un contract de prestări servicii: nu are ca obiect un
lucru care nu se află în circuitul civil (corpul uman, în general, sau părţi ale lui, în particular),
ci are ca obiect prestarea unui serviciu medical. Obligaţia despre care discutăm nu este o
obligaţie de a da în sarcina pacientului, ci o obligaţie de a face din partea medicului. Mai
mult decât atât, în temeiul său pacientul nu este debitor al vreunei obligaţii de a-şi mutila sau
dezmembra corpul, ci, dimpotrivă, el este creditor al unei obligaţii constând într-un serviciu
medical. Nu putem să nu ne referim aici şi la cauza contractului, care trebuie să existe şi să
fie licită şi morală. Dacă acest contract ar fi unul prohibit de lege sau contrar ordinii publice,
el ar fi nul în temeiul art. 966 şi urm. C. civ., însă scopul lui nu este nicidecum permiterea
vătămării corporale a pacientului, ci, dimpotrivă, salvarea vieţii sau ameliorarea sănătăţii lui.
Pacientul îşi manifestă acordul informat cu privire la o intervenţie fizică (efectuarea unei
incizii) sau chimică (administrarea unui medicament) asupra corpului său care se va presta
conform metodologiei şi standardelor determinate prin cercetare, confirmate prin testare,
omologate şi chiar prevăzute de legislaţie. În situaţia în care pacientul nu a fost prealabil
informat cu privire la intervenţia fizică sau chimică, contractul medical ar fi anulabil pentru
eroare, în temeiul art. 954 C. civ., sau dol, în temeiul art. 960 C. civ., dar nu nul pentru
încălcarea art. 963 sau 966 C. civ.
Există cazul special al prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule de origine
umană, care beneficiază de o reglementare distinctă, cu privire la care s-a afirmat30) că natura
juridică a răspunderii este delictuală. Argumentul este acela că în temeiul art. 144 lit. f) din
Legea nr. 95/2009, organele, ţesuturile şi celulele de origine umană nu pot face obiectul unor
acte sau fapte juridice. Susţinerea se întemeiază pe o interpretare greşită a textului de lege
invocat31), deoarece însăşi această normă obligă la încheierea unui act juridic cu titlu gratuit şi
cu menţiunea că el nu deghizează un act cu titlu oneros, adică interzice simulaţia. Astfel, el se
referă la raportul dintre donator şi primitor, instituind un contract unilateral în care donatorul
transmite către donatar obiectul material – organele, ţesuturile şi celulele de origine umană –,
fără ca primitorul să aibă o obligaţie corelativă pecuniară. El nu se referă la relaţia dintre
donator şi donatar, pe de o parte, şi medic, pe de altă parte, care nu are un obiect material în
general, ci, dimpotrivă, medicul prestează un serviciu pentru care legea nu interzice
remuneraţia. Medicul nu dă un organ în schimbul unei sume de bani, ceea ce este interzis de
art. 144 lit. f) din Legea nr. 95/2009 tocmai pentru că societatea sancţionează această posibilă
practică ca imorală; el face doar prelevarea şi transplantul în exercitarea profesiei sale pentru
care este plătit, iar societatea nu o condamnă ca imorală, ci, dimpotrivă, angajează medici în
sistemul public de sănătate.
Doctrina română a evitat abordarea răspunderii în sistemul public de sănătate, deoarece
raportul iniţial nu este un raport de drept privat ci unul de drept public. În Franţa raportul este
tot de drept public, însă aceasta, ca şi în România, nu înseamnă lipsa izvorului contractual, ci
doar guvernarea lui de normele dreptului public. Acesta este motivul pentru care în anul 1974
Consiliul de Stat a stipulat expres: Convenţia dintre Casa Naţională de Asigurări Medicale şi
organizaţiile naţionale a medicilor este un contract administrativ32), adică izvorul raportului
este un contract căruia nu îi sunt aplicabile normele de drept civil ci cele de drept public; dar
discutăm tot de un contract.
Pentru doctrina italiană nu natura contractuală a raportului dintre pacient şi unitatea sanitară
din sistemul public de sănătate este în discuţie, deoarece nu este niciun dubiu cu privire la
aceasta, ci natura contractului, dacă este civil sau administrativ. Pe de o parte, doctrina33)
argumentează răspunderea serviciului public şi a medicului doar pentru culpă gravă în
temeiul statutului angajaţilor civili ai statului şi, pe de altă parte, jurisprudenţa, iniţiată prin
Decizia nr. 2144 din 1 martie 1988 a Curţii de Casaţie34), indică răspunderea contractuală a
furnizorului de serviciu public. Astfel, îndeplinirea efectivă a serviciului public nu ar
reprezenta un act de putere publică, ci doar satisfacerea unui interes particular, acela al
pacientului cu care unitatea sanitară are un raport asimilabil unui contract medical de drept
privat. Astfel, şi într-o interpretare şi în cealaltă răspunde serviciul public, fundamentul fiind
însă diferit. Într-un caz se susţine o răspundere întemeiată pe normele dreptului administrativ,
iar în celălalt caz se demonstrează o răspundere civilă.
Raportat la legislaţia din România, în ceea ce priveşte problema în discuţie, distincţia dintre
lucrările de interes general şi serviciile publice oferite de stat care, deşi se concretizează în
favoarea unor persoane determinate, se oferă tot în virtutea puterii publice pentru satisfacerea
unui interes general, este una lipsită de relevanţă. Aceasta deoarece, în general, în temeiul art.
2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004privind contenciosul administrativ, indiferent dacă
obiectul este o lucrare de interes general sau un serviciu public, contractul este un contract
administrativ supus competenţei instanţelor de drept administrativ.
Din acest considerent este necesară analiza raportului tripartit pacient-spital- Casa Naţională
de Asigurări de Sănătate. Spitalul nu este o societate comercială, o persoană juridică de drept
privat cu scop patrimonial, în care statul a investit şi deţine capital social în scopul de a obţine
un profit, ci este, în temeiul art. 180 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, o instituţie publică
înfiinţată prin hotărâre a Guvernului conform art. 174 Legea nr. 95/2006, motiv pentru care
art. 190 din Legea nr. 95/2006 prevede finanţarea prin bugetul de stat şi bugetele locale.
Pentru serviciul medical prestat pacientul nu plăteşte, nici direct şi nici indirect. Acest aspect
este reliefat de art. 165 alin. 3 „Secţiile private ale spitalelor publice sau spitalele private pot
furniza servicii medicale cu plată”. Astfel, doar spitalele private şi secţiile private ale
spitalelor publice oferă servicii medicale cu plată; a contrario spitalele publice oferă servicii
medicale fără plată. Nu există nicio plată direct din partea pacientului, dar nici indirect prin
intermediul CNAS deoarece aceasta nu remunerează spitalul, ci îl finanţează în funcţie de
indicatorii stabiliţi în contractul-cadru de furnizare de servicii medicale conform art. 189 alin.
1 din Legea nr. 95/2006. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu este nici ea o societate
de asigurări, o persoană juridică de drept privat cu scop patrimonial, în care statul a investit şi
deţine capital social în scopul de a obţine un profit, ci este, în temeiul art. 266 din Legea nr.
95/2006, o instituţie publică de interes naţional al cărei scop este gestionarea Fondul naţional
unic de asigurări sociale de sănătate constituit nu din prime de asigurare calculate în funcţie
de riscul asigurat, ci din contribuţii în funcţie de venit35), care, conform art. 216 din Legea nr.
95/2006, pot fi executate silit ANAF în temeiul O.G. nr. 92/200336).
II. Răpunderea Pentru Actul Medical
A. Partea la contractul medical
Angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de nerespectarea lato sensu a unor obligaţii
contractuale determină natura juridică contractuală a răspunderii. Nici existenţa unui înscris
instrumentum probationis nu prezintă importanţă (nu este o condiţie de valabilitate pentru
actul juridic, negotium juris); şi nici negocierea conţinutului contractului nu este
semnificativă pentru că majoritatea drepturilor şi obligaţiilor sunt instituite imperativ prin
lege. Însă, ceea ce este important, cu atât mai mult în prezenta analiză, sunt părţile la contract,
deoarece ele sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor şi, în consecinţă, responsabile de
încălcarea drepturilor prin neîndeplinirea obligaţiilor.
Parte la contractul medical nu este medicul, ci unitatea sanitară. Unitatea sanitară este
furnizorul de servicii medicale, motiv pentru care art. 351 alin. 2 din Legea nr. 95/2006
prevede expres că „Întreaga responsabilitate a actului medical rămâne în seama furnizorilor
de servicii medicale şi farmaceutice”. Această normă este extrem de importantă din
perspectiva problemei analizate, aceea a raportului dintre răspunderea medicului şi cea a
unităţii sanitare, deoarece ea extinde răspunderea unităţii sanitare, tocmai datorită raportului
contractual (pacient- asigurător-unitate sanitară), de la situaţiile de excepţie prevăzute de art.
644-646 din Legea nr. 95/2006, la însuşi actul medical. Astfel încât natura juridică mută
centrul de greutate al răspunderii medicale de la răspunderea medicului spre răspunderea
unităţii sanitare.
Unităţile sanitare se clasifică în: spitale şi cabinete medicale. Importanţa acestei clasificări
este una fundamentală din punctul de vedere al răspunderii civile deoarece, în temeiul art.
165 alin. 1 din Legea nr. 95/200637), spitalul este o persoană juridică de utilitate publică,
motiv pentru care, în temeiul art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/200438), este asimilat autorităţilor
publice, iar contractul pe care acesta îl încheie este, în definiţia art. 2 lit. c) din Legea nr.
554/200439), un contract administrativ, a cărui încălcare angajează răspunderea guvernată de
normele dreptului public.
În consecinţă, există un contract civil şi, deci, o răspundere civilă a părţii contractante doar în
situaţia în care furnizor de servicii medicale este un cabinet medical. Problema cu privire la
această categorie de unităţi medicale este ridicată de art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 124/1998. În
temeiul acestei reglementări, cabinetul medical este o entitate cu personalitate juridică (există
o persoană juridică distinctă de medicul-persoană fizică care poate avea calitatea de asociat
sau acţionar) sau fără personalitate juridică (nu există o persoană juridică distinctă, ci doar o
exercitare a unor drepturi şi obligaţii profesionale ale medicului-persoană fizică prin
intermediul formei profesionale recunoscută de lege). Motiv pentru care trebuie să
determinăm persoana titulară a drepturilor şi obligaţiilor contractuale şi, în consecinţă, căreia
i s-ar angaja răspunderea în ipoteza nerespectării lato sensu a acestora.
B. Cabinetele medicale. Clasificare şi consecinţe
Cabinete medicale cu personalitate juridică. Profesia de medic poate fi exercitată în
cabinetele medicale cu personalitate juridică, constituite ca societăţi comerciale. În acest sens,
spre deosebire de alte profesii liberale, în care entităţile cu personalitate juridică sunt forme
de exercitare a profesiei ca profesie liberală40), art. 15 din O.G. nr. 124/1998 nu impune nicio
limitare, ci, dimpotrivă, face o trimitere la Legea nr. 31/1990. Aceasta înseamnă că discutăm
de unităţi sanitare societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi cu
răspundere limitată, societăţi pe acţiuni. Toate acestea sunt, în temeiul art. 40 din Legea nr.
31/1990, persoane juridice care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor asumate prin
contractele la care sunt parte. Important pentru problema analizată, aceea a răspunderii pentru
neîndeplinirea lato sensu a obligaţiilor contractuale, este că răspunderea asociaţilor-medici
pentru obligaţiile societăţii diferă raportat la forma juridică a societăţii comerciale. Astfel,
societăţile comerciale pot fi clasificate în funcţie de întinderea răspunderii asociaţilor, pentru
care legea nu impune obligaţia de a fi medici, pentru obligaţiile societăţii41) în:
a) Societăţi cu răspundere nelimitată. Din această categorie fac parte societăţile în nume
colectiv reglementate special de art. 3 alin. 1, art. 5 alin. 1, art. 16 alin. 5, art. 75 şi urm. din
Legea nr. 31/1990. Pentru problema analizată în prezenta lucrare semnificative sunt
dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 31/1990: „Asociaţii sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru
operaţiunile îndeplinite în numele societăţii de persoanele care o reprezintă”. Astfel încât
medicii-asociaţi răspund solidar şi nelimitat cu unitatea sanitară (societate comercială în
nume colectiv) la care sunt asociaţi.
b) Societăţi în comandită simplă. Aceasta este o categorie intermediară în care în temeiul
art. 3 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 asociaţii-comanditaţii (medicii- comanditaţi în cazul
nostru) răspund nelimitat şi solidar cu societatea, iar în temeiul art. 2 alin. 3 din Legea nr.
31/1990 asociaţii-comanditarii (medicii- comanditari în cazul nostru) răspund în limita
aportului.
c) Societăţi cu răspundere limitată. Din această categorie fac parte societăţile pe acţiuni şi
cele cu răspundere limitată, în care medicii-asociaţii sau acţionarii răspund în limita aportului
lor. Cu alte cuvinte răspunderea unităţii sanitare (societate comercială pe acţiuni sau cu
răspundere limitată) nu implică răspunderea medicului- asociat sau acţionar.
Cabinete medicale fără personalitate juridică. Profesia de medic poate fi exercitată ca
profesie liberală într-una din formele fără personalitate juridică prevăzute de art. 1 alin. 3 din
O.G. nr. 124/1998: cabinetul medical individual, cabinetele medicale grupate, cabinetele
medicale asociate, societatea civilă medicală. Reglementarea acestor forme de exercitare a
profesiei prin art. 2 din O.G. nr. 124/1998 este aproape identică dispoziţiilor din art. 5 alin. 2-
5 din Legea nr. 51/1995. Mai mult decât atât, şi între dispoziţiile referitoare la formele de
exercitare a profesiei din Ordinul nr. 153/200342) şi Statutul profesiei de avocat există o mare
similitudine. Această subliniere este importantă tocmai datorită faptului că de aici rezultă că
acolo unde sunt diferenţe nu este vorba despre simple lacune, care ar putea fi acoperite prin
deducţie, ci, dimpotrivă, de o viziune şi intenţie de reglementare diferită. Astfel:
a) Cabinetul medical individual. Cea mai simplă formă de exercitare a profesiei de medic
este cabinetul individual, în care un medic este titularul cabinetului individual în cadrul căruia
îşi exercită profesia. Această ipoteză nu ridică probleme cu privire la partea contractantă şi,
deci, la debitorul obligaţiilor contractuale.
b) Cabinetele medicale asociate. Cabinetele medicale individuale se pot asocia în temeiul
art. 2 alin. 3 din O.G. nr. 124/1998 şi art. 9 din Ordinul nr. 153/2003, în acelaşi fel în care
cabinetele avocaţiale individuale se asociază în temeiul art. 5 alin. 3 din Legea nr. 51/1995 şi
art. 181-184 din Statut. În situaţia cabinetelor avocaţiale asociate, chiar dacă art. 181 alin. 1
din Statut prevede că această formă de exercitare a profesiei nu restrânge drepturile avocaţilor
şi nu aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor aferente patrimoniului fiecărui cabinet, în mod
practic avem de-a face cu o pierdere a individualităţii deoarece, în temeiul art. 181 alin. 2 din
Statut, avocaţii intră în relaţii cu clientul în numele asocierii. Datorită dispoziţiilor art. 181
alin. 4 din Statut, este necesar acordul tuturor titularilor cabinetelor asociate pentru a încheia
un contract de asistenţă juridică, la care parte la contract şi deci titulară a drepturilor şi
obligaţiilor va fi asocierea. Însă asocierea neavând personalitate juridică, exercitarea acestor
obligaţii se va face prin intermediul titularilor cabinetelor asociate, care devin, practic,
debitorii obligaţiilor şi care garantează cu patrimoniul lor îndeplinirea acestor obligaţii. În
ceea ce priveşte cabinetele medicale asociate, problema este diferită. În mod identic, titularii
cabinetelor individuale asociate intră în relaţii cu terţii în numele asocierii, dar, spre deosebire
de art. 181 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat, care garantează drepturile şi obligaţiile
patrimoniale, art. 9 alin. 2 din Ordinul nr. 153/2003 menţine individualitatea tuturor
drepturilor şi obligaţiilor în general. Mai mult decât atât, pentru medicii titulari ai cabinetelor
individuale asociate nu există obligaţia de a obţine şi acordul celorlalţi asociaţi la încheierea
contractului medical.
c) Cabinetele medicale grupate. Cabinetele medicale individuale se pot grupa în temeiul art.
2 alin. 2 din O.G. nr. 124/1998 şi art. 8 din Ordinul nr. 153/2003, la fel cum şi cabinetele
avocaţiale individuale se pot grupa în temeiul art. 5 alin. 4 din Legea nr. 51/1995 şi art. 170
din Statut. În această ipoteză, cabinetele individuale nu îşi exercită profesia în comun, ci doar
folosesc în comun patrimoniul. În cazul cabinetelor avocaţiale grupate, în temeiul art. 170
alin. 1, teza II, din Statut, ele îşi păstrează individualitatea în raport cu clienţii, astfel încât nu
este necesar acordul titularilor cabinetelor grupate pentru ca unul dintre ei să încheie un
contract, deoarece parte la contract nu va fi gruparea, ci doar cabinetul individual, motiv
pentru care titular de drepturi şi obligaţii va fi doar acesta. Şi, totuşi, încheierea unui contract
de asistenţă juridică de către unul dintre cabinetele grupate este izvor de obligaţii şi pentru
celelalte. Fireşte, nu este vorba de obligaţii de consultanţă, informare, asistenţă juridică şi
reprezentare, dar, în temeiul art. 170 alin. 2 din Statut, putem vorbi de o obligaţie de
confidenţialitate. Astfel, instituirea interdicţiei de a acorda asistenţă juridică unor clienţi cu
interese contrare poate fi fundamentată doar pe prezumţia că prin utilizarea în comun a
patrimoniului şi/sau a personalului, cabinetele grupate pot afla informaţii cu privire la clienţii
celorlalte cabinete, informaţii pentru care are obligaţia de confidenţialitate şi, în consecinţă,
nu pot acorda asistenţă juridică unui client cu interese contrare43). Nu avem această problemă
în cazul cabinetelor medicale grupate, pentru care individualitatea stipulată de art. 8 alin. 2
din Ordinul nr. 153/2003 nu este limitată de excepţii. Nu există reglementare care să instituie
direct sau indirect o obligaţie de confidenţialitate a unui cabinet medical grupat faţă de
pacienţii celorlalte cabinete grupate, iar dacă obţine informaţii despre pacienţii celuilalt
cabinet grupat, nu este culpa sa, ci, dimpotrivă, este o încălcare a obligaţiei de
confidenţialitate din partea celuilalt cabinet grupat.
d) Societăţile civile profesionale. Situaţia societăţilor civile profesionale este mai clară,
deoarece pacientul sau clientul contractează cu societatea. Cu toate acestea, dacă în cazul
societăţilor civile profesionale avocaţiale cu răspundere limitată nu există niciun dubiu cu
privire la debitorul obligaţiilor deoarece societatea are personalitate juridică, problema apare
în cazul societăţii civile profesionale care nu are personalitate juridică. Aceasta, ca şi
cabinetul individual (asociat, grupat sau nu), este doar o formă de exercitare a profesiei şi nu
o persoană juridică distinctă de titularul ei (ea nu are patrimoniu şi voinţă proprie; există un
patrimoniu afectat exercitării profesiei, dar garantarea obligaţiilor nu se limitează la el; există
voinţa asociaţilor dar nu este distinctă de voinţa societăţii, ca în cazul societăţilor cu
personalitate juridică). Astfel încât, în lumina art. 1491 şi urm. C. civ., deşi art. 186 alin. 2 din
Statut susţine că raportul civil se naşte între client şi societate, interpretarea legală a acestei
dispoziţii statutare ar fi că raportul se naşte prin intermediul societăţii, dar drepturile şi
obligaţiile sunt ale asociaţilor pentru că, neavând personalitate juridică, societatea nu poate
avea drepturi şi obligaţii. Pentru acest caz este necesară evidenţierea asemănărilor dintre
societăţile civile avocaţiale şi cele medicale. Aceasta deoarece referirile în art. 13 din Ordinul
nr. 153/2003 la o adunare generală, la un consiliu de administraţie, director executiv poate
genera o confuzie, aceea că societatea civilă medicală ar avea personalitate juridică, deci
titulară de drepturi şi obligaţii proprii asumate printr-o voinţă proprie manifestată prin
intermediul organelor de conducere. Dimpotrivă, la fel ca şi societatea civilă profesională
avocaţială, şi societatea civilă medicală intră sub incidenţa art. 1491 şi urm. C. civ., sens în
care raportul se naşte prin intermediul societăţii, dar drepturile şi obligaţiile sunt ale
asociaţilor.
C. Răspunderea pentru medicii colaboratori şi angajaţi
În temeiul art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 124/1998 în cadrul cabinetelor medicale, pe lângă
medicii titulari ai cabinetelor medicale fără personalitate juridică, îşi desfăşoară activitatea
două categorii de medici: medici colaboratori, în baza unei convenţii civile, şi medici
angajaţi, în baza unui contract de muncă.
Opinia minoritară în doctrină44) este că pentru aceştia ar exista o răspundere a unităţii sanitare
în temeiul art. 1000 alin. 3 C. civ. în calitate de comitent. Aceasta, în esenţă, deoarece în lipsa
unui definiţii legale a raportului de prepuşenie, nu se poate face o interpretare limitativă a
acestuia în sensul că subordonarea medicului faţă de unitatea sanitară se limitează la aspectele
organizatorice şi nu la actul medical. Argumentul este în fapt o critică a orientării majoritare
din doctrină45) care susţine că pentru actul medical defectuos săvârşit de un medic angajat sau
colaborator nu se angajează răspunderea unităţii sanitare în temeiul art. 1000 alin. 3 C. civ. în
calitate de comitent. Soluţia este cea corectă, dar motivaţia este eronată. Astfel, se consideră
că unitatea sanitară nu răspunde pentru fapta prepusului în temeiul art. 1000 alin. 3 C. civ.
deoarece nu este îndeplinită prima condiţie specială a acestei forme de răspundere delictuală
pentru fapta altuia, adică nu există un raport de prepuşenie între unitate şi medic în ceea ce
priveşte actul medical propriu-zis (pentru care există o răspundere specială şi derogatorie), ci
doar în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea unităţii (de exemplu, respectarea
programului). Această motivare se întemeiază pe o legislaţie abrogată, art. 188 din Legea nr.
3/197846), şi ignoră cu desăvârşire art. 351 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, care prevede expres
că „Întreaga responsabilitate a actului medical rămâne în seama furnizorilor de servicii
medicale şi farmaceutice”. Unitatea nu răspunde pentru actul medical pe temei delictual în
calitate de comitent, ci răspunde pe temei contractual pentru propria faptă.
Medicii colaboratori intră în categoria, denumită impropriu de către doctrina juridică, a
„auxiliarilor”47) pentru fapta cărora unitatea sanitară are o răspundere contractuală pentru
fapta altuia48). Însă pentru angajarea acestei forme de răspundere trebuie întrunite cumulativ
patru condiţii: obligaţia să se execute prin intermediul unei alte persoane (este chiar ipoteza
despre care discutăm); pacientul să nu fi exonerat unitatea sanitară de neîndeplinirea
obligaţiilor contractuale executate prin intermediul medicului colaborator; neexecutarea
obligaţiilor contractuale să fie fapta medicului colaborator; medicul colaborator să fie
desemnat voluntar de unitatea sanitară. Aceasta din urmă este cea mai importantă pentru
ipoteza analizată deoarece, în temeiul art. 11 din Legea nr. 46/2003, pacientul are dreptul de a
obţine o altă opinie, adică la schimbarea medicului, situaţie în care nu este întrunită condiţia
şi deci nu se angajează această formă de răspundere.
Medicii angajaţi îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract individual de muncă,
principalul izvor al raportului de prepuşenie. Din acest motiv trebuie să facem distincţia între
răspunderea contractuală pentru nerespectarea contractului medical de către unitatea sanitară
– debitor, datorită angajaţilor săi, şi răspunderea delictuală a unităţii sanitare – comitent
pentru fapta ilicită extracontractuală a prepuşilor săi49). Nerespectarea lato sensu a
contractului medical angajează răspunderea contractuală a unităţii sanitare. Dacă această
nerespectare se datorează medicului angajat, unitatea sanitară nu se subrogă în drepturile
pacientului (deoarece pacientul nu avea un raport juridic cu obiect prestarea serviciului
medical, cu medicul angajat pe care acesta să-l fi încălcat), ci are o acţiune directă împotriva
angajatului său în temeiul contractului individual de muncă care are ca obiect prestarea
serviciului medical către angajator. Medicul angajat răspunde faţă de unitatea sanitară în
temeiul art. 270 alin. 1 C.m.: „Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi
principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului
din vina şi în legătură cu munca lor”. Această normă este temeiul răspunderii patrimoniale a
salariaţilor50). Avem de-a face cu o formă de răspundere juridică distinctă prin trăsăturile ei:
este reglementată de norme imperative speciale şi este întemeiată pe un contract individual de
muncă; are la fundament culpa angajatului, este o răspundere integrală şi în principiu
individuală; repararea prejudiciului nu este impusă unilateral de către angajator (ci prin
acordul angajatului şi angajatorului sau de instanţă) şi executarea silită se exercită asupra unei
cote din salariu. Însă răspunderea patrimonială rămâne o varietate a răspunderii civile
contractuale51), specifică angajaţilor.
D. Răspunderea în sistemul public de sănătate
National Health Service Act din 1946 reglementează serviciul public de sănătate oferit de stat
cetăţenilor din Anglia şi Ţara Galilor. Un medic care îşi desfăşura activitatea în cadrul unui
spital aparţinând acestui sistem public era obligat să se înscrie într-una din „organizaţiile de
apărare”52), însă două treimi din cotizaţia de membru (prin care se strângeau fondurile de
despăgubiri) era plătită de Autoritatea Sanitară53). Aceasta, oricum, în temeiul unei înţelegeri
între guvern şi organizaţiile de apărare, trebuia să suporte despăgubirile într-o proporţie
stabilită de comun acord cu organizaţiile de apărare, iar dacă un asemenea acord nu era
încheiat, fiecare suporta 50% din cheltuieli. Când acest sistem de asigurare a despăgubirilor a
fost prea solicitat în anii ’80, guvernul l-a reformat şi a creat Autoritatea Judiciară a
Serviciului Naţional de Sănătate (National Health Service Litigation Authority), care
administrează planurile de asigurare a răspunderii pentru „neglijenţă clinică”.
Începând cu Decizia din 5 mai 1877 pronunţată în cauza Launonnie-Carriol de Tribunalului
de Conflicte, jurisprudenţa franceză face distincţia între culpa personală şi culpa de serviciu.
Fireşte, aceasta nu înseamnă înlăturarea răspunderii personale însă înseamnă, pe de o parte,
limitarea ei doar pentru cazul unei culpe grave a medicului vecină cu intenţia, iar, pe de altă
parte, recunoaşterea răspunderii serviciului public. Şi această răspundere a serviciului public
s-a agravat, dovadă că prin Decizia din 10 aprilie 1992 Consiliul de Stat a stabilit că
răspunderea serviciului public se angajează şi pentru culpa simplă a acestuia. Subliniem că
discutăm despre răspunderea serviciul public pentru culpa sa, culpă de serviciu, nu doar în
organizarea şi funcţionarea serviciului medical, dar şi pentru actul medical însuşi; şi nu de o
răspundere pentru culpa personală a medicului în calitate de comitent. Astfel, serviciul public
răspunde pentru culpa sa simplă, adică aceea a unui bun părinte de familie, iar medicul
răspunde pentru culpa sa gravă, adică greşeala de neiertat deoarece de ea nu ar fi vinovată
nici persoana cea mai incapabilă. Practic, extinderea ariei de răspundere a serviciului public
elimină răspunderea medicului din serviciul public pentru malpraxis, deoarece dacă el
răspunde doar pentru o culpă gravă care tinde spre intenţie (asemănătoare intenţiei din
conţinutul constitutiv al unei infracţiuni54)), nu mai putem vorbi despre o răspundere a
medicului, deoarece aceasta s-ar angaja doar pentru eroare, adică neglijenţă şi imprudenţă, nu
pentru intenţie. Nu spun că persoana vinovată nu răspunde, dar nu răspunde în calitate de
medic pentru malpraxis în temeiul dreptului special, deoarece nu mai discutăm de o eroare, ci
de intenţia de a vătăma.
În ţara noastră, în temeiul art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004, contractul medical
încheiat cu o unitate sanitară din sistemul public este un contract administrativ. Aspectul este
foarte important deoarece orice prejudiciu generat de un astfel de act trebuie reparat de
autoritatea de stat în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004. Această formă de răspundere nu
este nouă, ea fiind reglementată anterior prin Legea nr. 1/1967 şi Legea nr. 29/1990, sub
imperiul cărora au existat dezbateri la nivel doctrinar asupra naturii juridice civile sau
administrative, dar nu asupra existenţei sale.
Actualmente, primul dintre principiile enumerate de art. 7 din Legea nr. 95/2006, care stau la
temelia sistemului de sănătate publică, este responsabilitatea societăţii pentru sănătatea
publică. Această prevedere nu este un simplu proiect de intenţie, ci, dimpotrivă, în mod
concret, art. 3 din Legea nr. 95/2006 instituie o obligaţie juridică expresă: „Protecţia
sănătăţii publice constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice”. Mai mult decât atât, în situaţia
nerespectării acestei obligaţii conform art. 2 alin. 8 din Legea nr. 95/2006:
„Responsabilitatea pentru asigurarea sănătăţii publice revine Ministerului Sănătăţii Publice,
autorităţilor de sănătate publică teritoriale, precum şi autorităţilor de sănătate publică din
cadrul ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie”. Deşi spitalele au personalitate
juridică, ceea ce le permite să fie parte la contractele medicale în temeiul cărora sunt titulare
de drepturi şi obligaţii, aceasta nu înlătură răspunderea autorităţilor publice pentru modul în
care aceste obligaţii sunt executate. Răspunderea autorităţilor publice centrale sau
deconcentrate nu poate fi interpretată ca fiind limitată la autorizarea şi controlul unităţilor
sanitare. Aceasta deoarece în temeiul art. 174 din Legea nr. 95/2006 spitalele publice se
înfiinţează şi se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iar structura organizatorică,
reorganizarea, restructurarea, schimbarea sediului şi a denumirilor acestora se aprobă prin
ordin al ministrului sănătăţii publice, la propunerea managerului spitalului, prin autorităţile de
sănătate publică sau la iniţiativa Ministerului Sănătăţii Publice şi a serviciilor deconcentrate
ale acestuia, în funcţie de indicatorii anuali de eficienţă sau în cazul unităţilor sanitare din
subordinea ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie se stabilesc prin ordin al
ministrului, respectiv prin decizie a conducătorului instituţiei, cu avizul Ministerului Sănătăţii
Publice. Mai mult decât atât, în temeiul art. 175 din Legea nr. 95/2006 s-a înfiinţat Comisia
Naţională de Acreditare a Spitalelor55), care acordă spitalelor acreditare, adică în temeiul art.
175 alin. 2 din Legea nr. 95/2006„garantează faptul că spitalele funcţionează la standardele
stabilite potrivit prezentului titlu, privind acordarea serviciilor medicale şi conexe actului
medical, certificând calitatea serviciilor de sănătate în conformitate cu clasificarea
spitalelor, pe categorii de acreditare”. Avem aici fundamentul răspunderii serviciului public
pentru o culpa sa; o culpă de serviciu care nu se limitează doar la organizarea şi funcţionarea
serviciului medical, ci, datorită art. 351 alin. 2 din Legea nr. 95/200656), include şi actul
medical însuşi. Deoarece în România jurisprudenţa nu a mers atât de departe ca şi în Franţa în
sensul extinderii ariei de răspundere a serviciului public până la aproape a elimina
răspunderea medicului pentru malpraxis (răspunde doar pentru culpa gravă, adică intenţie,
care exclude eroarea, neglijenţa, imprudenţa, adică malpraxisul), unitatea sanitară se va putea
îndrepta împotriva medicului-angajat dar nu în temeiul art. 77 din Legea nr. 188/1999,
deoarece medicul nu este funcţionar public, ci în temeiul art. 270 alin. 1 C.m.
E. Răspunderea delictuală reziduală pentru actul medical
Nu putem ignora existenţa a două situaţii excepţionale: ipoteza în care medicul nu acordă
asistenţa medicală în temeiul unui act juridic, ci în temeiul unui fapt juridic licit, gestiunea de
afaceri; precum şi cazul în care medicul acordă asistenţa medicală în temeiul unui act juridic,
dar prejudiciul prin ricoşeu afectează altă persoană decât pacientul. În aceste ipoteze, în care
nu există un raport contractual în temeiul căruia să se angajeze o răspundere contractuală –
dreptul special –, există o răspundere delictuală – dreptul comun –, care se angajează şi
pentru repararea prejudiciului generat de neexecutarea obligaţiilor izvorâte dintr-un fapt
juridic licit57). Această răspundere este calificată de doctrina franceză ca fiind o răspundere
delictualăreziduală58).
a) Se poate întâmpla ca în timpul sau ulterior prestării serviciului medical obligaţia
contractuală a medicului fie dispare şi se consideră că nu a existat niciodată ca efect al
anulării contractului, fie se extinde nu împotriva, ci fără consimţământul pacientului (în
timpul unei operaţii, medicul, datorită urgenţei, efectuează o intervenţie necesară şi utilă
despre care însă nu l-a informat în prealabil pe pacient şi la care acesta nu şi-a manifestat
acordul59)). În ambele ipoteze există un raport juridic iniţial în conţinutul căruia intră un drept
subiectiv relativ însă izvorul său nu este un act juridic ci un fapt juridic licit, gestiunea de
afaceri. Fireşte, nu vorbim aici despre acte juridice încheiate în temeiul gestiunii de afaceri, ci
de săvârşirea de fapte materiale care pot consta în servicii medicale60).
Efectul nulităţii contractului sau beneficiul gestiunii de afaceri (există obligaţia de
remunerare, deoarece gestiunea a fost săvârşită în virtutea obiectului de activitate61)) aparţine
părţii la contract sau gestorului. În situaţia în care parte la contractul anulat sau gestor a fost
medicul, nu există nicio problemă în identificarea persoanei responsabile. Însă, în situaţia în
care parte la contract sau gestor este unitatea sanitară, apare nevoia unei analize mai
amănunţite. Astfel, dacă prestarea unui serviciu medical în temeiul unui contract anulat a
produs un prejudiciu, obligaţia de reparare a acestuia aparţine unităţii sanitare deoarece ea a
fost cea care a prestat serviciul, este fapta ei. Ar fi absurd să considerăm că unitatea sanitară
poate să-şi invoce propria culpă pentru a fi exonerată de răspundere, adică să beneficieze de
anularea propriului contract prin aceea ca inexistenţa contractului să angajeze răspunderea
medicului. În acelaşi sens, dacă prestarea unui serviciu medical în temeiul gestiunii de afaceri
a produs un prejudiciu, obligaţia de reparare a acestuia aparţine unităţii sanitare deoarece ea a
fost cea care a prestat serviciul, este fapta ei. Ar fi absurd să considerăm că unitatea sanitară
poate să invoce aceeaşi instituţie, gestiunea de afaceri, pe de o parte pentru a solicita să fie
remunerată şi, pe de altă parte, pentru a se exonera de răspundere.
b) Există posibilitatea ca angajarea răspunderii să se facă pentru prejudiciul suferit de un terţ.
Nu este vorba despre un drept la reparare al pacientului transmis mortis cauza (moştenire
legală sau testament) sau inter vivos (cesiune de creanţă sub formă de vânzare-cumpărare,
schimb, donaţie etc.) către un terţ, ci de un drept la repararea unui prejudiciu patrimonial
(pacientul a devenit inapt de muncă şi nu-l mai poate întreţine pe terţ) sau moral (pacientul a
fost supus la suferinţe fizice şi psihice care empatic i-au cauzat suferinţe şi terţului) personal
al terţului. Temeiul răspunderii nu poate fi unul contractual deoarece între medic şi terţ nu
există un contract, şi totuşi, medicul răspunde pentru neîndeplinirea lato sensu a obligaţiilor
sale contractuale prin care încalcă un drept extracontractual al terţului.
Prejudiciul prin ricoşeu este generat de aceeaşi faptă care a produs prejudiciul direct, adică
neexecutarea lato sensu a contractului medical. Astfel, debitorul obligaţiei de reparare a
prejudiciului prin ricoşeu este debitorul obligaţiei de reparare a prejudiciului generat de
neîndeplinirea obligaţiei contractuale, adică de persoana parte la contract. Temeiul
răspunderii este diferit, dar persoana răspunzătoare este aceeaşi deoarece fapta este aceeaşi.
c) Medicul „răspunde” pe temei extracontractual, în calitate de medic, dar nu pentru modul în
care a prestat un serviciu medical, ci în baza unui alt fapt juridic licit, respectiv îmbogăţirea
fără justă cauză, în momentul în care în virtutea principiului restitutio in integrum întoarce
prestaţia primită printr-o donaţie sau testament anulat pentru încălcarea dispoziţiilor art. 810
alin. 1 C. civ. Astfel, dacă nu are caracter remunerator sau dacă doctorul nu este rudă până la
gradul IV inclusiv cu pacientul, donaţia sau testamentul făcut de acesta în timpul bolii cauză a
decesului în favoarea medicului curant sunt nule. Din acest motiv, respectivul medic trebuie
să întoarcă prestaţiile primite în temeiul unei astfel de donaţii sau testament. Dat fiind faptul
că actul nul nu poate fi temeiul întoarcerii prestaţiei şi dat fiind faptul că nu vorbim de
contracte sinalagmatice (în cazul cărora temeiul este plata nedatorată62)), repunerea medicului
în situaţia anterioară ca urmare a aplicării retroactive a sancţiunii nulităţii este îmbogăţirea
fără justă cauză63).
Anularea unei donaţii sau testament pentru nerespectarea art. 810 C. civ. are ca efect
repunerea părţilor în situaţia anterioară. Persoana faţă de care trebuie să se producă efectele
nulităţii este medicul beneficiar al donaţiei sau legatului, motiv pentru care doar acesta poate
fi debitorul obligaţiei de restituire a prestaţiei primite în temeiul actului juridic anulat.
Unitatea sanitară nu a fost parte la contract şi deci ea nu poate suporta efectele nulităţii
actului juridic. De asemenea, nu există nicio răspundere a unităţii sanitare în temeiul art. 1000
alin. 3 C. civ. deoarece încheierea de donaţii sau acceptarea testamentelor nu este o activitate
de serviciu a medicului care să se desfăşoare sub controlul şi coordonarea angajatorului.
III. Răspunderea Pentru Cadrul De Exercitare A Actului Medical
A. Răspunderea pentru utilităţi, echipamente, substanţe etc.
În temeiul art. 648 din Legea nr. 95/2006, răspunderea pentru furnizarea necorespunzătoare a
utilităţilor aparţine furnizorilor de utilităţi. Nici medicul şi nici unitatea sanitară nu are nicio
răspundere pentru prejudiciile generate pacienţilor de furnizarea necorespunzătoare a
utilităţilor.
În temeiul art. 646 din Legea nr. 95/2006, răspunderea pentru echipamente, dispozitive,
substanţe, materiale aparţine unităţilor sanitare şi producătorilor. Însă această răspundere este
în temeiul dreptului comun, adică a Legii nr. 240/2004 (Directiva nr. 85/374/CEE)64), care
instituie o răspundere obiectivă a producătorului. Mai mult decât atât, art. 644 prevede expres
situaţiile în care unitatea sanitară răspunde pentru echipamente, dispozitive, substanţe,
materiale: 1. ipoteza în care dispozitivele folosite excesiv s-au defectat şi aceste defecte
cunoscute nu au fost reparate; 2. situaţia utilizării dispozitivelor şi materialelor după expirarea
termenului de valabilitate; 3. ipoteza acceptării de echipamente, substanţe etc. de la furnizori
neasiguraţi.
Astfel, în principiu, răspunderea pentru utilităţi, echipamente, substanţe etc. aparţine
furnizorilor acestor produse, însă succinta mea prezentare se datorează necesităţii de a
delimita răspunderea unităţii sanitare în ceea ce priveşte cadrul de exercitare a actului
medical.
B. Răspunderea în temeiul art. 644 şi 645 din Legea nr. 95/2006
Art. 644 şi 645 din Legea nr. 95/2006 prevăd expres cele 5 situaţii în care răspunde unitatea
sanitară.
Unitatea sanitară răspunde pentru infecţiile nosocomiale, însă răspunderea nu se angajează
dacă infecţia se datorează unei cauze externe ce nu a putut fi controlată de instituţie. Astfel,
răspunderea unităţii sanitare nu este obiectivă, deoarece dovedirea unei cauze externe
(noţiune mult mai cuprinzătoare decât forţa majoră) înlătură răspunderea. Mai mult decât atât,
din redactarea textului art. 644 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 95/2006 rezultă că răspunderea se
datorează culpei în controlul exercitat de unitatea sanitară. Discutăm totuşi despre o culpă
prezumată deoarece unitatea sanitară trebuie să dovedească excepţia şi nu pacientul culpa, dar
prezumţia este relativă deoarece se poate face contraproba.
În temeiul art. 644 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 95/2006, unitatea sanitară răspunde pentru
prejudiciile cauzate de defectele cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii folosite excesiv şi
fără reparare. Această răspundere este şi ea subiectivă deoarece se angajează doar dacă
efectele au fost cunoscute. Aşa cum este redactat textul de lege, cunoaşterea defectelor nu
este prezumată, ci este o condiţie ce trebuie dovedită.
Unitatea sanitară răspunde, în temeiul art. 644 alin. 1 lit. c), pentru folosirea echipamentelor
şi substanţelor după împlinirea termenului de valabilitate sau garanţie; răspunde, în temeiul
art. 644 alin. 1 lit. d), pentru acceptarea de aparatură de la furnizori neasiguraţi sau
subcontractarea cu furnizori neasiguraţi; răspunde, în temeiul art. 645 din Legea nr. 95/2006,
pentru nerespectarea reglementărilor interne inerente unei unităţi sanitare. Aceste răspunderi
sunt subiective deoarece ele se datorează unei conduite culpabile: folosirea materialelor după
termenul de valabilitate, deşi organele administrative ale unităţii sanitare ar fi trebuit să le
retragă din uz; acceptarea de echipamente şi substanţe de la furnizori neasiguraţi, deşi
organele unităţii sanitare care au competenţa de a reprezenta unitatea în astfel de raporturi
juridice aveau obligaţia de a se informa; nerespectarea reglementărilor interioare, deşi
organele de control aveau obligaţia de a urmări aplicarea corespunzătoare a acestor norme.
Comparând textul legal de la art. 644 alin. 1 lit. a) şi b) cu textul legal de la art. 644 alin. 1 lit.
c), d) şi art. 645, concluzionăm că acestea din urmă instituie o răspundere fundamentată pe o
culpă prezumată absolut. Discutăm despre o prezumţie deoarece, spre deosebire de art. 644
alin. 1 lit. b), unde legea vorbeşte despre defecte cunoscute, adică obligă pacientul să probeze
cunoaşterea, în cazul art. 644 alin. 1 lit. c), d) şi art. 645 nu este necesară dovedirea vreunei
condiţii referitoare la atitudinea unităţii sanitare. Această prezumţie este absolută deoarece,
spre deosebire de art. 644 alin. 1 lit. a), unde legiuitorul prevede posibilitatea unităţii sanitare
de a face contraproba prin dovedirea unei cauze exterioare în necontrolarea căreia nu a avut
nicio culpă, în cazul art. 644 alin. 1 lit. c), d) şi art. 645, textul legal nu reglementează
posibilitatea probei contrare.
Pentru infecţiile nosocomiale medicul este exonerat de orice răspundere în temeiul art. 643
alin. 2 lit. a), iar pentru situaţiile prevăzute de art. 644 alin. 1 lit. c), d şi art. 645, aşa cum am
arătat, legea instituie o prezumţie absolută de culpă a unităţii sanitare. Astfel încât întreaga
răspundere medicală în aceste situaţii aparţine unităţii sanitare.
Problema este ridicată de art. 644 alin. 1 lit. b), care reglementează o răspundere subiectivă
pentru fapta proprie. Este adevărat că legea instituie expres răspunderea unităţii sanitare
pentru prejudiciul cauzat de defectele cunoscute ale aparaturii generate de folosirea abuzivă a
acestora fără reparaţii, deoarece discutăm de o culpă a unităţii sanitare care, deşi ştia că
folosirea excesivă a produs defecţiuni, nu le-a reparat, dar nu putem ignora culpa medicului
care, deşi ştia că folosirea excesivă a produs defecţiuni, a continuat să utilizeze dispozitivele
şi aparatele. În acest sens, subliniez că art. 643 alin. 2 lit. a) nu exonerează de plano (ca în
cazul infecţiilor nosocomiale) medicul de folosirea unei aparaturi defecte datorită utilizării
abuzive. Pe de altă parte, însă, în temeiul art. 643 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 95/2006,
medicul poate fi exonerat de răspundere dacă a acţionat cu bună-credinţă într-o situaţie de
urgenţă, respectându-şi competenţa. În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile prevăzute
de art. 643 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 95/2006, unitatea sanitară şi medicul răspund solidar,
fiecare pentru fapta proprie.
IV. Concluzii
Raportul dintre răspunderea unităţii sanitare şi răspunderea medicului este raportul dintre
persoana debitor al obligaţiei şi persoana prin care se execută obligaţia. Ipoteza cea mai
simplă este aceea în care profesia de medic este exercitată ca profesie liberală într-una din
formele prevăzute de art. 1 alin. 3 din O.G. nr. 124/1998, în care obligaţia este executată de
debitorul însuşi. Situaţia se complică dacă unitatea sanitară debitoare a obligaţiei îşi exercită
obligaţia prin intermediul unui medic angajat sau colaborator. În această ipoteză, indiferent că
discutăm despre obligaţia de asigurare a cadrului de exercitare a actului medical sau de însăşi
prestarea serviciului medical propriu-zis, răspunderea medicală aparţine unităţii sanitare
deoarece este o răspundere contractuală. Pentru prejudiciul suferit ca urmare a reparării
prejudiciului generat de modul de prestare a serviciului medical propriu-zis, unitatea sanitară
se poate întoarce împotriva medicului colaborator sau angajat, dar nu în baza unei răspunderi
delictuale în temeiul art. 1000 alin. 3 C. civ., ci în baza unei răspunderi contractuale, în
temeiul convenţiei civile sau contractului de muncă.
Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 5 din data de 31 mai 2010.
*
) Traducător Valentina Roateş (Casa de traduceri).
*
) Traducător Valentina Roateş (Casa de traduceri).
1)
Publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.
2)
Răspunderea personalului medical, în general, însă în prezentul studiu voi urmări
răspunderea medicului în particular.
3)
I. I. Bălan, Răspunderea pentru produse defecte în reglementarea Legii nr. 240/2004, în
Dreptul nr. 12/2004, p. 52.
4)
Cass., 1er civ., 20 mai 1936, Dr. Nicolas c/eps Marcier, în H. Capitant, Al. Weill, F. Tere,
Y. Lequette, Les grands arrets de la jurisprudence civile, 8e ed., Ed. Dalloz, 1984, p. 342.
5)
A. Castelletta, Responsabilité medical. Droits des maladies, Ed. Dalloz, Paris, 2004, p. 100.
6)
Publicată în JO din 30 noiembrie 1966.
7)
Publicată în JO din 5 ianuarie 1991, modificată prin Decretul nr. 94-680 din 3 august 1994.
8)
V. G. Memeteau, Traité de la responsabilité medicale. Les études hospitalieres, Bordeaux,
1996, p. 49.
9)
Publicat în JO din 23 iunie 1977.
10)
A. Lamboley, La societé civile professionnelle: un nouveau statut de la profession
liberale, Ed. Litec, Paris, 1974, p. 94.
11)
A. T. Moldovan, Tratat de drept medical, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 349.
12)
I. F. Popa, Răspunderea civilă medicală, în Dreptul nr. 1/2003, p. 53.
13)
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1972, p. 289;
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2008, p. 247.
14)
Publicată în M. Of. nr. 149 din 14 iulie 1995, republicată în M. Of. nr. 650 din 12
decembrie 2000.
15)
Publicată în M. Of. nr. 328 din 29 august 1998, republicată în M. Of. nr. 568 din 1 august
2002.
16)
I. F. Popa, op. cit., p. 60.
17)
L. Josserand, Cours de droit civil, vol. II, Paris, 1938, p. 492; M. Eliescu, op. cit., p. 284.
18)
L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 277; Plenul
TS, dec. de îndrumare nr. 2/1960, în C.D. 1960, p. 12.
19)
L. Pop, op. cit., pp. 268-269.
20)
Răspunderea civilă a avocatului este prevăzută de art. 37 alin. 7 din Legea nr. 51/1995 şi
pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiei de reparare a prejudiciului avocatul este obligat să
încheie un contract de asigurare în temeiul art. 40 din Legea nr. 51/1995.
21)
A. Dorsner-Dolivet, La responsabilité du medicin, Ed. Economica, Paris, 2006, p. 29.
22)
I. Vida-Simiti, Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională a
medicului reglementată de Legea nr. 95/2006, în Studia nr. 1/2010.
23)
A. Dorsner-Dolivet, op. cit., p. 30.
24)
L. R. Boilă, Răspunderea profesioniştilor din domeniul medical – o nouă ipoteză de
răspundere civilă, în PR nr. 7/2009, pp. 53-70.
25)
Mai mult decât atât, conform art. 643 alin. 1 din Legea nr. 95/2006„Toate persoanele
implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia”,
mergând chiar până la înlăturarea răspunderii medicului, în temeiul art. 643 alin. 2 lit. a) din
Legea nr. 95/2006, în situaţia în care prejudiciul se produce în cadrul exercitării profesiunii,
dar se datorează condiţiilor de lucru.
26)
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 176.
27)
Şi drepturile reale sunt absolute, dar nu reprezintă relevanţă în prezenta analiză.
28)
I. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 399.
29)
Se referă la bunurile aflate în circuitul civil.
30)
H. Diaconescu, S. Cercel, Răzvan D. Diţă, G. Gazdovici, Răspunderea juridică în
domeniul prelevării şi transplantului în dreptul român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2009, p. 175.
31)
Art. 144 lit. f) Legea nr. 95/2006: „donatorul şi primitorul vor semna un act legalizat prin
care declară că donarea se face în scop umanitar, are caracter altruist şi nu constituie obiectul
unor acte şi fapte juridice în scopul obţinerii unui folos material sau de altă natură, conform
modelului prevăzut în anexa nr. 1”.
32)
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 102.
33)
S. Baggio, La Responsabilita della Struttura Sanitaria, Giuffere Editore, Milano, 2008, p.
494.
34)
G. Cassano, La Giurisprudenza della Responsabilita del Medico, CEDAM, Padova, 2007,
p. 58.
35)
Natura juridică a unei astfel de contribuţii este aceea de obligaţie financiar-bugetară (v.
M. Şt. Minea, Dreptul finanţelor publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 1999, p. 255; M. Şt.
Minea, C. F. Costaş, Dreptul finanţelor publice, vol. II, Drept fiscal, Ed. Sfera, Cluj-Napoca,
2006, p. 17).
36)
Suntem foarte departe de un raport comercial generat de încheierea unei poliţe de asigurare
în temeiul art. 13 din Legea nr. 212/2004 sau art. 345 din Legea nr. 95/2006, între un asigurat
şi o societate de asigurări de sănătate, societate comercială în temeiul Legii nr. 31/1990.
Obiectul unui astfel de contract este obligaţia asiguratului de a plăti o primă în funcţie de
riscul asigurat şi obligaţia asigurătorului de a plăti indemnizaţia în cazul producerii riscului
asigurat. Executarea silită a obligaţiilor prevăzute de un asemenea contract s-ar face prin
intermediul unui executor judecătoresc în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
37)
Art. 165 alin. 1 din Legea nr. 95/2006: „Spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de
utilitate publică, cu personalitate juridică, ce furnizează servicii medicale”.
38)
Art. 2 lit. b) Legea nr. 554/2004 „autoritate publică – orice organ de stat sau al unităţilor
administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea
unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi,
persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică
sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.
39)
Art. 2 lit. c) Legea nr. 554/2004„act administrativ – actul unilateral cu caracter individual
sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării
executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge
raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi
contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor
proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice,
achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte
administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”.
40)
Profesia de avocat poate fi exercitată ca profesie liberală şi într-o formă cu personalitate
juridică, care însă nu este societate comercială, ci o societate civilă profesională cu
răspundere limitată. În consecinţă, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea acestei persoane
juridice nu este reglementată de Legea nr. 31/1990 şi nici de art. 1491 şi urm. C. civ., ci de
art. 5 din Legea nr. 51/1995 şi, respectiv art. 188-201 din Statutul profesiei de avocat.
41)
I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998,
p. 241; St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 150.
42)
Ordinul ministrului sănătăţii şi familiei nr. 153 din 26 februarie 2003 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale.
43)
Desigur, putem discuta despre legalitatea acestei dispoziţii statutare deoarece, pe de o
parte, în principiu un act juridic pentru care cabinetul grupat nu şi-a manifestat acordul nu
poate fi izvor al unei obligaţii în ceea ce îl priveşte, iar, pe de altă parte, dacă obţine
informaţii despre clientul celuilalt cabinet grupat, nu este culpa sa, ci, dimpotrivă, este o
încălcare a obligaţiei de confidenţialitate din partea celuilalt cabinet grupat. De cealaltă parte
se poate argumenta că prevederile contractului de grupare se completează cu dispoziţiile
Statutului, astfel încât obligaţia de confidenţialitate faţă de clienţii celuilalt este asumată de
fiecare cabinet grupat prin contractul de grupare.
44)
Ş. Beligrădeanu, op. cit., pp. 5-11; I. Lulă, Notă la Decizia nr. 114/1989 a Tribunalului
Suprem, în Dreptul nr. 8/1992, pp. 58-62; E. Lipcanu, Răspunderea comitentului pentru fapta
prepusului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pp. 241-253.
45)
M. Eliescu, op. cit., p. 289; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 247.
46)
C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Hamangiu
Bucureşti, 2009, pp. 144-147.
47)
În medicină se spune că nu se tratează boala, ci bolnavul, motiv pentru care deşi afecţiunea
principală este de competenţa unui anumit specialist, tratamentul optim va putea fi ales şi în
funcţie de celelalte afecţiuni ale pacientului pentru a se evita agravarea lor. Astfel încât va fi
nevoie şi de consultarea unor specialişti din alte domenii.
48)
Deşi legislaţia română nu conţine o normă care să consacre un principiu al răspunderii
contractuale pentru fapta altuia (aşa cum există în art. 278 C. civ. german sau art. 101 din
Codul elveţian al obligaţiilor), ci doar norme speciale (cum ar fi art. 1432 alin. 1 C. civ.
pentru răspunderea locatarului, art. 1487 C. civ. în materia contractului de antrepriză, 423 C.
com. în materia contractului de transport) existenţa acestei forme de răspundere a fost
recunoscută doctrinar. V., în acest sens, L. Pop, Răspunderea civilă contractuală pentru fapta
altuia, în Dreptul nr. 11/2003, pp. 66-75.
49)
L. Pop, Răspunderea civilă, Ed. Alma Mater Timisiensis Mirton, Timişoara, 2001, pp.
140-168.
50)
„Răspunderea patrimonială a salariaţilor este o formă a răspunderii juridice, care constă
în obligarea acestora de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în
legătură cu munca lor” (Al. Ţiclea, A. Popescu, C. Tufa, M. Ţichindelean, O. Ţinca, Dreptul
muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 690).
51)
Al. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.
795.
52)
Organizaţii cum ar fi Medical Protection Society, Medical and dental Defence Union of
Scotland, Medical Defence Union, care le asigurau consultanţă şi reprezentare în cadrul
procedurilor şi plăteau daunele cauzate de actul medical defectuos.
53)
I. Kennedy, A. Grubb, Medical Law, Ed. Reed Elsevier, London, 2002, p. 527.
54)
A. Dorsner-Dolivet, op. cit., p. 36.
55)
Instituţie cu personalitate juridică, ce funcţionează în coordonarea primului-ministru,
alcătuită din reprezentanţi ai Preşedinţiei, Guvernului, Academiei Române, Colegiului
Medicilor din România, Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.
56)
„Întreaga responsabilitate a actului medical rămâne în seama furnizorilor de servicii
medicale şi farmaceutice”.
57)
L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 194.
58)
A. Dorsner-Dolivet, op. cit., p. 31.
59)
Depăşirea obligaţiilor contractuale în temeiul gestiunii de afaceri nu este ceva neobişnuit
pentru profesiile liberale, dovadă că pentru o altă profesie liberală, aceea de avocat, a fost
chiar reglementat prin art. 69 alin. 2 C. pr. civ. un caz special de gestiune de afaceri în
temeiul căruia avocatul care şi-a încheiat mandatul poate îndeplini şi ulterior acte pentru
păstrarea drepturilor fostului client, inclusiv exercitarea căilor de atac.
60)
L. Pop, op. cit., p. 149.
61)
L. Pop, op. cit., p. 152.
62)
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului, Univ. Bucureşti, 1980, p.
395.
63)
G. Boroi, Drept civil. Parte generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 250.
64)
I. I. Bălan, Răspunderea pentru produse defecte în reglementarea Legii nr. 240/2004, în
Dreptul nr. 12/2004, p. 52.