POP Liviu, Tabloul general al răspunderii civile în textele noului

cod civil

Publicaţie: Revista Romana de Drept Privat 1 din 2010

Autor:
POP Liviu
Tip:
Doctrina

Tabloul general al răspunderii civile în textele noului cod civil

Prof. univ. dr. Liviu Pop
Şeful Catedrei de Drept Privat, Facultatea de Drept, Universitatea „Babeş-
Bolyai”, Cluj-Napoca
Image generale de la responsabilite civile dans les textes du
nouveau code civil*)
Naturellement, le nouveau Code civil, adopté en 2009, qui peut
entrer en vigueur le 1er janvier 2011, fournit une réglementation
suffisamment minutieuse de l’institution de la responsabilité civile
aussi. Le siege légal de la matiere se trouve dans le Livre V
„Obligations”, titre II „Sources des obligations”, chapitre IV,
nommé „Responsabilité civile”, l’art. 1349-1399. Les regles
applicables a la responsabilité contractuelle se trouvent aussi
dans le Livre V, le titre V, le chapitre II „Exécution forcée des
obligations”, les sections I-IV, les arts. 1516-1548, en particulier
dans la section IV „Exécution par équivalence” (les arts. 1530-
1548).
L’analyse débute avec une présentation minutieuse de la
conception établie dans le Nouveau Code civil par rapport a la
théorie de la dualité et la théorie de l’unité de la responsabilité
civile. L’auteur arrive au constat que les rédacteurs des textes en
discussion ont retenu et ont établi implicitement une conception
intermédiaire, conformément a laquelle la responsabilité civile est
unique dans son essence et double, en ce qui concerne son régime
juridique, c’est-a-dire délictuelle et contractuelle. En d’autres
termes, la responsabilité civile est une seule institution unique,
mais non-unitaire.
La plupart de l’étude est dédiée a l’analyse, d’une part, du régime
juridique de la responsabilité délictuelle et, d’autre part, du
régime juridique spécial de la responsabilité contractuelle.
En ce qui concerne l’analyse du régime juridique de la
responsabilité délictuelle, apres énoncer les principes autour
desquels il est construit du point de vue juridique, on examine: la
responsabilité pour l’action personnelle (art. 1357-1371); la
responsabilité du fait d’autrui [du fait du mineur ou de la
personne sous interdiction, la responsabilité des commettants
pour le fait des préposés (art. 1372-1374)]; la responsabilité pour
le préjudice provoqué par animaux ou choses (art. 1375-1380).
Un constat doit etre retenu: la responsabilité pour l’action
personnelle est subjective et se fonde sur la culpabilité prouvée
de l’auteur du préjudice; la responsabilité pour le fait d’autrui et la
responsabilité pour le préjudice provoqué par animaux et choses
sont sans culpabilité, se fondant sur l’obligation ou l’idée de
garantie objective. Cette part de l’étude se finit par un examen
approfondi de l’effet de la responsabilité civile délictuelle, qui
consiste dans l’émergence de l’obligation de réparer le préjudice;
dans ce contexte, on analyse les principes régissant le droit et
l’obligation corrélative de réparer le préjudice et, surtout, les
criteres et les modalités d’établir les dédommagements, quant la
réparation du préjudice se fait par équivalence pécuniaire. Dans
ce but, on a retenu la classification des préjudices, selon leur
nature, en: matériels, corporels et moraux.
La derniere part de l’étude est consacrée a la question du régime
juridique spécial de la responsabilité contractuelle,
particulierement en ce qui concerne les éléments a caractere de
nouveauté, par rapport aux réglementations de l’ancien Code civil,
qui est encore en vigueur. Le nouveau Code civil spécifie que la
responsabilité contractuelle est de deux types: pour le fait propre
du débiteur et pour le fait d’autrui. L’énoncé critique des
conditions générales de l’engagement de la responsabilité
contractuelle est suivi par l’analyse des modalités et des criteres
pour établir les dommages-intérets compensatoires et les
dommages-intérets moratoires; les réglementations concernant la
clause pénale et l’acompte occupent une place importante dans
l’analyse. Apres l’argumentation doctrinaire et juridique de
l’existence de la responsabilité contractuelle pour le fait d’autrui
et l’énumération des conditions spéciales nécessaires pour son
engagement, l’action de l’auteur s’acheve avec l’examen du
principe établi dans la nouvelle réglementation, conformément
auquel aucune partie contractante n’a le droit d’opter entre
l’action en responsabilité contractuelle et l’action en
responsabilité délictuelle.
On doit retenir que, dans cette étude, l’auteur a analysé les
nouvelles réglementations applicables a la responsabilité civile, se
rapportant en permanence aux textes de l’ancien Code civil, aux
conceptions, opinions et solutions doctrinaires, ainsi qu’aux
solutions de la pratique judiciaire dans la matiere. Cette méthode
de travail a permis la révélation de la mesure dans laquelle on a
examiné, repris et documenté les accomplissements de la doctrine
et de la jurisprudence en ce domaine dans le Nouveau Code civil.
Mots clés: responsabilité civile; le nouveau Code civil;
responsabilité délictuelle; responsabilité contractuelle
Overall picture of civil liability in the new civil code texts*).1
As you would expect, the new Civil Code, which was adopted in
2009 and may become effective on 1 January 2011, provides a
sufficiently careful regulation of the civil liability institution, as
well. The legal location of the matter is in Book V “Liabilities”,
Title II “Sources of liabilities”, Chapter IV, named “Civil liability”,
art. 1349-1399. The special rules applicable to contractual liability
are also located in Book V, Title V, Chapter II “Enforcement of
liabilities”, sections I-IV, art. 1516-1548, in particular section IV
„Enforcement by equivalent” (art. 1530-1548).
The study begins with a careful presentation of the conception
established in the New Civil Code in relation to the theory of
duality and the theory of unity of civil liability. The author reaches
the conclusion that the drafters of the texts under discussion
accepted and implicitly established an intermediary conception,
according to which the civil liability is unique in its essence and
dual, as regards its legal system, namely in tort and contractual.
In other words, the civil liability is a single unique, but non-
unitary institution.
Most of the study deals with the examination, on the one hand, of
the legal system of tort liability and, on the other hand, of the
special legal system of contractual liability.
As regards the examination of the legal system of tort liability,
after listing the principles around which it is legally established,
the following are examined: personal liability (art. 1357-1371);
vicarious liability [for the action of an underage or a person under
interdiction, liability of principals for the action of agents (art.
1372-1374)]; liability for injury caused by animals or things (art.
1375-1380). An observation should be noted: the liability for
personal action is subjective and is based on the proved guilt of
the author of the damage; the vicarious liability and the liability
for injury caused by animals or things are without guilt, being
based on the obligation or idea of objective guarantee. This part
of the study ends with a thorough examination of the effect of tort
liability, consisting in the emergence of the obligation to repair
the damage; in this context, the principles governing the right and
the correlative obligation to repair the damage are examined and,
in particular, the criteria and ways of establishing compensations,
when the damage is repaired by money equivalent. For this
purpose, the classification of damages was recorded, according to
their nature, into: material, personal and moral.
The last part of the study is limited to the issue of the special legal
system of contractual liability, especially as regards the elements
of novelty, in relation to the regulations in the former Civil Code,
which is still in force. The New Civil Code provides that contractual
liability is of two types: for the personal action of the debtor and
the action of others. The critical statement of the general
conditions for committing contractual liability is followed by an
examination of the ways and criteria for establishing
compensatory and liquidated damages; regulations regarding the
penalty clause and the down payment hold an important place in
the study. After the doctrinal and legal argumentation of the
existence of contractual liability for the action of others and the
listing of special conditions required for its commitment, the
author’s study ends with the examination of the principle
established in the new regulation, according to which neither of
the contracting parties is entitled to opt between the contractual
liability action and the tort liability action.
It is worth noting that, in this study, the author dealt with the
new regulations applicable to civil liability, by permanently
referring to the texts of the former Civil Code, the doctrinal
concepts, opinions and solutions, as well as to the solutions of the
legal practice in this matter. This way of work enabled the
revealing of the extent to which the achievements of the doctrine
and the case law in this field were examined, taken over and
documented in the New Civil Code
Key words: civil liability; New Civil Code; tort liability; contractual
liability
§ 1. Concepţia redactorilor Noului Cod civil cu privire la structura
răspunderii civile: dualitate sau unitate
1. Sediul legal al răspunderii civile. Răspunderea civilă este reglementată
în Noul Cod civil, în Cartea a V-a „Despre obligaţii”, titlul II „Izvoarele
obligaţiilor”, fiindu-i destinat capitolul al IV-lea, care pe cale de consecinţă
este intitulat „Răspunderea civilă”. Capitolul în cauză este structurat în
şase secţiuni. Primele două cuprind dispoziţii care se referă, unele la
răspunderea delictuală, altele la răspunderea contractuală, fie în acelaşi
timp şi deopotrivă la ambele manifestări concrete ale aceleaşi răspunderi
civile. Astfel, secţiunea I este alcătuită din două articole: art. 1349 care
se referă exclusiv la răspunderea delictuală şi art. 1350 unde este
circumscrisă răspunderea contractuală, ca o consecinţă a neexecutării
obligaţiilor contractuale, stabilindu-se şi regula conform căruia niciuna
dintre părţile contractante nu poate opta între acţiunea în răspundere
civilă contractuală şi acţiunea în răspundere delictuală, dacă prin lege nu
se prevede altfel. Secţiunea a II-a reglementează cauzele exoneratoare
de răspundere în general, care sunt: forţa majoră, cazul fortuit, fapta
victimei şi fapta terţului, exerciţiul normal al unui drept, alte cauze de
exonerare; în aceeaşi secţiune există norme cu privire la clauzele valabile
prin care se poate exclude sau limita răspunderea civilă, inclusiv
reglementări referitoare la valabilitatea anunţurilor făcute în acelaşi scop
de către unele persoane. Secţiunile III-VI sunt alcătuite din dispoziţii
legale aplicabile exclusiv răspunderii civile delictuale (art. 1357-1395),
după cum urmează: răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357-1371);
răspunderea pentru fapta altuia (art. 1372-1374); răspunderea pentru
prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri (art. 1375-1380); repararea
prejudiciului în cazul răspunderii delictuale (art. 1381-1395).
După cum se poate constata, din capitolul consacrat răspunderii civile, în
afara unor dispoziţii generale, lipsesc reglementările care alcătuiesc
regimul juridic special aplicabil răspunderii civile contractuale. Aceste
reguli îşi au sediul în titlul V din Cartea a V-a, în capitolul II intitulat
„Executarea silită a obligaţiilor”, secţiunile I-IV, art. 1516-1548 şi
îndeosebi secţiunea a IV-a „Executarea prin echivalent” (art. 1530-1548).
2. Concepţia consacrată în Noul Cod civil în raport cu teoria dualităţii şi
teoria unităţii răspunderii civile. La fel ca vechiul Cod civil, aflat astăzi încă
în vigoare, Noul Cod civil nu cuprinde un text în care legiuitorul să fi
definit răspunderea civilă în general, ca manifestare concretă a
răspunderii juridice. Aceasta înseamnă că formularea unei definiţii
generale a răspunderii civile este şi rămâne o sarcină a doctrinei de
specialitate. Oricum s-ar proceda, formulările prezente reţin şi cele
viitoare este necesar să reţină împrejurarea că răspunderea civilă, în
timpurile moderne, este, fără îndoială, într-o exprimare sintetică
„obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul injust suferit de către o
altă persoană, prin vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale
acesteia”1); în alţi termeni, o persoană răspunde civil atunci când este
îndatorată să repare un prejudiciu cauzat altuia2).
Esenţa răspunderii civile şi, totodată, principala sa deosebire faţă de
oricare dintre celelalte manifestări concrete ale răspunderii juridice
(răspunderea disciplinară, răspunderea contravenţională, răspunderea
penală) constă în îndatorirea sau obligaţia de reparare a unui prejudiciu.
Din acest punct de vedere, în doctrina juridică, pe drept cuvânt, s-a
afirmat că „a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, în fapt, a
repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în
sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil”3).
Analiza textelor Noului Cod civil în această materie ne permite să
constatăm că redactorii lor, prin modul de organizare a acestora, în
principiu, nu prea diferit faţă de vechiul Cod civil, au înţeles să menţină
prin dispoziţii exprese distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi
răspunderea civilă contractuală. Răspunderea civilă delictuală este
îndatorirea oricărei persoane de a repara integral toate prejudiciile
cauzate altuia prin încălcarea obligaţiei de a respecta regulile de conduită
pe care legea sau obiceiul locului le impune şi de a nu aduce atingere
drepturilor şi intereselor legitime ale altora (art. 1349 alin. 1-2 din Noul
Cod civil). Răspunderea contractuală este îndatorirea oricărei persoane –
parte într-un contract – de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin
neexecutarea obligaţiilor pe care le-a contractat (art. 1350 alin. 1-2 din
Noul Cod civil). Rezultă că şi de această dată, chiar cu mai multă claritate
decât în vechiul Cod civil, se face deosebire între cele două branşe sau
forme ale răspunderii civile: delictuală şi contractuală. De aceea, faptul
dacă cele două forme constituie răspunderi pe deplin distincte, separate
una de cealaltă sau, dimpotrivă, alcătuiesc o singură instituţie juridică
este şi va continua să fie o preocupare a doctrinei de specialitate 4).
Fără îndoială că între cele două branşe ale răspunderii civile există atât
puncte comune, cât şi deosebiri, mai ales de regim juridic. Este motivul
pentru care, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în spaţiul dreptului
francez, s-au purtat şi încă se mai poartă discuţii în legătură cu situaţia
sau statutul juridic al celor două forme ale răspunderii civile. Sistematic
au fost expuse şi argumentate două puncte de vedere sau teorii, opuse
una celeilalte: teoria dualităţii (A) şi teoria unităţii răspunderii civile 5) (B).
A. Teoria dualităţii6)
Susţinătorii teoriei au afirmat că „între cele două categorii de răspundere
este foarte uşor de a descoperi diferenţe ireductibile” 7). Punctul de plecare
în această demonstraţie îl constituie afirmaţia existenţei unei opoziţii
radicale între lege şi contract, prezentate ca fiind singurele două surse sau
izvoare posibile ale obligaţiilor. Astfel, cel dintâi partizan al teoriei
dualităţii spunea: „Legătura de drept care constrânge o persoană faţă de
o altă persoană să dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru emană
necesar de la una sau alta din două forţe: societatea sau indivizii, voinţa
publică sau acordul de voinţe private, prima exprimată în lege şi cealaltă
în contract”8). Aşadar, originea răspunderii delictuale se află direct în lege,
expresie a puterii şi voinţei publice, iar originea răspunderii contractuale
se găseşte în contract, adică în acordul de voinţe al unor persoane
private. Această dualitate de origine antrenează aplicarea de regimuri
juridice radical distincte: răspunderea delictuală asigurând respectarea
legii, a voinţei publice, iar răspunderea contractuală având ca scop
respectarea contractelor, a voinţelor private. Toate problemele
răspunderii delictuale sunt deci de ordine publică şi pot fi rezolvate numai
conform cu legea; dimpotrivă, cele ale răspunderii contractuale sunt de
interes privat şi se rezolvă potrivit intereselor şi voinţei părţilor
contractante9). În radicalismul său, fondatorul teoriei dualităţii a
preconizat înlocuirea sintagmei „răspundere delictuală”, cu aceea de
răspundere civilă, şi a expresiei „răspundere contractuală” cu termenul
„garanţie”10).
La această deosebire de origine între cele două branşe ale răspunderii
civile sunt ataşate şi numeroase alte diferenţe, dintre care unele sunt
considerate ca fiind generale şi esenţiale, cum sunt: capacitatea delictuală
are o sferă mai largă decât capacitatea contractuală; în cazul răspunderii
delictuale, reparaţia este întotdeauna integrală, iar în cazul răspunderii
contractuale, întinderea daunelor-interese ce trebuie plătite creditorului
depinde de anumite împrejurări (de regulă, în materie contractuală,
daunele imprevizibile nu intră în calculul despăgubirilor); clauzele de
nerăspundere sau de limitare a răspunderii sunt valabile, în principiu,
numai în materie contractuală etc. De asemenea, s-a afirmat că între
culpa delictuală şi culpa contractuală există deosebiri de esenţă;
răspunderea delictuală se antrenează în prezenţa oricărei culpe a
autorului prejudiciului şi uneori chiar fără culpă, iar răspunderea
contractuală numai în situaţia în care culpa are o anumită gravitate; în ce
priveşte proba, în materie delictuală, culpa trebuie să fie dovedită şi,
dimpotrivă, în materie contractuală, ea este, de regulă, prezumată 11).
De moment, această opinie se părea că este însuşită de majoritatea
doctrinarilor francezi de specialitate12).
B. Teoria unităţii
În anul 1892, un tânăr autor francez, în teza sa de doctorat, a luat
atitudine fermă împotriva teoriei dualiste, atacând chiar fundamentul
său13). El a afirmat că în opinia sa „legea şi contractul, precum şi
obligaţiile cărora le dau naştere nu sunt în esenţă diferite” 14); obligaţia
debitorului contractual de a plăti daune-interese nu se confundă cu
obligaţia iniţială născută din contract; ea este o obligaţie diferită, născută
tot din lege15). Pe cale de consecinţă, încălcarea oricărei obligaţii iniţiale,
indiferent că este legală sau contractuală sau că prejudiciul este cauzat de
către debitorul contractual sau de un terţ, este întotdeauna, fără
deosebire, un delict, o faptă ilicită; originea obligaţiei iniţiale încălcată
este indiferentă16). În continuare, argumentându-se unitatea de origine
sau de sursă a răspunderii civile, s-a arătat că celelalte deosebiri, reţinute
de partizanii teoriei dualiste, sunt cu totul lipsite de relevanţă şi
importanţă pentru a putea susţine că există două răspunderi civile
fundamental şi ireductibil diferite. Aşadar, în această concepţie,
răspunderea civilă este întotdeauna delictuală.
Deşi a avut puţini adepţi17), teoria unităţii nu a rămas fără nici un ecou; ea
a avut darul de a declanşa o adevărată ofensivă doctrinară în sensul de a
căuta şi găsi justificări mai temeinice şi mai bine argumentate asupra
distincţiei dintre răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală în
scopul orientării către soluţii mai nuanţate decât acelea propuse de
partizanii teoriei dualiste promovată de Charles Sainctelette 18).
Recent, un tânăr autor din spaţiul doctrinei juridice din ţara noastră, într-
un studiu dens, se declară a fi susţinătorul teoriei unităţii răspunderii
civile. În demersul său, încearcă să dezvolte această concepţie, adaptând-
o la realităţile actuale ale dreptului privat. A se vedea A. Tamba,
Consideraţii privind cele două forme ale răspunderii civile: răspunderea
civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală în lumina dreptului
francez şi a dreptului român. Există veritabile deosebiri între răspunderea
civilă delictuală şi cea contractuală? Analiza convenţiilor de modificare a
răspunderii civile, a punerii în întârziere şi a probei culpei, partea întâi în
PR nr. 2/2009, pp. 52-98, partea a doua în PR nr. 3/2009, pp. 91-118.
Teoria unităţii răspunderii civile îmbracă şi o a doua variantă, de dată
mult mai recentă, conform căreia răspunderea civilă se circumscrie doar
la sfera celei delictuale; răspunderea contractuală este privită ca un fals
concept, deoarece daunele interese datorate de debitorul contractual
pentru neexecutarea prestaţiei datorate constituie o executare a
contractului prin echivalent bănesc, cu funcţie de remediu contractual şi
nicidecum de reparare a unui prejudiciu, nefiind vorba de o nouă obligaţie
a debitorului către creditorul său. A se vedea: Ph. Rémy, La responsabilité
contractuelle: histoire d’un faux concept, Revue trimestrielle de droit civil
nr. 2/1997, p. 323 şi urm.; D. Tallon, L’inexecution du contrat: pour un
autre presentation, în Revue trimestrielle de droit civil nr. 2/1994, p. 223
şi urm.; M. Faure Abbad, Le fait générateur de la responsabilité
contractuelle, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2003,
p. 493.
Aşa se face că în jurul anilor 1930 au fost publicate mai multe lucrări în
care s-a promovat o teorie sau concepţie intermediară prin care s-au
propus sinteze care pot fi considerate şi astăzi ca exprimând, în liniile lor
generale, starea dreptului pozitiv19). Autorii acestor lucrări şi-au declarat
adeziunea, în principiu, la concepţia dualităţii răspunderii civile care este
considerată din plecare ca un postulat, ce nu trebuie pus în cauză. În
acelaşi timp, s-a arătat că această dualitate nu poate fi considerată ca
fiind fundamentală, aşa cum era privită în doctrina majoritară anterioară,
botezată „clasică”20). Astfel, se admite că răspunderea contractuală nu
este un simplu efect al contractului; de asemenea, răspunderea delictuală
se recunoaşte că este un izvor autonom de obligaţii. Atât în cazul
răspunderii delictuale, cât şi a celei contractuale, obligaţia de reparare a
prejudiciului cauzat este diferită de obligaţia iniţială încălcată, care poate
fi legală sau contractuală. Cu toate că se recunoaşte existenţa celor două
feluri de răspundere civilă – delictuală şi contractuală –, această dualitate
nu se traduce într-o diferenţă fundamentală, de esenţă, între două
instituţii diferite. Aşa cum afirma unul dintre autorii în cauză,
reprezentativ pentru concepţia în discuţie: „ştiinţific, nu există două
răspunderi civile, ci doar două regimuri de răspundere” 21). În acest fel, se
urmăreşte realizarea unui echilibru între primele două teorii extreme,
dezvoltate anterior.
Această construcţie juridică intermediară, eclectică este un succes al
doctrinei juridice, fiind acceptată în prezent de majoritatea autorilor
francezi din ultima jumătate de secol22). În sinteză, se apreciază că avem
o singură răspundere civilă, privită ca instituţie juridică, înăuntrul căreia
există două branşe: răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală;
între cele două manifestări ale răspunderii civile există mai multe
deosebiri de regim juridic; aceste deosebiri însă nu sunt de esenţă şi de
aceea ele nu se opun şi nici nu trebuie opuse sistematic una celeilalte,
deoarece prezintă importante puncte comune, ceea ce înseamnă că joacă
un rol complementar23). Aşa se face că regimul juridic al răspunderii
delictuale este considerat de drept comun, iar regimul juridic al
răspunderii contractuale are caracter special, derogator. Deosebirile dintre
cele două regimuri juridice sunt uneori greu de decelat. Mai mult decât
atât, există şi situaţii în care domeniul răspunderii contractuale tinde să
fie restrâns, având loc ceea ce se numeşte „fagocitarea” răspunderii
contractuale de către răspunderea delictuală24); este cazul răspunderii
civile a profesioniştilor faţă de clienţii lor, mai ales atunci când în sarcina
acestora se nasc obligaţii de securitate, ipoteză în care se constată o
„decontractualizare”25) a respectivelor obligaţii; aşa de pildă, obligaţia de
securitate reglementată de dreptul comunitar şi de legislaţia naţională a
statelor membre, inclusiv a ţării noastre, privind protecţia consumatorilor
este definită făcând abstracţie de natura contractuală sau
extracontractuală a raporturilor dintre persoana răspunzătoare
(producătorul) şi victima produselor defectuoase26); răspunderea în aceste
cazuri se consideră că este una extracontractuală27). Reţinem şi faptul că
în doctrina juridică franceză sunt autori care susţin că răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de defectele produselor puse în circulaţie este o
răspundere de tipul al treilea, care nu este nici contractuală şi nici
delictuală28), ci transcende distincţia dintre regimul juridic al acestora 29);
am fi în prezenţa unei răspunderi speciale, complementară celor două
regimuri juridice de reparare a prejudiciului (răspunderea delictuală şi
răspunderea contractuală)30).
C. Concepţia adoptată de doctrina juridică din ţara noastră31)
În dreptul nostru civil, se pare că autorii cei mai semnificativi susţin, în
diverse formulări, teoria sau concepţia intermediară, apreciindu-se că cele
două teorii clasice par a fi exagerate. Astfel, pe de o parte, se afirmă că ar
fi greşit să credem că cele două răspunderi alcătuiesc două instituţii pe
de-a-ntregul deosebite una faţă de cealaltă32). Dimpotrivă, ele alcătuiesc o
singură instituţie, având aceeaşi finalitate şi elemente esenţiale comune:
prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu şi culpa. De asemenea, trebuie subliniat că cele două
răspunderi nu se întemeiază pe culpe deosebite; culpa contractuală are
aceeaşi natură cu cea delictuală; fapta culpabilă constă întotdeauna în
încălcarea unei obligaţii preexistente 33). Aşadar, instituţia răspunderii
civile, fiind întemeiată pe elemente esenţiale comune, este în mod sigur o
unică instituţie34). Pe de altă parte, se recunoaşte că, deşi în esenţă este
unică, sub aspectul regimului juridic aplicabil, ea îmbracă două forme:
delictuală şi contractuală35). Amplu analizate de doctrina de specialitate,
deosebirile de regim juridic între răspunderea delictuală şi răspunderea
contractuală, deşi nu sunt de esenţă, prezintă importanţă deloc neglijabilă
în activitatea de administrare a justiţiei, deoarece sunt de natură a genera
consecinţe juridice care nu pot fi ignorate36). Deosebirile în cauză îşi au
principala origine şi explicaţie în faptul că în cazul răspunderii delictuale
obligaţia de reparare a prejudiciului se naşte ca urmare a încălcării
îndatoririi generale prevăzută de legea statală în sarcina oricărei persoane
de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale altor
persoane; dimpotrivă, în ipoteza răspunderii contractuale, obligaţia de
reparare a prejudiciului se naşte ca urmare a încălcării unei îndatoriri
particulare asumată de către debitor printr-un contract încheiat cu
victima, care este creditorul său contractual, îndatorire ce nu ar fi existat
dacă acel contract, între cele două persoane, nu s-ar fi încheiat 37).
Ne raliem fără rezerve acestei teorii însuşindu-ne afirmaţia metaforică a
unui faimos autor român, în sensul că răspunderea civilă este, sub
aspectul esenţei sale, un „trunchi comun”38), din care, în ce priveşte
regimul său juridic, se desprind două ramuri: delictuală şi contractuală 39).
Regimul juridic al răspunderii delictuale este regimul de drept comun,
până când regimul juridic al răspunderii contractuale este special, adică
are caracter derogator. De aici şi consecinţa că în toate ipotezele în care
nu se aplică regimul juridic special al răspunderii contractuale vor opera
normele juridice care alcătuiesc regimul juridic de drept comun, care este
cel al răspunderii delictuale, indiferent de originea sau etiologia obligaţiei
încălcate. Acesta este motivul pentru care unii autori francezi au propus
ca ramura răspunderii civile căreia i se aplică regimul juridic general sau
de drept comun să se numească „răspundere extracontractuală”,
sintagmă cu un înţeles mult mai cuprinzător decât expresia „răspundere
delictuală”40). Urmează că dualitatea răspunderii civile este admisă numai
din perspectiva regimului juridic sensibil deosebit sub aspect tehnic al
răspunderii contractuale în raport cu răspunderea delictuală sau
extracontractuală, aceasta din urmă fiind aplicabilă în toate situaţiile în
care o persoană este ţinută să repare un prejudiciu injust suferit de o altă
persoană în afara unei legături juridice contractuale cu victima 41).
În concluzie, se poate afirma că răspunderea civilă în dreptul nostru este
unică, adică alcătuieşte în esenţa sa o singură instituţie juridică cu două
regimuri juridice sensibil deosebite; altfel spus, este o unitate în
diversitate, adică unică şi neunitară.
D. Concepţia consacrată în Noul Cod civil
Aşa cum arătam încă la începutul acestui studiu, modul de organizare şi
aşezare a textelor care reglementează răspunderea civilă în Noul Cod civil
nu este fundamental diferit faţă de vechiul Cod civil, aflat şi astăzi în
vigoare. Analiza acestor texte ne conduce la constatarea că în cuprinsul
lor se obiectivează construcţia teoretică a doctrinei noastre de specialitate
din ultimele decenii, pe care am prezentat-o în sinteză mai sus,
construcţie ce aparţine şcolii juridice din Bucureşti. Şi cum majoritatea
redactorilor acestor texte provin din aceeaşi şcoală este firesc să fie
influenţaţi şi chiar determinaţi de opiniile foştilor magiştri 42); ne-am raliat
şi noi acestei construcţii doctrinare. Aşadar, răspunderea civilă este, în
esenţa sa, unică, dar neunitară; acest lucru rezultă din primele două
secţiuni ale Capitolului IV, Titlul II, cartea a V-a din Noul Cod civil, care
cuprind dispoziţii privitoare, fie la răspunderea delictuală, fie la cea
contractuală, precum şi unele care le sunt comune şi deopotrivă
aplicabile. În acelaşi timp însă, este de reţinut că în continuare, sub
aspectul regimului juridic aplicabil, legiuitorul face deosebire clară între
cele două forme sau ramuri ale răspunderii civile; astfel, în acelaşi capitol,
intitulat „Răspunderea civilă”, secţiunile următoare (III-VI) cuprind texte
care stabilesc şi definesc regimul juridic aplicabil diferitelor ipoteze de
răspundere delictuală (răspunderea pentru fapta proprie, art. 1357-1371;
răspunderea pentru fapta altuia, art. 1372-1374; răspunderea pentru
prejudiciul cauzat de animale şi de lucruri, art. 1375-1380; repararea
prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, art. 1381-1395). Surprinzător,
dispoziţiile care stabilesc regimul juridic special al răspunderii contractuale
nu îşi au sediul în capitolul intitulat „Răspunderea civilă”; ele sunt
formulate şi aşezate în altă parte, în titlul V din aceeaşi carte, la materia
executării obligaţiilor, indiferent de etiologia lor; mai concret este vorba
de capitolul II, intitulat „Executarea silită a obligaţiilor”, secţiunile I-II,
art. 1516-1548. Se constată astfel că s-a urmat acelaşi procedeu pe care
îl găsim şi în actualul Cod civil (1865) în care răspunderea delictuală este
reglementată în art. 998-1003, în contextul reglementării izvoarelor
obligaţiilor, în schimb regimul juridic special al răspunderii contractuale se
află prevăzut în unele articole aşezate în capitolul consacrat efectelor
generale ale obligaţiilor, indiferent de etiologia lor. În acest fel, şi în Noul
Cod civil se oferă posibilitatea unei regretabile confuzii între răspunderea
civilă contractuală şi executarea prin echivalent bănesc a obligaţiilor în
general. De altfel, din acelaşi motiv, în spaţiul literaturii juridice
franceze43), sunt autori care neagă existenţa răspunderii contractuale44);
daunele-interese care trebuie plătite în caz de neexecutare a contractului
îndeplinesc rolul unei executări prin echivalent a obligaţiei contractuale
originare, nefiind vorba de o nouă obligaţie în sarcina debitorului 45). De
aceea, apreciem că regimul juridic special al răspunderii contractuale era
recomandabil, în actuala ambianţă doctrinară, atât din raţiuni teoretice,
cât şi practice, să fie stabilit legislativ în cadrul reglementărilor din
capitolul consacrat răspunderii civile şi intitulat ca atare; mai mult, dacă
acest procedeu nu putea fi urmat, credem că dispoziţiile în materie erau
bine şi util să îşi găsească locul în contextul reglementărilor aplicabile
contractului, ca izvor de raporturi obligaţionale. Obligaţia debitorului
contractual de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea
ilicită a contractului este într-adevăr diferită de obligaţia originară,
iniţială; izvorul său imediat nu este bineînţeles contractul dintre părţi, ci
fapta ilicită constând în neexecutarea obligaţiei contractuale asumată de
debitor prin angajamentul său liber consimţit, fiind consecutivă acesteia;
obligaţia contractuală originară este înlocuită cu obligaţia de reparare a
prejudiciului, înlocuire care operează la fel ca o novaţie, în sensul că
naşterea celei de a doua depinde de stingerea primei obligaţii.
În concluzie, este de reţinut că redactorii Noului Cod civil au înţeles să
conserve şi să consacre din nou, după criteriul regimului juridic,
cunoscuta dihotomie: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă
contractuală46). Aceasta în pofida faptului că, aşa cum am mai menţionat
în acest studiu, există astăzi spaţii ale neexecutării unor obligaţii general
impuse anumitor categorii de contractanţi, ne referim în primul rând la cei
care contractează în calitatea lor de profesionişti, care au fost sau sunt
supuse unui proces de „decontractualizare”; avem în vedere îndeosebi
aşa-numitele obligaţii de securitate care sunt impuse acestor contractanţi
în raport cu consumatorii şi care sunt definite uneori făcând abstracţie de
natura contractuală sau extracontractuală a raporturilor dintre cel obligat
la reparare şi persoana prejudiciată47).
În concluzie, în concepţia redactorilor Noului Cod civil, răspunderea civilă
în esenţa sa este unică, adică alcătuieşte o singură instituţie juridică, şi
neunitară sub aspectul regimului său juridic, în sensul că se manifestă în
două forme: una delictuală, de drept comun, şi alta contractuală, specială
şi derogatorie.
§ 2. Răspunderea delictuală
3. Reglementarea cadrului general. Noul Cod civil cuprinde într-un singur
capitol toate reglementările privitoare la sfera sau domeniul de aplicare şi
regimul juridic al răspunderii civile delictuale (cap. IV, Titlul II, Cartea a
V-a, art. 1349-1395). Fac excepţie câteva ipoteze speciale de răspundere
ale căror particularităţi de reglementare se află în textele altor legi şi acte
normative, cum sunt: răspunderea pentru daunele ecologice 48),
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor49),
răspunderea pentru daunele nucleare50), răspunderea pentru prejudiciile
cauzate prin malpraxisul medical51), răspunderea autorităţilor publice
pentru prejudiciile cauzate prin actele de putere ilicite 52), răspunderea
pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare53).
Art. 1349 intitulat „Răspunderea delictuală”, în alineatul 1, prevede
imperativ obligaţia generală a oricărei persoane de a respecta regulile de
conduită, pe care legea sau obiceiul locului le impune, şi să nu aducă
atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor
legitime ale altor persoane. Această dispoziţie, prin conţinutul său, ne
permite să definim cuprinzător, în acord cu realităţile şi trebuinţele
actuale, fapta ilicită civilă care, atunci când produce un prejudiciu, are
drept consecinţă naşterea obligaţiei de reparare în sarcina persoanei
răspunzătoare, adică antrenează angajarea răspunderii civile. Aşadar,
fapta ilicită civilă este o conduită, acţiune sau inacţiune, prin care se
aduce atingere drepturilor sau intereselor altor persoane, în ultimă
instanţă, se încalcă normele legale sau obiceiul locului. Urmează că
prejudiciul care este consecinţa faptei ilicite poate rezulta din atingerea
adusă unui drept subiectiv sau chiar a unui „simplu interes legitim”, căruia
nu îi corespunde un drept subiectiv; această formulare constituie o
consacrare a orientării constante a jurisprudenţei 54) şi doctrinei de
specialitate55). De asemenea, fapta ilicită poate consta, atunci când este
prejudiciabilă, nu numai în încălcarea regulilor de conduită prevăzute de
lege, ci şi a celor pe care le impune „obiceiul locului” 56).
Alineatele 2-4 ale art. 1349 al Noului Cod civil enunţă mai întâi principiul
răspunderii tuturor persoanelor care au discernământ pentru prejudiciile
cauzate printr-o faptă ilicită (alin. 2) şi apoi enumeră celelalte ipoteze de
răspundere: răspunderea pentru prejudiciul cauzat de fapta altuia;
răspunderea păzitorului juridic pentru prejudiciile cauzate de animalele
sau de lucrurile aflate sub paza sa; răspunderea pentru prejudiciul cauzat
de ruina edificiului (alin. 3); în alineatul 4 şi ultimul al acestui articol se
dispune că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu
defecte se stabileşte prin lege specială57).
Apreciem că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele
produselor ar fi fost necesar să îşi aibă sediul legal în întregime în textele
Noului Cod civil; importanţa sa teoretică şi practică este un argument,
credem noi, suficient pentru o astfel de soluţie, pe care au urmat-o şi alte
state europene; aşa de pildă, în Franţa, acestui caz special de răspundere
i-a fost consacrat un întreg titlu în Cartea a III-a din Codul civil; este
vorba de titlul IV bis, art. 1386-1–1386-18, aşezat imediat după cel în
care se află reglementările referitoare la quasi-contracte, delicte şi quasi-
delicte (titlul IV)58).
4. Răspunderea delictuală pentru fapta proprie. Răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie este reglementată în secţiunea a III-a a
capitolului consacrat răspunderii civile (art. 1357-1371), unele dintre
texte fiind de aplicabilitate generală. Astfel, art. 1357 din Noul Cod civil
prevede condiţiile care trebuie întrunite cumulativ pentru existenţa şi
angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în următoarea
formulare: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârşită cu intenţie sau din culpă, este obligat să îl repare (alin. 1).
Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă (alin. 2)”.
Aşadar, pentru ca această răspundere să se angajeze, este necesară
întrunirea cumulată a următoarelor patru condiţii: prejudiciul, fapta ilicită,
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia
autorului faptei prejudiciabile. Menţionăm că cele patru condiţii sunt şi
trebuie privite, în acelaşi timp, ca având valoare de condiţii generale ale
răspunderii civile delictuale şi chiar mai mult ale întregii răspunderi civile.
Dintre aceste condiţii, în contextul reglementării răspunderii civile pentru
fapta proprie, doar două au făcut obiectul preocupării speciale a
redactorilor Noului Cod civil; acestea sunt fapta ilicită şi îndeosebi
vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
a) În ce priveşte fapta ilicită, în această secţiune, sunt prevăzute
împrejurările a căror prezenţă în momentul săvârşirii sale sunt de natură
să o lipsească de caracterul virtual ilicit şi astfel să nu se nască sau să nu
existe obligaţia autorului de a repara prejudiciul suferit de victimă. Aceste
împrejurări sunt: legitima apărare (art. 1360), starea de necesitate (art.
1361-1363) şi îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege (art.
1364). De asemenea, săvârşirea faptei prejudiciabile în exercitarea
drepturilor subiective ale autorului său, cu excepţia situaţiei în care a fost
săvârşită cu intenţia de a vătăma pe altul, este o cauză care îl scuteşte pe
acesta de obligaţia de a repara prejudiciul astfel cauzat; numai că această
împrejurare care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile este
prevăzută în art. 1353 în secţiunea a II-a care se referă la cauzele
exoneratoare de răspundere. De altfel, credem că toate aceste împrejurări
care, în opinia noastră, sunt cauze ce exclud existenţa răspunderii
civile59), trebuiau şi puteau fi reglementate în aceeaşi secţiune care se
intitulează „Cauze exoneratoare de răspundere”; sistematizarea actuală ni
se pare nepotrivită, incoerentă şi generatoare de dificultăţi pentru
doctrină şi mai ales pentru practicienii dreptului.
Legitima apărare nu este definită, ceea ce înseamnă că se face trimitere
la definiţia din Codul penal. Important este de reţinut că în art. 1360 alin.
2 se prevede expres că totuşi cel care a depăşit limitele legitimei apărări
va putea fi obligat la plata unei îndemnizaţii adecvate şi echitabile, dar
numai dacă respectiva depăşire constituie infracţiune; aceasta înseamnă
că atunci când depăşirea limitelor legitimei apărări este doar o simplă
faptă ilicită civilă, nefiind prevăzută şi sancţionată de legea penală,
autorul ei nu datorează despăgubire victimei.
Starea de necesitate şi efectele sale sunt reglementate în art. 1361-1363.
Din economia textului art. 1361 al Noului Cod civil rezultă că cel care a
distrus sau deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori
bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent nu răspunde civil,
fapta sa neavând caracter ilicit60); în schimb, se dispune expres că „este
obligat să repare prejudiciul cauzat potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii
fără justă cauză”. Îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată în art.
1345-1348 în capitolul consacrat faptului juridic licit, ca izvor distinct de
obligaţii. Apreciem că este asimilată stării de necesitate şi situaţia
prevăzută de art. 1363, unde se dispune că o persoană se poate exonera
de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea obligaţiei de a nu
divulga secretul comercial, dacă dovedeşte că divulgarea a fost impusă de
împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică; divulgarea
secretului comercial în orice alte împrejurări constituie faptă ilicită şi
antrenează răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat în acest fel.
Art. 1362 din Noul Cod civil prevede că atunci când cel care a acţionat
prin depăşirea legitimei apărări (art. 1360 alin. 2) ori în stare de
necesitate (art. 1361) a săvârşit fapta prejudiciabilă în interesul unei terţe
persoane, victima care a suferit prejudiciul are acţiune împotriva acelui
terţ, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. Înseamnă că terţul este
obligat la restituire, în măsura propriei sale îmbogăţiri şi în limita pierderii
patrimoniale suferită de cel prejudiciat; întinderea obligaţiei de restituire
se stabileşte în funcţie de momentul sesizării instanţei de judecată.
Şi în sfârşit, caracterul ilicit al faptei este înlăturat şi atunci când
prejudiciul este cauzat unei persoane printr-o activitate impusă ori
permisă de lege sau desfăşurată în executarea unui ordin al superiorului,
dacă autorul prejudiciului nu şi-a putut da seama de „caracterul ilicit al
faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări” (art. 1364 Noul Cod civil);
dimpotrivă, dacă cel în cauză putea să-şi dea seama despre „caracterul
ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări”, îndeplinirea acelei
activităţi nu îl exonerează de răspundere (art. 1364, parte finală, Noul
Cod civil). Formularea acestui text este, în opinia noastră, cu totul
deficitară. Era necesar să se facă deosebire clară între situaţia în care
fapta cauzatoare de prejudiciu este săvârşită în îndeplinirea unei obligaţii
legale (stingerea unui incendiu de către pompieri) sau cu permisiunea
expresă a legii (serviciul sanitar-veterinar care procedează la sacrificarea
animalelor pentru stingerea unei epizotii) şi ipoteza în care săvârşirea ei
are loc prin punerea în executare a ordinului dat de superior. Fapta
săvârşită în asemenea situaţii este în principiu lipsită de caracter ilicit,
ceea ce înseamnă că angajarea răspunderii autorului său este exclusă
sau, aşa cum se afirmă de regulă în literatura de specialitate, el este
exonerat de răspundere. Excepţiile de la această regulă trebuiau reţinute
în textul art. 1364 pornind de la deosebirile care există între cele două
categorii de situaţii61): atunci când fapta prejudiciabilă este săvârşită în
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, ea va avea caracter ilicit doar
atunci când acea activitate a fost desfăşurată culpabil; în schimb, în cazul
în care fapta prejudiciabilă a fost săvârşită în executarea ordinului dat de
superior, ea va fi ilicită în ipoteza în care acel ordin a avut un caracter
vădit ilegal sau abuziv ori modul de executare a ordinului a fost ilicit şi
săvârşit cu vinovăţie, indiferent că îmbracă forma intenţiei sau culpei
propriu-zise. Aşadar, formularea actuală este nefericită şi în mod sigur va
da naştere la dezbateri în doctrină şi la o jurisprudenţă neunitară.
b) Altă condiţie generală a răspunderii civile de care redactorii Noului Cod
civil s-au ocupat special, inclusiv în contextul reglementărilor privind
răspunderea pentru fapta proprie, este vinovăţia autorului faptei ilicite şi
prejudiciabile. În primul rând, trebuie reţinut că s-a realizat, în sfârşit,
unificarea şi uniformizarea terminologică; astfel, condiţia subiectivă a
răspunderii civile este desemnată prin termenul generic de „vinovăţie”,
care va înlocui termenul de culpă sau „greşeală” utilizat de actualul Cod
civil şi însuşit de majoritatea autorilor în materie, precum şi de
jurisprudenţa trecută şi prezentă; în acest fel, se dă satisfacţie pe cale
legislativă propunerii unor doctrinari, în sensul adoptării termenului de
„vinovăţie”, ca termen de aplicaţie generală pentru toate manifestările
răspunderii juridice, indiferent de natura lor şi de ramura de drept căreia
acestea aparţin, inclusiv pentru răspunderea civilă62). Aşa se face că încă
în titlul preliminar, capitolul III, art. 16 este intitulat „Vinovăţia”,
stabilindu-se că, de regulă „persoana răspunde numai pentru faptele sale
săvârşite cu intenţie sau din culpă” (alin. 1); această dispoziţie de
principiu este reluată în art. 1357 alin. 1 din Noul Cod civil într-o
formulare adaptată la specificul răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie, unde se prevede: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o
faptă ilicită, săvârşită cu intenţie sau din culpă, este obligat să-l repare”.
Aşadar, vinovăţia autorului faptei prejudiciabile este o condiţie necesară şi
constituie fundamentul răspunderii delictuale pentru fapta proprie.
Termenul de vinovăţie este cuprinzător, deoarece acoperă ambele forme
ale atitudinii autorului faţă de fapta sa ilicită şi de urmările sau
consecinţele sale dăunătoare care sunt: intenţia şi culpa. Aşadar, în
spaţiul dreptului civil, în mod normal, ar trebui ca de la intrarea în vigoare
a noilor reglementări, vinovăţia şi culpa să fie termeni cu înţeles diferit.
Este însă regretabil că redactorii Noului Cod civil nu dau dovadă de
consecvenţă şi coordonare; astfel, spre deosebire de textele pe care le-
am invocat mai sus, în materia răspunderii contractuale se pare că cei doi
termeni „vinovăţia” şi „culpa” sunt utilizaţi ca fiind sinonimi; în susţinerea
acestei afirmaţii arătăm că art. 1547-1548 din Noul Cod civil alcătuiesc
cuprinsul §3 din secţiunea a IV-a, cap. II, titlul V, Cartea a V-a, paragraf
care este intitulat „Vinovăţia debitorului”; cu toate acestea în formularea
celor două articole se utilizează exclusiv termenul de culpă indiferent că
neexecutarea este cu intenţie sau fără intenţie. Aşa de pildă, art. 1547
dispune: „Debitorul este ţinut să repare prejudiciile cauzate din culpa sa”;
evident că pentru consecvenţă ştiinţifică şi terminologică, în locul
expresiei „din culpa sa” ar fi fost necesar să fie utilizată expresia „cu
vinovăţie” sau „din vina sa”.
Este de reţinut şi faptul că în art. 16 alin. 2-3 se procedează la definirea
celor două forme ale vinovăţiei: intenţia directă şi indirectă şi culpa prin
imprudenţă sau neglijenţă; de asemenea, este definită şi culpa gravă,
constând în imprudenţa sau neglijenţa de care nu se poate face vinovat
nici omul cel mai mărginit (art. 16 alin. 3, parte finală). De aici rezultă că
în perspectivă nu va mai fi necesar ca pentru definirea formelor vinovăţiei
doctrina de specialitate şi jurisprudenţa să invoce pe cale de împrumut
sau prin trimitere definiţiile corespunzătoare din textele Codului penal.
Art. 1358 conţine o dispoziţie care prevede criteriile particulare de
apreciere a culpei, adică a imprudenţei şi neglijenţei. Lipsa unei
reglementări a acestei probleme în vechiul Cod civil, multă vreme, a dat
naştere la dezbateri doctrinale şi la o jurisprudenţă, nu întotdeauna
unitară, cu privire la criteriile de stabilire şi apreciere a culpei 63). În
consecinţă, s-au conturat trei puncte de vedere64):
– unii autori au considerat că imprudenţa şi neglijenţa trebuie apreciate
subiectiv, concret, adică în funcţie de însuşirile şi capacitatea proprie
fiecăruia, ţinând seama de vârstă, sex, nivel de instruire, caracter,
temperament, pentru a determina dacă putea sau trebuia să prevadă
urmările faptei sale65); astfel, se va compara comportamentul autorului
faptei ilicite şi prejudiciabile cu conduita sa obişnuită;
– alţi autori şi practica judiciară au optat pentru un criteriu obiectiv,
abstract. Este în culpă acea persoană care nu a dat dovadă de prudenţa şi
diligenţa cu care ar fi lucrat, în acele împrejurări, un tip uman abstract, un
om cu capacitate medie, normală, apreciată în funcţie de nivelul general
al răspunderii sociale66). În această concepţie, nu se au în vedere însuşirile
concrete, individuale şi capacitatea autorului prejudiciului: este imprudent
cel care, prevăzând urmările faptei sale, nu a procedat cu prudenţa de
care ar fi putut da dovadă un tip uman abstract, stabilit ca etalon de
societate, şi a ales conduita antisocială; este neglijent acela care nu a
depus eforturi pentru a cunoaşte urmările faptei sale şi putea să o facă,
deoarece un om cu capacitate şi diligenţă medie ar fi putut avea
reprezentarea urmărilor negative ale unei asemenea conduite şi s-ar fi
abţinut să o adopte. Aşadar, persoanele care nu ating nivelul de prudenţă
şi de diligenţă, cerut de societate unui om cu capacitate medie, normală
de a fi prudent şi diligent, sunt în culpă; însuşirile sau capacităţile
concrete, individuale, subiective nu au nicio relevanţă în stabilirea şi
aprecierea culpei;
– s-a exprimat şi o soluţie intermediară, potrivit căreia aprecierea culpei
se face pornind de la criteriul obiectiv, adică prin raportare la
comportamentul unui om normal, abstract, care acţionează dând dovadă
de grijă – prudenţă şi diligenţă – faţă de interesele societăţii şi ale
semenilor săi, adică un bonus pater familias. Acest criteriu însă trebuie
completat cu unele elemente sau circumstanţe obiective externe 67), cum
sunt: infirmităţile fizice grave care exclud posibilitatea de informare
(cecitatea) ori posibilitatea fizică de a împiedica producerea prejudiciului
sau extinderea lui (paralizia); circumstanţele concrete de timp şi loc; felul
activităţilor în cursul cărora s-a săvârşit fapta păgubitoare, cum ar fi cele
sportive; dacă fapta a fost săvârşită în exerciţiul sau în afara exerciţiului
profesiunii autorului; de pildă, dacă fapta s-a săvârşit în exerciţiul unei
profesiuni, culpa se apreciază în funcţie de prudenţa şi diligenţa de care
trebuie să dea dovadă profesionistul model, cu respectarea regulilor care
reglementează acea profesiune68).
Textul art. 1358 din Noul Cod civil, în opinia noastră, consacră soluţia
intermediară, potrivit căreia culpa se va aprecia după criteriul obiectiv,
ţinându-se seama şi „de împrejurările în care s-a produs prejudiciul,
străine de persoana autorului faptei şi, dacă este cazul, de faptul că
prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exerciţiul activităţii sale”.
Aşadar, nu se vor lua în considerare circumstanţele şi însuşirile interne
subiective ale autorului faptei ilicite şi prejudiciabile, cum sunt: vârsta,
sexul, temperamentul, nepriceperea, neîndemânarea etc. Vor fi avute în
vedere doar acele împrejurări concrete care au constituit circumstanţele
externe în care a fost săvârşită fapta ilicită; autorul va fi în culpă numai
dacă se va proba că nu a avut prudenţa şi diligenţa de care ar fi dat
dovadă modelul uman aflat în aceleaşi circumstanţe concrete 69).
În contextul reglementărilor privind răspunderea pentru fapta proprie,
redactorii Noului Cod civil au inclus şi dispoziţiile privitoare la capacitatea
delictuală, ca o condiţie a existenţei vinovăţiei autorului faptei ilicite şi
prejudiciabile. Astfel, pentru ca o persoană să poată fi obligată la
repararea prejudiciului cauzat altuia prin fapta sa trebuie, de regulă, să
aibă conştiinţa faptelor sale, adică puterea de a discerne între ceea ce
este permis şi nepermis, licit şi ilicit. Aşadar, angajarea răspunderii
delictuale este condiţionată de existenţa discernământului; altfel spus,
autorul faptei este necesar să aibă capacitate delictuală; lipsa
discernământului atrage după sine lipsa culpei. Pe cale de consecinţă,
existenţa capacităţii delictuale se reduce la dovada discernământului 70).
Problema lipsei de discernământ sau a capacităţii delictuale se pune în
legătură cu minorii şi cu persoanele aflate sub interdicţie judecătorească.
Potrivit actualelor reglementări, adică a dispoziţiei din art. 25 alin. 3 din
Decretul nr. 32/1954, minorii care nu au împlinit paisprezece ani nu
răspund pentru faptele lor ilicite, numai dacă se dovedeşte că au lucrat cu
discernământ; textul legal instituie o prezumţie legală relativă a lipsei de
discernământ pentru toate persoanele care nu au împlinit vârsta de 14
ani. În opinia majoritară, deşi nu există o dispoziţie legală în vigoare în
acest sens, această prezumţie operează şi în ce-i priveşte pe bolnavii
psihici puşi sub interdicţie judecătorească71). Urmează că pentru
antrenarea răspunderii delictuale a unui minor care nu a împlinit vârsta de
14 ani sau a unei persoane puse sub interdicţie judecătorească este
necesar ca victima să înlăture prezumţia legală relativă, adică să facă
dovada că în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile a avut
discernământ. Persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani şi nu sunt
puse sub interdicţie judecătorească se prezumă, tot relativ, că au
discernământ şi deci capacitate delictuală, putând răspunde civil pentru
faptele lor.
Soluţia actuală este consacrată şi în Noul Cod civil; art. 1366 prevede:
„(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub
interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se
dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei. (2) Minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul
în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii
faptei”. Este facil de observat că prin aceste texte se instituie două
prezumţii legale relative cu efecte în direcţii opuse: una a lipsei de
discernământ în cazul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi a
interzisului judecătoresc, cu consecinţa neangajării răspunderii lor pentru
prejudiciul cauzat; alta a existenţei discernământului în situaţia minorului
care a împlinit vârsta de 14 ani; ambele pot fi răsturnate prin probă
contrară. În această ordine de idei este necesar să reţinem că art. 1367
alin. 1, din acelaşi Cod civil prevede că persoana (care a împlinit vârsta de
14 ani şi nepusă sub interdicţie – s.n. L.P.) care a cauzat un prejudiciu nu
este răspunzătoare dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare
era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburarea minţii care a pus-o în
neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale; starea de tulburare a
minţii trebuie să fie accidentală; în acest sens, alin. 2 al aceluiaşi articol
dispune că atunci când starea respectivă şi-a provocat-o el însuşi, prin
beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe, cel care a
cauzat prejudiciul este răspunzător; aşadar, atunci când lipsa
discernământului este consecinţa beţiei voluntare, făptuitorul este în culpă
şi va fi obligat să repare prejudiciul cauzat victimei, deoarece „nemo
auditur propriam turpitudinem allegans”72). Răspunderea îşi găseşte
temeiul în acest din urmă caz în greşeala sa anterioară – culpa remota –
de care autorul se face vinovat din cauză că a săvârşit-o având
discernământ73).
Legat de condiţia existenţei discernământului pentru angajarea
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, redactorii Noului Cod
civil au apreciat, pe bună dreptate, că se impune rezolvarea pe cale
legislativă a problemei obligării totuşi, în anumite condiţii, a unei persoane
lipsite de discernământ – minor sau interzis judecătoresc –, autor al unui
prejudiciu, să plătească victimei o indemnizaţie. Desigur că soluţia
priveşte acele situaţii în care nu sunt întrunite condiţiile ca altul să
răspundă de prejudiciul care a fost cauzat de o asemenea persoană lipsită
de discernământ. După cum este cunoscut, potrivit actualului Cod civil,
cât şi Noului Cod civil, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de
asemenea autori revine altor persoane, sub rezerva întrunirii condiţiilor
prevăzute expres de lege74). În lipsa unei reglementări exprese,
jurisprudenţa noastră din ultimele decenii a admis, exclusiv pe motive de
echitate, posibilitatea obligării în subsidiar a persoanei lipsite de
discernământ la repararea pagubei cauzate altuia prin fapta sa ilicită, în
cazul şi în limita în care starea sa patrimonială îi permite şi justifică o
atare soluţie75); în consecinţă, doctrina a susţinut de lege ferenda ideea
consacrării acestei rezolvări76). Aşa se face că în art. 1368 din Noul Cod
civil, sub denumirea „Obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei” în
alineatul 1 se dispune: „Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul
prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu
poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii,
îndatorirea de a-l supraveghea”, iar în alineatul 2 se prevede:
„Indemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama
de starea patrimonială a părţilor”. Textul art. 1368 alin. 1 este pus de
acord cu reglementările din art. 1372 aplicabile răspunderii pentru
prejudiciul cauzat de un minor sau o persoană aflată sub interdicţie
judecătorească în sarcina acelei persoane care în temeiul legii, al unui
contract sau al unei hotărâri judecătoreşti are obligaţia să-l supravegheze
pe autorul acelui prejudiciu. Aşadar, în cazul în care nu sunt îndeplinite
condiţiile pentru angajarea răspunderii prevăzută de art. 1372 din Noul
Cod civil, autorul prejudiciului, persoană lipsită de discernământ, va putea
fi obligat la plata unei indemnizaţii către victimă; indemnizaţia este
necesar să fie stabilită la o valoare echitabilă, în funcţie de starea
patrimonială a părţilor. Urmează că instanţele vor avea în vedere două
criterii: valoarea prejudiciului cauzat victimei şi situaţia patrimonială a
părţilor şi, apoi, în funcţie de posibilităţile economice ale autorului,
persoană lipsită de discernământ, se va stabili indemnizaţia echitabilă.
Sintagma „indemnizaţie în cuantum echitabil” nu trebuie să ne ducă
neapărat cu gândul la o reparaţie parţială. În toate cazurile în care
persoana lipsită de discernământ are o stare patrimonială confortabilă
care i-ar permite, fără să-i afecteze condiţiile normale de viaţă şi de
eventuală pregătire profesională, să repare întregul prejudiciu cauzat, va
putea fi obligată în consecinţă.
Pentru analiza soluţiilor jurisprudenţiale, în ordine cronologică, v.: R.
Petrescu, Răspunderea fără culpă în lumina unor propuneri din Proiectul
Codului civil (1971), în RRD nr. 4/1973, pp. 42-51; G. Chivu, Echitatea
socialistă ca fundament al unor soluţii creatoare pronunţate de instanţele
judecătoreşti în materie civilă, în „Contribuţia practicii judecătoreşti la
dezvoltarea principiilor dreptului civil român”, vol. II, coordonator A.
Ionaşcu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, pp. 30-31; I. Turcu, op. cit., pp.
30-31; L. Pop, On Interpretation and Enforcement by the Courts of Justice
of the Civil Law Provisions in Accord with the Socialist Equity Standards,
în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Jurisprudentia nr. 2/1988, pp. 30-
31; L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, lucrare citată, pp.
232-234; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 204-205; A. Tamba, Izvorul
obligaţiei persoanei lipsite de discernământ de a repara prejudiciul cauzat:
„culpa fără imputabilitate” sau echitatea?, în RRDP nr. 6/2007, pp. 172-
203.
În legătură cu reglementarea pe care am analizat-o pe scurt este necesar
să fie calificată juridic obligaţia de indemnizare a victimei, obligaţie care
este prevăzută în sarcina autorului prejudiciului, persoană lipsită de
discernământ, dacă nu sunt întrunite condiţiile pentru ca altă persoană să
răspundă pentru fapta sa. Două soluţii au fost propuse: unii susţin că
suntem în prezenţa unei răspunderi subsidiare, având ca fundament fie
„culpa obiectivă” ori „culpa fără imputabilitate” 77), fie principiul echităţii
sociale şi justiţiei comutative78); alţii apreciază că nu este vorba despre o
răspundere civilă delictuală, ci de o obligaţie de reparare care are ca izvor
de sine stătător echitatea sau în alţi termeni obligaţia de indemnizare a
victimei nu are ca temei răspunderea civilă, ci pur şi simplu echitatea 79).
Înclinăm să susţinem că obligaţia de indemnizare este una delictuală,
deoarece se naşte prin săvârşirea unei fapte ilicite de către un minor sau
de o persoană pusă sub interdicţie; evident că ne găsim pe terenul
răspunderii delictuale subsidiare cu caracter obiectiv, având ca fundament
ideea sau principiul echităţii80) ori ideea de garanţie care are ca suport
echitatea81).
În acelaşi context al răspunderii delictuale pentru fapta proprie în art.
1369 şi art. 1370 al Noului Cod civil este reglementată răspunderea
solidară. Astfel, în art. 1370 se prevede că atunci când prejudiciul a fost
cauzat prin faptele ilicite simultane sau succesive ale mai multor persoane
şi nu se poate stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat
exclusiv prin fapta uneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde
solidar faţă de victimă. Este un caz de solidaritate pasivă legală, cu toate
consecinţele sale82). De asemenea, consacrându-se implicit sistemul
unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii pentru stabilirea raportului de
cauzalitate, art. 1369 prevede că răspund în solidar cu autorul faptei care
constituie cauza necesară, directă şi principală a prejudiciului şi autorii
faptelor cu valoare de condiţii cauzale, care au făcut posibilă fapta-cauză
sau i-au asigurat ori agravat efectele dăunătoare83); acest text va constitui
temeiul legal al răspunderii solidare a instigatorilor, complicilor,
favorizatorilor şi tăinuitorilor cu autorul faptei cauză principală a
prejudiciului.
Şi în sfârşit, art. 1371 rezolvă problema angajării răspunderii în situaţia în
care la cauzarea sau mărirea prejudiciului a contribuit şi fapta săvârşită cu
vinovăţie de către victimă, fapta terţului pentru care autorul nu este ţinut
să răspundă, forţa majoră ori cazul fortuit; astfel, într-o asemenea
ipoteză, cel chemat să răspundă este îndatorat numai pro rata, adică
pentru partea de prejudiciu pe care a cauzat-o prin fapta sa.
5. Răspunderea delictuală pentru fapta altuia. Este reglementată în art.
1372-1374, secţiunea a IV-a, capitolul IV, titlul II, cartea a V-a din Noul
Cod civil. Din capul locului, trebuie să amintim împrejurarea că în actualul
Cod civil, art. 1000 alin. 1-5, sunt prevăzute trei cazuri speciale de
răspundere pentru fapta altuia, în următoarea ordine84): răspunderea
părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copii lor minori (art. 1000 alin. 2
coroborat cu alin. 5); răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate
terţilor de prepuşii săi (art. 1000 alin. 3) şi răspunderea cadrelor didactice
şi meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi respectiv ucenicii
minori aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4-5). Şi mai mult,
relativ recent, după exemplul doctrinei şi jurisprudenţei franceze, în
literatura noastră de specialitate s-a susţinut că art. 1000 alin. 1, teza a
I-a, C. civ. rom. de la 1865, ar trebui interpretat ca instituind un principiu
general de răspundere pentru fapta altuia85); domeniul de aplicare a
acestui principiu s-a propus să se circumscrie la sfera persoanelor fizice şi
juridice care au obligaţia legală sau şi-au asumat obligaţia de a organiza,
dirija şi controla, altfel spus de a supraveghea activitatea unei alte
persoane a cărei stare fizică, psihică sau socială face necesară sau măcar
justifică o supraveghere mai specială86).
Ipotezele de răspundere pentru fapta altuia, din punctul de vedere al
fundamentului lor, diferă unele de altele 87). Astfel, în opinia cvasigenerală,
răspunderea părinţilor pentru faptele prejudiciabile ale copiilor minori,
precum şi răspunderea cadrelor didactice şi meseriaşilor pentru faptele
prejudiciabile ale elevilor sau, după caz, ale ucenicilor minori, s-a apreciat
că sunt ipoteze de răspundere subiectivă, fundamentate pe ideea de culpă
prezumată a părinţilor şi respectiv a cadrelor didactice sau meseriaşilor 88);
cu toate acestea, într-o opinie separată s-a susţinut că de lege lata
răspunderea părinţilor reglementată de art. 1000 alin. 2 C. civ. este una
obiectivă, fundamentată pe ideea de garanţie, care are ca suport riscul
social ori solidaritatea familială89). În ce priveşte răspunderea comitenţilor
pentru prejudiciile cauzate prin faptele prepuşilor în unanimitate s-a
apreciat că aceasta este o răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de
garanţie, având ca suport riscul de activitate 90); nu este însă mai puţin
adevărat că există şi părerea că răspunderea comitenţilor este obiectiv-
subiectivă, întemeiată pe un fundament mixt rezultat din grefarea ideii de
garanţie pe ideea unei culpe prezumate în sarcina comitentului 91).
Redactorii Noului Cod civil nu au rămas insensibili la discuţiile,
controversele şi evoluţiile care au avut loc în spaţiul răspunderii pentru
prejudiciile cauzate prin fapta altuia. De asemenea, au avut în vedere şi
soluţiile doctrinale, jurisprudenţiale şi chiar legislative care au fost şi sunt
promovate în această materie şi în alte state europene. Aşa se explică
faptul că materia este esenţial reorganizată. Astfel, sunt reglementate
doar două cazuri sau ipoteze de răspundere pentru fapta altuia. În art.
1372 este instituit un principiu general de răspundere pentru prejudiciul
cauzat altuia de un minor sau o persoană pusă sub interdicţie în sarcina
aceluia care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri
judecătoreşti avea obligaţia să-l supravegheze pe autorul faptei
prejudiciabile. Al doilea caz este reglementat în art. 1373 şi constă în
răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale
prepuşilor. Şi în sfârşit, art. 1374 şi ultimul din secţiunea destinată acestei
materii stabileşte regulile în funcţie de care se rezolvă concursul între
răspunderea diferitelor persoane pentru faptele altora, respectiv între
răspunderea părinţilor şi altor persoane cărora le incumbă obligaţia de
supraveghere a autorului prejudiciului, minor sau interzis judecătoresc,
precum şi între răspunderea acestora şi cea a comitentului pentru fapta
prepusului minor.
A. Răspunderea persoanei care are obligaţia de supraveghere a unui
minor sau interzis judecătoresc pentru prejudiciul cauzat altuia prin fapta
ilicită săvârşită de cel aflat sub acea supraveghere
Acest caz de răspundere pentru fapta altuia este reglementat, cu valoare
de principiu, în art. 1372 din Noul Cod civil, care este alcătuit din trei
alineate. În primul alineat se stabileşte sfera sau domeniul de aplicare a
acestui principiu, precum şi condiţiile speciale necesare pentru angajarea
răspunderii. Astfel, se dispune: „Cel care în temeiul legii, al unui contract
ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor
sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia
de către aceste din urmă persoane”. În alineatul 2 se prevede:
„Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de
discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”. Şi în sfârşit, alin. 3 al
aceluiaşi articol stabileşte, într-o exprimare generică, situaţiile în care
persoana răspunzătoare este exonerată de această răspundere.
a) Sfera persoanelor pentru care se răspunde. Sfera persoanelor pentru
care se angajează răspunderea este mult mai largă decât cea prevăzută
de vechiul Cod civil. Astfel, până când în vechiul Cod civil, răspunderea se
angaja numai pentru faptele ilicite şi prejudiciabile săvârşite de copii
minori şi respectiv elevii şi ucenicii minori92), art. 1372 alin. 1 din Noul Cod
civil dispune că ea se angajează atât pentru faptele minorilor, cât şi ale
persoanelor puse sub interdicţie. Aşadar, în ce-l priveşte pe autorul faptei
ilicite şi prejudiciabile, acesta trebuie ca la data săvârşirii acelei fapte să fi
fost minor, adică să aibă vârstă sub 18 ani, ori să fie o persoană aflată
sub interdicţie judecătorească. Această răspundere nu există în cazul în
care autorul faptei prejudiciabile este o persoană majoră lipsită de
discernământ şi care nu este pusă sub interdicţie judecătorească pentru
alienaţie sau debilitate mintală.
b) Sfera persoanelor răspunzătoare. Din analiza aceluiaşi alin. 1 al art.
1372 al Noului Cod civil rezultă că răspunderea pe care o prezentăm se
angajează ope legis în sarcina tuturor persoanelor care au obligaţia
prevăzută de lege, stabilită într-un contract sau printr-o hotărâre
judecătorească de a supraveghea pe minorul sau persoana pusă sub
interdicţie care a săvârşit fapta ilicită, cauzatoare de prejudiciu în dauna
altuia. Aşadar, faţă de vechiul Cod civil care prevede expres şi restrictiv
că răspunderea se angajează numai în sarcina părinţilor, cadrelor
didactice şi meseriaşilor, textul art. 1372 alin. 1 din Noul Cod civil
stabileşte că răspunderea revine oricărei persoane care are o obligaţie de
a supraveghea pe minorul sau interzisul judecătoresc autor al faptei ilicite
şi prejudiciabile. Obligaţia de supraveghere poate avea origine diferită,
adică prevăzută de lege ori stabilită într-un contract sau printr-o hotărâre
judecătorească. Exemplificativ, fac parte din această categorie largă de
persoane: părinţii minorului; cadrele didactice din învăţământul
preuniversitar; meseriaşii care instruiesc ucenici; tutorii minorilor şi tutorii
interzişilor; asistenţii maternali; persoanele care în calitate de
profesionişti îşi asumă misiunea de a instrui, reeduca, trata, recupera
psihic sau organiza timpul liber al minorilor şi bolnavilor psihici aflaţi sub
interdicţie (asociaţiile sau fundaţiile care înfiinţează şi administrează
centre de reeducare şi recuperare prin muncă a persoanelor cu handicap
psihic, spitale private, clinici private, cum sunt cele psihiatrice, sanatorii,
colonii de vacanţă, creşe etc.); unităţile sanitare publice în care se află
internaţi bolnavii psihici; centrele de reeducare şi unităţile penitenciare
care au sub controlul lor infractori minori etc.
Sfera deosebit de largă a persoanelor pentru ale căror fapte se răspunde,
care cuprinde majoritatea covârşitoare a persoanelor prezumate de lege
ca fiind lipsite de discernământ, precum şi a persoanelor răspunzătoare
este un argument de neînlăturat în sensul că art. 1372 din Noul Cod civil
instituie răspunderea cu valoare de principiu pentru prejudiciile cauzate
de minori şi interzişii judecătoreşti.
c) Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de minori şi
interzişii judecătoreşti. Pentru soluţionarea acestei probleme deosebit de
importantă este necesar să avem în vedere dispoziţia art. 1372 alin. 3 din
Noul Cod civil, unde se dispune: „Cel obligat la supraveghere este
exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica
fapta prejudiciabilă”. În opinia noastră, această dispoziţie trebuie
interpretată în sensul că răspunderea în cazul în care îl analizăm este una
obiectivă, fără culpă. Din modul de formulare a textului citat ar rezulta că
persoanele răspunzătoare sunt exonerate de răspundere numai dacă fac
dovada unui fapt negativ, că nu au „putut împiedica fapta prejudiciabilă”.
În realitate însă este necesară o probă pozitivă, în sensul că trebuie să
probeze cauza străină care a pus-o pe persoana răspunzătoare în situaţia
de a nu putea împiedica fapta prejudiciabilă. Cauza străină constă,
evident, în forţa majoră, fapta victimei şi fapta unei terţe persoane.
Aşadar, înlăturarea răspunderii apare ca o posibilitate care operează
numai pe terenul cauzalităţii; or, raportul de cauzalitate este o condiţie
obiectivă a răspunderii civile. Cauza străină care în concret a pus-o pe
persoana răspunzătoare în situaţia de a nu putea împiedica fapta
prejudiciabilă trebuie examinată, pe de o parte, în raport cu autorul faptei
şi, pe de altă parte, în raport cu pârâtul; în ambele ipoteze, cauza străină
va avea ca efect exonerarea de răspundere a persoanei răspunzătoare.
Evident că exonerarea de răspundere va opera prin dovada cauzei străine
doar în acele situaţii în care sunt întrunite toate celelalte condiţii ale
acestei răspunderi. Bunăoară, fapta prejudiciabilă a minorului sau
interzisului judecătoresc trebuie să fie ilicită; dacă este licită ori în măsura
în care este licită, răspunderea persoanei obligate să-l supravegheze nu
există; aşa de pildă, săvârşirea faptei în legitimă apărare, în stare de
necesitate, în exercitarea normală a unui drept subiectiv, în îndeplinirea
unei obligaţii legale ori în executarea ordinului dat legal de o autoritate
competentă o lipseşte de caracter ilicit93).
În concluzie, exonerarea de răspundere nu depinde de existenţa sau
inexistenţa vinovăţiei persoanei răspunzătoare. Vinovăţia dovedită sau
prezumată a acesteia nu este o condiţie a răspunderii sale, după cum
nevinovăţia nu este o cauză exoneratoare de răspundere. Urmează că
răspunderea pe care o analizăm este o răspundere de plin drept, fără
culpă, obiectivă care nu va putea fi înlăturată decât prin dovada cauzei
străine94): forţa majoră, fapta victimei sau fapta unei terţe persoane.
Fundamentul său obiectiv credem că trebuie căutat şi aflat în ideea de
garanţie obiectivă care are ca suport riscul social ce incumbă persoanei
răspunzătoare. Nu este vorba nicidecum de o răspundere civilă delictuală
indirectă; dimpotrivă, răspunderea acestor persoane este una principală,
directă şi autonomă a cărei angajare nu depinde de existenţa unei
eventuale răspunderi a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile şi nici nu
este grefată pe aceasta.
d) Condiţiile existenţei răspunderii. Pentru a decela condiţiile care trebuie
să fie prezente în vederea angajării acestei răspunderi este necesară
analiza prevederilor art. 1372 alin. 1 şi 2 al Noului Cod civil. Condiţiile
sunt de două feluri: generale şi speciale. Astfel, trebuie să fie prezente
trei dintre condiţiile generale ale răspunderii civile: prejudiciul cauzat
altuia, fapta ilicită a minorului sau interzisului judecătoresc şi raportul de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia sau culpa autorului
faptei prejudiciabile nu este o condiţie necesară existenţei acestei
răspunderi95), ceea ce rezultă din art. 1372 alin. 2, unde se dispune că
„Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de
discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”. Evident că în ipoteza în
care victima îl cheamă în judecată, alături de persoana răspunzătoare, şi
pe autorul faptei ilicite şi prejudiciabile, adică pe minorul sau interzisul
judecătoresc în cauză, pentru admiterea acţiunii şi faţă de acesta, ea este
ţinută să dovedească vinovăţia lui; în caz contrar, acţiunea va fi admisă,
dacă sunt prezente celelalte condiţii, numai faţă de persoana
răspunzătoare; autorul faptei ilicite şi prejudiciabile va răspunde pentru
fapta proprie, conform art. 1357 şi urm., iar persoana răspunzătoare va
răspunde direct şi independent pentru fapta altuia, în condiţiile art. 1372
din Noul Cod civil. În cazul în care acţiunea se admite, deopotrivă, faţă de
ambii pârâţi, răspunderea lor este solidară, problemă tranşată legislativ în
art. 1382 din Noul Cod civil, unde se prevede: „Cei care răspund pentru o
faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”;
urmează că nu mai este necesar să se recurgă la categoria obligaţiilor in
solidum96), a căror existenţă în dreptul nostru şi domeniul lor de aplicare
vor fi fără îndoială puse în discuţie în viitor.
Alături de aceste condiţii, cu valoare generală, răspunderea pentru fapta
altuia pe care o prezentăm intervine, conform textului art. 1372, numai
dacă sunt întrunite încă două condiţii speciale, care se grefează pe cele
generale: minoritatea sau, după caz, statutul juridic de interzis
judecătoresc al autorului faptei ilicite şi prejudiciabile; existenţa obligaţiei
de supraveghere a autorului faptei prejudiciabile în sarcina persoanei
răspunzătoare, obligaţie născută din lege, dintr-un contract ori stabilită
prin hotărâre judecătorească.
Minoritatea sau, după caz, statutul de persoană pusă sub interdicţie
trebuie să existe în momentul în care autorul prejudiciului a săvârşit fapta
ilicită şi păgubitoare; nu se face deosebire între minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani, când este prezumat că nu are discernământ, şi minorul
între 14-18 ani, care este prezumat că are discernământ în plan delictual
(art. 1366). Dacă această condiţie este prezentă, persoana care are
obligaţia de supraveghere este ţinută să răspundă, chiar dacă ulterior
autorul faptei a devenit major ori, după caz, interdicţia judecătorească a
fost ridicată.
Prin obligaţia de supraveghere în sarcina persoanei chemată de lege să
răspundă se înţelege îndatorirea şi puterea acelei persoane de a organiza,
dirija şi controla activitatea autorului faptei prejudiciabile; cel
supravegheat este un minor sau interzis judecătoresc, prin urmare o
persoană care datorită stării sale fizice şi psihice trebuie să se afle sub
autoritatea unei alte persoane. Înţelesul termenului de supraveghere este
asemănător celui de pază, folosit în determinarea lucrurilor pentru care
avem obligaţia de a răspunde; aşadar, este vorba de obligaţia de control
legată de starea fizică şi mentală a persoanei supravegheate şi de riscul
pe care o astfel de stare îl creează pentru terţi de a fi prejudiciaţi97). Noua
reglementare nu prevede ca fiind necesară, în scopul supravegherii,
comunitatea de locuinţă a autorului faptei prejudiciabile cu persoana sub
a cărei supraveghere sau autoritate este plasat prin lege, contract sau
hotărâre judecătorească irevocabilă. Este de reţinut faptul că, în prezent,
condiţia comunităţii de locuinţă este cerută de art. 1000 alin. 2 din vechiul
Cod civil în scopul angajării răspunderii părinţilor pentru faptele ilicite ale
copiilor minori98).
B. Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate prin faptele
prepuşilor
Spre deosebire de vechiul Cod civil care a consacrat răspunderii
comitentului pentru fapta prepusului doar un singur alineat (art. 1000
alin. 3), Noul Cod civil o reglementează într-un întreg articol alcătuit din
trei alineate. Astfel, art. 1373 dispune: „(1) Comitentul este obligat să
repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de
aceştia are legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate. (2)
Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii,
exercită direcţia, supravegherea ori controlul asupra celui care
îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.
(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau,
după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei
prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau
cu scopul funcţiilor încredinţate”.
Angajarea răspunderii comitentului pentru prepuşii săi necesită dovada
existenţei cumulată a unor condiţii, unele de drept comun şi altele
speciale.
a) Condiţiile de drept comun pe care victima trebuie să le dovedească. Ele
sunt în realitate condiţiile generale ale răspunderii civile. Sub imperiul
dispoziţiilor vechiului Cod civil, majoritatea autorilor au susţinut că
angajarea răspunderii comitentului este posibilă numai dacă victima
dovedeşte existenţa tuturor celor patru condiţii ale răspunderii civile
delictuale în raport cu prepusul care i-a cauzat prejudiciul: fapta ilicită a
prepusului, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu, precum şi vinovăţia, culpa sau greşeala prepusului 99). Ce-i
drept sunt şi autori care, preluând ideea de la unii doctrinari francezi 100),
au susţinut şi încă mai susţin că, dintre cele patru condiţii, una nu este
necesară; este vorba de culpa sau greşeala, astăzi vinovăţia, prepusului;
în sprijinul acestei soluţii minoritare au fost şi sunt invocate argumente
seducătoare101). Nu vom intra în analiza celor două opinii doctrinale. Un
lucru este însă de reţinut: jurisprudenţa a împărtăşit opinia majoritară 102).
Controversa ni se pare că în viitor nu mai prezintă prea mare importanţă,
datorită modului de reglementare în Noul Cod civil a acestei răspunderi.
Textul art. 1373 nu prevede expres, printre condiţiile răspunderii
comitentului, şi dovada vinovăţiei prepusului. Dacă redactorii textelor şi
legiuitorul ar fi înţeles să reţină vinovăţia prepusului ca o condiţie a
răspunderii comitentului ar fi făcut-o în mod expres şi explicit. În această
ordine de idei este suficient să arătăm că în art. 1111 alin. 1 din Proiectul
Noului Cod civil, în versiunea adoptată de Senatul României la 13
septembrie 2004, exista o formulare clară: „Comitentul este ţinut să
repare prejudiciul cauzat din culpa prepuşilor săi în exercitarea funcţiilor
încredinţate”. Or, în versiunea actuală, care a fost adoptată de legiuitorul
român, textul analog din art. 1373 alin. 1, nu mai prevede condiţia culpei,
astfel încât comitentul este obligat să repare „prejudiciul cauzat de
prepuşii săi”. Concluzia este, credem noi, una singură: vinovăţia sau culpa
prepusului nu mai este o condiţie a angajării răspunderii comitentului 103).
În consecinţă, pentru angajarea răspunderii comitentului va fi necesar să
fie întrunite cumulativ doar trei dintre condiţiile de drept comun care sunt
întotdeauna de natură obiectivă: prejudiciul victimei, fapta ilicită a
prepusului şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului şi
prejudiciul injust suferit de victimă.
Soluţia legislativă din Noul Cod civil este de natură a da răspuns şi la
problema referitoare la caracterul principal – independent de vinovăţia
prepusului – sau, dimpotrivă, accesoriu al răspunderii comitentului. Sub
imperiul dispoziţiilor vechiului Cod civil, părerile sunt împărţite. Astfel,
majoritatea autorilor au susţinut că răspunderea comitentului, la fel ca
oricare altă ipoteză de răspundere pentru fapta altuia, este o răspundere
principală şi independentă104); această rezolvare a fost argumentată apoi
suplimentar de către unii autori în cadrul unei puternice controverse
privind necesitatea culpei (vinovăţiei) prepusului pentru angajarea
răspunderii comitentului105). Cu acest din urmă prilej, aducându-se unele
completări susţinerilor mai vechi ale unui autor de referinţă în materie 106),
s-a încercat să se argumenteze cu tărie că răspunderea comitentului este
accesorie, grefată fiind pe răspunderea prepusului pentru fapta proprie;
obligaţia comitentului presupune existenţa valabilă a obligaţiei prepusului;
altfel spus, comitentul fiind o cauţiune legală, obligaţia sa de garanţie nu
poate lua naştere decât în măsura în care s-a născut creanţa
garantată107). Evident că discuţia a fost escaladată datorită controversei în
legătură cu faptul dacă este sau nu necesară culpa (vinovăţia) dovedită a
prepusului pentru angajarea răspunderii comitentului faţă de victima
prejudiciată. Aşadar, conform textelor Noului Cod civil, fiind vorba de o
răspundere principală a comitentului, independentă de culpa şi
răspunderea prepusului, victima îl va putea chema în judecată numai pe
comitent pentru a fi obligat să repare prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a
prepusului. Dovada vinovăţiei prepusului, într-o asemenea situaţie, va fi
necesară numai pentru admiterea acţiunii în regres a comitentului
împotriva prepusului; numai că vinovăţia prepusului se va putea reţine
doar atunci când este vorba de o vinovăţie proprie, în sensul că a săvârşit
fapta prejudiciabilă cu nerespectarea ordinelor şi instrucţiunilor date de
comitent, deviind de la funcţiile sale, acţionând prin depăşirea lor sau
abuzând de acele funcţii; dimpotrivă, în cazul în care se face vinovat doar
de o culpă de serviciu, săvârşind fapta prejudiciabilă în executarea
întocmai a ordinelor şi instrucţiunilor comitentului, acţiunea în regres va fi
respinsă108).
b) Condiţiile speciale ale angajării răspunderii comitentului. Încă de la
punerea în aplicare a vechiului Cod civil şi până în zilele noastre s-a
afirmat că pentru existenţa răspunderii comitentului trebuie să mai fie
prezente, alături de condiţiile generale sau de drept comun, alte două
condiţii speciale: raportul de prepuşenie dintre autorul faptei
prejudiciabile şi persoana răspunzătoare pentru prejudiciul astfel cauzat;
fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârşită de către prepus în
exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de comitent (art. 1000 alin.
3)109).
Din economia textului art. 1373 din Noul Cod civil rezultă că aceleaşi două
condiţii speciale sunt şi vor fi necesare şi în viitor în scopul angajării
răspunderii comitentului. Reglementarea lor este însă mai completă.
Astfel, art. 1373 alin. 2 defineşte noţiunile de comitent şi de prepus, ceea
ce implicit face posibilă definirea raportului de prepuşenie. De asemenea,
din interpretarea coroborată a celor trei alineate este posibil ca doctrina şi
jurisprudenţa să circumscrie clar şi cu temei legal condiţia săvârşirii fapte
prejudiciabile de către prepus în exercitarea funcţiilor încredinţate.
Aşa cum am arătat, reperele definiţiei raportului de prepuşenie se află în
textul art. 1373 alin. 2, unde este definit comitentul ca fiind „cel care, în
virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia,
supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii
sau însărcinări în interesul său ori al altuia”. Aşadar, comitentul este
persoana care în baza unui contract sau în temeiul legii exercită direcţia,
supravegherea şi controlul asupra prepusului; dimpotrivă, prepusul este
persoana care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul
comitentului sau al altuia şi asupra căreia comitentul exercită direcţia,
supravegherea şi controlul. Rezultă că între comitenţi şi prepuşi se
stabilesc raporturi în baza cărora comitenţii au dreptul să dea ordine,
dispoziţii şi instrucţiuni prepuşilor în îndeplinirea funcţiilor încredinţate;
aşadar, între comitenţi şi prepuşi se stabilesc raporturi de autoritate sau
de subordonare, prepuşii aflându-se sub autoritatea comitenţilor, care au
puterea de direcţie, supraveghere şi control, astfel încât pentru a fi în
prezenţa unui raport de prepuşenie nu este necesar contactul direct şi
permanent al comitentului cu prepusul său110). Fără îndoială că, în această
accepţiune, raportul de prepuşenie este o stare de drept, adică un raport
juridic, de natură contractuală (salariat-angajator) sau extracontractuală
(funcţionar public-autoritatea publică unde îşi îndeplineşte funcţia) 111). Tot
astfel, dacă avem în vedere textul art. 1373 alin. 1, comitentul este cel
care încredinţează funcţii altuia, iar prepusul este persoana căreia
comitentul i-a încredinţat funcţiile respective; prepusul este întotdeauna o
persoană fizică; comitentul, dimpotrivă, poate fi persoană juridică de
drept privat sau de drept public ori persoană fizică.
Cea de a doua condiţie specială a angajării răspunderii comitentului este
săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în exercitarea funcţiilor
încredinţate; ea este prevăzută expres în art. 1373 alin. 1, parte finală,
din Noul Cod civil în următoarea formulare: „Comitentul este obligat să
repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de
aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”; în
acelaşi sens, trebuie avută în vedere şi dispoziţia alineatului 3 din acelaşi
articol unde se dispune „Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că
victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data
săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu
atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate”. Textele legale reproduse
consacră şi în plan legislativ orientarea actuală a doctrinei şi
jurisprudenţei în ce priveşte stabilirea înţelesului sintagmei „săvârşirea
faptei prejudiciabile de către prepus în exercitarea funcţiilor
încredinţate”112). Astfel, condiţia la care ne referim este îndeplinită „ori de
câte ori fapta săvârşită de aceştia (de prepuşi – s.n. L.P.) are legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate” (art. 1373 alin. 1, parte
finală). Aşadar, comitentul va răspunde în primul rând în ipoteza în care
prepusul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă acţionând în interesul
comitentului, în limitele stricte ale funcţiilor încredinţate şi cu respectarea
instrucţiunilor şi ordinelor care i-au fost date. De asemenea, comitentul va
răspunde şi pentru prejudiciul cauzat de prepus prin depăşirea funcţiei şi
chiar prin exerciţiul abuziv al acesteia, cu condiţia ca „fapta săvârşită să
fie în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate” (art.
1373 alin. 1, parte finală) sau cel puţin să fi existat aparenţa că prepusul
a acţionat, la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, în legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Legătura între fapta
prejudiciabilă a prepusului şi atribuţiile ori scopul funcţiilor încredinţate
poate fi de timp, de loc ori de mijloace folosite113). Art. 1373 alin. 3
dispune că această condiţie nu este îndeplinită şi comitentul nu va
răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări,
putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a
acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate;
se stabilesc astfel limitele noţiunii de atribuţii sau funcţii încredinţate în
îndeplinirea cărora sau în legătură cu care prepusul a acţionat atunci când
a săvârşit fapta prejudiciabilă. Textul reprodus introduce un criteriu de
diferenţiere între situaţiile în care comitentul va trebui sau nu va trebui să
răspundă pentru prejudiciile cauzate de prepuşii săi care au acţionat prin
depăşirea sau abuzul de funcţii şi atribuţii încredinţate; în acest sens se
apelează la ideea subtilă a aparenţei în drept şi la efectele ei în raportul
dintre autorul faptei şi victimă; astfel, victima va beneficia de angajarea
răspunderii comitentului numai atunci când acesta nu va dovedi că ea a
avut sau putea avea cunoştinţă că prepusul a săvârşit fapta „fără nici o
legătură cu atribuţiile şi scopul funcţiilor încredinţate” 114). În alţi termeni,
victima trebuie să fie de bună-credinţă, adică să aibă convingerea fermă
şi deplină că prepusul a acţionat sub îndrumarea, direcţia, supravegherea
şi controlul comitentului, în limitele funcţiei încredinţate şi în interesul
acestuia. Buna-credinţă a victimei se prezumă, comitentul putând face
proba contrară.
c) Fundamentul răspunderii comitentului. Majoritatea autorilor români
contemporani şi în principiu jurisprudenţa din ultimele 4-5 decenii
consideră că răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de
prepuşii săi este o răspundere obiectivă, fără culpă. Fundamentul de
natură obiectivă al acestei răspunderi se susţine că îl constituie ideea de
garanţie115). Privitor la suportul ideii de garanţie există două opinii sau
teze: teza garanţiei obiective şi teza garanţiei subiective. Potrivit teoriei
garanţiei obiective, ideea de garanţie are ca suport riscul de activitate sau
de profit, negându-se orice legătură între garanţie şi vinovăţia sau culpa
comitentului116). Conform tezei garanţiei subiective, garanţia nu se
desprinde şi nu înlocuieşte ideea de vinovăţie sau greşeală a comitentului,
ci se asociază cu aceasta, între ele având loc o conjugare, o complinire;
aceasta deoarece săvârşirea de către prepus a faptei ilicite şi
prejudiciabile se poate explica, de multe ori, şi prin unele insuficienţe în
exercitarea de către comitent a dreptului şi obligaţiei de direcţie, control şi
supraveghere a prepusului în cauză117).
Unii dintre susţinătorii teoriei garanţiei obiective apreciază că fundamentul
răspunderii comitentului rezidă în ideea de garanţie asociată cu ideea de
risc de activitate şi cu ideea de echitate118); riscul de activitate este văzut
ca un pericol ori inconvenient definitiv ori temporar; atunci când
prepusului nu i se poate imputa nicio vinovăţie sau greşeală proprie, riscul
este definitiv, din cauza faptului că, după ce a reparat prejudiciul,
comitentul nu are acţiune în regres împotriva prepusului, autor al faptei
prejudiciabile; dimpotrivă, atunci când se poate dovedi existenţa unei
vinovăţii sau culpe proprii a prepusului, riscul este temporar, comitentul
având drept de regres împotriva prepusului, pentru a recupera ceea ce a
plătit victimei cu titlu de reparaţie119).
Cvasitotalitatea susţinătorilor teoriei garanţiei obiective, ca fundament al
răspunderii comitentului, apreciază că această răspundere intervine pur şi
simplu pentru că legea îl consideră pe comitent, în scopul ocrotirii terţilor,
drept garant al intereselor victimei păgubite de a obţine repararea
promptă şi integrală a prejudiciului suferit şi de a o pune în acest fel la
adăpost de pericolul unei eventuale insolvabilităţi a prepusului 120). Aşadar
am fi în prezenţa unei garanţii de insolvabilitate a prepusului, soluţie ce
are ca reper interpretările jurisprudenţei noastre, care a statuat că „în
ultimă analiză, responsabila civilmente nu are decât rolul de a asigura
părţii păgubite repararea daunei”121); în concretizarea acestei îndrumări,
prin hotărâri de speţă s-a arătat „comitentul este garantul efectelor
patrimoniale ale faptei prepusului care a lucrat pentru el” 122) sau
„comitentul nu este decât o cauţiune în interesul terţului păgubit” 123). Este
motivul pentru care cel mai de seamă susţinător al garanţiei de
solvabilitate afirma cu tărie că art. 1000 alin. 3 din vechiul Cod civil: „face
din comitent cauţiunea legală a celui care a suferit urmările negative …
Astfel, calitatea de garant al prepusului îi dă dreptul, după despăgubirea
victimei, să se întoarcă împotriva prepusului pentru întreg, căci comitentul
nu este decât o cauţiune în interesul terţului păgubit, astfel că până la
urmă sarcina reparării revine şi trebuie să revină în întregime
prepusului”124). Calitatea comitentului de garanţie legală instituită de lege
în interesul victimei, de tipul fidejusiunii, fără a se confunda cu aceasta,
constituie unul dintre argumentele în favoarea necesităţii dovedirii culpei
prepusului pentru angajarea răspunderii comitentului, precum şi a
caracterului accesoriu al obligaţiei comitentului de a repara prejudiciul, în
raport cu obligaţia principală a prepusului125); în această viziune, obligaţia
comitentului depinde în fiinţa sa de obligaţia prepusului, care are caracter
principal. În lipsa unor reglementări în vechiul Cod civil, aşa s-a explicat şi
dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului pentru a obţine
recuperarea de la acesta a reparaţiei acordată victimei126).
În ce ne priveşte, având în vedere şi dispoziţiile în materie ale Noului Cod
civil, ne declarăm cu fermitate ca fiind susţinătorul fundamentării
răspunderii comitentului pe ideea de garanţie. Este vorba de garanţia
obiectivă care îşi are suportul în riscul de activitate. Ideea de garanţie
exprimă obligaţia comitentului de a garanta tuturor securitatea în legătură
cu activitatea pe care o organizează prin asocierea de prepuşi şi o
conduce în interesul său direct sau indirect, imediat sau mediat. Suportul
obligaţiei de garanţie este riscul de activitate. Prin asocierea de prepuşi în
vederea organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi, comitentul
introduce în societate un risc pentru ceilalţi de a fi prejudiciaţi prin
acţiunile sau inacţiunile ilicite ale prepuşilor. Având obligaţia de garanţie
faţă de terţi, comitentul îşi asumă implicit riscul sau pericolul păgubirii
altora prin acea activitate; este ceea ce se numeşte riscul de activitate, ca
o variantă concretă a riscului social. La riscul de activitate se poate asocia
ca suport al ideii sau obligaţiei de garanţie şi ideea de echitate 127).
Concepută astfel ideea de garanţie ca fundament al răspunderii în discuţie
ne poate oferi argumentele necesare pentru a constata că obligaţia
comitentului faţă de victimă este o obligaţie principală şi deci,
răspunderea sa este autonomă şi independentă de răspunderea
prepusului; în acest fel, se explică faptul că potrivit noilor reglementări,
aşa cum am afirmat, pentru angajarea răspunderii comitentului, nu este
necesară dovada existenţei culpei prepusului. Singura problemă care
trebuie să fie soluţionată este justificarea dreptului de regres al
comitentului împotriva prepusului. Dificultatea apare doar la prima
vedere. Dreptul de regres al celui care răspunde pentru fapta altuia este
reglementat expres în art. 1384 din Noul Cod civil, unde în aliniatul 2 se
dispune că el „se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este
răspunzător pentru prejudiciul cauzat”. Este evident că acţiunea în regres
va fi admisă numai atunci când comitentul va putea face dovada
vinovăţiei sau culpei proprii a prepusului; dacă dimpotrivă, vinovăţia
aparţine în exclusivitate sau în parte comitentului, acţiunea în regres va fi
respinsă sau, după caz, se va admite numai pro rata, proporţional cu
vinovăţia prepusului, în principiu, pentru jumătate din reparaţia plătită de
comitent victimei faptei prejudiciabile. În concluzie, ideea de garanţie ca
fundament al răspunderii obiective a comitentului nu are înţelesul de
garanţie de solvabilitate de tipul fidejusiunii; comitentul nu răspunde în
calitate de garant sau de cauţiune legală în favoarea victimei şi, prin
urmare, obligaţia sa de a repara prejudiciul cauzat de prepus este
principală şi autonomă în raport cu eventuala obligaţie a prepusului; de
aceea, în raporturile victimă-comitent, vinovăţia sau culpa prepusului este
şi rămâne indiferentă; ea are relevanţă doar în raporturile dintre comitent
şi prepus, fiind o condiţie a admiterii acţiunii în regres a comitentului
împotriva prepusului. În această situaţie juridică triunghiulară victimă,
prepus şi comitent, fiecare are un rol bine definit. Trebuie însă reţinut
faptul că răspunderea comitentului este independentă de cea a
prepusului, având fundamente diferite: răspunderea comitentului îşi are
fundamentul în garanţia obiectivă la care este obligat pentru riscul de
activitate pe care îl introduce în societate; răspunderea prepusului se
fundamentează pe culpa sa dovedită, urmărindu-se sancţionarea lui
pentru vinovăţia reţinută în sarcina sa128).
6. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri.
Reglementarea diferitelor ipoteze care se înscriu în sfera acestei
răspunderi îşi are sediul legal în art. 1375-1380, care alcătuiesc secţiunea
a V-a, cap. IV, titlul II, cartea a V-a din Noul Cod civil. În formularea
acestor texte s-a pornit de la dispoziţiile în materie ale art. 1000 alin. 1,
teza II, art. 1001 şi 1002 din vechiul Cod civil şi s-au avut în vedere
soluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale actuale, considerate ca fiind pe
deplin valabile şi în acord cu trebuinţele sociale. Astfel sunt reglementate:
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1375);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului (art. 1378) şi
răspunderea celui care ocupă un imobil pentru prejudiciul cauzat prin
căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru (art. 1379). Secţiunea se
încheie cu enumerarea împrejurărilor cu valoare de cauze care exclud
existenţa răspunderii în cazurile enunţate, care sunt: fapta victimei, fapta
terţului şi forţa majoră (art. 1380).
A. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Art. 1375 din Noul Cod civil prevede: „Proprietarul unui animal sau cel
care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de
prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”.
Textul este aproape identic cu dispoziţia art. 1001 din vechiul Cod civil, cu
o singură excepţie; astfel, se precizează clar faptul că răspunderea pentru
animale se angajează în sarcina persoanei răspunzătoare „independent de
orice culpă”. Se rezolvă astfel pe cale legislativă problema fundamentului
acestei răspunderi în sensul că este o răspundere fără vinovăţie sau
culpă, adică obiectivă. Este confirmată în acest fel poziţia actuală a
doctrinei juridice şi a jurisprudenţei care în majoritate au consacrat
caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale;
fundamentul de natură obiectivă constă în ideea sau obligaţia de garanţie
a aşa-zisului „comportament” al animalului şi pe ideea de risc de
activitate129). Ideea de garanţie fundamentează răspunderea din punctul
de vedere al victimei prejudiciate, iar ideea de risc de activitate o justifică
şi fundamentează de pe poziţia celui chemat să răspundă. Înlăturarea
răspunderii poate avea loc numai prin dovada forţei majore, a faptei
victimei sau faptei unei terţe persoane130) (art. 1380 din Noul Cod civil).
Nu există schimbări faţă de vechea reglementare (art. 1001 vechiul Cod
civil), în ce priveşte domeniul de aplicare (persoana răspunzătoare şi
animalele care se află în paza acesteia), condiţiile şi efectele răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de animale. În legătură cu domeniul de
aplicare a răspunderii este de precizat că acesta se determină în
continuare făcând apel la noţiunea de pază juridică; în consecinţă,
răspunderea revine persoanei care are paza juridică a animalului care a
cauzat prejudiciul şi se poate angaja numai pentru animalele care se află
în paza juridică a unei persoane. În acest context, art. 1377 din Noul Cod
civil defineşte noţiunea de pază a animalelor şi lucrurilor în general în felul
următor: „În înţelesul art. 1375 (răspunderea pentru animale – s.n. L.P.)
şi art. 1376 (răspunderea pentru lucruri – s.n. L.P.), are paza animalului
sau a lucrului proprietarul sau cel care, în temeiul unei dispoziţii legale
sau al unui contract ori chiar în fapt, exercită controlul şi supravegherea
asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes
propriu”. Paza juridică nu se confundă cu paza materială a animalului sau
lucrului; deşi ambele constau într-o putere de direcţie, control şi
supraveghere, paza materială, spre deosebire de paza juridică, nu conferă
celui care o exercită dreptul de a folosi animalul sau lucrul respectiv în
propriul său interes. Credem că ar fi fost util ca în definiţia legală a pazei
juridice să se precizeze că exercitarea controlului şi supravegherii asupra
animalului sau a lucrului are loc „în mod independent” şi în interes
propriu.
B. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Art. 1376 alin. 1 din Noul Cod civil instituie, la fel ca vechiul Cod civil (art.
1000 alin. 1, teza a II-a), un principiu general de răspundere pentru
prejudiciile cauzate de lucruri în felul următor: „(1) Oricine este obligat să
repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub
paza sa”. Textul consacră în plan legislativ construcţia doctrinară şi
soluţiile jurisprudenţiale actuale în materia răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de lucruri131).
Domeniul de aplicare a acestei răspunderi este delimitat făcându-se apel
la noţiunea de pază juridică, care este definită, aşa cum arătam mai sus,
de acelaşi art. 1377 din Noul Cod civil132); astfel, răspunderea se
angajează pentru lucrurile care se află în paza juridică a unei persoane,
iar persoana răspunzătoare este aceea care are calitatea de păzitor juridic
al lucrului care a cauzat prejudiciul.
În ce priveşte fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, art. 1376 alin. 1 din Noul Cod civil dispune expres că obligaţia de
reparare în sarcina celui care are paza lucrului este independentă de orice
culpă, adică de orice vinovăţie. Aşadar, la fel ca în cazul răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de animalele ce le avem sub pază,
răspunderea este obiectivă, fără culpă, având ca fundament ideea sau
obligaţia de garanţie, în sarcina păzitorului juridic, asupra
„comportamentului” lucrului şi pe ideea de risc de activitate 133).
Exonerarea de răspundere poate interveni atunci când prejudiciul se
datorează exclusiv faptei victimei, faptei unui terţ sau este urmarea forţei
majore. Rezultă că şi de această dată suntem în prezenţa unei răspunderi
pentru caz fortuit134); la fel ca în ipoteza răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de animale, dovada cazului fortuit nu are drept consecinţă
exonerarea de răspundere a păzitorului juridic al lucrului; dimpotrivă,
aşa-zisul „comportament” al lucrului care a cauzat prejudiciul are, de
regulă, caracterele unui caz fortuit135). Situaţia nu diferă cu nimic faţă de
orientarea actuală a doctrinei şi jurisprudenţei, orientare care este în
acest fel consacrată şi în plan legislativ, motiv pentru care nu o punem în
discuţie în prezentul studiu.
Mai reţinem constatarea că art. 1376 alin. 2 prevede că dispoziţiile
alineatului 1, reproduse mai sus, care consacră principiul general al
răspunderii pentru lucruri, se aplică şi „în cazul coliziunii unor vehicule sau
în alte cazuri similare”. Problema reparării prejudiciilor suferite de păzitorii
juridici ai vehiculelor intrate într-o coliziune, fiecare păzitor juridic al
acestora fiind, în acelaşi timp, şi victimă, în lipsa unor reglementări
exprese în acest domeniu, a fost subiectul unor controverse 136). Ne
referim, fără îndoială, exclusiv la acele situaţii când nu se poate dovedi
faptul că la originea coliziunii se află, cu valoare de cauză, unul sau unele
dintre vehicule şi nici vinovăţia exclusivă a unuia sau unora dintre păzitorii
juridici ai vehiculelor participante la coliziune. În lipsa unor reglementări
exprese şi precise, în literatura de specialitate şi practica judiciară au fost
propuse trei soluţii posibile137). Soluţia care se pare că s-a impus este
aceea că fiecare participant, fiind în acelaşi timp victimă şi păzitor juridic
al câte unui vehicul intrat în coliziune, poate invoca împotriva celuilalt sau
celorlalţi răspunderea reglementată de art. 1000 alin. 1, teza
a II-a, din vechiul Cod civil; practic, fiecare păzitor juridic este obligat să
repare prejudiciul suferit în urma coliziunii de către celălalt. După cum se
poate constata, această rezolvare este agreată şi de redactorii Noului Cod
civil, care au consacrat-o în textul art. 1376 alin. 2, prima frază. Cu toate
acestea, în fraza a doua a aceluiaşi alineat al art. 1376, se precizează că,
în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor suferite de
păzitorii juridici ai vehiculelor îi „va reveni numai celui a cărui faptă
culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore”, deoarece a
fost absolut imprevizibilă, inevitabilă şi irezistibilă.
Şi în sfârşit mai trebuie să reţinem, atât în ce priveşte răspunderea pentru
lucruri în general, cât şi răspunderea pentru animale, şi textul art. 1377
din Noul Cod civil, care defineşte noţiunea de pază a lucrului sau a
animalului; după modul în care este formulat, permite clarificarea
problemei dacă paza juridică în această materie este o stare de drept sau
dimpotrivă ea poate fi şi o stare de fapt. Definiţia subliniază faptul că paza
juridică constă în controlul şi supravegherea pe care o persoană o
exercită, în temeiul unui drept sau chiar numai în fapt, asupra unui lucru
sau animal, de care se serveşte în interes propriu, ceea ce se poate
traduce în posibilitatea „păzitorului juridic de a stăpâni şi utiliza direct şi
personal un anumit lucru ori animal sau prin intermediul altor persoane,
supuse ordinelor şi instrucţiunilor sale, care au doar paza materială a
acestuia”138). Temeiul pazei juridice îl constituie, de regulă, un drept care îi
conferă păzitorului juridic puterea, spunem noi şi subliniem pentru a doua
oară „independentă”, de direcţie, control şi supraveghere a lucrului sau
animalului139). Am afirmat „de regulă”, deoarece sunt şi situaţii când un
lucru sau animal cauzează un prejudiciu aflându-se doar în fapt sub
controlul şi supravegherea unei persoane, fără niciun temei legitim şi
chiar împotriva voinţei celui care are un drept asupra acestuia, cum este
situaţia persoanei care a furat un lucru sau un animal. Jurisprudenţa
noastră a statuat constant că, în astfel de ipoteze, calitatea de păzitor
juridic şi deci, de persoană răspunzătoare, revine aceluia care şi-a însuşit,
fără drept, puterea de control şi supraveghere asupra lucrului sau
animalului altuia140). Această orientare a practicii judiciare a fost de natură
a releva că noţiunea de pază juridică a lucrului, în sensul art. 1000 alin. 1,
teza a II-a, din vechiul Cod civil, are un înţeles propriu. În acest sens, s-a
arătat că paza juridică „nu se confundă cu niciuna din noţiunile juridice
legate de proprietate, posesiune, drept legitim etc., ci este determinată în
mod exclusiv de existenţa posibilităţii de a exercita în fapt, independent, o
putere de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului” 141) sau
animalului.
În concluzie, fundamentul pazei juridice nu îl constituie exclusiv dreptul
de control şi supraveghere, adică autoritatea de drept. Acest fundament
este mai larg. Astfel, pentru circumscrierea noţiunii de „pază juridică”
trebuie în mod necesar să recurgem la criteriul „direcţiei intelectuale”
potrivit căruia ea constă în simpla putere de fapt de a exercita, în mod
independent, direcţia, controlul şi supravegherea lucrului sau
animalului142). Numai aşa se poate explica angajarea răspunderii, în
calitate de păzitor juridic, a acelei persoane care a dobândit în mod
nelegitim autoritatea asupra lucrului sau animalului, adică puterea de
control şi supraveghere, pe care o exercită sau o poate exercita
independent, fără a fi subordonată altei persoane. Deşi redactorii textului
art. 1377 din Noul Cod civil au reţinut faptul că paza lucrului sau
animalului este o stare de drept sau chiar o stare de fapt, ei au omis să
sublinieze că exercitarea controlului şi supravegherii asupra lucrului sau
animalului aparţine păzitorului juridic „în mod independent”, fără a fi
subordonat altuia; în schimb, s-a precizat că păzitorul juridic se serveşte
de lucru sau de animal în interes propriu, ceea ce poate avea loc în mod
direct şi personal, când cumulează calitatea de păzitor juridic şi aceea de
păzitor material, ori prin intermediul altei sau altor persoane, dar sub
ordinele, controlul şi supravegherea sa, situaţie în care paza materială a
lucrului sau animalului este despărţită de paza juridică. Răspunderea
pentru prejudiciul cauzat de lucru sau animal, în temeiul şi condiţiile
prevăzute de art. 1375 şi 1376 din Noul Cod civil, revine însă doar celui
care are paza juridică; dimpotrivă, păzitorul material, atunci când este o
altă persoană decât păzitorul juridic, va putea răspunde numai pentru
fapta proprie, în condiţiile art. 1357 din Noul Cod civil. Aşadar, putem
conchide că răspunderea pentru lucruri şi cea pentru animale pot fi
legate, aşa cum s-a mai spus, şi „de o pază care nu decurge dintr-un
raport juridic”143).
C. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului
Este reglementată expres în art. 1378 din Noul Cod civil, care dispune:
„Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat
să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi
din ele, dacă acestea au fost cauzate de lipsa întreţinerii sau de un viciu
de construcţie”. Textul reprodus nu diferă în esenţă faţă de dispoziţia art.
1002 din vechiul Cod civil. Este însă regretabil că în formularea art. 1378
din Noul Cod civil pot fi puse în evidenţă două erori, una lingvistică şi
cealaltă gramaticală. Astfel, sunt folosiţi doi termeni ca având înţeles
diferit, care însă în realitate desemnează una şi aceeaşi noţiune; este
vorba de „edificiu” şi „construcţie de orice fel”. Întreaga literatură de
specialitate este de acord că prin „edificiu” înţelegem orice construcţie
realizată de om prin asamblarea trainică a unor materiale care, prin
încorporarea lor în sau la sol ori la altă construcţie, devine, în mod
durabil, un imobil prin natura sa144); este indiferent dacă acea construcţie
depăşeşte sau nu nivelul solului (poate fi un canal subteran, un baraj, un
pod etc.) şi dacă este destinată folosinţei directe a omului sau unui alt
scop; încorporarea directă sau indirectă la sol este de esenţa edificiului.
De asemenea, trebuie să fie o construcţie realizată de om. În schimb, nu
constituie edificiu imobilele care sunt rezultatul acţiunii unor factori
naturali, fără intervenţia şi activitatea omului, cum ar fi: o stâncă, un
arbore, o acumulare de pământ sau pietriş etc. Prin urmare, apreciem că
expresia „unei construcţii de orice fel”, alături de termenul „edificiu” este
superfluă. De asemenea, mai reţinem şi o regretabilă greşeală
gramaticală de acord în formularea aceluiaşi text al art. 1378 din Noul
Cod civil, deoarece este folosit pluralul „prin vina lor ori prin desprinderea
unei părţi din ele” cu referire la un „edificiu” sau „construcţie de orice fel”.
La fel ca art. 1002 din vechiul Cod civil, art. 1378 din Noul Cod civil
prevede expres şi limitativ că pentru prejudiciile cauzate prin ruina
edificiului răspunde numai persoana care are calitatea de proprietar al
acelui edificiu. El răspunde chiar şi atunci când edificiul se află în
stăpânirea altei persoane pe temeiul unui drept real sau de creanţă:
uzufruct, abitaţie, locaţiune, comodat etc.145) Această răspundere incumbă
şi superficiarul, deoarece el este proprietarul edificiului. De asemenea,
proprietarul răspunde şi în cazul în care edificiul se află în stăpânirea unui
simplu posesor de bună sau rea-credinţă, care încă nu a dobândit dreptul
de proprietate prin uzucapiune.
Condiţiile răspunderii au rămas aceleaşi: existenţa prejudiciului; ruina
edificiului, prin aceasta înţelegându-se inclusiv desprinderea şi căderea
unor elemente componente ale acestuia; ruina să aibă drept cauză lipsa
de întreţinere sau un viciu de construcţie; existenţa raportului de
cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciu146). Atunci când ruina
edificiului are o altă cauză decât lipsa de întreţinere sau viciul de
construcţie, răspunderea pentru prejudiciul cauzat se va angaja în
condiţiile art. 1376 alin. 1, care reglementează răspunderea obiectivă
pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general.
Răspunderea pentru ruina edificiului este o răspundere directă şi obiectivă
întemeiată pe ideea sau obligaţia de garanţie; vinovăţia proprietarului nu
este o condiţie a existenţei şi angajării acestei răspunderi 147).
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului apare astfel ca
fiind o ipoteză specială de răspundere pentru lucruri, care prin specificul
său constituie o derogare de la dispoziţia art. 1376 alin. 1 din Noul Cod
civil.
Dispoziţia art. 1378 din Noul Cod civil nu se aplică, nefiind vorba de ruina
edificiului, atunci când are loc dărâmarea voluntară a edificiului sau este
provocată de un incendiu148). La fel ea nu este aplicabilă în cazul în care
prejudiciul este cauzat altuia prin căderea sau aruncarea din imobil a unui
obiect sau lucru. Această din urmă soluţie a fost statuată în dreptul nostru
civil de multă vreme149). Astăzi însă, ea este consacrată legislativ; astfel,
art. 1379 alin. 1 din Noul Cod civil prevede: „Cel care ocupă un imobil,
chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau
aruncarea din imobil a unui lucru”. Şi în această ipoteză, răspunderea
este obiectivă, fără vinovăţia celui care ocupă imobilul respectiv. Alineatul
al doilea al art. 1379 prevede însă şi dreptul de opţiune pe care îl are
victima păgubită între a cere repararea prejudiciului pe dispoziţia primului
alineat al acestui articol sau în condiţiile răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de lucruri în general (art. 1376 alin. 1).
Conform art. 1380 din Noul Cod civil, în toate cazurile reglementate în
secţiunea intitulată „Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale
sau de lucruri”, inclusiv în cele reglementate de art. 1378 şi 1379,
obligaţia de reparare a prejudiciului nu există atunci când acesta
(prejudiciul) este cauzat exclusiv de fapta victimei, fapta unui terţ sau,
după caz, este urmarea forţei majore.
7. Efectul răspunderii civile delictuale. Efectul răspunderii civile delictuale
constă în naşterea unui raport juridic obligaţional între autorul
prejudiciului sau persoana răspunzătoare şi victimă. În cadrul acestui
raport juridic, victima devine creditorul obligaţiei de reparare a
prejudiciului, iar persoana răspunzătoare devine debitorul acelei obligaţii.
Creditorul are dreptul la repararea prejudiciului. Dispoziţiile legale care
reglementează repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale îşi au
sediul într-o secţiune specială care poartă acest titlu (Secţiunea a VI-a,
cap. IV, titlul II, Cartea a V-a din Noul Cod civil, art. 1381-1395).
A. Momentul în care se naşte dreptul la repararea prejudiciului şi
consecinţele sale juridice
Conform art. 1381 alin. 1, „orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”.
Dreptul la reparaţie se naşte din ziua în care prejudiciul a fost cauzat,
chiar dacă acest drept poate fi valorificat numai la o dată ulterioară (alin.
2, art. 1381). Mai cuprinzător exprimat, raportul obligaţional în conţinutul
căruia se află dreptul creditorului, adică al celui prejudiciat, şi îndatorirea
corelativă de reparaţie, în sarcina persoanei răspunzătoare, se naşte din
momentul cauzării prejudiciului, când sunt îndeplinite şi condiţiile
angajării răspunderii civile delictuale150). Determinarea prin lege a acestui
moment ca fiind ziua cauzării prejudiciului prezintă importanţă practică
deoarece, din acel moment, sunt aplicabile, de regulă, toate dispoziţiile
legale privind dinamica şi stingerea obligaţiilor, inclusiv prin plata
datoriei151) (art. 1381 alin. 3). Astfel, din momentul naşterii raportului
obligaţional se pot produce şi explica, spre exemplu, următoarele
consecinţe juridice152):
a) dacă debitorul acordă creditorului de bună voie reparaţia datorată, el
face o plată valabilă şi nu poate cere restituirea prestaţiei pe motiv că
este nedatorată sau invocând îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului;
b) dreptul de creanţă al celui prejudiciat şi îndatorirea de reparare a
prejudiciului se pot transmite universal sau cu titlu universal; dreptul de
creanţă se poate transmite şi cu titlu particular prin acte între vii sau
pentru cauză de moarte; chiar şi datoria se poate transmite ca titlu
particular pe cale directă, dacă există consimţământul creditorului, sau
indirect prin alte operaţii juridice, cum sunt: delegaţia, novaţia, stipulaţia
pentru altul153);
c) creditorii victimei pot exercita toate mijloacele juridice de conservare a
gajului lor general şi recurge chiar la acţiunea pauliană împotriva actelor
încheiate de debitor în frauda drepturilor şi intereselor lor 154);
d) debitorul obligaţiei de reparare este de drept pus în întârziere, cu toate
urmările pe care aceasta le produce;
e) creditorul are la îndemână acţiunea în justiţie pentru repararea
prejudiciului, adică plata creanţei sale, atunci când debitorul refuză să o
facă în mod voluntar;
f) în caz de conflict de legi în timp, se va aplica legea în vigoare la
momentul naşterii dreptului şi respectiv îndatoririi de reparare a
prejudiciului.
B. Pluralitatea de persoane răspunzătoare. Răspunderea solidară
În situaţia în care pentru un prejudiciu răspund în acelaşi timp două sau
mai multe persoane, indiferent că o fac pentru fapta proprie, în calitate de
autori, sau pentru fapta altuia – comitenţi, părinţi, cadre didactice sau
alte persoane care au obligaţia de a supraveghea pe autorul faptei
prejudiciabile – art. 1382 din Noul Cod civil prevede că răspunderea lor
este solidară155). În acest sens, textul prevede: „Cei care răspund pentru o
faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”.
Formularea este diferită şi superioară reglementării actuale din art. 1003
al vechiului Cod civil, care dispune că sunt ţinute în solidar persoanele
cărora le este imputabil delictul sau cvasidelictul, prevedere ce a dat
naştere la discuţii şi controverse referitoare la domeniul său de
aplicare156); această situaţie a determinat pe unii autori de prestigiu să
admită existenţa categoriei obligaţiilor in solidum în cazurile de
răspundere pentru fapta altuia157).
Fără a intra în analize de detaliu, reţinem deci că art. 1382 din Noul Cod
civil consacră un caz de solidaritate pasivă legală. Numai că formularea
textului nu este suficient de clară, în sensul că sunt obligaţi în solidar la
reparaţie faţă de victimă „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă”;
răspunderea solidară nu se limitează doar la cei care răspund pentru o
faptă prejudiciabilă; un prejudiciu poate fi cauzat şi de două sau mai
multe fapte prejudiciabile, care se săvârşesc succesiv sau simultan, cum
este în cazul instigatorilor, complicilor, tăinuirilor etc. Apreciem că într-o
formulare clară, exactă şi cuprinzătoare trebuia să se prevadă „cei care
răspund pentru unul şi acelaşi prejudiciu”, în loc de „cei care răspund
pentru aceeaşi faptă prejudiciabilă”.
În articolele următoare, respectiv art. 1383 şi art. 1384, sunt
reglementate raporturile dintre codebitorii solidari şi apoi condiţiile şi
limitele în care este recunoscut şi se poate exercita dreptul de regres.
Art. 1383 dispune că în raporturile dintre cei care răspund în solidar,
sarcina reparaţiei se împarte proporţional cu contribuţia fiecăruia la
cauzarea prejudiciului iar, atunci când stabilirea acesteia nu este posibilă,
proporţional cu intenţia sau gravitatea culpei; în cazul în care aceste
criterii nu pot fi aplicate, finalmente, sarcina reparării prejudiciului va fi
repartizată în mod egal, prezumându-se că fiecare a contribuit în aceeaşi
măsură la producerea acelui prejudiciu. Dacă unul dintre cei obligaţi în
solidar a suportat reparaţia faţă de victimă, el are drept de a exercita
regresul împotriva celuilalt codebitor sau celorlalţi codebitori pentru a
recupera reparaţia de la aceştia, mai puţin acea parte care corespunde
propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului (art. 1384 alin. 4 din
Noul Cod civil).
Art. 1384 alin. 1-3 reglementează dreptul de regres al persoanei care
răspunde pentru fapta altuia şi a suportat sarcina reparaţiei la care
victima are dreptul. Astfel, potrivit alin. 1 din acest articol, ori de câte ori
se dovedeşte că sunt întrunite condiţiile răspunderii proprii a autorului
faptei prejudiciabile, cel care a răspuns pentru fapta sa – persoană care
avea obligaţia de a-l supraveghea sau comitentul – are posibilitatea să se
întoarcă în regres împotriva celui care a cauzat direct şi nemijlocit
prejudiciul reparat. Mai mult decât atât, exercitarea dreptului de regres
este obligatorie în mod imperativ în sarcina Ministerului Finanţelor Publice
în ipotezele în care cel care a răspuns pentru fapta altuia este statul;
desigur că acţiunea în regres se va promova împotriva celui care a cauzat
prejudiciul prin fapta sa ilicită şi va fi admisă dacă acesta din urmă este
răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu
(art. 1384 alin. 2).
Art. 1384 alin. 3 rezolvă o problemă care a dat naştere la soluţii
doctrinare şi jurisprudenţiale diferite; este vorba de situaţia în care un
prejudiciu este cauzat prin faptele mai multor persoane pentru care sunt
chemate să răspundă civilmente persoane diferite; altfel spus pentru
acele fapte nu există una şi aceeaşi persoană răspunzătoare 158). Din
economia acestui text, coroborat cu prevederea art. 1382, rezultă că
oricare dintre acele persoane răspunzătoare poate fi obligată să repare
prejudiciul victimei, toate fiind ţinute în solidar la reparaţie. Aşa se face că
dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane şi cel care, fiind
răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate
întoarce cu acţiune în regres împotriva celorlalte persoane care au
contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă este cazul, împotriva celor
care răspund pentru acestea (art. 1384 alin. 3, prima frază). În toate
situaţiile de acest fel, regresul este limitat numai la ceea ce depăşeşte
partea din prejudiciu ce revine persoanei pentru care se răspunde şi nu
poate excede partea din reparaţie ce revine fiecăreia dintre persoanele
împotriva cărora se exercită (art. 1384, alin. 3, frază finală). Astfel, faţă
de victimă, persoanele care răspund pentru faptele celor care au cauzat
prejudiciul, împreună cu alţii, sunt obligate la reparaţie în solidar, fie cu
celelalte persoane care împreună au contribuit la producerea prejudiciului,
fie, dacă este cazul, cu cei care răspund pentru faptele lor. În schimb, în
raporturile dintre cei obligaţi la reparaţie nu există solidaritate pasivă.
C. Principiile care guvernează dreptul şi respectiv îndatorirea de reparare
a prejudiciului
Este vorba de aceleaşi două principii cunoscute şi necontestate de
doctrina de specialitate şi de jurisprudenţă: principiul reparaţiei integrale
a prejudiciului şi principiul reparării în natură a prejudiciului 159).
a) Principiul reparaţiei integrale. Se referă la întinderea reparaţiei şi se
aplică reparării tuturor prejudiciilor, în special celor materiale. El este
consacrat expres în art. 1385 din Noul Cod civil, care în alineatul 1
dispune: „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede
altfel”. Pentru ca reparaţia să fie integrală este necesar să fie înlăturate
toate consecinţele dăunătoare ale faptului care a generat prejudiciul.
Repararea integrală presupune, în primul rând, să fie avută în vedere
întinderea prejudiciului cert; prin prejudiciu cert înţelegem prejudiciul
sigur în ce priveşte existenţa şi posibilitatea sa de evaluare 160). Sunt certe
întotdeauna prejudiciile actuale, adică acelea care s-au produs în
totalitate până la momentul în care se solicită repararea lor. Sunt certe şi
prejudiciile viitoare, care, deşi nu s-au produs, este sigur că se vor
produce, putând fi evaluate în prezent, pe bază de elemente
îndestulătoare. Aşadar, certitudinea unui prejudiciu viitor este dată de
existenţa şi întinderea sa. În acest sens, art. 1385 alin. 2 dispune: „Se
vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă
producerea lui este neîndoielnică”. Prejudiciile viitoare şi eventuale a căror
producere în viitor nu este sigură sunt lipsite de caracter cert; obligaţia de
a le repara se naşte numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor
produce.
În al doilea rând, în vederea aplicării principiului reparării integrale a
prejudiciului, art. 1385 alin. 3 din Noul Cod civil prevede că:
„Despăgubirea (mai corect, reparaţia – s.n. L.P.) trebuie să cuprindă
pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite
el ar fi putut să-l realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe
care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”. Rezultă că în
operaţia de stabilire a prejudiciului care trebuie reparat, se vor avea în
vedere, aşa cum de altfel s-a procedat şi până în prezent, cele două
elemente alcătuitoare ale acestuia: pierderea efectiv suferită (damnum
emergens) prin care se înţelege diminuarea patrimoniului victimei (cum ar
fi distrugerea unui bun), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans), pe
care victima l-ar fi putut obţine în condiţii obişnuite dar pe care nu l-a
obţinut din cauza faptei sau faptului prejudiciabil161) (fapta ilicită, defectul
unui produs, ruina edificiului ori „comportamentul” lucrului sau
animalului). Se recomandă să se procedeze la determinarea separată a
celor două elemente structurale ale prejudiciului, a pierderii efectiv
suferite şi a câştigului nerealizat. Textul citat cuprinde şi o noutate în
sensul că la stabilirea întinderii prejudiciului trebuie luate în calcul şi
cheltuielile pe care victima le-a făcut pentru evitarea sau limitarea
prejudiciului care era pe cale sau în curs să se producă ceea ce în dreptul
englez se cunoaşte sub denumirea de „duty to mitigate” 162); asemenea
cheltuieli constau de pildă în reparaţiile pe care le face victima cu privire
la bunul său avariat şi fără de care degradarea acestuia s-ar fi agravat,
până la distrugerea substanţei sale, ceea ce ar avea drept consecinţă un
prejudiciu şi mai mare decât cel iniţial.
În legătură cu întinderea reparaţiei şi principiul reparării integrale a
prejudiciului, în ultimul alineat al art. 1385 se prevede că este supus
reparaţiei şi prejudiciul constând în pierderea unei şanse. Prin pierderea
unei şanse se înţelege pierderea posibilităţii unei persoane de a realiza un
câştig sau de a evita o pagubă, ceea ce poate duce la un prejudiciu pentru
persoana în cauză163). Atunci când pierderea şansei se datorează unei
conduite ilicite a altei persoane, s-a pus problema dacă victima poate sau
nu pretinde repararea prejudiciului constând în câştigul pe care l-ar fi
putut realiza sau, după caz, valoarea a cărei pierdere nu a fost în măsură
să o evite164). Problema reparării prejudiciului constând în pierderea unei
şanse a generat, de pildă în Franţa, o bogată jurisprudenţă şi doctrină 165).
Deşi tema reparării prejudiciului constând în pierderea unei şanse este
încă destul de controversată în doctrina franceză, jurisprudenţa a statuat
că „pierderea unei şanse poate prezenta prin ea însăşi caracter direct şi
cert în toate cazurile în care se constată dispariţia posibilităţii reale ca un
eveniment favorabil, prin definiţie, să ducă la realizarea acelei şanse” 166).
De asemenea, s-a mai reţinut că pierderea unei şanse este posibilă
deopotrivă în domeniul delictual şi în cel contractual. Aşadar,
jurisprudenţa franceză admite că repararea prejudiciilor de acest fel, în
principiu, este justificată şi admisibilă. Numai că pentru a avea dreptul de
a obţine reparaţia sunt necesare două condiţii speciale: şansa pierdută să
fi fost reală şi serioasă167); dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite,
prejudiciul este eventual sau ipotetic şi nereparabil 168). De asemenea, mai
trebuie reţinut că reparaţia este, de regulă, în acest caz, inferioară
avantajelor care ar fi rezultat din valorificarea şansei în cauză169);
stabilirea reparaţiei se face ţinând cont de calculul probabilităţilor, adică
de procentul în care acea şansă s-ar fi putut realiza, posibilitate ce
depinde totuşi de un anumit alea170).
Este regretabil însă că redactorii textului art. 1385 alin. 4 din Noul Cod
civil au definit pierderea unei şanse incomplet, considerând că prin ea se
înţelege numai pierderea şansei de a obţine un avantaj; or, definiţia
completă ar trebui să cuprindă şi pierderea şansei de a evita un eşec sau
o pagubă. În schimb, se dispune că reparaţia va fi proporţională cu
probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de
situaţia concretă a victimei (art. 1385 alin. 4, parte finală).
b) Principiul reparării în natură a prejudiciului. Prejudiciul trebuie să fie
reparat, de regulă şi cu prioritate, în natură171). Art. 1386 alin. 1, prima
parte, dispune: „Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea
situaţiei anterioare …”. Repararea în natură constă în activitatea de
înlăturare a prejudiciului suferit de o persoană prin modalităţi sau
procedee cum sunt: restituirea bunurilor şi valorilor sustrase, înlocuirea
bunurilor distruse cu altele de aceeaşi natură, în aceeaşi cantitate şi
calitate, efectuarea unor reparaţii tehnice172) etc. Aceste procedee trebuie
să fie apte de a duce la repunerea persoanei păgubite în situaţia
anterioară – „restitutio in integrum”. Desigur că repararea în natură este
un principiu care se aplică, în primul rând, în cazul reparării prejudiciilor
materiale sau patrimoniale cauzate direct bunurilor unei persoane, adică
avutului său.
Repararea în natură poate avea loc cel puţin în parte şi în cazul
prejudiciilor nepatrimoniale sau morale şi constă într-un anumit act sau
fapt de natură a restabili situaţia anterioară a drepturilor nepatrimoniale
încălcate, drepturi prin care se ocroteşte personalitatea umană. Apărarea
drepturilor nepatrimoniale este reglementată expres în titlul V, Cartea I
„Despre persoane” din Noul Cod civil, art. 252-257. Cu privire la ocrotirea
personalităţii umane, art. 252 dispune: „Orice persoană fizică are dreptul
la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum sunt viaţa,
sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private,
creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică, precum şi a oricăror alte
drepturi nepatrimoniale”. Art. 253 prevede mijloacele nepatrimoniale prin
care se asigură posibilitatea reparării în natură a prejudiciilor
nepatrimoniale rezultate din încălcarea drepturilor la care face trimitere
articolul precedent şi reprodus mai sus. Astfel, la cererea persoanei
lezate, instanţa de judecată va putea dispune:
a) încetarea imediată şi interzicerea pentru viitor a încălcării dreptului
victimei;
b) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de
condamnare;
c) obligarea autorului la îndeplinirea oricăror măsuri necesare pentru
încetarea faptei ilicite, repararea prejudiciului, spre a ajunge la
restabilirea dreptului încălcat.
Aceste mijloace de reparare în natură a prejudiciilor nepatrimoniale
cauzate de încălcarea drepturilor prin care se ocroteşte personalitatea
umană sunt identice, în linii generale, cu acelea prevăzute în art. 54 al
Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
Uneori însă repararea prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace de aceeaşi
natură este insuficientă pentru ca victima să fie repusă în situaţia
anterioară. De aceea, art. 253 alin. 4 prevede expres că victima poate
cere şi o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce
i-a fost cauzat, dar numai dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei
prejudiciabile. Reparaţia patrimonială are ca finalitate compensarea,
atenuarea sau alinarea durerilor fizice şi suferinţelor psihice ale
victimelor173).
D. Repararea prin echivalent bănesc a prejudiciului
În situaţia în care reparaţia în natură nu este obiectiv posibilă ori victima
nu este interesată să-i fie astfel acordată de persoana răspunzătoare,
repararea prejudiciului se face prin echivalent bănesc, adică prin plata
unei sume de bani, cu titlu de despăgubiri. Stabilirea despăgubirilor se
poate face şi este recomandabil să se facă, în primul rând, prin acordul
părţilor. Atunci când acest lucru nu este posibil pe cale amiabilă,
despăgubirile se stabilesc în justiţie, prin hotărâre judecătorească. Soluţia
este prevăzută expres de art. 1386 alin. 1, partea finală din Noul Cod
civil, unde se dispune: „… iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă
victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei
despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre
judecătorească”.
Conform art. 1386 alin. 2 din Noul Cod civil, cuantumul reparaţiei prin
echivalent bănesc trebuie să fie stabilit, în principiu, dacă prin lege nu se
prevede altfel, în raport cu valoarea prejudiciului la data producerii
acestuia. În acest fel, se pune capăt controverselor referitoare la
determinarea momentului stabilirii despăgubirilor care există în doctrina
de specialitate şi practicii judiciare neunitare în materie 174). În ce ne
priveşte, am fi preferat o altă soluţie legislativă; astfel, în opinia noastră,
cuantumul reparaţiei băneşti era mai recomandabil să se prevadă că, în
principiu, se va stabili în raport cu valoarea prejudiciului la data
pronunţării hotărârii judecătoreşti, deoarece adeseori numai aşa se poate
da satisfacţie principiului reparării integrale a prejudiciului, asigurându-se
în acest fel victimei posibilitatea de a-şi restabili, la preţul zilei, situaţia
patrimonială pe care o avea înainte de a fi fost păgubită175).
Din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile,
persoana răspunzătoare datorează şi dobânzile aferente sumei de bani
stabilită ca despăgubire, până la plata ei integrală; pentru perioada
anterioară nu se acordă dobânzi, deoarece numai din momentul
pronunţării hotărârii instanţei creanţa în despăgubire devine lichidă şi
exigibilă. Totuşi, credem că cel puţin atunci când prejudiciul are de la
început caracter pur pecuniar, dobânzile ar fi necesar să se acorde, cu
titlu de lucrum cessans, de la data când prejudiciul a devenit cert 176). Noul
Cod civil nu conţine nicio dispoziţie în acest sens.
a) Stabilirea despăgubirilor în cazul prejudiciilor corporale. Prin prejudiciile
corporale se înţeleg atingerile aduse integrităţii corporale şi sănătăţii unei
persoane. Sub aspectul structurii, prejudiciile corporale, după natura lor,
sunt prejudicii mixte, având o alcătuire duală: o latură sau componentă
economică sau patrimonială şi alta morală sau nepatrimonială. Ambele
componente sunt reparabile. Prejudiciul corporal, sub componenta sa
economică sau patrimonială, se repară prin despăgubiri băneşti; sub
componenta morală sau nepatrimonială se repară prin mijloace
nepatrimoniale şi, deopotrivă, prin plata de sume de bani, cu titlu de
compensaţii băneşti177).
Stabilirea despăgubirilor care se acordă pentru repararea componentei
economice a prejudiciilor corporale va avea loc prin aplicarea regulilor
prevăzute de art. 1387-1389 din Noul Cod civil, la care ne vom raporta în
cele ce urmează.
Potrivit art. 1387 alin. 1, în cazul vătămării integrităţii corporale sau a
sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, după caz,
echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe
care este împiedicat să-l dobândească, prin efectul pierderii sau diminuării
capacităţii sale de muncă. Despăgubirea pentru pierderea sau
nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu
lunar net din muncă din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea
capacităţii de muncă a celui păgubit ori, dacă victima nu obţinea un
asemenea venit, baza de calcul constă în venitul lunar net pe care l-ar fi
putut realiza, având în vedere calificarea profesională pe care o avea sau
ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească. Cu
toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui
venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, dar
care nu a fost încă pus în executare, acest venit va fi luat în seamă la
stabilirea cuantumului despăgubirii. Şi în sfârşit, dacă cel păgubit nu avea
o calificare profesională şi nici nu era în curs să o dobândească,
despăgubirea se stabileşte pe baza salariului minim net pe economie (art.
1388 alin. 1-3).
În ipoteza în care victima este un minor, despăgubirea stabilită conform
regulilor de mai sus va fi datorată doar de la data când, în mod normal,
minorul şi-ar fi încheiat pregătirea profesională pe care o urma sau ar fi
urmat-o; până la acea dată, dacă minorul avea un câştig la momentul
vătămării, despăgubirea se va stabili pe baza câştigului de care a fost
lipsit, iar dacă nu avea un câştig, potrivit dispoziţiilor art. 1388, care se
aplică în mod corespunzător; această din urmă despăgubire va fi datorată
de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a fi
parte într-un raport de muncă (art. 1389).
Victima care a suferit prejudiciul corporal are dreptul să i se acorde şi o
despăgubire care să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă este
cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui
păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale (art. 1387 alin. 1, fraza
finală).
Modalităţile de plată a despăgubirii pentru pierderea sau nerealizarea
câştigului de muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor
de viaţă ale victimei, sub forma de prestaţii băneşti periodice. Pentru
motive temeinice, la cererea expresă a victimei, instanţa poate acorda
despăgubirea sub forma unei sume globale (art. 1387 alin. 2).
În toate cazurile, instanţa sesizată cu soluţionarea cauzei poate acorda
victimei, atunci când i se solicită, o despăgubire provizorie pentru
acoperirea nevoilor urgente (art. 1387 alin. 3).
Referitor la repararea prin compensaţii băneşti a componentei morale sau
nepatrimoniale există o nedorită contradicţie între două dispoziţii din Noul
Cod civil, care îşi au sediul în materii diferite. Astfel, în art. 253 alin. 4 în
materia apărării drepturilor nepatrimoniale, se pare că se prevede cu
valoare de principiu dreptul victimei de a cere despăgubiri şi pentru
prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost cauzat, prin vătămarea oricărui drept
având ca obiect ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum
sunt viaţa, sănătatea, integritatea corporală etc. Cu toate acestea, art.
1391 alin. 1 din materia reparării prejudiciului în cazul răspunderii
delictuale limitează acest drept, dispunând că: „În caz de vătămare a
integrităţii corporale sau a sănătăţii poate fi acordată şi o despăgubire
pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială”. Având în
vedere că această din urmă dispoziţie este specială în raport cu cea din
art. 253 alin. 4, rezultă că în cazul prejudiciilor corporale cauzate în
condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţele de judecată pot acorda
despăgubiri numai atunci când componenta morală a acestora constă în
restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Această soluţie
restrictivă a fost preluată întocmai prin transpunerea, cuvânt de cuvânt, a
art. 367 din Proiectul Noului Cod civil din anul 1971, care avea un cuprins
identic: „În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate
fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă
familială şi socială”. Rezultă că acordarea de compensaţii băneşti este
posibilă numai în cazul prejudiciului nepatrimonial de agrement 178), fiind
ignorate celelalte categorii de prejudicii nepatrimoniale cauzate prin
vătămările aduse integrităţii corporale sau sănătăţii, cum sunt prejudiciile
estetice ori cele constând în dureri fizice179). Orientarea restrictivă a
redactorilor dispoziţiei pe care o analizăm este de neînţeles în condiţiile în
care în zilele noastre întreaga literatură de specialitate şi jurisprudenţa
admit posibilitatea acordării de reparaţii sub forma de compensaţii băneşti
în cazul oricărui prejudiciu nepatrimonial sau moral 180). Nu trebuie uitat că
soluţia aleasă de principalul autor al Proiectului Noului Cod civil din anul
1971 a fost promovată în regimul comunist, în care o lungă perioadă de
timp nu a fost admisă, din raţiuni ideologice, nici măcar în lucrări
doctrinale (1952-1965), posibilitatea acordării de reparaţii băneşti pentru
daune morale. Nu ne îndoim că îndreptarea legislativă a acestei soluţii va
fi operată cu prilejul primelor modificări ale unor dispoziţii din Noul Cod
civil, în sensul de a acorda dreptul celui care a suferit o vătămare
corporală sau a sănătăţii să ceară şi să obţină o compensaţie bănească
pentru orice prejudiciu nepatrimonial care este consecinţa acesteia.
b) Stabilirea despăgubirilor în caz de deces al victimei. Problema reparării
prejudiciilor prin ricoşeu sau reflectare. Pentru stabilirea despăgubirilor în
situaţia pe care o analizăm trebuie să avem în vedere două categorii de
prejudicii: prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale cauzate victimei
imediate, care a decedat şi, pe de altă parte, prejudiciile patrimoniale şi
nepatrimoniale cauzate prin ricoşeu sau reflectare victimei indirecte.
Regulile aplicabile sunt prevăzute în art. 1390-1392 din Noul Cod civil.
În ce priveşte prejudiciile cauzate victimei imediate care a încetat din
viaţă, în primul rând, se vor lua în calcul cheltuielile pentru îngrijirea
sănătăţii care, în măsura în care au fost suportate de victimă, se vor plăti
acesteia, atâta vreme cât mai este în viaţă. Din momentul în care a
decedat şi nu au fost plătite, cheltuielile în discuţie se vor datora
moştenitorilor după regulile devoluţiunii succesorale legale sau a celei
testamentare. De asemenea, dacă acţiunea în repararea bănească a
prejudiciilor nepatrimoniale cauzate victimei directe a fost introdusă
înainte de moartea acesteia, instanţa de judecată poate să-i acorde o
compensaţie bănească; dacă victima imediată încetează din viaţă înainte
de finalizarea procesului, acel proces va continua cu moştenitorii care în
consecinţă pot exercita dreptul la despăgubire; în schimb, dacă acţiunea
în justiţie nu a fost pornită înainte de decesul victimei, dreptul la
despăgubire pentru prejudiciile nepatrimoniale nu trece la moştenitori
(art. 1391 alin. 4).
Dreptul la reparaţie şi condiţiile de stabilire a despăgubirilor pentru
prejudiciile patrimoniale şi cele nepatrimoniale cauzate, prin ricoşeu sau
reflectare, victimelor indirecte sunt destul de atent şi cuprinzător
reglementate în aceleaşi articole (1390-1392). Prejudiciile prin ricoşeu
sunt acele prejudicii care sunt cauzate unor terţe persoane, victime
indirecte, datorită prejudiciului iniţial cauzat în mod direct victimei
imediate181). Domeniul predilect al prejudiciilor prin ricoşeu este, fără
îndoială, acela al prejudiciilor corporale.
În definirea categoriei prejudiciilor prin ricoşeu este important de reţinut
că ele sunt cauzate victimelor indirecte. Lato sensu este victimă indirectă
orice persoană care este legată printr-o relaţie de interes cu victima
imediată şi care, datorită prejudiciului suferit de victima imediată, pierde
un sprijin material sau este lezată în sentimentele ei de afecţiune faţă de
aceasta. Aşadar, prejudiciul suferit de victima imediată este prin el însăşi
cauza altor prejudicii cauzate unor terţe persoane.
Repararea prejudiciilor prin ricoşeu este admisă, în principiu, de multă
vreme, în dreptul francez182). Soluţia este agreată în linii generale şi în
dreptul nostru, mai ales în spaţiul răspunderii civile delictuale, atât în ce
priveşte prejudiciile prin ricoşeu economice183), cât şi cele morale sau
nepatrimoniale, constând în prejudiciile afective, suferite de părinţii, soţul
supravieţuitor, copii, fraţii şi surorile victimei imediate în cazul decesului
acesteia184).
În ce priveşte repararea prejudiciilor prin ricoşeu economice, art. 1392 din
Noul Cod civil prevede că „Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea
sănătăţii victimei sau, în caz de deces a acesteia, pentru înmormântare
are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde de fapta ce a prilejuit
aceste cheltuieli”; terţa persoană care a suportat cheltuielile respective
sau unele dintre ele poate fi o rudă a victimei imediate, o societate de
asigurări, instituţia de asigurări de sănătate publică sau privată sau, pur şi
simplu, oricare altă persoană. Tot cu acelaşi titlu, au dreptul la reparaţie
şi victimele prin ricoşeu pentru întreţinerea pierdută prin decesul victimei
imediate. În acest sens, art. 1390 alin. 1 din Noul Cod civil prevede că, în
principiu, despăgubirea pentru pierderea întreţinerii „se cuvine numai
celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat”;
aşadar, pot obţine reparaţia, cu acest titlu, numai acele victime prin
ricoşeu care primeau întreţinere de la victima imediată, având un drept
subiectiv în acest sens, prevăzut expres de lege. Persoanele între care
există obligaţia legală de întreţinere şi ordinea în care aceasta se
datorează sunt prevăzute în Cartea a II-a, titlul V, cap. II, art. 516-523
din Noul Cod civil185). Astfel, obligaţia de întreţinere şi respectiv dreptul
corelativ există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă la infinit, între
fraţi şi surori (art. 516 alin. 1); soţul divorţat are dreptul la întreţinere,
din partea celuilalt soţ, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi
de muncă survenită înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei, precum şi
atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea
căsătoriei, dar numai dacă acea incapacitate este cauzată de o
împrejurare în legătură cu căsătoria (art. 389 alin. 2 coroborat cu art. 516
alin. 3). Este de reţinut că art. 517 din Noul Cod civil reglementează şi
dreptul la întreţinere al copilului de către soţul părintelui său în
următoarele condiţii: „(1) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului
celuilalt soţ este obligat să presteze întreţinere copilului cât timp acesta
este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori
sunt în nevoie; (2) La rândul său, copilul poate fi obligat să dea
întreţinerea celui care l-a întreţinut astfel timp de 10 ani”. Şi mai mult
decât atât, art. 518 alin. 1 dispune că şi moştenitorii persoanei care a fost
obligată la întreţinerea unui minor sau care îi presta întreţinere în fapt,
fără a avea o obligaţie legală, sunt ţinuţi, în solidar, în limita valorii
bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au
murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, dar numai cât timp cel întreţinut
este minor.
Cu toate acestea, având în vedere orientarea actuală a practicii judiciare
susţinută cu convingere de către doctrină186), art. 1390 alin. 2 din Noul
Cod civil prevede cu valoare de regulă generală că instanţa de judecată
„ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi celui căruia
victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent”.
Evident că în cazurile de acest fel, nefiind în prezenţa unei obligaţii legale
de întreţinere, nu poate fi vorba nici despre încălcarea unui drept
subiectiv, ci doar de lezarea unui simplu interes, rezultat dintr-o situaţie
de fapt. Numai că situaţia de fapt, aşa cum prevede textul legal citat,
trebuie să fi avut caracter de stabilitate sau, cum se exprimă legiuitorul,
întreţinerea să se fi prestat „în mod curent”, pentru a justifica şi susţine
convingerea că ar fi continuat şi în viitor, dacă întreţinătorul în fapt nu ar
fi decedat ca urmare a împrejurării pentru care pârâtul este persoana
chemată de lege să răspundă. La aceasta am mai adăuga că este necesar
ca interesul vătămat să fie licit şi moral; în cazul în care prejudiciul este
urmarea încălcării unui interes ilicit şi vădit contrar bunelor moravuri, cel
prejudiciat nu are drept la reparaţie; de pildă, concubinul nu poate obţine
despăgubiri dacă relaţia de concubinaj a apărut ca o legătură deosebit de
imorală, cum ar fi incestul, ori atunci când este notoriu că reclamantul
duce o viaţă depravată187). Existenţa interesului vătămat, caracterul său
continuu, licit şi moral sunt împrejurări de fapt care pot fi dovedite prin
orice mijloace de probă.
Analiza textelor art. 1390 din Noul Cod civil, referitoare la repararea
prejudiciilor economice prin ricoşeu, permite constatarea că dreptul
victimei indirecte la reparaţie este acordat de lege numai în situaţia în
care lipsirea sa de întreţinere este din cauza decesului victimei imediate.
Aceasta înseamnă că în cazul în care victima prin ricoşeu nu mai poate
beneficia de întreţinere deoarece victima imediată, deşi nu a decedat, a
suferit diminuarea sau chiar pierderea capacităţii de muncă, fiind în
imposibilitate de a presta întreţinerea, nu are un drept propriu de
despăgubire, distinct de cel al victimei imediate.
În final, este necesar să subliniem că potrivit art. 1390 alin. 3 în cazul
prejudiciului economic cauzat prin ricoşeu, la stabilirea despăgubirii
pentru lipsa de întreţinere se va ţine cont de nevoile victimei indirecte,
precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut
pe timpul pentru care se acordă despăgubirea. Dispoziţiile art. 1387-1389
se aplică în mod corespunzător.
Aşa cum am arătat, prejudiciile prin ricoşeu pot fi şi morale, adică
nepatrimoniale. Ele constau în suferinţa psihică pe care o încearcă
victimele indirecte (soţ, soţie, descendenţi, fraţi, surori etc.) din cauza
pierderii unei fiinţe dragi, faţă de care au o afecţiune deosebită, ori
conştientizării suferinţelor şi degradării stării fizice şi de sănătate a
victimei imediate care este, de pildă, afectată de un handicap grav;
aceste prejudicii morale cauzate victimelor prin ricoşeu se numesc
prejudicii afective sau de afecţiune188). Deşi până în prezent cu privire la
repararea acestor prejudicii nu există o reglementare expresă,
jurisprudenţa noastră a statuat, în mai multe soluţii de speţă, că în cazul
decesului victimei imediate, au dreptul să ceară şi să li se acorde
compensaţii băneşti, părinţii, soţul supravieţuitor, copiii, fraţii şi surorile
celui decedat, cu condiţia să facă dovada legăturii afective dintre ei şi
victimă189). Noul Cod civil reglementează expres posibilitatea instanţelor
de judecată de a acorda despăgubiri victimelor prin ricoşeu pentru
durerea provocată de moartea victimei imediate. Astfel, art. 1391 alin. 2
dispune: „Instanţa de judecată va putea, de asemenea, să acorde
despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului,
pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte
persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea
prejudiciu”. Analiza acestui text ne oferă două constatări: a) prejudiciul
afectiv suferit de victimele prin ricoşeu poate fi reparat pe cale pecuniară
numai dacă este obiectivat într-o durere sau suferinţă psihică încercată
exclusiv din cauza decesului victimei imediate; prejudiciul afectiv încercat
din cauza conştientizării durerilor şi degradării stării fizice şi de sănătate a
victimei imediate nu sunt reparabile prin compensaţii băneşti; b) sfera
victimelor prin ricoşeu care pot cere repararea pecuniară a prejudiciului
afectiv cauzat de moartea victimei imediate este foarte largă, alcătuită
fiind din: ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţul supravieţuitor,
precum şi oricare altă persoană care, la rândul ei, poate dovedi existenţa
unui asemenea prejudiciu, cum ar fi, alte rude ale victimei imediate,
logodnicul sau logodnica, concubinul sau concubina etc. Din exprimarea
textului de lege, în sensul că pot fi acordate despăgubiri oricărei persoane
care „ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”, credem că
este necesar să se înţeleagă faptul că trebuie verificată şi stabilită pe bază
de probe existenţa unei legături strânse de afecţiune între victima prin
ricoşeu şi victima imediată în momentul decesului acesteia din urmă 190).
De altfel, apreciem că această condiţie este generală, deoarece nu de
puţine ori chiar între rudele apropiate şi victima decedată nu există o
asemenea legătură afectivă încât să justifice acordarea unei compensaţii
băneşti pentru repararea unui prejudiciu afectiv; de asemenea, este
posibil ca între unele dintre persoanele din enumerarea de mai sus, care
solicită repararea pecuniară a unui prejudiciu afectiv, şi victima imediată
care a decedat să fi existat anterior o legătură afectivă strânsă, legătură
ce nu mai există la momentul decesului. În orice caz, apreciem că rudele
apropiate (părinţii şi copiii) beneficiază de o prezumţie simplă, că între ele
şi victima imediată a faptului generator de răspundere civilă există o
legătură strânsă de afecţiune. În schimb, rudele mai îndepărtate, cum ar
fi unchii şi mătuşile, precum şi celelalte persoane care afirmă că au suferit
un prejudiciu afectiv vor fi ţinute să dovedească existenţa în realitate a
legăturii strânse de afecţiune pe care o aveau cu victima imediată la
momentul morţii acesteia. O astfel de soluţie se pare că este pe linia
recomandărilor Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale
formulate cu ocazia Colocviului de la Londra din 21-25 iulie 1969 191).
c) Raportul dintre despăgubirea pentru prejudicii corporale şi pensia de
asigurări sociale sau ajutorul social. În situaţia în care victima imediată
căreia i s-a cauzat un prejudiciu corporal economic beneficiază de pensie
de invaliditate sau de ajutor social în cadrul asigurărilor sociale are
dreptul să pretindă de la persoana răspunzătoare plata de despăgubiri
numai în limita diferenţei dintre suma pe care o primeşte cu acest titlu şi
valoarea integrală a prejudiciului; prejudiciul constă în diminuarea sau
pierderea câştigului realizat din muncă192). Aceeaşi soluţie este urmată şi
în cazul victimei prin ricoşeu care suferă un prejudiciu economic datorat
prejudiciului cauzat victimei imediate, atunci când victima prin ricoşeu are
dreptul şi primeşte pensie de urmaş sau ajutor social; prejudiciul
economic poate consta numai în pierderea întreţinerii pe care victima
imediată care a decedat i-o presta sau i-ar fi prestat-o în temeiul unei
obligaţii legale sau în fapt; pensia de urmaş sau, după caz, ajutorul social
are funcţie de despăgubire, şi deci victima va putea pretinde persoanei
răspunzătoare numai diferenţa între pensia de urmaş sau ajutorul social şi
valoarea integrală a întreţinerii de care beneficia sau ar fi putut beneficia
în raport de trebuinţele sale şi de veniturile pe care cel decedat le-ar fi
avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea (art. 1390 alin. 3 din
Noul Cod civil).
Soluţia enunţată de principiu mai sus este consacrată expres în art. 1393
alin. 1 din Noul Cod civil, unde se prevede: „Dacă în cadrul asigurărilor
sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparaţia este
datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau
moarte depăşeşte ajutorul sau pensia”. Aşadar, sumele care se primesc
de către cel prejudiciat cu titlu de pensie sau ajutor social au caracterul
unei despăgubiri, ceea ce înseamnă că trebuie să fie imputate asupra
valorii prejudiciului. Pentru aceasta însă este necesar ca ajutorul sau
pensia să fie efectiv acordată. Aliniatul 2 al aceluiaşi articol prevede că
atâta vreme cât ajutorul sau pensia „nu a fost efectiv acordată sau, după
caz, refuzată celui păgubit”, instanţa îl va obliga pe cel chemat să
răspundă numai la o despăgubire provizorie, pentru acoperirea nevoilor
urgente, în condiţiile prevăzute de art. 1387 alin. 3 din Noul Cod civil.
d) Modalităţile de plată a despăgubirilor. Posibilitatea modificării
cuantumului lor după pronunţarea hotărârii definitive şi irevocabile prin
care au fost acordate. În funcţie de împrejurări, persoana răspunzătoare
poate fi obligată să plătească despăgubiri victimei, fie global, sub forma
unei sume de bani totale ce trebuie achitată de îndată şi integral, fie sub
forma unor sume ce se plătesc periodic.
Despăgubirea globală se acordă, de regulă, atunci când este vorba de
repararea prejudiciilor actuale şi dintr-o dată. Caracterul global al
despăgubirii se păstrează, în acest caz, chiar şi dacă instanţa acordă
pârâtului două sau mai multe termene de graţie, eşalonând plata.
Dimpotrivă, atunci când este vorba de prejudicii viitoare cu caracter de
continuitate, cum ar fi cazul vătămării sănătăţii sau a integrităţii corporale
care are ca efect diminuarea ori pierderea capacităţii de muncă,
despăgubirile se acordă sub formă de prestaţii periodice, mai ales pentru
motivul că întinderea totală a prejudiciului continuu este imposibil de
stabilit cu anticipaţie. Este ceea ce se prevede şi în art. 1386 alin. 3 din
Noul Cod civil: „Dacă prejudiciul are caracter de continuitate,
despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice”; de asemenea,
în cazul prejudiciilor corporale, art. 1387 alin. 2 dispune că:
„Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se
acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui
prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti periodice”. Cu toate acestea,
pentru motive temeinice, la cererea victimei, instanţa sesizată şi
competentă poate acorda despăgubirea, chiar şi în asemenea cazuri, sub
forma unei sume globale (art. 1387 alin. 2, fraza finală).
Întinderea despăgubirilor acordate global, până în prezent, s-a afirmat că
în principiu, nu poate fi modificată193). Ar urma că pot fi modificate numai
despăgubirile acordate sub formă de prestaţii periodice, lunare sau la alte
intervale de timp, fiindcă trebuie considerate ca având caracter
provizoriu, în sensul că au fost calculate cu condiţia subînţeleasă a
menţinerii prejudiciului şi pentru viitor în limitele existente la data
pronunţării hotărârii prin care s-au stabilit de instanţa de judecată
competentă194). Art. 1386 alin. 4 din Noul Cod civil dispune că în cazul
oricărui prejudiciu viitor „despăgubirea, indiferent de forma în care s-a
acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea
ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat sau a încetat”. De aici rezultă că sub
imperiul reglementărilor Noului Cod civil numai despăgubirile stabilite
global pentru prejudiciile actuale nu mai pot fi modificate; despăgubirile
stabilite pentru prejudicii viitoare, indiferent că sunt în sumă globală sau
în forma prestaţiilor periodice, pot să fie modificate în cuantumul lor
pentru a se păstra echilibrul dintre paguba produsă şi despăgubirea
destinată a o repara integral atunci când paguba se măreşte, se
micşorează ori nu se mai produce.
În ce ne priveşte, aşa cum am arătat şi cu un alt prilej, modificarea
ulterioară a despăgubirilor acordate pentru prejudiciile viitoare este
admisă şi în cazul devalorizării monedei naţionale, adică a scăderii puterii
de cumpărare a banilor. Obligaţiile delictuale fac parte din categoria
datoriilor de valoare. Prin datoria de valoare se înţelege acel raport
obligaţional care are ca obiect o anumită valoare exprimată într-o sumă
de bani datorată de debitor, sumă care este supusă oricând modificării
sau recalculării, în situaţiile în care nu mai reprezintă, la momentul plăţii,
acea valoare din cauza fluctuaţiilor monetare determinate de conjunctura
economică195). Aşadar, în cazul nostru, creanţa victimei prejudiciate are ca
obiect valoarea prejudiciului care i-a fost cauzat; banii nu constituie deci
obiectul obligaţiei; suma de bani stabilită reprezintă „ecranul” unui obiect
mai profund care este o anumită valoare. Cuantumul primar al acestei
obligaţii este dat de valoare, iar suma de bani este doar un instrument de
plată, pentru a o stinge. Din acest motiv, cuantumul monetar al obligaţiei
poate fi recalculat, astfel încât suma de bani nu face decât să-l actualizeze
în strânsă relaţie cu valoarea pe care trebuie să o reprezinte în momentul
în care se face plata datoriei196). Dreptul victimei nu are ca obiect o sumă
de bani, ci repararea integrală a prejudiciului suferit.
8. Prescripţia dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală. Dreptul
la acţiunea în răspundere civilă delictuală se prescrie în termenul general
de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 2517 din Noul Cod civil. De la
această regulă există şi excepţii. Astfel, art. 2518 alin. 2 şi 3 prevede că
dreptul la acţiune se prescrie în termen de zece ani privitor la:
a) repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin
tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori
agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane
aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;
b) repararea prejudiciului cauzat mediului înconjurător.
Art. 1394 din Noul Cod civil prevede un caz de prorogare a termenului de
prescripţie a dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală. Astfel, în
toate cazurile în care prejudiciul pentru a cărui reparare se datorează
despăgubirea a fost cauzat printr-o faptă supusă de legea penală unei
prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii
penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.
Momentul în care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiunea în
repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită este data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de
ea (art. 2528 alin. 1 din Noul Cod civil); în toate celelalte ipoteze de
răspundere civilă delictuală se aplică regula generală potrivit căreia
prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a
cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui (art.
2523).
Toate celelalte reguli generale privind prescripţia extinctivă se aplică şi
acţiunii în răspundere civilă delictuală, cum ar fi suspendarea,
întreruperea prescripţiei extinctive şi repunerea în termenul de
prescripţie. Totuşi, art. 1395 din Noul Cod civil prevede un caz special de
suspendare a cursului prescripţiei; astfel, prescripţia dreptului la acţiune
cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii ori prin decesul unei persoane este suspendată
până la stabilirea pensiei sau ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul
asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la reparaţie.
§3. Răspunderea contractuală
9. Reglementarea generală. Enunţul legal de principiu al răspunderii civile
contractuale în cuprinsul Noului Cod civil îşi are sediul în art. 1350, în
cadrul secţiunii unde sunt formulate şi dispoziţiile generale aplicabile
răspunderii civile delictuale (art. 1349). Astfel, în art. 1350 alin. 1 se
prevede: „Orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a
contractat”, iar în alin. 2 se dispune: „Atunci când, fără justificare, nu-şi
îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul
cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în
condiţiile legii”. Alineatul al treilea şi ultimul al art. 1350 instituie expres
principiul conform căruia niciuna dintre părţile unui contract nu poate
înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru prejudiciul ce i-
a fost cauzat prin neexecutarea lato sensu şi nejustificată, adică ilicită, a
obligaţiilor contractuale, spre „a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi
mai favorabile”; aşadar, creditorul contractual nu are dreptul de a opta
între acţiunea în răspundere civilă contractuală şi acţiunea în răspundere
civilă delictuală în scopul de a obţine repararea prejudiciului care i-a fost
cauzat prin neexecutarea ilicită a prestaţiilor ce i le datorează debitorul
său contractual.
Din economia acestor texte legale rezultă că răspunderea contractuală
poate fi definită în continuare, aşa cum s-a procedat şi până astăzi, ca
fiind obligaţia debitorului contractual de a repara pecuniar prejudiciul
cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare
ori cu întârziere a prestaţiilor la care este îndatorat faţă de acesta printr-
un contract valabil încheiat197). În toate celelalte situaţii în care o persoană
este obligată să repare un anumit prejudiciu în afara unei legături
contractuale, se va angaja răspunderea civilă extracontractuală, adică
delictuală, conform regulilor stabilite în art. 1349 şi art. 1351-1395 din
Noul Cod civil.
Normele care stabilesc regimul juridic al răspunderii contractuale sunt de
două feluri: norme juridice aplicabile răspunderii contractuale în general,
fără a deosebi între diferitele contracte reglementate expres de lege, şi
norme juridice specifice răspunderii în fiecare contract, din categoria
contractelor numite (vânzare-cumpărare, închirierea, antrepriza,
societatea, mandatul, depozitul, împrumutul, contractul de cont curent,
asigurarea, renta viageră, contractul de întreţinere, tranzacţia etc.). În
cele ce urmează vom prezenta doar regulile care alcătuiesc regimul juridic
general al răspunderii contractuale. Aceste reguli sunt prevăzute în cartea
V, titlul V, capitolul II intitulat „Executarea silită a obligaţiilor”, secţiunile
I-IV, articolele 1516-1548 din Noul Cod civil, şi cu deosebire în textele din
secţiunea a IV-a, numită „Executarea prin echivalent” a obligaţiilor, art.
1530-1548.
10. Felurile răspunderii contractuale. Condiţiile angajării acestei
răspunderi. Enunţare. Răspunderea civilă contractuală a debitorului este
de două feluri: pentru fapta proprie şi pentru fapta altuia. Înainte de toate
este util să reţinem că textele generale din vechiul Cod civil care
reglementează răspunderea contractuală nu conţin nicio dispoziţie în care
să se facă măcar aluzie la răspunderea debitorului contractual pentru
fapta unei terţe persoane. Subliniem că în legislaţia unor ţări europene
există totuşi reglementări care definesc în termeni generali răspunderea
debitorului contractual pentru faptele persoanelor pe care le substituie
sau asociază în executarea obligaţiilor sale contractuale 198). Faţă de
tăcerea textelor Codului civil de la 1865 (art. 1073-1090), după exemplul
dreptului francez199), şi în dreptul nostru s-a pus problema existenţei unei
răspunderi contractuale pentru fapta altuia, autonomă în raport cu
răspunderea debitorului pentru propria sa faptă. Răspunsul afirmativ la
această chestiune în doctrina juridică românească a venit foarte târziu,
abia în acest deceniu. Astfel, în primul studiu publicat pe această temă în
care s-a dat un răspuns afirmativ este analizată o ipoteză specială de
răspundere contractuală pentru fapta altuia reglementată de art. 1434
alin. 2 din vechiul Cod civil200). Apoi, un alt autor a formulat câteva
consideraţii generale despre această răspundere circumscrise la sfera
grupurilor de contracte201). În ce ne priveşte, într-un studiu şi ulterior într-
un volum recent consacrat teoriei generale a contractului am pus în
discuţie într-o analiză mai cuprinzătoare această problemă şi ne-am
pronunţat ferm în favoarea admiterii de lege lata a existenţei unei
răspunderi contractuale pentru fapta altuia, ca o răspundere de sine
stătătoare, autonomă şi distinctă202). Existenţa de lege lata a acestei
răspunderi poate fi susţinută prin invocarea de dispoziţii speciale, cu
caracter particular, din legislaţia noastră, aplicabile unor contracte numite
dispoziţii, care prevăd expres angajarea răspunderii debitorului
contractual faţă de creditorul său pentru faptele de neexecutare a
contractului de către terţe persoane203). Opinia noastră a fost la scurt timp
reluată şi împărtăşită cu unele dezvoltări de către alţi autori în două studii
substanţiale şi contributive204).
Noul Cod civil va pune capăt discuţiilor despre existenţa sau inexistenţa
unei răspunderi contractuale pentru fapta altuia. Această răspundere este
expres consacrată în art. 1519, care sub titlul „Răspunderea pentru fapta
terţilor” dispune: „Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru
prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru
executarea obligaţiilor contractuale”.
Majoritatea doctrinarilor români susţin, de lege lata, că pentru angajarea
răspunderii civile contractuale, la fel ca în cazul celei delictuale, de regulă,
trebuie întrunite cumulativ patru condiţii generale: fapta ilicită, prin care
se înţelege neexecutarea „lato sensu” a obligaţiilor contractuale la care s-
a îndatorat debitorul printr-un contract valabil încheiat; existenţa unui
prejudiciu cauzat creditorului; existenţa raportului de cauzalitate între
neexecutarea „lato sensu” a obligaţiilor contractuale şi prejudiciul suferit
de creditor; culpa, greşeala sau vinovăţia debitorului 205). În argumentarea
acestui punct de vedere sunt invocate textele art. 1073, 1075-1078,
1080-1090 din vechiul Cod civil, coroborate cu principiile consacrate de
dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Dintre aceste condiţii doar necesitatea existenţei culpei prezumate sau,
după caz, dovedite a fost pusă în cauză206). Opinia conform căreia culpa
este o condiţie structurală, distinctă şi absolut necesară pentru angajarea
răspunderii civile contractuale, devenită clasică şi tradiţională, are la bază
ceea ce se consideră că a fost concepţia redactorilor Codului civil, care au
reglementat răspunderea civilă – deopotrivă delictuală şi contractuală –
ca fiind întemeiată, fără excepţie, pe ideea de culpă. Soluţia a fost mai
târziu contestată pe motiv că nu corespunde întotdeauna realităţii;
aceasta mai ales începând cu deceniul al treilea din secolul trecut când a
fost propusă şi acceptată clasificarea obligaţiilor după obiectul lor în:
obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace207). Astfel, având ca bază
această clasificare a obligaţiilor, sunt autori care susţin că în cazul
obligaţiilor de rezultat, neexecutarea prestaţiei datorate are drept
consecinţă angajarea răspunderii civile obiective, fără culpă, a debitorului
contractual; aceasta înseamnă că vinovăţia sau culpa debitorului este şi
rămâne o condiţie necesară pentru existenţa răspunderii contractuale
doar în cazul neexecutării prestaţiilor care alcătuiesc obiectul obligaţiilor
contractuale de mijloace, în sfera cărora se înscriu unele dintre obligaţiile
de a face.
Deşi am împărtăşit multă vreme şi fără rezerve concepţia majoritară,
clasică şi tradiţională, în lucrările noastre mai recente, ne-am raliat celei
de a doua soluţii208). Pe cale de consecinţă de „lege lata”, apreciem că
pentru angajarea răspunderii civile contractuale este necesară întrunirea,
în principiu, doar a celor trei condiţii obiective: fapta contractuală ilicită;
prejudiciul cauzat creditorului şi raportul de cauzalitate dintre fapta
contractuală ilicită şi prejudiciul creditorului. Condiţia culpei debitorului
este cerută numai atunci când fapta ilicită contractuală constă în
neexecutarea unor obligaţii contractuale de mijloace, de diligenţă şi
prudenţă.
Procedând la examinarea textelor Noului Cod civil în materie, la o primă
vedere, s-ar părea că redactorii lor ar împărtăşi concepţia sau opinia
potrivit căreia pentru existenţa şi angajarea răspunderii contractuale este
suficientă întrunirea celor trei condiţii obiective – fapta ilicită contractuală,
constând în neexecutarea prestaţiilor datorate de debitorul contractual;
prejudiciul cauzat creditorului; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită
contractuală şi prejudiciu. Astfel, art. 1350 din Noul Cod civil în care îşi au
sediul dispoziţiile generale cu valoare de principiu referitoare la
răspunderea contractuală, după ce în primul alineat prevede îndatorirea
oricărei persoane de a-şi executa obligaţiile pe care le-a contractat, în
alineatul următor dispune că: „Atunci când fără justificare, nu îşi
îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul
cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în
condiţiile legii”. Tot astfel, din perspectiva creditorului art. 1530 dispune:
„Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe
care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei”. Niciunul dintre textele reproduse nu prevăd că
pentru angajarea răspunderii contractuale ar fi necesară şi vinovăţia sau
culpa dovedită sau, după caz, prezumată a debitorului. Această condiţie
însă este pusă în cauză de cele două texte ale art. 1547-1548 din
paragraful intitulat „vinovăţia debitorului”; art. 1547 dispune clar şi
categoric că „debitorul este ţinut să repare prejudiciile cauzate din culpa
sa”, iar art. 1548, fără a deosebi între obligaţiile de rezultat şi cele de
mijloace, instituie o prezumţie de culpă a debitorului în următoarea
formulare: „Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin
simplul fapt al neexecutării”. Aceste ultime dispoziţii sunt de natură a
constitui argumente de text legal că răspunderea contractuală este în
continuare eminamente subiectivă la fel ca în concepţia clasică şi
tradiţională, adică are ca fundament vinovăţia prezumată a debitorului.
Evident că această realitate legislativă consacră o soluţie care în opinia
noastră este contrară realităţii, în primul rând, pentru că este ignorată
clasificarea obligaţiilor contractuale în obligaţii de rezultat şi obligaţii de
mijloace. Or, este cu totul greşit ca vinovăţia debitorului din obligaţiile de
mijloace, diligenţă sau prudenţă să fie prezumată din simplul fapt al
neexecutării prestaţiilor; astfel, obligaţiile de mijloace nu generează nicio
garanţie pentru creditor că rezultatul urmărit prin executarea prestaţiei la
care debitorul s-a îndatorat va fi obţinut; răspunderea debitorului poate fi
angajată numai dacă nu a utilizat toate mijloacele care se impuneau
pentru obţinerea rezultatului urmărit sau a procedat cu neglijenţă sau prin
imprudenţă; rezultă cu claritate că răspunderea lui contractuală se poate
angaja numai dacă a fost în culpă; culpa însă este ilogic să fie prezumată
din faptul neobţinerii acelui rezultat; ea trebuie să fie întotdeauna şi
indubitabil dovedită de creditor. Pe de altă parte, în ce priveşte obligaţiile
de rezultat, în opinia noastră, răspunderea debitorului nu se întemeiază
pe vinovăţia sau culpa prezumată de lege; faptul că prezumţia de culpă
poate fi înlăturată numai atunci când se dovedeşte că la originea
neobţinerii rezultatului datorat şi garantat de debitor s-a aflat în
exclusivitate o cauză străină (forţa majoră, fapta creditorului sau fapta
unui terţ) slăbeşte considerabil, am spune chiar exclude ideea de culpă ca
fundament şi condiţie a angajării răspunderii debitorului pentru
neexecutare; şi aceasta cu atât mai mult că dovada „cauzei străine”, în
realitate, nu înlătură „prezumţia legală de culpă”, ci probează, pe temeiul
cauzalităţii, că între conduita debitorului şi neobţinerea rezultatului
datorat creditorului lipseşte raportul de cauzalitate; or, lipsa raportului de
cauzalitate exclude prin definiţie existenţa răspunderii civile.
Legat de aceeaşi problemă este supărătoare şi inconsecvenţa
terminologică imputabilă redactorilor textului art. 1547-1548 din Noul Cod
civil. Deşi se pare că au avut în intenţie să înlocuiască termenul de „culpă”
cu acela mai cuprinzător de „vinovăţie” a debitorului209), în formularea art.
1547 şi 1548 este utilizat doar termenul de „culpă” al cărui înţeles este
mult mai restrâns decât acela de vinovăţie. Greşeala de coordonare şi
compatibilizare a diferitelor texte, de această dată de ordin terminologic,
este evidentă şi va trebui corectată la prima ocazie. Cu acelaşi prilej,
apreciem că este recomandabil ca textul art. 1548, care poartă titlul
„prezumţia de culpă” să fie înlocuit cu o formulare în care să se prevadă
că vinovăţia debitorului unei obligaţii contractuale de mijloace trebuie
dovedită de creditor. Dacă propunerea noastră va fi împărtăşită, ar urma
ca în cazul obligaţiilor contractuale de rezultat, care sunt în majoritate,
răspunderea debitorului să nu fie fundamentată şi nici condiţionată de
vinovăţia, chiar prezumată a acestuia.
11. Repararea prejudiciului. Daunele-interese. Punerea debitorului în
întârziere. Creditorul contractual are dreptul la executarea în natură a
prestaţiei sau prestaţiilor care îi sunt datorate de debitor. În consecinţă,
atunci când debitorul nu execută voluntar în natură obligaţia asumată prin
angajamentul său contractual, dacă această posibilitate există şi prezintă
interes pentru creditor, este normal să se recurgă la executarea silită în
natură; în alţi termeni, debitorul poate fi condamnat în justiţie la o astfel
de executare, la cererea creditorului. Temeiul legal al executării silite în
natură îl constituie prevederea art. 1527 alin. 1 din Noul Cod civil, unde
se dispune: „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie
constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o
asemenea executare este imposibilă”. În continuare, cu referire mai ales
la obligaţiile care au ca obiect prestaţia de restituire sau de predare a unui
bun, alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede: „Dreptul la executare în
natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea
bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare
defectuoasă”. Aşa de pildă, dacă depozitarul nu restituie bunul ce i-a fost
dat în depozit deoarece a fost distrus fără cauză străină, el poate fi
condamnat, la cererea creditorului, să procure alt bun de acelaşi fel şi cu
aceleaşi însuşiri, pe care să-l remită deponentului; la fel, dacă bunul dat
în depozit este avariat, este de la sine înţeles că depozitarul poate fi
constrâns să-l repare pentru a-l aduce în starea anterioară şi să-l predea
deponentului. În acest mod se poate proceda şi în cazul altor contracte,
cum sunt: comodatul, locaţiunea etc.
La fel ca vechiul Cod civil210), în cazul obligaţiilor de a face a căror
executare în natură nu implică în mod necesar o activitate directă şi
proprie a debitorului, art. 1528 alin. 1 din Noul Cod civil, prevede: „…
creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă
să fie executată obligaţia”. Fac parte din această categorie de obligaţii
contractuale: obligaţiile de predare a unor bunuri generice pe care
debitorul nu le are şi care au aceeaşi valoare de întrebuinţare pentru
creditor, oricare ar fi persoana de la care sunt obţinute; obligaţiile care au
ca obiect prestările de servicii ce produc aceeaşi mulţumire pentru
creditor, indiferent de persoana care le îndeplineşte, cum sunt: defrişarea
unui teren, săparea unei gropi sau a unui şanţ, mutarea unui gard,
demolarea unei construcţii obişnuite, transportul unui bun etc. În toate
obligaţiile din această categorie, dacă debitorul nu execută prestaţiile
datorate, creditorul poate să le aducă la îndeplinire el însuşi sau prin terţe
persoane, pe cheltuiala debitorului. Pentru aceasta însă, alin. 2 al
aceluiaşi articol (1528) prevede: „Creditorul poate să exercite acest drept
numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie
ulterior acesteia”, cu excepţia cazului în care debitorul este de drept pus
în întârziere. Este de reţinut că nu se poate recurge la această procedură
în cazul obligaţiilor de a face a căror executare implică în mod necesar un
fapt personal al debitorului211).
Art. 1529 din Noul Cod civil, preluând soluţia din textul art. 1076 din
vechiul Cod civil, în ce priveşte executarea silită în natură a obligaţiilor de
a nu face, dispune: „În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face,
creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea
ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în
limita stabilită prin hotărâre judecătorească”.
Menţionăm că obligaţiile pecuniare pot fi executate silit în natură, atunci
când debitorul nu plăteşte în mod voluntar 212).
În toate situaţiile în care executarea în natură ori repararea în natură a
prejudiciului cauzat nu este sau nu mai este posibilă ori creditorul nu o
cere, debitorul va fi condamnat la plata de despăgubiri băneşti, pentru
repararea prejudiciului cauzat, despăgubiri care poartă denumirea de
daune-interese.
A. Daunele-interese şi evaluarea lor
Art. 1530 din Noul Cod civil dispune: „Creditorul are dreptul la daune-
interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi
care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”. Din
economia dispoziţiilor art. 1530-1537 Noul Cod civil rezultă că daunele-
interese sunt în continuare de două feluri: compensatorii şi moratorii.
Reamintim faptul că principala deosebire dintre ele rezidă în aceea că
daunele-interese compensatorii înlocuiesc executarea în natură a
obligaţiilor contractuale şi, prin urmare, nu se cumulează niciodată cu
aceasta, doar atunci când ele se datorează pentru o neexecutare parţială;
în schimb, daunele-interese moratorii se cumulează întotdeauna cu
executarea în natură a prestaţiilor ori, după caz, cu plata de către debitor
de daune-interese compensatorii213).
Stabilirea sumei sau sumelor de bani pe care debitorul contractual va fi
ţinut să le plătească creditorului cu titlu de reparaţie a prejudiciului cauzat
acestuia prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor la care s-a îndatorat
poate fi făcută în mod liber şi amiabil de către părţile contractante. Atunci
însă când o asemenea înţelegere nu se realizează, stabilirea daunelor-
interese se face de către instanţa de judecată sau arbitrală competentă
potrivit legii.
Determinarea daunelor-interese pe cale judiciară se face având în vedere
prejudiciul cauzat creditorului, iar în unele cazuri şi terţelor persoane prin
ricoşeu, precum şi raportul de cauzalitate dintre neexecutarea lato sensu
a obligaţiilor de către debitor şi prejudiciul care s-a produs; acestea sunt
condiţii obiective şi omniprezente ale răspunderii civile în general şi, în
acelaşi timp, criterii în funcţie de care se pot stabili sumele de bani pe
care debitorul va fi condamnat să le plătească pentru despăgubirea celui
prejudiciat.
Art. 1530-1537 din Noul Cod civil consacră regulile care trebuie să fie
respectate cu prilejul stabilirii daunelor-interese.
a) Principiul reparării integrale a prejudiciului. Reamintim că el este un
principiu care guvernează repararea prejudiciului în întreaga materie a
răspunderii civile, indiferent de regimul său juridic. În domeniul
contractual el este prevăzut de art. 1531 din Noul Cod civil, unde se
prevede: „(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului
pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde
pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este
lipsit. La stabilirea prejudiciului se ţine seama de reducerea unor cheltuieli
sau de evitarea unor pierderi de către creditor ca urmare a neexecutării
obligaţiei. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului
nepatrimonial”. Aşadar, stabilirea daunelor-interese trebuie să aibă loc cu
respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului în scopul
repunerii creditorului în situaţia în care s-ar fi aflat dacă debitorul ar fi
executat întocmai prestaţiile la care s-a îndatorat. În alţi termeni,
întinderea prejudiciului cauzat este criteriul de bază în funcţie de care se
stabilesc daunele-interese, mai ales în cazul prejudiciilor patrimoniale,
ceea ce înseamnă că între prejudiciu şi reparaţie există şi trebuie să
existe, în principiu, echivalenţă214).
Aplicarea acestui principiu nu pune probleme deosebite atunci când este
vorba de repararea prejudiciilor care pot fi evaluate în bani. Avem în
vedere prejudiciile materiale şi prejudiciile corporale în componenta lor
economică. Repararea integrală a acestor prejudicii, prin raportare la
textul art. 1531 alin. 2, prima frază, face necesară luarea în calcul a celor
două elemente care intră sau pot intra în conţinutul sau întinderea lor:
pierderea efectiv suferită şi beneficiul sau câştigul nerealizat. De altfel,
soluţia este aceeaşi şi în prezent, deoarece art. 1084 din vechiul Cod civil
cuprinde o dispoziţie asemănătoare: „Daunele-interese ce sunt debite
creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a
fost lipsit …” Acesta este motivul pentru care paguba efectiv suferită şi
câştigul nerealizat sunt noţiuni analizate pe larg de multă vreme în
doctrina şi jurisprudenţa noastră215).
Repararea integrală este mai dificil de realizat atunci când se solicită
condamnarea debitorului la repararea bănească a unui prejudiciu moral,
care nu poate fi evaluat în bani. Cu toate acestea art. 1531 alin. 3 din
Noul Cod civil prevede expres: „Creditorul are dreptul şi la repararea
prejudiciului nepatrimonial”, inclusiv pe cale pecuniară, soluţie care a fost
şi este admisă de lege lata şi în prezent, chiar şi în spaţiul răspunderii
contractuale. Pentru stabilirea sumelor de bani care se acordă creditorului
în scopul reparării prejudiciului moral ce i-a fost cauzat se vor avea în
vedere criteriul gravităţii prejudiciului (care se determină după importanţa
valorii morale lezate, durata şi intensitatea durerilor şi suferinţelor
victimei, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi
socială a acesteia), precum şi criteriul echităţii, în aşa fel încât să nu se
transforme în amenzi excesive pentru debitori şi nici în venituri
nejustificate pentru victimă216).
b) Principiul reparării prejudiciilor previzibile şi a celor care sunt urmarea
directă şi necesară a neexecutării obligaţiei contractuale. Principiul
reparării prejudiciilor previzibile este statuat în art. 1533 din Noul Cod
civil, unde se dispune: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe
care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a
neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care
neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia.
Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce
este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”. Conţinutul
acestor dispoziţii reprezintă o preluare a textelor art. 1085 şi 1086 din
vechiul Cod civil, care, în esenţă, exprimă acelaşi lucru217). Rezultă că
răspunderea contractuală continuă să se deosebească de răspunderea
delictuală prin faptul că debitorul poate fi obligat la plata de daune-
interese numai în limita necesară reparării prejudiciilor previzibile; în
materie delictuală sunt reparabile atât prejudiciile previzibile, cât şi cele
imprevizibile. Explicaţia acestei diferenţe ţine de faptul că un contract este
opera voinţei şi previziunii părţilor contractante 218).
Aprecierea previzibilităţii sau imprevizibilităţii prejudiciului suferit de
creditor este în competenţa instanţei învestită cu soluţionarea cauzei.
Desigur că imprevizibilitatea este invocată de debitor şi de aceea el are şi
sarcina de a o dovedi. În orice caz, determinarea previzibilităţii are loc
prin raportare la comportamentul unui bun părinte de familie, adică a unui
om cu diligenţe şi puteri medii, care se angajează în calitate de debitor 219).
De la regula în discuţie există şi două excepţii. Astfel, din interpretarea a
contrario a textului art. 1533, prima frază, partea finală, rezultă că în
ipoteza în care neexecutarea contractului se datorează intenţiei
debitorului ori culpei sale grave, el poate fi ţinut să plătească daune-
interese şi pentru repararea prejudiciilor imprevizibile cauzate
creditorului. În acest fel este sancţionată reaua-credinţă şi culpa gravă a
debitorului; dolul sau culpa gravă, după caz, l-a determinat pe legiuitor să
înlăture, cu titlu de sancţiune, regulile care prevăd limitarea sau
atenuarea răspunderii debitorului220).
Fraza finală a textului art. 1533 din Noul Cod civil prevede, la fel ca art.
1086 din vechiul Cod civil, că indiferent de forma eventualei vinovăţii a
debitorului „… daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa
directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”. Aşadar, debitorul poate fi
obligat să repare numai prejudiciul direct, care se găseşte în legătură de
cauzalitate necesară cu neexecutarea obligaţiilor contractuale. Prejudiciul
direct nu se confundă cu prejudiciul cauzat în mod direct. Sfera noţiunii de
prejudiciu direct este mai largă, înţelegându-se atât prejudiciul cauzat în
cadrul unei legături cauzale directe, cât şi a unei legături cauzale
indirecte221). Legătura cauzală directă există între neexecutarea
contractului şi prejudiciul cauzat creditorului contractual, care are
calitatea de victimă imediată, iar legătura cauzală indirectă este aceea
care există între neexecutarea contractului şi prejudiciul cauzat terţelor
persoane, prin ricoşeu sau reflectare şi se stabileşte prin intermediul
prejudiciului cauzat creditorului222); terţele persoane prejudiciate prin
ricoşeu se numesc victime indirecte. Prejudiciul indirect, spre deosebire
de cel direct, este atunci când între el şi neexecutarea contractului nu
există o legătură necesară ca de la efect la cauză şi de aceea debitorul nu
poate fi obligat să-l repare; cauza lui necesară este exterioară
neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor 223).
În final este necesar să arătăm că la stabilirea daunelor-interese se vor
avea în vedere prejudiciile actuale, precum şi prejudiciile viitoare certe
(art. 1532 alin. 1 Noul Cod civil). Aşadar, prejudiciile viitoare şi eventuale
nu sunt certe, producerea lor nefiind sigură; aceste prejudicii vor deveni
certe numai din momentul în care s-au produs sau este sigur că se vor
produce.
Prejudiciile viitoare şi eventuale nu trebuie confundate cu prejudiciile
constând în pierderea unei şanse. Aşa cum am mai arătat în contextul
analizei răspunderii delictuale, prin pierderea unei şanse se înţelege
pierderea posibilităţii unei persoane de a realiza un câştig sau de a evita o
pierdere. Suntem în prezenţa unor asemenea prejudicii, de exemplu, în
următoarele situaţii: un avocat al unui justiţiabil nu se prezintă la un
termen de judecată sau nu îndeplineşte un act de procedură ceea ce are
drept consecinţă pierderea de către clientul său a şansei de a câştiga
procesul; proprietarul unui cal de concurs pierde şansa obţinerii unui
câştig în cazul în care din cauza întârzierii transportatorului, acel cal nu a
luat startul într-o cursă hipică, având toate calităţile să se afle pe unul
dintre locurile premiate etc.224) Problema reparării acestor prejudicii a
făcut obiectul unor discuţii şi controverse225). În dreptul nostru, discuţiile
doctrinare privitoare la posibilitatea de a fi reparate au apărut doar în
ultima vreme şi sporadic226). În schimb, ea este rezolvată pe cale
legislativă în textul art. 1532 alin. 2, care dispune: „Prejudiciul ce ar fi
cauzat prin pierderea unei şanse poate fi reparat în măsura probabilităţii
sale de realizare”. Aşa după cum am mai arătat şi cu alt prilej, prejudiciul
constând în pierderea unei şanse are caracter cert şi deci este
indemnizabil, dacă se poate dovedi că şansa pierdută este reală şi
serioasă227); dacă nu îndeplineşte aceste condiţii, prejudiciul în cauză este
calificat eventual sau ipotetic şi este nereparabil228). Repararea
prejudiciului constând în pierderea unei şanse este, în principiu, inferioară
avantajelor pe care victima, în cazul nostru creditorul contractual, le-ar
putea obţine din valorificarea acelei posibilităţi sau şanse. Aceasta se face
ţinând cont de calculul probabilităţilor, adică pornind de la procentul în
care acea şansă se putea realiza, care depinde totuşi de o împrejurare
oarecum nesigură; înseamnă că stabilirea despăgubirilor se face de
judecător, de la caz la caz, în funcţie de circumstanţe.
B. Daunele-interese pentru întârzierea în executarea obligaţiilor
contractuale. Particularităţi ale daunelor moratorii în cazul obligaţiilor
pecuniare şi al obligaţiilor de a face
Atunci când debitorul întârzie în executarea prestaţiei, creditorul are
dreptul de a pretinde şi obţine de la debitor plata unei sume de bani
pentru repararea prejudiciului care i-a fost cauzat. Aceste sume de bani
datorate în materie contractuală se numesc daune-interese moratorii sau
penalităţi de întârziere229).
Subliniem că problema daunelor-interese moratorii este una generală şi
poate fi întâlnită în toate raporturile obligaţionale contractuale sau, după
caz, extracontractuale, cu precizarea că prezenţa lor este mult mai
frecventă în spaţiul contractual. De aceea, regimul lor juridic este
reglementat de lege şi analizat de doctrină la materia răspunderii civile
contractuale.
Daunele-interese moratorii se stabilesc pe cale convenţională, iar în caz
contrar prin hotărâre judecătorească230). Astfel, în prima ipoteză, stabilirea
lor este opera voinţei părţilor raportului juridic de obligaţii. Nimic nu
împiedică părţile să convină asupra acestor sume de bani, ceea ce se
întâmplă uneori cu prilejul executării tardive în natură sau plăţii de daune-
interese compensatorii datorate de debitor. În cea de a doua ipoteză,
instanţa de judecată sesizată de creditor va proceda la evaluarea
prejudiciului care i-a fost cauzat şi va stabili suma de bani pe care
debitorul va trebui să o plătească cu titlu de daune-interese moratorii, pe
baza probelor administrate de reclamant, conform regulilor răspunderii
civile contractuale; acesta se face, de regulă, în aceeaşi hotărâre prin care
debitorul este condamnat la executarea în natură a prestaţiilor datorate
sau la plata de daune-interese compensatorii, atunci când executarea în
natură nu este posibilă sau nu mai prezintă interes pentru creditor.
Obligarea debitorului la plata de daune-interese moratorii, indiferent de
modul în care au fost stabilite, se cumulează cu executarea în natură sau,
după caz, cu plata de daune-interese compensatorii.
Daunele-interese moratorii sunt uneori stabilite pe cale legală. Vechiul
Cod civil stabileşte prin norme imperative daunele-interese moratorii în
cazul întârzierii în executarea obligaţiilor pecuniare (art. 1088-1090).
Reamintim că aceste obligaţii trebuie şi se pot executa întotdeauna în
natură. De aceea, neexecutarea obligaţiei de a remite o sumă de bani nu
poate avea drept consecinţă obligarea debitorului la plata de daune-
interese compensatorii, care constau tot într-o sumă de bani; prin
urmare, debitorul va fi condamnat să plătească suma datorată la care se
adaugă sumele stabilite, cu titlu de daune-interese moratorii 231).
Reglementările privind stabilirea daunelor-interese moratorii în Noul Cod
civil, în obligaţiile pecuniare, precum şi în cazul altor obligaţii îşi au sediul
în art. 1535-1536. Astfel, cu privire la daunele moratorii în ipoteza
obligaţiilor pecuniare, art. 1535 dispune: „(1) În cazul în care o sumă de
bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii,
de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi
sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun
prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că
prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.
(2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât
dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte
de scadenţă”. Procedând la analiza atentă a acestor dispoziţii rezultă că în
cazul neexecutării obligaţiilor pecuniare se vor aplica următoarele reguli:
– daunele moratorii se datorează în temeiul legii de la scadenţa datoriei
pecuniare până la momentul plăţii integrale a sumei de bani datorate de
debitor;
– daunele moratorii se stabilesc şi vor fi plătite în cuantumul convenit de
părţile raportului obligaţional contractual;
– în cazul în care părţile nu au stabilit cuantumul daunelor moratorii, ele
se vor plăti de debitor în cuantumul stabilit de lege şi vor fi egale cu
dobânda legală;
– pentru obligarea debitorului la plata daunelor moratorii, creditorul nu
trebuie să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului ce i-a fost
cauzat prin întârzierea în plată;
– daunele moratorii în cuantumul stabilit de părţi sau, în lipsă, prevăzut
de lege, nu pot fi diminuate prin dovada de către debitor a faptului că
prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii ar fi mai mic; în acest
sens, art. 1535 alin. 1, fraza finală, nu dă dreptul debitorului să facă o
astfel de dovadă;
– dacă înainte de scadenţa datoriei, debitorul datora dobânzi
convenţionale mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt
datorate în cuantumul stabilit înainte de data scadenţei.
Regulile enunţate mai sus sunt de natură a ne pune în situaţia să
constatăm că potrivit dispoziţiilor art. 1535 din Noul Cod civil, daunele-
interese moratorii în cazul obligaţiilor pecuniare se stabilesc de lege şi
sunt egale cu dobânda legală numai în situaţia în care părţile nu au
convenit cuantumul lor; de asemenea, părţile pot conveni ca daunele-
interese moratorii să fie într-un cuantum diferit, respectiv mai mari decât
nivelul dobânzii legale; asemenea înţelegeri sunt pe deplin valabile.
În ce priveşte daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face, altele decât
acelea pecuniare, art. 1536 prevede: „În cazul altor obligaţii decât cele
având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă
întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată
de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani
al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori
creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în
executarea obligaţiei”. Din titlul acestui articol „Daunele moratorii în cazul
obligaţiilor de a face”, precum şi din conţinutul său se pare că redactorii
Noului Cod civil au înţeles să-şi însuşească opinia doctrinară potrivit căreia
obligaţiile în general şi cele contractuale în particular, după obiectul lor, se
clasifică în obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face 232). Prin obligaţiile de
a face se înţeleg, în această concepţie, toate obligaţiile pozitive, adică:
obligaţiile de plată a unor sume de bani ori de predare a unei cantităţi de
bunuri generice; obligaţiile de predare a unui bun cert sau individual
determinat şi obligaţiile de prestare de servicii233). Este ignorată categoria
obligaţiilor de a da care au ca obiect prestaţia constând în constituirea sau
transmiterea unui drept real, obligaţii care s-a spus că nu există,
deoarece transferul dreptului de proprietate operează de plin drept în
momentul încheierii contractului, în cazul bunurilor certe, ori în acela al
individualizării bunurilor generice; urmează că transferul drepturilor reale
este un efect ope legis al contractului şi nu poate fi obiectul obligaţiei
uneia dintre părţile contractante. Debitorul nu poate fi niciodată direct
obligat să dea, adică să transfere proprietatea; el poate fi obligat prin
contract să facă anumite acte materiale ori juridice de care legea ori
contractul leagă realizarea transferului dreptului de proprietate (v.: art.
1273, art. 1674, art. 1678-1684 Noul Cod civil).
Fără a insista asupra clasificării obligaţiilor după natura prestaţiilor care
alcătuiesc obiectul lor, problemă ce depăşeşte obiectul analizei noastre,
este necesar să reţinem că din textul art. 1536 rezultă că daunele
moratorii în cazul celorlalte obligaţii de a face sunt supuse următoarelor
reguli:
– daunele moratorii se pot stabili prin clauză penală;
– dacă nu au fost stabilite prin clauză penală, în principiu, sunt egale cu
dobânda legală şi se calculează asupra echivalentului în bani al obligaţiei,
începând cu data de la care debitorul este în întârziere;
– dacă creditorul face dovada că prin întârzierea în executare i-a fost
cauzat un prejudiciu mai mare, daunele moratorii vor fi stabilite, la
cererea lui, la valoarea acelui prejudiciu.
C. Punerea în întârziere a debitorului – condiţie necesară, în principiu,
pentru obligarea lui la plata daune-interese 234)
De regulă, pentru ca debitorul să fie condamnat la plata de daune-
interese este necesar să fie pus în întârziere în ce priveşte executarea
prestaţiilor pe care le datorează creditorului. Punerea în întârziere constă
în manifestarea unilaterală de voinţă prin care creditorul îl atenţionează
pe debitor şi îi cere imperativ să execute prestaţia sau prestaţiile la care
este obligat, deoarece din uitare, neglijenţă sau voinţă deliberată nu a
făcut-o până în acel moment.
În dreptul nostru civil, în materie contractuală, în principiu, debitorul nu
este considerat pus în întârziere prin simplul fapt al neexecutării la
scadenţă a obligaţiei sale. Dimpotrivă, el este necesar să fie pus în
întârziere, în mod formal, adică să i se pună în vedere să execute imediat
sau până la un anumit moment ceea ce datorează. Regula se explică prin
prezumţia subînţeleasă că atâta vreme cât creditorul care nu a primit
prestaţia rămâne în pasivitate, neexecutarea sau întârzierea în executare
nu i-a provocat niciun prejudiciu şi că a consimţit tacit la prorogarea
scadenţei datoriei debitorului.
Noul Cod civil reglementează cuprinzător şi cu mai multă atenţie decât
vechiul Cod civil punerea în întârziere a debitorului, în cartea a V-a, titlul
V, capitolul II, secţiunea a II-a, art. 1521-1526. În art. 1521 se prevede
că punerea în întârziere a debitorului poate opera la cererea creditorului
sau de drept.
Punerea în întârziere prin voinţa creditorului se poate face prin două
mijloace: printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi cere debitorului
executarea obligaţiei sau prin cererea de chemare în judecată (art. 1522
alin. 1).
Dacă se face prin notificare scrisă, aceasta se comunică debitorului prin
executorul judecătoresc ori prin orice alt mijloc care asigură dovada că i-a
fost comunicată. Punerea în întârziere nu se face prin notificare scrisă
atunci când legea sau contractul prevede altfel (art. 1522 alin. 2). Aşadar,
regula are caracter supletiv, ceea ce înseamnă că părţile pot stabili printr-
o clauză contractuală expresă ca punerea în întârziere să se facă într-o
altă formă sau chiar să o înlăture, stipulând că debitorul va fi pus în
întârziere fără nicio formalitate, în momentul în care creanţa devine
exigibilă şi, respectiv, datoria scadentă.
Dacă punerea în întârzierea se face prin notificare, creditorul este obligat
să acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura
obligaţiei şi de împrejurări. Dacă nu se procedează în acest mod, debitorul
poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua
comunicării notificării (art. 1522 alin. 3). Până la expirarea acelui termen,
creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, precum şi plata de
daune-interese; în schimb, dacă prin lege nu se prevede altfel, el nu
poate exercita celelalte drepturi prevăzute de art. 1516, şi anume: să
ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; să obţină
rezoluţiunea sau rezilierea contractului sau, după caz, reducerea propriei
obligaţii, în ipoteza unei executări doar parţiale din partea debitorului (art.
1522 alin. 4, prima frază, coroborat cu art. 1551). Cu toate acestea,
creditorul poate exercita drepturile arătate în situaţia în care debitorul îl
informează că nu va executa prestaţia sau prestaţiile datorate în termenul
stabilit; evident că aceste drepturi pot fi exercitate la expirarea
termenului, dacă obligaţia nu a fost executată.
Punerea în întârziere prin voinţa creditorului operează şi prin cererea de
chemare în judecată a debitorului. În acest caz, art. 1522 alin. 5 prevede
că debitorul, dacă nu a fost pus anterior în întârziere, are dreptul de a
executa totuşi obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când
cererea de chemare în judecată i-a fost comunicată235); dacă obligaţia este
executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina
creditorului.
Art. 1523 din Noul Cod civil reglementează punerea de drept în întârziere
a debitorului, în cazul neexecutării la scadenţă a prestaţiei sau prestaţiilor
datorate. Astfel, debitorul se află în drept în întârziere atunci când s-a
stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce
acest efect şi în cazurile anume prevăzute de lege; aşa de pildă, art. 1535
referitor la daunele moratorii în ipoteza întârzierii în executarea
obligaţiilor băneşti prevede expres că acestea se calculează de la
scadenţa datoriei neplătite, ceea ce înseamnă că debitorul este de drept
pus în întârziere. De asemenea, alineatul 2 al art. 1523 prevede că
debitorul este de drept pus în întârziere atunci când:
a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit interval
de timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă sau când nu a executat-o
imediat, deşi exista urgenţă;
b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a
obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face;
c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de
a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare
succesivă, refuză ori neglijează să-şi execute obligaţia în mod repetat;
d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi;
e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
În toate aceste cazuri de punere de drept a debitorului în întârziere, art.
1523 alin. 3 dispune că atunci când obligaţia devine scadentă după
decesul debitorului, moştenitorii săi vor fi puşi în întârziere numai după
trecerea a opt zile de la data în care creditorul i-a notificat despre
existenţa datoriei.
Toate cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie
dovedite de creditor; orice clauză sau declaraţie contrară se consideră
nescrisă, adică este reputată ca inexistentă (art. 1523 alin. 4).
Conform art. 1524 din Noul Cod civil, debitorul nu este în întârziere dacă
a oferit, când se cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără a respecta
formalităţile prevăzute de art. 1506-1515 referitoare la imputaţia plăţii şi
la punerea în întârziere a creditorului, atunci când creditorul refuză,
nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau refuză să
îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu-şi poate
executa obligaţia.
Punerea în întârziere prezintă mare importanţă în spaţiul răspunderii civile
contractuale deoarece produce următoarele efecte sau consecinţe
juridice:
a) de la data punerii în întârziere, creditorul este îndreptăţit să pretindă
plata de daune-interese compensatorii, deoarece se constată refuzul
debitorului de a executa prestaţiile datorate;
b) de la data punerii în întârziere încep să curgă şi sunt calculate daunele-
interese moratorii, care sunt destinate să repare prejudiciile cauzate prin
întârzierea debitorului în executarea a ceea ce datorează;
c) de la data în care se află în întârziere, debitorul răspunde pentru orice
pierdere cauzată de un caz fortuit (de pildă, pieirea fortuită a bunului pe
care depozitarul are obligaţia să-l restituie deponentului), cu excepţia
situaţiei în care legea prevede expres sau părţile au stabilit că o astfel de
împrejurare îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei.
Spre deosebire de reglementările actuale, Noul Cod civil nu conţine vreo
dispoziţie cu valoare de regulă generală care să prevadă că în ipoteza în
care obligaţia are ca obiect prestaţia de a remite sau preda un bun
individual determinat, obligaţie născută dintr-un contract translativ de
proprietate, în urma punerii în întârziere, nepredarea bunului ar avea
drept consecinţă suportarea de către debitor a riscului pieirii fortuite a
acelui bun, cu toate că dreptul de proprietate a fost transmis creditorului
la data încheierii contractului respectiv; este de reţinut că potrivit art. 971
coroborat cu art. 1074 alin. 2 din vechiul Cod civil, riscul pieirii bunului din
cauză de forţă majoră revine proprietarului creditor, numai că punerea în
întârziere a debitorului obligaţiei de predare are ca efect strămutarea
acestui risc de la proprietar la debitor236). Noul Cod civil în art. 1274
prevede că, în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat,
riscul contractului constitutiv sau translativ de drepturi reale rămâne în
sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost
transferată, fără a deosebi după cum debitorul a fost sau nu a fost pus în
întârziere; în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare
pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o
restituie. Riscul pieirii fortuite a bunului trece la creditor numai dacă
acesta a fost pus în întârziere pentru că a refuzat nejustificat să
primească bunul în cauză (art. 1274 alin. 2); el nu se poate libera chiar
dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost
executată la timp. În concluzie, faţă de aceste reglementări, punerea în
întârziere a debitorului obligaţiei de predare a unui bun, obligaţie născută
dintr-un contract constitutiv sau translativ de proprietate, nu produce
efecte proprii în ce priveşte suportarea riscului pieririi fortuite a bunului;
regula generală constă în aceea că debitorul obligaţiei de predare suportă
riscurile contractuale, inclusiv riscul pieirii fortuite a acelui bun.
D. Diminuarea daunelor-interese datorate de debitor în situaţia şi în
măsura în care prejudiciul este imputabil creditorului. Obligaţia
creditorului de a evita sau minimiza prejudiciul pe care debitorul trebuie
să-l repare
Art. 1534 alin. 1 din Noul Cod civil prevede: „Dacă, prin acţiunea sau
omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului,
despăgubirile datorate de debitor se vor diminua corespunzător. Această
dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un
eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor”. Dispoziţia citată are
caracter de noutate în legislaţia noastră; soluţia însă nu este străină
jurisprudenţei şi doctrinei juridice237). Ea dă expresie obligaţiei de
cooperare a părţilor contractante în vederea unei bune executări a
contractului, fiind o datorie comună şi reciprocă a acestora 238).
Privită în general, cooperarea sau colaborarea dintre părţi impune
fiecăreia obligaţia de a o informa pe cealaltă cu privire la executarea
contractului; de asemenea, într-un număr important de contracte,
obligaţia de cooperare implică îndatorirea creditorului de a facilita
executarea prestaţiilor de către partenerul său contractual. De pildă:
expeditorul este ţinut să faciliteze efectuarea transportului pe care l-a
contractat prin remiterea la transportator şi în timp util a actelor necesare
pentru îndeplinirea unor formalităţi normale şi obligatorii; clientul unui
croitor trebuie să se prezinte pentru probe la termenele stabilite sau de
oricâte ori este necesar; comitentul trebuie să coopereze cu antreprenorul
său pentru obţinerea autorizaţiilor şi avizelor necesare de la autorităţile
publice competente etc.239)
Obligaţia de cooperare între părţile contractante este prevăzută şi în
reglementările internaţionale aplicabile contractelor. Astfel, art. 5.1.3 al
Principiilor UNIDROIT dispune: „Fiecare parte are obligaţia de a colabora
cu cealaltă parte atunci când o astfel de colaborare este rezonabilă pentru
îndeplinirea obligaţiilor acelei părţi”.
Îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea culpabilă a îndatoririlor
care incumbă creditorului în temeiul obligaţiei de cooperare ori al altor
obligaţii care îl împiedică sau îi creează dificultăţi debitorului în executarea
prestaţiilor datorate poate contribui la producerea prejudiciului cauzat
creditorului; în astfel de situaţii, conform textului art. 1534 alin. 1 din
Noul Cod civil, despăgubirile care ar fi datorate de către debitor se vor
diminua proporţional cu contribuţia creditorului la neexecutarea,
executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a prestaţiilor de către
debitor. La acestea se mai adaugă şi ipoteza în care prejudiciul este
cauzat în parte de un eveniment al cărui risc este asumat de creditor
printr-o clauză contractuală.
În acelaşi context al respectării obligaţiilor de cooperare şi de loialitate,
creditorul, victimă a neexecutării contractului, trebuie să se comporte de
aşa manieră încât să încerce limitarea sau minimizarea prejudiciului care îi
este cauzat, ceea ce în dreptul englez se cheamă „duty to mitigate” 240).
Potrivit acestei reguli, despăgubirile sunt limitate la prejudiciul care nu
poate fi rezonabil evitat de reclamant; desigur că minimizarea
prejudiciului poate fi obţinută prin cooperarea dintre părţi şi prin
adoptarea de conduite care nu se află în contradicţie cu executarea
întocmai şi conformă a contractului. Această soluţie a fost transpusă şi în
Noul Cod civil, care în alineatul 2 al aceluiaşi articol (1534) dispune în
consecinţă: „Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe
care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă. Creditorul poate
însă recupera cheltuielile rezonabile făcute în vederea limitării
prejudiciului”. Aşadar, într-o atare situaţie, debitorul va fi ţinut să îl
despăgubească pe creditor numai pentru partea din prejudiciu a cărui
producere acesta nu putea să o evite cu o diligenţă minimă; într-o atare
situaţie debitorul va fi ţinut să-l îndemnizeze pe creditor şi pentru
cheltuielile rezonabile făcute în vederea limitării prejudiciului.
12. Clauza penală. Clauza penală este una dintre modificările cele mai
importante şi frecvente, prin convenţia părţilor contractante, a regimului
juridic al răspunderii contractuale. În vechiul Cod civil este reglementată
în art. 1066-1072, în capitolul destinat diferitelor clasificări ale obligaţiilor,
şi în art. 1087 la materia efectelor obligaţiilor. Ea face parte din categoria
mijloacelor sau procedeelor prin care se realizează modificarea directă a
normelor juridice cu caracter supletiv care reglementează răspunderea
contractuală.
Analizele care s-au întreprins cu privire la aceste prevederi legale au
reţinut faptul că legiuitorul român de la 1864, nu a avut o concepţie clară,
proprie şi unitară referitoare la noţiunea, mecanismul, funcţiile şi efectele
clauzei penale. Este motivul pentru care problematica sa a dat naştere la
opinii diferite, discuţii şi controverse atât în dreptul francez 241), cât şi în
dreptul nostru privat242).
Noul Cod civil consacră clauzei penale şase articole (art. 1538-1543). Art.
1538 alin. 1 defineşte clauza penală ca fiind „aceea prin care părţile
stipulează că debitorul se obligă la o prestaţie în cazul neexecutării
obligaţiei principale”. Prestaţia la care se obligă debitorul poate fi o sumă
de bani sau o altă prestaţie cu valoare patrimonială. De aceea, în opinia
noastră, în plan doctrinar, clauza penală este convenţia sau clauza dintr-
un contract prin care debitorul se obligă să plătească creditorului o sumă
de bani sau să îndeplinească o altă prestaţie determinată în favoarea
acestuia în cazul neexecutării ilicite a obligaţiilor sale contractuale.
Din economia dispoziţiilor art. 1538-1543 se poate constata că redactorii
lor şi-au însuşit teoria dualităţii asupra clauzei penale, în sensul că are o
natură mixtă sau hibridă243). Această teorie are ca repere importante
funcţiile sau finalităţile clauzei penale, adică: funcţia reparatorie, funcţia
sancţionatorie de pedeapsă privată şi funcţia cominatorie. Privită în acest
fel, clauza penală cuprinde într-o singură noţiune atât natura sa
reparatorie, de stabilire anticipată a daunelor-interese, cât şi aceea de
pedeapsă privată, în sensul de sancţiune contractuală pentru
neexecutarea ilicită a obligaţiilor contractuale. În alţi termeni, de regulă,
clauza penală este o pedeapsă reparatorie ori, invers, o reparaţie
sancţionatorie. Urmează că prin obligarea debitorului la plata clauzei
penale se repară prejudiciul cauzat creditorului şi, în acelaşi timp, se
pedepseşte comportamentul ilicit al debitorului care constă în
neexecutarea obligaţiilor sale contractuale244).
În ce priveşte relaţia dintre cele două componente ale naturii duale a
clauzei penale – pedeapsă şi reparaţie – se pare că Noul Cod civil acordă
un loc principal şi preponderent rolului său de pedeapsă civilă, pentru a
sancţiona faptul neexecutării ilicite a obligaţiilor de către debitor;
componenta reparatorie este prevăzută de lege doar în subsidiar; aşadar,
ea constituie în primul rând şi fără excepţie o pedeapsă civilă şi numai
după aceea, doar atunci când creditorul a suferit un prejudiciu, o
reparaţie. Aceasta se explică înainte de toate prin faptul că existenţa şi
întinderea prejudiciului nu este o condiţie obligatorie pentru punere în
executare a clauzei penale, specificitate prin care ea se deosebeşte radical
de daunele-interese ce se acordă potrivit dreptului comun. Argumentul de
text în favoarea acestei afirmaţii îl constituie prevederea art. 1538 alin. 4
în care se dispune: „Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără
a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu”. De asemenea, art. 1541 alin.
4, după ce în alineatul 3 se prevede că penalitatea poate fi redusă dacă
este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la
încheierea contractului, dispune că „penalitatea astfel redusă trebuie însă
să rămână superioară obligaţiei principale”; în continuare, art. 1541 alin.
5 prevede: „Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă”.
Componenta reparatorie a clauzei penale constă în aceea că ea este
destinată să repare prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea
obligaţiilor asumate de debitor, dacă prejudiciul există. Punerea în
executare a clauzei penale nu poate fi cumulată cu executarea în natură a
obligaţiei contractuale originare; cumulul clauzei penale cu executarea în
natură este posibilă doar atunci când a fost stipulată de părţi pentru
întârzierea în executare a obligaţiilor sau executarea lor de către debitor
în alt loc decât cel care a fost stabilit (art. 1539).
Analiza textelor Noului Cod civil ne permite să decelăm şi caracterele
juridice ale clauzei penale. Astfel, ea are următoarele caractere juridice:
consensual, sancţionator, reparator şi accesoriu245). Caracterul consensual
rezultă din definiţia legală a clauzei penale; caracterul sancţionator şi
caracterul reparator se pot reţine din examinarea naturii juridice şi a celor
două componente ale sale: pedeapsă civilă şi reparaţie. De aceea, nu vom
proceda la analiza lor. În schimb, este imperios necesar să încercăm o
prezentare, chiar dacă numai în sinteză, a caracterului accesoriu al clauzei
penale, aşa cum rezultă din textele noii reglementări (art. 1538 alin. 2 şi
3, art. 1540).
Explicaţia caracterului accesoriu al clauzei penale se află în legătura de
dependenţă ce există între ea şi obligaţia principală, pentru garantarea
executării căreia a fost stipulată246). Urmează că o clauză penală izolată
trebuie privită ca inexistentă; ea nu poate fi închipuită în afara unui
context contractual, a unui raport obligaţional preexistent. Fiind
subordonată obligaţiei principale, ea poate fi acordată numai dacă
obligaţia de care este legată nu se execută lato sensu. Nulitatea
contractului principal şi stingerea în orice fel a obligaţiei principale atrag şi
nulitatea sau, după caz, încetarea ori stingerea clauzei penale. În schimb,
nulitatea sau ineficacitatea clauzei penale nu atrage după sine şi nulitatea
sau ineficacitatea obligaţiei principale (art. 1540 Noul Cod civil).
Caracterul accesoriu al clauzei penale trebuie examinat având în vedere
influenţa pe care o are, pe de o parte, asupra situaţiei juridice a
creditorului şi, pe de altă parte, asupra situaţiei juridice a debitorului.
Din perspectiva creditorului, clauza penală valabilă îi dă dreptul de a opta
între a cere condamnarea debitorului la executarea în natură a obligaţiei
principale, atunci când este posibilă şi o doreşte, şi obligarea acestuia la
executarea clauzei penale (art. 1538 alin. 2). În schimb, aşa cum am
arătat mai sus, creditorul nu poate cumula executarea în natură a
obligaţiei principale cu executarea clauzei penale, în afară de cazul în care
a fost stipulată pentru întârzierea în executare ori executarea într-un alt
loc decât cel stabilit (art. 1539). În ipoteza în care clauza penală este
lovită de nulitate sau devine ineficace în orice mod, aceasta nu afectează
existenţa şi fiinţa obligaţiei principale şi nici dreptul creditorului de a cere
şi obţine repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea ilicită a
prestaţiilor care i se datorează; aşadar, singura consecinţă a nulităţii
clauzei penale asupra obligaţiei principale constă în revenirea la dreptul
comun aplicabil efectelor neexecutării contractelor247).
Din perspectiva debitorului, caracterul accesoriu al clauzei penale nu-i
conferă vreun drept de opţiune; el are două obligaţii de natură
contractuală: una principală şi constă în executarea în natură a
prestaţiilor la care s-a angajat prin voinţa sa; cealaltă accesorie şi
subsidiară, constând în executarea prestaţiei stabilită în clauza penală. În
primul rând el este ţinut să execute obligaţia principală, neputând să se
libereze prin oferta de executare a clauzei penale (art. 1538 alin. 3 Noul
Cod civil).
În literatura de specialitate s-au purtat discuţii în legătură cu efectele
rezoluţiunii sau rezilierii contractului principal asupra fiinţei clauzei
penale248). Având în vedere natura, în primul rând, de pedeapsă civilă a
clauzei penale şi împrejurarea că rezoluţiunea sau rezilierea are drept
cauză neexecutarea de către debitor a obligaţiei principale se consideră că
clauza penală nu se desfiinţează ci devine exigibilă cu titlu de pedeapsă
privată forfetară249). Problema este rezolvată legislativ în Noul Cod civil;
astfel, art. 1538 alin. 5 dispune: „Dispoziţiile privitoare la clauza penală
sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit ca, în cazul
rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze
plata parţială făcută de acesta din urmă”. Deşi formularea textului legal
nu este prea clară, se poate trage concluzia că în viitor, sub imperiul
Noului Cod civil, rezoluţiunea sau rezilierea contractului principal, nu
afectează existenţa şi executarea clauzei penale care a fost stipulată
pentru neexecutarea în natură a obligaţiilor debitorului; în schimb, clauza
penală stipulată pentru întârzierea în executare se va desfiinţa ca o
consecinţă accesorie a rezoluţiunii sau, după caz, a rezilierii contractului
principal.
Noul Cod civil se pare că rezolvă şi chestiunea mutabilităţii judiciare a
clauzei penale care, de lege lata, a constituit subiectul unor discuţii
controversate, urmate de soluţii diferite 250). Rezolvarea se întemeiază pe
natura duală, mixtă de pedeapsă civilă privată contractuală şi de reparaţie
a clauzei penale. Astfel, art. 1541 dispune: „(1) Instanţa nu poate reduce
penalitatea decât atunci când:
a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a
profitat creditorului;
b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut
de părţi la încheierea contractului;
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b, penalitatea astfel redusă trebuie
însă să rămână superioară obligaţiei principale.
(3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.”
Din modul în care sunt formulate aceste texte rezultă că, în principiu,
instanţele de judecată nu pot modifica clauzele penale. De la această
regulă se admit două excepţii. Astfel, în primul rând, clauza penală poate
fi diminuată de judecător în situaţia în care există o executare parţială în
natura sa specifică a obligaţiei principale, în limita în care această
executare a profitat creditorului (art. 1541 alin. 1, lit. a); de altfel,
această excepţie există şi în vechiul Cod civil care în art. 1070 prevede:
„Penalitatea poate fi împuţinată de judecător, când obligaţia principală a
fost executată în parte”. Cea de a doua excepţie reprezintă un caz de
mutabilitate a clauzei penale doar în varianta reductibilităţii sale; astfel,
art. 1541 alin. 1 lit. b) prevede în esenţă că este reductibilă penalitatea
care este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut în părţi la
încheierea contractului şi, pentru a da satisfacţie şi componentei
sancţionatorii, de pedeapsă civilă a clauzei penale, aliniatul 2 al aceluiaşi
articol precizează imperativ că în cazul de faţă „penalitatea astfel redusă
trebuie să rămână superioară obligaţiei principale”. Mai mult decât atât,
prevederile legale citate au caracter imperativ, deoarece în ultimul alineat
(3) al articolului în discuţie se dispune: „Orice stipulaţie contrară se
consideră nescrisă”. Este important de reţinut că mutabilitatea clauzei
penale sub aspectul majorării cuantumului ei, atunci când este prea
redusă în raport cu prejudiciul cauzat creditorului, nu este admisă de
reglementările pe care le-am prezentat.
Şi în sfârşit, art. 1542-1543 din Noul Cod civil reglementează efectele
clauzei penale atunci când obligaţia principală este indivizibilă, precum şi
în cazul în care este divizibilă.
În ipoteza în care clauza penală este accesorie unei obligaţii principale
indivizibile, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta
sau comportamentul unuia dintre codebitori, executarea clauzei poate fi
cerută în întregime de la codebitorul în cauză; creditorul însă are dreptul
să ceară executarea clauzei penale de la ceilalţi codebitori, fiecare fiind
ţinut doar pentru şi în limitele părţii sale din datoria indivizibilă. În acest
din urmă caz, ceilalţi codebitori au drept de regres împotriva celui al cărui
comportament a provocat neexecutarea obligaţiei principale (art. 1542).
Atunci când obligaţia principală este divizibilă, art. 1543 dispune că şi
clauza penală este divizibilă; în consecinţă, fiecare codebitor vinovat de
neexecutare va fi ţinut să suporte penalitatea numai pentru partea lui din
obligaţia principală (alin. 1). Această regulă nu se aplică în cazul în care
clauza penală a fost stipulată pentru a nu se face o plată parţială şi unul
dintre codebitori a împiedicat executarea obligaţiei principale în totalitate;
într-o asemenea ipoteză, întreaga penalitate poate fi cerută acelui
codebitor; ceilalţi codebitori rămân în continuare obligaţi la executarea
clauzei penale, dar numai proporţional cu partea fiecăruia din datoria
principală, fără a le limita dreptul de regres împotriva aceluia dintre ei
care nu a executat obligaţia în întregime şi ar fi trebuit să o facă.
13. Arvuna şi clauza penală. Arvuna este reglementată în art. 1544-1546,
texte aflate în secţiunea din Noul Cod civil unde îşi au sediul principalele
dispoziţii care stabilesc regulile ce formează regimul juridic al răspunderii
civile contractuale. Arvuna are rol de garanţie pentru executarea
contractului, precum şi de reparaţie a prejudiciului cauzat în ipoteza
neexecutării ilicite a obligaţiei sau obligaţiilor contractuale.
Arvuna este definită de doctrină ca fiind o clauză contractuală accesorie în
temeiul căreia o parte contractantă remite celeilalte părţi la momentul
încheierii contractului o sumă de bani sau alt bun fungibil, ca o garanţie a
îndeplinirii obligaţiilor şi uneori ca despăgubire pentru prejudiciul cauzat
prin neexecutare sau prin dezicerea de contract251). Conform textelor
legale din art. 1544-1546, arvuna este de două feluri: arvună
confirmatorie şi arvună penalizatoare.
Arvuna confirmatorie este reglementată în art. 1544 şi are rol de clauză
penală, atât cu funcţie reparatorie, cât şi de pedeapsă civilă privată.
Soarta juridică a arvunei depinde de faptul dacă obligaţia principală este
sau nu executată. Astfel, în cazul executării obligaţiei principale, arvuna
trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituită;
aşadar, în ipoteza în care prestaţia datorată a fost executată în întregime,
cel care a primit arvuna, nu o poate păstra, deoarece s-ar îmbogăţi fără
justă cauză. Dacă obligaţia principală nu este executată, alin. 2 al
aceluiaşi articol deosebeşte după cum neexecutarea ilicită este din partea
celui care a dat arvuna sau, dimpotrivă, din partea celui care a primit-o;
în situaţia în care neexecutarea ilicită a obligaţiei asumate este a părţii
contractante care a dat arvuna, cealaltă parte poate denunţa sau desface
unilateral contractul şi reţine arvuna; dimpotrivă, atunci când
neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, dreptul de a
denunţa unilateral contractul revine părţii care a dat arvuna şi, în acelaşi
timp, poate cere obligarea la restituirea dublului acesteia. Evident că în
asemenea situaţii, arvuna are şi rol de clauză penală sub ambele sale
componente: pedeapsă civilă privată şi reparaţie.
Ultimul alineat al art. 1544 dispune că atunci când partea creditoare a
obligaţiilor neexecutate de cealaltă parte preferă să ceară condamnarea
debitorului la executare sau, după caz, rezoluţiunea contractului pentru
neexecutare ilicită de către pârât, repararea prejudiciului care i-a fost
cauzat se va face conform dreptului comun prin plata de daune-interese.
Arvuna penalizatoare cu rol de dezicere este reglementată în art. 1545 din
Noul Cod civil şi constituie preţul denunţării unilaterale a contractului de
către partea în favoarea căreia a fost stipulată în contract; în subsidiar, nu
trebuie ignorat faptul că şi o asemenea arvună poate avea, în subsidiar, şi
funcţia de reparaţie a prejudiciului cauzat celeilalte părţi, prin exercitarea
dreptului de denunţare a contractului, şi chiar de pedeapsă civilă privată.
În legătură cu regimul său juridic, art. 1545 dispune că atunci când „în
contract este stipulat expres dreptul uneia din părţi sau dreptul ambelor
părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna
dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite”. Această
arvună se deosebeşte de cea confirmatorie, prin faptul că cealaltă parte
contractantă nu mai are posibilitatea de a cere executarea silită în natură
ori rezoluţiunea contractului, acesta fiind denunţat unilateral, instantaneu
şi retroactiv prin exercitarea dreptului de dezicere de către cel îndreptăţit.
Dacă însă dreptul de dezicere nu este exercitat, contractul se
consolidează definitiv şi prestaţia dată cu titlu de arvună se impută asupra
obligaţiei principale252).
Şi în fine, arvuna se restituie în toate cazurile în care contractul încetează
din cauze care nu antrenează răspunderea vreuneia dintre părţi (art.
1546)253).
14. Răspunderea contractuală pentru fapta altuia. Aşa cum am arătat la
locul potrivit în acest studiu254), intrarea în vigoare a Noului Cod civil va
avea drept consecinţă, printre altele, sistarea discuţiilor pro şi contra
despre existenţa răspunderii civile contractuale pentru fapta altuia 255).
Aceasta deoarece art. 1519 prevede cu valoare de principiu: „Dacă părţile
nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa
persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiei contractuale”.
Regula citată are şi unele aplicaţii practice, cu caracter particular, în
dispoziţiile prin care sunt reglementate unele contracte speciale (cartea a
V-a, titlul IX). Vom enunţa câteva dintre aceste dispoziţii, care sunt de
natură a susţine afirmaţia că ne găsim în prezenţa unui principiu general
de răspundere contractuală pentru fapta altuia.
a) Art. 1822, alin. 1, în materia contractului de locaţiune, prevede că
locatarul răspunde pentru degradarea bunului închiriat în timpul folosinţei
sale, inclusiv cea cauzată de incendiu, cu excepţia cazului în care
dovedeşte că a survenit fortuit. În alineatul 2 al aceluiaşi articol se
dispune: „El (locatarul – s.n. L.P.) răspunde inclusiv pentru degradarea
cauzată de membrii familiei sale, de sublocatarul său, ca şi de fapta altor
persoane cărora le-a îngăduit în orice mod folosirea, deţinerea sau accesul
la bun”. Răspunderea este directă şi fără culpă, având ca fundament
teoretic ideea de garanţie. Atunci când degradarea bunului este cauzată
de către terţii care îl folosesc sau l-au folosit în baza unui contract încheiat
cu locatarul, grefat pe contractul de închiriere, cum ar fi sublocaţiunea,
răspunderea locatarului se poate explica pe legăturile contractuale
născute în cadrul grupurilor de contracte256).
b) În materia contractului de antrepriză, art. 1852 din Noul Cod civil care
reglementează contractul de subantrepriză în aliniatul al doilea dispune:
„În raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta
subantreprenorului la fel ca pentru propria faptă”. În toate situaţiile în
care pentru executarea contractului, antreprenorul încheie unul sau mai
multe contracte de subantrepriză cu terţe persoane suntem în prezenţa
unui grup de contracte care explică dispoziţia de mai sus, în sensul că se
angajează răspunderea contractuală a antreprenorului pentru faptele de
neexecutare ale subantreprenorului sau subantreprenorilor.
c) Art. 1999 Noul Cod civil, în legătură cu contractul de transport de
bunuri, atunci când transportul este succesiv sau combinat, dispune că
dacă prin lege nu se prevede altfel, într-o atare ipoteză „acţiunea în
răspundere se poate exercita împotriva ultimului transportator”; evident
că pârâtul va răspunde pentru sau şi pentru fapta altuia. Şi această
răspundere se înscrie în sfera raporturilor juridice născute înăuntrul
grupurilor de contracte, încheiate pentru realizarea unui anumit obiectiv,
în cazul de faţă transportul de bunuri.
d) Art. 2023 Noul Cod civil, în materia contractului de mandat, unde este
reglementată substituirea făcută de mandatar cu un terţ pentru
executarea în tot sau în parte a mandatului, după cum substituirea nu a
fost sau a fost autorizată de mandant, în alineatele 4-5 prevede „(4) Dacă
substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru
actele persoanei pe care a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el
însuşi. (5) Dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde
decât pentru diligenţa cu care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat
instrucţiunile privind executarea mandatului”. În primul caz, mandatarul
răspunde pentru fapta altuia, iar în al doilea răspunde pentru fapta
proprie, constând în greşita alegere a submandatarului sau, după caz,
instrucţiunile neconforme pe care i le-a dat acestuia.
e) Potrivit art. 2127 din Noul Cod civil referitor la răspunderea în
contractul de depozit hotelier: „(1) Persoana care oferă publicului servicii
de cazare, denumită hotelier, este răspunzătoare, potrivit regulilor
privitoare la răspunderea depozitarului, pentru prejudiciul cauzat prin
furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse de client în hotel”.
Art. 2128 prevede că această răspundere a hotelierului este limitată sau
plafonată „până la concurenţa unei valori de o sută de ori mai mare decât
preţul pentru o zi, afişat pentru camera oferită spre închiriere clientului”.
În schimb, conform art. 2129, răspunderea este nelimitată „dacă
prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru
care acesta răspunde”. Textele trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 2130
unde se precizează că: „Hotelierul nu răspunde atunci când deteriorarea,
distrugerea ori furtul bunurilor clientului este cauzată: a) de client, de
persoana care îl însoţeşte sau care se află sub supravegherea sa ori de
vizitatorii săi; b) de un caz de forţă majoră; c) de natura bunului”.
Aşadar, hotelierul răspunde atunci când deteriorarea, distrugerea sau
furtul bunurilor clientului sunt urmarea faptelor ilicite ale oricăror
persoane, altele decât clientul însuşi, persoana care îl însoţeşte sau care
se află sub supravegherea sa ori vizitatorii săi.
Acestea au fost doar câteva dintre aplicaţiile practice ale răspunderii
contractuale pentru fapta altuia care sunt prevăzute în textele Noului Cod
civil. Fără îndoială că examinarea atentă a legislaţiei în vigoare ne-ar
permite să descoperim şi alte asemenea aplicaţii. Un lucru însă trebuie
reţinut, chiar atunci când nu există o prevedere legală expresă,
răspunderea contractuală pentru fapta altuia este posibil să se antreneze
în cadrul grupurilor de contracte; mecanismul interior al grupurilor de
contracte o presupune, o explică şi o impune cu necesitate şi cu forţa
evidenţei. Pe cale de consecinţă, în opinia noastră, debitorul va putea
răspunde contractual faţă de creditorul său, în principiu, pentru faptele
terţelor persoane pe care el le-a introdus sau antrenat în executarea
contractului, cum ar fi: proprii prepuşi, subcontractanţii, partenerii din
contractele accesorii, colaboratorii sau auxiliarii, membrii de familie etc. 257)
Constatarea este în deplin acord cu prevederea de principiu din art. 1519
al Noului Cod civil.
Justificarea reglementării acestei răspunderi cu valoare de principiu în
Noul Cod civil se află, în primul rând, în cerinţele forţei obligatorii a
contractului. Soluţia contrară este inadmisibilă, deoarece s-ar recunoaşte
debitorului dreptul de a eluda răspunderea contractuală în toate situaţiile
în care recurge la executarea prin terţe persoane a contractului încheiat
cu creditorul său; or, este de notorietate că majoritatea întreprinzătorilor
încredinţează astăzi executarea obligaţiilor contractuale prepuşilor,
colaboratorilor, auxiliarilor, subcontractanţilor sau chiar membrilor de
familie.
Nu putem încheia această prezentare fără să enunţăm condiţiile speciale
care trebuie întrunite cumulativ pentru existenţa şi angajarea efectivă a
răspunderii în discuţie. Acestea sunt: obligaţia contractuală a debitorului
să se execute prin altul sau prin alte persoane; desemnarea voluntară de
către debitor a terţului sau terţilor care au sarcina de a executa, în totul
sau în parte, obligaţia sau obligaţiile sale contractuale; creditorul să nu-l fi
scutit pe debitor, printr-o clauză expresă, de răspundere pentru fapta
unuia sau oricărui terţ antrenat sau angajat în executarea acelui contract;
neexecutarea obligaţiilor contractuale ale debitorului principal să
constituie o faptă ilicită a terţului sau terţilor258).
15. Caracterul special şi derogator al regimului juridic al răspunderii civile
contractuale. Principiul conform căruia niciuna dintre părţile contractante
nu poate opta între regulile răspunderii contractuale şi cele ale răspunderii
delictuale. Toţi doctrinarii care recunosc existenţa celor două regimuri
juridice diferite ale răspunderii civile, unul delictual şi altul contractual,
precum şi jurisprudenţa, fără excepţie, afirmă şi reţin că regimul juridic al
răspunderii delictuale alcătuieşte dreptul comun, pe câtă vreme regimul
juridic al răspunderii contractuale are caracter special, derogator.
Consecinţa este aceea că ori de câte ori, în dreptul nostru civil, nu suntem
în prezenţa răspunderii contractuale, adică a cauzării unui prejudiciu
printr-o faptă ilicită contractuală, se vor aplica normele care alcătuiesc
regimul juridic al răspunderii civile delictuale.
Pornind de la constatarea de mai sus, una din problemele mult discutate
în literatura de specialitate este aceea a posibilităţii de opţiune între
temeiul contractual şi temeiul delictual al răspunderii civile; ea se pune
numai în acele situaţii când între autorul prejudiciului şi persoana
păgubită există un contract valabil încheiat şi prejudiciul s-a cauzat
creditorului prin neexecutarea obligaţiei sau obligaţiilor debitorului
contractual259). În asemenea cazuri s-a formulat întrebarea dacă victima,
creditorul contractual, poate sau nu să ceară şi să obţină obligarea
debitorului din contract la repararea prejudiciului, optând între acţiunea
pe temei contractual şi acţiunea pe temei delictual, preferând angajarea
răspunderii delictuale pe care, în cazul dat, o consideră mai avantajoasă?
Chiar dacă nu există în vechiul Cod civil o dispoziţie expresă prin care să
se dea un răspuns legal la această întrebare, doctrina şi jurisprudenţa au
susţinut şi susţin şi astăzi că, în principiu, în cazul în care prejudiciul este
urmarea neexecutării „lato sensu” a obligaţiilor contractuale, creditorul
păgubit nu are dreptul de a opta între acţiunea contractuală şi acţiunea
delictuală.
În argumentarea acestei soluţii de principiu, în lipsa unei reglementări
legale exprese, s-a arătat că a recunoaşte creditorului contractual, în
cazul neexecutării obligaţiilor corelative ale debitorului, posibilitatea de a
recurge la acţiunea în răspundere civilă delictuală, cu ignorarea regulilor
răspunderii contractuale, care este o răspundere specială, derogatorie,
înseamnă, a nesocoti legea şi, deopotrivă, a contraveni voinţei comune a
părţilor contractante. Astfel, pe de o parte, legea reglementează diferit
regimul juridic al celor două forme ale răspunderii, aşa încât răspunderea
delictuală este mai severă iar răspunderea contractuală este mai blândă.
Admiterea unui drept de opţiune al creditorului contractual ar însemna să
i se ofere posibilitatea să introducă acţiunea în reparaţie pe temei
delictual, chiar atunci când, în anumite cazuri, dreptul la acţiune pe temei
contractual s-a stins prin prescripţie, ori de a pretinde despăgubiri pentru
orice prejudiciu, deşi debitorul răspunde, de regulă, doar în limitele
prejudiciilor previzibile; în acest fel, ar însemna ca să i se permită
creditorului contractual să ocolească şi să încalce legea. Pe de altă parte,
debitorul contractual, atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea
contractului, obligându-se la executarea unei obligaţii care altfel nu ar fi
avut datoria să o execute, este absolut sigur că a înţeles ca eventuala lui
răspundere faţă de creditor să se angajeze numai în condiţiile şi limitele
legale şi convenţionale ale răspunderii contractuale; aşadar, este
inadmisibil ca, în principiu, să i se aplice rigorile unei răspunderi
prevăzută pentru ipoteza încălcării unei obligaţii generale impuse de lege
tuturor, care, de regulă, este sancţionată cu o mai mare asprime. Regulile
privitoare la răspunderea care îşi are originea în încălcarea unei obligaţii
generale de a nu prejudicia pe nimeni „neminem laedere”, nu pot fi
substituite unor reglementări legale speciale aplicabile cazului în care
prejudiciul rezultă din neexecutarea „lato sensu” a obligaţiilor izvorâte
dintr-un contract; or, obligaţiile contractuale sunt particulare şi relative,
luând naştere prin voinţa contractanţilor şi numai în măsura stabilită de
ei260).
Redactorii Noului Cod civil şi-au însuşit această soluţie cu argumentele
care o însoţesc. Astfel, problema este rezolvată legislativ în sensul că
printr-o normă imperativă şi cu valoare de principiu s-a interzis opţiunea
între acţiunea pe temei contractual şi cea pe temei delictual. În acest
sens, art. 1350 alin. 3 din Noul Cod civil, în contextul dispoziţiilor generale
aplicabile răspunderii civile contractuale, prevede cu deosebită forţă:
„Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura
aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor
reguli care i-ar fi mai favorabile”. Excepţiile de la acest principiu trebuie
să fie prevăzute expres prin norme speciale şi sunt de strictă interpretare.
În acest studiu am încercat să prezentăm tabloul general al
reglementărilor din Noul Cod civil care se aplică răspunderii civile. Pentru
aceasta, am avut în vedere şi reglementările actualului Cod civil şi,
deopotrivă, concepţiile, opiniile şi rezolvările doctrinare, precum şi
soluţiile practicii judiciare. Am încercat, pe cât a fost posibil, să relevăm în
ce măsură realizările indiscutabile ale doctrinei şi jurisprudenţei noastre în
acest domeniu au fost reţinute, însuşite şi obiectivate în textele legale de
către redactorii lor. Desigur că nu toate aspectele au putut fi puse pe larg
în discuţie; am insistat îndeosebi asupra celor mai importante atât din
perspectivă doctrinară, cât şi jurisprudenţială. Urmează ca în continuare
cercetarea ştiinţifică să producă studii prin care să se realizeze abordări
secvenţiale profunde, creative şi cu valoare practică. În perspectiva
impactului pe care îl va produce în viaţa noastră juridică intrarea în
vigoare a Noului Cod civil, vom încerca şi noi să răspundem acestui
deziderat.
Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 1 din data de 31
ianuarie 2010.
*)
Traducător Valentina Roateş (Casa de traduceri).
*).1
Traducător Valentina Roateş (Casa de traduceri).
1)
Pentru alte definiţii, v.: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Răspunderea
civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 16; M. Eliescu, Răspunderea
civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti 1972, p. 5; I. Albu, V. Ursa,
Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979,
p. 23; L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti 1998, p. 164.
2)
A se vedea: H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit
civil, t. II, premier volume, Obligations,Théorie générale, Montchrestien,
Paris, 1998, p. 365; Ph. Brun, Responsabilité civile extracontractuelle,
Litec, Paris, 2005, p. 1.
3)
I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 25.
4)
În legătură cu rezolvarea acestei probleme în dreptul nostru civil în
condiţiile reglementărilor din vechiul Cod civil, v.: I. M. Anghel, Fr. Deak,
M. F. Popa, op. cit., pp. 289-294; M. Eliescu, op. cit., pp. 60-88; L. Pop,
op. cit., pp. 179-180; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, ed. a IX-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti
2008, pp. 135-142.
5)
Pentru sinteza celor două teorii, v.: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa,
op. cit., pp. 34-45, pp. 284-294; G. Viney, Traité de droit civil, sous la
direction de Jacques Ghestin, Introduction a la responsabilité, Librairie
Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1995, pp. 276-280; L. Pop,
op. cit., pp. 179-180.
6)
Părintele acestei teorii este Charles Sainctelette, în lucrarea sa De la
responsabilité et de garantie, Paris, 1884.
7)
L. Josserand, Cours de droit civil positif, vol. II, Presses Universitaires
de France, Paris, 1930, p. 232.
8)
Ch. Sainctellete, op. cit., p. 15.
9)
Ibidem.
10)
Ibidem.
11)
Pentru analiza acestor deosebiri, v. G. Viney, op. cit., p. 281 şi urm.; I.
M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., p. 34 şi urm.
12)
A se vedea: L. Josserand, op. cit., p. 232; Fr. Geny, Risque et
responsabilité, în Revue trimestrielle de droit civil, 1902, p. 816; J.
Bonnecase, Supplement au traité théorique et pratique de droit civil de
Baudry-Lacantinerie, vol. II, p. 570 şi urm.; A. Colin, H. Capitant, Cours
élémentaire de droit français, vol. II, p. 379; H. Capitant, Faute
contracuelle, faute delictuelle, cas fortuit, în PR nr. 4/1931, p. 12; E.
Gaudemet, Théorie générale des obligations, Paris, 1937, pp. 400-402; C.
Demolombe, Code civil, t. XXI, nr. 361, 473, 685, 687; R. Foignet,
Manuel élémentaire de droit civil, t. second, Librairie Arthur Rosseaud,
Paris, 1921, pp. 114-116.
13)
Fondatorul teoriei este J. Grandmoulin, a cărui teză de doctorat poartă
un titlu revelator „De l’unité de la responsabilité ou nature délictuelle de la
responsabilité pour violation des obligations contractuelles avec
application a la combinaison de la responsabilité et de l’incapacité,
Typographie Alphonse Le Roy, Rennes, 1892.
14)
Ibidem, p. 4.
15)
Ibidem, p. 7.
16)
Ibidem, pp. 33-34.
17)
A se vedea G. Viney, op. cit., p. 277 şi urm.
18)
A se vedea: M. Planiol, Traité élémentaie de droit civil, ed. VIII, t. II,
nr. 873 şi urm.; M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil
français, vol. VI, Les obligations, Librairie Générale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 1930, nr. 674-683; A.-J. Lefebre, De la
responsabilité délictuelle et contractuelle, în Revue critique de législation
et de jurisprudence, 1912, p. 318; P. Popesco-Albota, Le probleme des
deux ordres de responsabilité civile contractuelle et delictuelle. Le droit
d’option, these, Bucureşti, 1933.
19)
A se vedea M. Meignié, Essai d’une délimitation des domaines des
responsabilités contractuelle et délictuelle, these, Lille, 1924; A. Brun,
Rapports et domaine des responsabilités contractuelle et délictuelle, 1929,
p. 550; H. Mazeaud, Responsabilité delictuelle et responsabilité
contractuelle, Revue trimestrielle de droit civil 1929, p. 550.
20)
A se vedea G. Viney, op. cit., p. 279.
21)
A. Brun, op. cit., p. 382.
22)
Exemplificativ, v.: H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit.,
pp. 367-368, 382-389; M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 488 şi urm.; J.
Carbonnier, Droit civil. Les obligations, Presses Universitaires de France,
Paris, 1995, pp. 455-464; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations. 1.
Responsabilité délictuelle, Litec, Paris, 1996, pp. 9-10; Fr. Terré, Ph.
Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, pp.
844-853; Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, Droit civil. Les
obligations, Defrenois, Paris, 2003, pp. 459-464; M. Fabre-Magnan, Les
obligations, Presses Universitaires de France, Paris, 2004, pp. 641-642;
Al. Bénabent, Droit civil. Obligations, Montchrestien, Paris, 2001, pp. 331-
332; Yv. Buffelan-Lanore, Droit civil. Deuxieme année, Armand Colin,
Paris, 2003, p. 310 şi urm.; G. Viney, op. cit., p. 277 şi urm.; Ph. Brun,
op. cit., pp. 50-58.
23)
A se vedea: G. Viney, op. cit., p. 279 şi urm.; Ph. Brun, op. cit., pp.
50-86.
24)
A se vedea Ph. Brun, op. cit., pp. 55-58.
25)
Pentru detalii privind răspunderea civilă a profesioniştilor, v. Ph. Le
Tourneau, Responsabilité civile professionnelle, Dalloz, Paris, 2005, pp.
85-158.
26)
Această concepţie este consacrată în Directiva nr. 83/374 CEE a
Consiliului Europei relativă la răspunderea pentru produsele defectuoase,
publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene, L210/1985,
transpusă în legislaţia noastră prin Legea nr. 240/2004 privind
răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu
defecte, publicată în M. Of. nr. 552 din 22 iunie 2004.
27)
A se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil, sous la direction
de Jacques Ghestin, Les conditions de la responsabilité, 3e ed., Librairie
Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2006, pp. 854-901.
28)
A se vedea H. Gaudemet, Droit privé et droit communautaire, Revue du
Marché commun et de l’Union Européenne nr. 437, aprilie 2000, p. 229.
29)
A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 955.
30)
A se vedea Ph. Le Tourneau, Responsabilité des vendeurs et fabricants,
Dalloz référence. Droit de l’enterprise, Paris, 2001, pp. 76-77.
31)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 60-86; L. Pop, op. cit., pp. 179-
180; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 135-142.
32)
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 60. Există însă şi autori care
apreciază că, deşi au aceeaşi esenţă, răspunderea delictuală şi
răspunderea contractuală sunt două instituţii juridice distincte (v. I. M.
Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., p. 37).
33)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 60; L. Pop, op. cit., p. 179.
34)
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 60.
35)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pp. 290-294;
M. Eliescu, op. cit., pp. 60-88; L. Pop, op. cit., pp. 179-180; C. Stătescu,
C. Bîrsan, op. cit., pp. 135-142; I. Albu, Drept civil. Contractul şi
răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 236-237.
36)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 60 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan,
op. cit., p. 135 şi urm.
37)
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 136-139.
38)
M. Eliescu, op. cit., p. 60.
39)
Ibidem.
40)
A se vedea Ph. Brun, op. cit., p. 50 şi urm.
41)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pp. 285-294;
M. Eliescu, op. cit., pp. 61-62; L. Pop, op. cit., pp. 179-180; C. Stătescu,
C. Bîrsan, op. cit., pp. 135-136.
42)
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 60 şi urm.
43)
A se vedea: Ph. Remy, Critique du sisteme française de responsabilité
civil, Droit et cultures nr. 1/1996, p. 31; D. Tallon, op. cit., p. 223 şi
urm.; M. Faure-Abbad, op. cit., p. 493.
44)
Ibidem.
45)
Ibidem.
46)
Existenţa acestei dihotomii este cu tărie contestată în prezent şi în
dreptul nostru. A se vedea A. Tamba, op. cit., în PR nr. 2/2009, pp. 99-
132 şi nr. 3/2009, pp. 91-116.
47)
În legătură cu obligaţiile de securitate şi calificarea lor juridică, v.: Fr.
Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp. 581-585; Ph. Le Tourneau,
Droit de la responsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2004/2005, pp.
663-668; G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 398-408, 476-490, 701-702,
721-722, 745-752, 758-805; I. Fl. Popa, Obligaţia de securitate – mijloc
de protecţie a consumatorului, în Dreptul nr. 3/2003, pp. 71-73; L. Pop,
Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, pp. 71-74 şi bibliografia la care se face trimitere.
48)
A se vedea O.U.G. nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia
mediului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 265/2006, publicată în M.
Of. nr. 88 din 31 ianuarie 2006.
49)
A se vedea Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor
pentru pagubele generate de produsele cu defecte, publicată în M. Of. nr.
552 din 22 iunie 2004, republicată în M. Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008.
50)
A se vedea Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru
daunele nucleare, publicată în M. Of. nr. 818 din 19 decembrie 2001,
intrată în vigoare la 19 decembrie 2002.
51)
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii publice,
publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările ulterioare.
52)
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în M. Of.
nr. 1154 din 7 decembrie 2004, modificată succesiv prin mai multe legi şi
ordonanţe.
53)
A se vedea: art. 504-507 C. pr. pen. şi art. 96 din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în M. Of. nr. 576 din
29 iunie 2004, cu modificările ulterioare. Răspunderea în această situaţie
este reglementată principial şi în art. 52 alin. 3 din Constituţia României,
revizuită şi republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
54)
Exemplificativ, v.: TS, col. pen., dec. nr. 39 din 12 ianuarie 1963, în
Justiţia nouă nr. 4/1964, p. 178; idem, dec. nr. 2722 din 16 mai 1970, în
RRD nr. 3/1971, pp. 130-133; TMB, s. a II-a pen., dec. nr. 593 din 25
martie 1974, pp. 47-50, cu Notă de O. Rădulescu, C. Bîrsan; TS, s.
militară, dec. nr. 33 din 3 aprilie 1981, în Culegere de decizii, 1981, p.
327; idem, dec. nr. 39 din 20 decembrie 1988, în RRD nr. 8/1989.
55)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 100-102; L. Pop, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, lucrare citată, pp. 202-203; C. Stătescu, C. Bîrsan,
op. cit., pp. 146-147; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp.
693-694; Ph. le Tourneau, op. cit., pp. 332-333; pct. 1393-1395 şi
bibliografia la care se face trimitere.
56)
Prin obiceiul locului se înţeleg regulile de conduită constante, notorii şi
generale acceptate ca având valoare juridică şi respectate într-o
comunitate umană (legea face adeseori trimitere la obiceiul locului mai
ales în materia drepturilor reale). A se vedea: I. Reghini, Ş. Diaconescu,
Introducere în dreptul civil, vol. I, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004,
pp. 43-47; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ed. a VIII-a revăzută şi revizuită de M. Nicolae,
P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pp. 45-46.
57)
Acest caz de răspundere specială este reglementat în Legea nr.
240/2004 la care am făcut trimitere în nota de subsol nr. 49.
58)
Loi nr. 98-389 du 19 mai 1998, Responsabilité du fait des produits
défectueux; textele sale au fost incluse în Codul civil, art. 1386-1–1386-
18.
59)
Pentru argumentarea acestei calificări, v. L. Pop, op. cit., pp. 360-362.
60)
Starea de necesitate este cuprinzător definită în art. 45 alin. 2 din
Codul penal în vigoare. Pentru o analiză temeinică, v. Fl. Streteanu, Tratat
de drept penal, partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008,
pp. 505-524.
61)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 158-159; L. Pop, op. cit., pp. 364-
365.
62)
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 195-196.
63)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 188-194; I. M. Anghel, Fr. Deak,
M. F. Popa, op. cit., p. 134 şi urm.; L. Pop, op. cit., pp. 228-230; C.
Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 201-202.
64)
A se vedea L. Pop, op. cit., pp. 228-229.
65)
A se vedea T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 188.
66)
A se vedea: D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a
dreptului civil român, t. V, Tipografia Naţională, Iaşi, 1898, p. 397; N. D.
Ghimpa, Răspunderea civilă, Bucureşti, 1946, p. 117; I. M. Anghel, Fr.
Deak, M. F. Popa, op. cit., p. 124; P. Cosmovici, Contribuţii la studiul
culpei civile cu privire specială asupra culpei în contractele economice, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, pp. 100-101.
67)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 188 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan,
op. cit., pp. 201-202; L. Pop, op. cit., p. 229.
68)
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 190 şi urm.
69)
Ibidem, p. 190. Această concepţie este susţinută şi promovată şi de
doctrina şi jurisprudenţa franceză (v. Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette,
op. cit., pp. 711-712).
70)
A se vedea: L. Pop, op. cit., p. 230; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.
203.
71)
A se vedea: Tr. Ionaşcu, Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed.
Academiei, Bucureşti, 1963, p. 175; S. Ghimpu, Capacitatea de exerciţiu
în Capacitatea şi reprezentarea persoanelor fizice în dreptul R.P.R., de S.
Ghimpu, S. Grossu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, pp. 46-47; I. M.
Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., p. 144; C. Stătescu, C. Bîrsan, op.
cit., pp. 203-204. Pentru opinie contrară, v.: M. Eliescu, op. cit., p. 227 şi
urm.; T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., pp. 195-197; L. Pop, op. cit., pp.
231-232.
72)
L. Pop, op. cit., p. 232.
73)
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 231.
74)
Potrivit art. 1000 alin. 2, 4 şi 5 răspunderea pentru prejudiciile cauzate
de copiii minori, elevii şi ucenicii minori revine părinţilor, cadrelor
didactice şi meseriaşilor. Conform art. 1372 din Noul Cod civil,
răspunderea pentru prejudiciul cauzat altuia de către un minor sau o
persoană pusă sub interdicţie revine celui care în temeiul legii, al unui
contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să-l supravegheze
pe autorul acelui prejudiciu.
75)
A se vedea: TS, s. civ., dec. nr. 175 din 22 ianuarie 1972, în Culegere
de decizii, 1972, pp. 151-153; idem, s. pen., dec. nr. 2083 din 10
septembrie 1975; TMB, s. a III-a civ., dec. nr. 1900/1985, în RRD nr.
1/1986, p. 70; TS, s. civ., dec. nr. 1033/1987, în RRD nr. 3/1988, p. 68.
În acelaşi sens, Jud. Cluj-Napoca, s. civ., dec. nr. 2713 din 27 iulie 1976,
şi nr. 2885 din 3 august 1976 (nepublicate) citate după I. Turcu, Tendinţe
noi ale practicii judiciare în legătură cu fundamentarea răspunderii civile
fără culpă a persoanei lipsite de discernământ, în RRD nr. 2/1980, p. 30
nota nr. 7.
76)
A se vedea: L. Pop, Reglementarea răspunderii subsidiare în proiectul
Noului Cod civil, în Dreptul nr. 10/2007, pp. 22-42; C. Stătescu, C.
Bîrsan, op. cit., p. 205; A. Tamba, op. cit., pp. 200-203.
77)
A se vedea: G. Viney, P. Jourdain, op. cit., 1998, pp. 531-532; Ph.
Brun, op. cit., p. 177 şi urm.
78)
A se vedea L. Pop, op. cit., p. 30.
79)
A se vedea A. Tamba, op. cit., pp. 194-203.
80)
În acest sens, v. L. Pop, op. cit., p. 30.
81)
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 204-205.
82)
Pentru analiza solidarităţii pasive şi efectelor sale, v. L. Pop, Tratat de
drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, lucrare citată, pp.
171-191.
83)
În legătură cu sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii, v.:
M. Eliescu, op. cit., pp. 128-139; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 191-
193; V. Stoica, Relaţia cauzală complexă ca element al răspunderii civile
delictuale în procesul penal, în RRD nr. 2/1984, pp. 34-42; L. Pop, Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, lucrare citată, pp. 221-222.
84)
Privitor la răspunderea pentru fapta altuia, aşa cum este reglementată
în vechiul Cod civil, v.: M. Eliescu, op. cit., pp. 248-310; C. Stătescu,
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984; L. Pop, op. cit., pp. 237-284; C. Stătescu,
C. Bîrsan, op. cit., pp. 215-275.
85)
A se vedea L. Pop, Discuţii de lege lata cu privire la recunoaşterea
existenţei unui principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia
consacrat în Codul civil român, în Dreptul nr. 8/2004, pp. 55-73.
86)
Ibidem, pp. 67-73.
87)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 255-256, 277, 281-287; C.
Stătescu, op. cit., pp. 19-20, 26-32, 101-102, 134-142; L. Pop, Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, lucrare citată, pp. 239-243, 257, 273-
279.
88)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 255-256, 277; C. Stătescu, op. cit.,
pp. 26-32, 101-102; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 216-220, 242.
89)
A se vedea: L. Pop, G. Hoffer, Cu privire la fundamentarea răspunderii
fără culpă a părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, în
Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Jurisprudentia nr. 1/1982, pp. 45-49;
L. Pop, op. cit., p. 243.
90)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 284-287; L. Pop, op. cit., pp. 276-
279; I. Lulă, Fundamentul răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului, în „Contribuţii la studiul răspunderii civile”, Ed. Cordial Lex,
Cluj-Napoca, 1997, pp. 124-134. În doctrina noastră s-a avansat şi opinia
potrivit căreia fundamentul răspunderii comitentului rezidă în ideea de
garanţie asociată cu ideea de risc de activitate şi cu ideea de echitate (v.
E. Lipcanu, Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1999, p. 116-118).
91)
A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 254-255; I. Deleanu,
V. Mărgineanu, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p.
206.
92)
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 222-223, 243.
93)
Pentru reglementările referitoare la aceste împrejurări şi a căror
prezenţă înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile, v.: art. 1353 şi
art. 1360-1364 Noul Cod civil.
94)
În spaţiul dreptului francez, în ultimele decenii, în doctrina de
specialitate şi apoi în jurisprudenţă (în ultimii 10-20 de ani) s-a statuat că
în toate cazurile de răspundere pentru fapta altuia, întemeiate pe
raporturile de autoritate justificate de starea persoanei supravegheate sau
controlate, răspunderea este de plin drept, adică obiectivă, putând fi
înlăturată numai prin proba unei cauze străine. Pentru doctrina franceză,
selectiv, v.: G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 999-1060; Fr. Terré, Ph.
Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp. 776-797; Ph. Brun, op. cit., pp. 87-99;
Al. Bénabent, Droit civil. Les obligations, Montchrestien, Paris, 2001, pp.
373-374, 380-381; Y. Buffelan-Lanore, Droit civil. Deuxieme année,
Dalloz, Armand Colin, Paris, 2002, pp. 473-475; V. Toulet, Droit civil.
Obligations. Responsabilité civile, Paradigme, Paris, 2003-2004, pp. 349-
350; Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Litec, Paris, 2003, pp. 417-418,
420, 423; J. Flour, J.-Luc Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations. 2.
Le fait juridique, Dalloz, Armand Colin, Paris, 2003, pp. 187-188, 191-
199, 201; Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, Droit civil. Les
obligations, Defrénois, Paris, 2004, pp. 67-68, 70-72; M. Fabre-Magnan,
Les obligations, Presses Universitaires de France, Paris, 2004, pp. 853-
863. Unii autori francezi apreciază că fundamentul obiectiv al răspunderii
de plin drept este prezumţia de răspundere (v. Ph. Malinvaud, op. cit., p.
423). Pentru jurisprudenţa franceză, în acelaşi sens, v.: L’arret de
l’assemblée pléniere de la Cour de cassation du 29 mars 1991 (Consorts
Blieck), Recueil Dalloz, 1991, nr. 324, note Chr. Larroumet; Cass. civ. 2,
19 février 1997 (l’arret Bertrand), Recueil Dalloz, 1997, nr. 265, note P.
Jourdain.
95)
De altfel şi în condiţiile reglementărilor din vechiul Cod civil, culpa
copilului minor, elevului sau ucenicului minor nu este necesară pentru
angajarea răspunderii părinţilor, cadrelor didactice sau, după caz,
meseriaşilor (v.: M. Eliescu, op. cit., pp. 268-269, 279-280; C. Stătescu,
op. cit., pp. 37-39, 102-103).
96)
În legătură cu noţiunea şi domeniul de aplicaţie a obligaţiilor in
solidum, v. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic
general, lucrare citată, pp. 192-204.
97)
A se vedea: G. Viney, P. Jourdain, op. cit., p. 857; M. P. Blin-
Franchomme, Le critere de la „garde” des personnes au regard du
principe général de la responsabilité civile du fait d’autrui, Les Petites
affiches, 24 novembre 1997, p. 5; Ph. Le Tourneau, Droit de la
responsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2004-2005, pp. 1161-1162.
98)
A se vedea C. Stătescu, op. cit., pp. 42-55.
99)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 293; T. R. Popescu, P. Anca, Teoria
generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 219 şi 232; A.
Ionaşcu, Condiţionarea răspunderii indirecte a comitentului de dovedirea
culpei prepusului, în RRD nr. 5/1983, pp. 16-20; C. Stătescu, C. Bîrsan,
op. cit., p. 255; L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,op. cit.,
pp. 265-266; I. Lulă, Critica opiniei care neagă condiţia dovedirii culpei
prepusului, în „Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale”, Ed.
Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, pp. 141-149.
100)
A se vedea B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., pp. 389-390; Ph.
Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck op. cit., p. 780.
101)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pp. 168-169;
D. Chirică, Este greşeala prepusului o condiţie a răspunderii comitentului?,
în RRD nr. 4/1983, pp. 29-33; E. Lipcanu, Cu privire la caracterul
principal – şi independent de culpa prepusului său – a răspunderii
comitentului, reglementată prin art. 1000 alin. 3 din Codul civil, în Dreptul
nr. 10/1997, pp. 26-31.
102)
Pentru practica judiciară, exemplificativ, v.: Plenul TS, dec. de
îndrumare nr. 2/1960, în Culegere de decizii, 1960, p. 12; idem, dec. de
îndrumare nr. 10/1961, în Culegere de decizii, 1961, p. 65; TS, dec. nr.
402 din 17 martie 1981, în Culegere de decizii, 1981, p. 112; CSJ, s. civ.,
dec. nr. 3649 din 15 decembrie 2002, în C. Jud. nr. 1/2004, p. 37.
103)
De altfel, această soluţie a fost statuată recent chiar de lege lata de
jurisprudenţa casaţiei franceze. A se vedea l’Assemblée plénier de la Cour
de Cassation du 25 février 2000 – l’arret Costedoat, Bull. civ. A.P., nr. 2;
Revue trimestrielle de droit civil, 2000, p. 582, observation P. Jourdain.
Pentru o analiză accesibilă a acestei hotărâri, v. J. Flour, J.-Luc Aubert, É.
Savaux, op. cit., p. 201 şi urm.
104)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pp. 167-169;
D. Chirică, op. cit., pp. 29-33; E. Lipcanu, op. cit., pp. 74-81; I. Lulă,
Răspunderea comitentului are un caracter accesoriu sau constituie o
obligaţie principală, în Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale,
lucrare citată, pp. 135-140.
105)
A se vedea: D. Chirică, op. cit., pp. 29-33; E. Lipcanu, op. cit., pp. 75-
81; L. R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, pp. 311-319, 345-359.
106)
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 286, 293.
107)
A se vedea: A. Ionaşcu, op. cit., pp. 16-20; C. Stătescu, op. cit., pp.
144-146.
108)
În condiţiile actuale, se susţine că acţiunea în regres a comitentului va
putea fi respinsă ori admisă doar în parte, numai dacă prepusul face
dovada directă a faptei proprii a comitentului sau că a fost determinat să
săvârşească fapta ilicită prin ordinele şi instrucţiunile comitentului (v. C.
Stătescu, op. cit., p. 167; E. Lipcanu, op. cit., pp. 170-171).
109)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 287-293; C. Stătescu, op. cit., pp.
146-154; A. Ionaşcu, Răspunderea comitentului pentru repararea
prejudiciilor cauzate de prepuşi, în Contribuţia practicii judecătoreşti la
dezvoltarea principiilor dreptului civil român, coordonator A. Ionaşcu, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1978, pp. 85-94; I. Lulă, Observaţii asupra
condiţiilor speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în
Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale, lucrare citată, pp. 151-
177; L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, citată supra, pp.
266-273; E. Lipcanu, op. cit., pp. 81-102.
110)
Pentru analiza raportului de prepuşenie şi a diverselor sale izvoare, v.:
M. Eliescu, op. cit., pp. 287-291; C. Stătescu, op. cit., pp. 118-134; A.
Ionaşcu, op. cit., pp. 85-90; L. Pop, op. cit., pp. 266-271; I. Lulă, op. cit.,
pp. 151-167; E. Lipcanu, op. cit., pp. 16-26, 193-264.
111)
În doctrina de drept administrativ se consideră că funcţionarii publici
sunt încadraţi în muncă printr-un act administrativ individual, de
autoritate şi nu în temeiul unui contract. A se vedea: I. Popescu
Slăniceanu, Teoria funcţiei publice, Ed. Evrika, Brăila, 1999, p. 191; V.
Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p.
135; A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 582 (nota 1). Dimpotrivă, autorii din dreptul muncii
apreciază că între funcţionarul public şi autoritatea publică se încheie un
contract de muncă specific care, deşi este distinct de contractul individual
de muncă, nu este totuşi esenţial diferit de acesta. A se vedea: Ş.
Beligrădeanu, Consideraţii – teoretice şi practice – în legătură cu Legea
nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în Dreptul nr. 2/2000,
pp. 7-14; I. Tr. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Ed. Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007, pp. 24-26; Al. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 18-19; Ş. Beligrădeanu, I. Tr.
Ştefănescu, Răspunderea civilă reciprocă între părţile raportului –
contractual – de serviciu al funcţionarului public, în Dreptul nr. 4/2009,
pp. 77-93. De curând, instanţa supremă a aderat la cea de a doua opinie
statuând că: „Actul de numire în funcţie al autorităţii publice împreună cu
cererea sau/şi acceptarea postului de către viitorul funcţionar public
formează acordul de voinţă, contractul administrativ” (v. Cas., dec. nr. 14
din 18 februarie 2008, pronunţată în Secţii Unite, publicată în M. Of. nr.
853 din 18 decembrie 2008). Aşadar, în această din urmă rezolvare, între
funcţionarul public şi autoritatea publică unde este încadrat se încheie un
contract administrativ de muncă (v. I. Tr. Ştefănescu, op. cit., pp. 24-26).
112)
Săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepuşi în exercitarea
atribuţiilor funcţiei încredinţate este interpretată extensiv de doctrină şi de
jurisprudenţă. A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 291-293; C. Stătescu,
op. cit., pp. 147-154; I. Lulă, op. cit., pp. 168-177; L. Pop, op. cit., pp.
271-273; E. Lipcanu, op. cit., pp. 82-96; A. Ionaşcu, op. cit., pp. 91-94;
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 257-263. Pentru jurisprudenţa în
materie, v.: Plenul TS, dec. de îndrumare nr. 10 din 31 octombrie 1968,
în Culegere de decizii, 1968, pp. 50-53; TS, în compunerea prevăzută de
art. 39 alin. 2 şi 3 din vechea lege de organizare judecătorească, dec. nr.
49 din 5 septembrie 1977, în Culegere de decizii, 1977, p. 314. Există şi
interpretări jurisprudenţiale excesiv de extensive (v. jurisprudenţa citată
de E. Lipcanu, op. cit., pp. 91-96, notele de trimitere nr. 159, 163-170).
113)
A se vedea: A. Ionaşcu, op. cit., p. 93; L. Pop, op. cit., p. 272; V.
Scherer, R. Petrescu, Natura şi condiţiile răspunderii comitentului, în RRD
nr. 10/1983, pp. 16-17.
114)
Se consacră astfel legislativ în dreptul nostru orientarea actuală a
jurisprudenţei şi doctrinei franceze care în această problemă fac apel la
teoria aparenţei şi la noţiunea de „credinţă legitimă” pentru a limita sfera
răspunderii comitenţilor pentru faptele prepuşilor. În vederea analizei
acestei orientări, v. G. Viney, P. Jourdain, op. cit., 3e éd., 2006, pp. 995-
1008. În legătură cu jurisprudenţa pe această temă şi evoluţia ei, v. V.
Molfessis, La jurisprudence relative a la responsabilité des commettants
du fait de leurs préposés ou l’irresistible enlisement de la Cour de
cassation, în „Ruptures et continuité”, autour de Michelle Gobert,
Economica, Paris, 2005, p. 512 şi urm. În ce priveşte doctrina noastră, v.
L. R. Boilă, op. cit., pp. 327-332.
115)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pp. 183-184;
M. Eliescu, op. cit., pp. 284-287; C. Stătescu, op. cit., pp. 140-143; A.
Ionaşcu, op. cit., pp. 100-101; I. Lulă, Fundamentul răspunderii
comitentului pentru fapta prepusului, în Contribuţii la studiul răspunderii
civile delictuale, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, pp. 124-134; L. Pop,
op. cit., pp. 276-279; E. Lipcanu, op. cit., pp. 108-110, 114-118. Există şi
autori care continuă să susţină teoria revolută conform căreia
răspunderea comitentului se fundamentează pe o prezumţie legală
absolută de culpă sau vinovăţie (v.: I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, pp. 157-
158; V. Gionea, Curs de drept civil, Ed. „Scaiul”, Bucureşti, 1996, p. 101;
Gh. Botea, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Petrom,
Bucureşti, 1996, p. 80; D. Pavel, C. Turianu, Calomnia prin presă, Casa
de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 210; V. Pătulea,
Răspunderea juridică a organelor de conducere, administrare şi control
ale societăţilor comerciale cu capital de stat, în Dreptul nr. 1/1996, p.
10). Ce-i drept, izolat, s-a considerat că fundamentul acestei răspunderi
ar fi prezumţia de cauzalitate între situaţia comitentului şi fapta
prejudiciabilă a prepusului, cu valoare de prezumţie legală absolută (v. N.
Sache, Răspunderea civilă delictuală, Casa de Editură şi Presă „Şansa”
S.R.L., Bucureşti, 1994, pp. 141-142).
116)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pp. 183-184;
M. Eliescu, op. cit., pp. 284-287; I. Lulă, op. cit., pp. 131-134; L. Pop, op.
cit., pp. 278-279; E. Lipcanu, op. cit., pp. 115-118.
117)
A se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 142; I. Deleanu, V. Mărginean,
Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 206.
118)
A se vedea: A. Ionaşcu, op. cit., p. 102; E. Lipcanu, op. cit., pp. 115-
118.
119)
În legătură cu detaliile acestei soluţii, v. E. Lipcanu, op. cit., pp. 116-
117.
120)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 285-286; C. Stătescu, op. cit., pp.
8-10 şi 140-143; A. Ionaşcu, op. cit., pp. 100-102.
121)
Plenul T.S, dec. de îndrumare nr. 2 din 30 ianuarie 1960, în Culegere
de decizii, 1960, p. 12.
122)
TS, s. civ., dec. nr. 2162 din 22 decembrie 1976, în Culegere de
decizii, 1976, p. 137. În acelaşi sens, idem, dec. nr. 352 din 17 februarie
1983, în Culegere de decizii, 1983, p. 71.
123)
TS, s. civ., dec. nr. 382 din 14 martie 1981, în Culegere de decizii,
1981, p. 113.
124)
M. Eliescu, op. cit., pp. 285-286.
125)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 283, 293-295; A. Ionaşcu, op. cit.,
pp. 81-85; A. Ionaşcu, Condiţionarea răspunderii indirecte a comitentului
de dovedirea culpei prepusului, în RRD nr. 5/1983, pp. 16-20; C.
Stătescu, op. cit., pp. 144-146.
126)
În sensul că în calitate de garant, comitentul s-ar afla într-o poziţie
similară fidejusorului, v.: C. Stătescu, op. cit., p. 166, cu trimitere la
Plenul TS, dec. de îndrumare nr. 2 din 30 ianuarie 1960, în Culegere de
decizii, 1960, p. 11.
127)
Referitor la această asociere, v.: A. Ionaşcu, Răspunderea comitenţilor
pentru repararea prejudiciilor cauzate de prepuşi, în op. cit., p. 102; E.
Lipcanu, op. cit., pp. 116-118; I. Lulă, Garanţia, fundamentul răspunderii
civile a comitentului, în Dreptul nr. 10-11/1995, pp. 58-63; L. R. Boilă,
op. cit., pp. 349-352.
128)
A se vedea L. R. Boilă, op. cit., pp. 350-352.
129)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 399-408; C. Stătescu, C. Bîrsan,
op. cit., p. 279; L. Pop, op. cit., p. 309; L. R. Boilă, op. cit., pp. 162-163.
Pentru jurisprudenţă, exemplificativ, v. TS, s. civ., dec. nr. 36 din 5
ianuarie 1984, în Culegere de decizii, 1984, p. 118.
130)
Referitor la cele trei cauze de excludere a răspunderii civile, v.: M.
Eliescu, op. cit., pp. 200-221; L. Pop, op. cit., pp. 367-380; C. Stătescu,
C. Bîrsan, op. cit., pp. 304-307; M. Mureşan, Răspunderea independentă
de culpă pentru repararea prejudiciilor cauzate de lucruri, în Contribuţia
practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol.
II, coordonator A. Ionaşcu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, pp. 120-125.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, la fel ca răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de lucruri, este o răspundere pentru caz
fortuit.
131)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pp. 185-234;
M. Eliescu, op. cit., pp. 335-374; M. Mureşan, op. cit., pp. 102-133; L.
Pop, op. cit., pp. 284-306; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 285-308;
L. R. Boilă, op. cit., pp. 109-174.
132)
Redactorii textului art. 1377 în care este definită paza animalului sau a
lucrului au avut în vedere poziţia doctrinară exprimată în lucrarea Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, autori C. Stătescu, C. Bîrsan, lucrare
citată, pp. 288-295.
133)
A se vedea: M. Mureşan, op. cit., pp. 130-132; I. Lulă, Fundamentul
răspunderii pentru lucruri neînsufleţite, în Contribuţii la studiul răspunderii
civile delictuale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 272-293; L. Pop,
op. cit., pp. 301-302.
134)
A se vedea I. Lulă, op. cit., p. 292.
135)
Cazul fortuit este o împrejurare internă care îşi are originea în câmpul
de activitate a celui chemat să răspundă, fiind intrinsecă lucrurilor şi
animalelor acestuia (riscurile ascunse ale lucrului, ruperea unei piese,
explozia unui cauciuc, sperietura unui animal etc.) sau o împrejurare
externă, care nu are caracter extraordinar şi nu este absolut imprevizibilă
şi inevitabilă (v. L. Pop, op. cit., p. 377).
136)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pp. 213-216;
M. Eliescu, op. cit., pp. 358-361; V. Neguţ, Funcţionarea răspunderii civile
pentru prejudiciile cauzate de ciocnirea de autovehicule, în RRD nr.
6/1973, pp. 40-43; M. N. Costin, Răspunderea penală şi civilă pentru
încălcarea regulilor de circulaţie pe drumurile publice, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1978, pp. 270-279; L. Pop, op. cit., pp. 295-297; M. N. Costin,
G. Maior, Coliziunea de vehicule, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”,
Jurisprudentia nr. 2/1989, pp. 88-90.
137)
Într-o primă opinie s-a susţinut că stabilirea răspunderii păzitorilor
juridici ai vehiculelor intrate în coliziune are loc după regulile aplicabile
situaţiei când un prejudiciu are drept cauză fapta şi culpa comună;
aceasta ar fi însemnat că prejudiciile rezultate din coliziune formează
toate împreună o singură masă, adică se evoluează global, care se
împarte în mod egal între păzitorii juridici ai vehiculelor, ori de câte ori
împrejurările nu permit stabilirea unei alte proporţii (G. Marty, P.
Raynaud, Droit civil. Les obligations, t. 1, Les sources, Sirey, Paris, 1988,
p. 437). Într-o altă opinie s-a afirmat că fiecare participant, fiind în acelaşi
timp victimă şi păzitor juridic al câte unui vehicul intrat în coliziune, poate
invoca, împotriva celuilalt sau celorlalţi, răspunderea reglementată de art.
1000 alin. 1, teza a II-a, Cod civil, pentru prejudiciile cauzate de lucrurile
ce le avem în pază (v.: M. Eliescu, op. cit., pp. 360-361; V. Neguţ, op.
cit., pp. 42-43; M. N. Costin, op. cit., pp. 275-279; L. Pop, op. cit., pp.
295-296; M. N. Costin, G. C. Maior, op. cit., p. 90). În cea de a treia
opinie s-a optat pentru soluţia neutralizării reciproce a răspunderii pentru
lucruri; astfel, având în vedere caracterul unitar al faptului coliziunii, s-a
afirmat că are loc anihilarea reciprocă a prezumţiilor de răspundere
rezultate din textul art. 1000 alin. 1 C. civ. şi, pe cale de consecinţă,
revenirea la regulile generale ale răspunderii pentru fapta proprie;
urmează că fiecare păzitor juridic va suporta propriul său prejudiciu, dacă,
bineînţeles, niciunul nu va putea dovedi culpa exclusivă a celuilalt (v. I. M.
Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., p. 214).
138)
A se vedea L. Pop, op. cit., p. 288.
139)
Ibidem.
140)
A se vedea: TS, s. civ., dec. nr. 254 din 2 februarie 1977, în Culegere
de decizii, 1977, p. 78; idem, dec. nr. 528 din 19 martie 1982, în
Culegere de decizii, 1982, p. 105.
141)
M. Mureşan, op. cit., p. 117.
142)
A se vedea L. Pop, op. cit., p. 289.
143)
M. Eliescu, op. cit., p. 345.
144)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., p. 237; M.
Eliescu, op. cit., pp. 412-413; L. Pop, op. cit., pp. 310-311; C. Stătescu,
C. Bîrsan, op. cit., p. 281.
145)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., p. 237; M.
Eliescu, op. cit., pp. 411-412.
146)
A se vedea L. Pop, op. cit., pp. 311-312.
147)
În literatura juridică din ţara noastră a fost exprimată şi argumentată
o nouă viziune privind răspunderea pentru ruina edificiului, în sensul că ar
fi o răspundere pentru fapta altuia. A se vedea A. Tamba, Încercare de
reconsiderare a calificării răspunderii civile delictuale reglementate prin
art. 1002 din Codul civil (ruina edificiului), în Dreptul nr. 4/2007, pp. 73-
103. De altfel, în spaţiul dreptului francez, utilitatea acestei ipoteze de
răspundere a fost serios pusă în cauză de autori prestigioşi (v. G. Viney,
P. Jourdain, op. cit., 2006, pp. 771-785). S-a mers până acolo încât s-au
întrebat dacă nu ar fi oportună abrogarea prevederii art. 1386 C. civ. fr.,
pentru a se aplica şi în acest caz principiul răspunderii pentru lucruri în
general consacrat în art. 1384 alin. 1, teza II, C. civ. fr. Noua viziune
asupra acestei răspunderi nu a avut ecou în activitatea redactorilor Noului
Cod civil român.
148)
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 413; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.,
p. 281.
149)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., p. 238; M.
Eliescu, op. cit., pp. 413-414; L. Pop, op. cit., p. 312.
150)
A se vedea Ph. Brun, op. cit., pp. 354-355.
151)
Referitor la dinamica şi stingerea obligaţiilor civile în general, v. L.
Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general,
lucrare citată, pp. 215-336 şi 439-564.
152)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pp. 264-266;
M. Eliescu, op. cit., pp. 468-469; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op.
cit., pp. 1033-1035.
153)
Cu privire la cesiunea de datorie, v. L. Pop, op. cit., pp. 280-295; M.
Billiau, Le transmission des créances et des dettes, Librairie Générale de
Droit et de Jurisprudence, Paris, 2002.
154)
Referitor la aceste mijloace juridice, inclusiv la regimul juridic al
acţiunii pauliene, v. L. Pop, op. cit., pp. 337-436.
155)
În legătură cu solidaritatea pasivă şi efectele sale, ibidem, pp. 171-
191.
156)
A se vedea: C. Stătescu, op. cit., pp. 157-158; I. Lulă, Discuţii în
legătură cu interpretarea şi sfera de aplicare a art. 1003 din Codul civil, în
Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale, Ed. Cordial Lex, Cluj-
Napoca, 1997, pp. 189-209.
157)
A se vedea: R. Petrescu, Cu privire la particularităţile obligaţiilor in
solidum, în RRD nr. 12/1968, pp. 85-87; M. Eliescu, op. cit., p. 306; A.
Ionaşcu, op. cit., p. 95; R. Sanilevici, Examen de practică judiciară privind
caracterul şi limitele răspunderii în ipoteza pluralităţii de persoane
obligate la repararea pagubei, în RRD nr. 12/1980, pp. 35-36; L. Pop, op.
cit., pp. 199-204. Contra acestei calificări, v.: C. Stătescu, op. cit., pp.
153-158; P. Anca, Conflictul răspunderilor delictuale, în RRD nr. 8/1967,
pp. 52-53; I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., p. 170 şi urm.; I.
Lulă, op. cit., pp. 191-209; în acest sens, s-a pronunţat şi practica
judiciară citată de I. Lulă, op. cit., p. 191, nota de trimitere nr. 6.
158)
A se vedea: C. Stătescu, op. cit., pp. 161-163; R. Sanilevici,
Caracterul răspunderii pentru pagubele cauzate prin faptele prepuşilor a
două organizaţii socialiste, în RRD nr. 9/1975, p. 7 şi urm.; L. Pop, Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, lucrare citată, pp. 281-282.
159)
A se vedea: V. Ursa, Dezvoltarea de către practica judiciară a
principiului reparării integrale şi a principiului reparării în natură a
prejudiciului, în Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea
principiilor dreptului civil român, vol. II, coordonator A. Ionaşcu, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1978, pp. 134-158; L. Pop, op. cit., pp. 166-169.
160)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 92-95; L. Pop, op. cit., p. 204; C.
Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 154-155.
161)
Cele două elemente structurale ale prejudiciului cert sunt prevăzute şi
în art. 1084 din vechiul Cod civil, care dispune: „Daunele interese ce sunt
debite … cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a
fost lipsit …”. Textul se aplică deopotrivă răspunderii contractuale şi
răspunderii delictuale.
162)
În legătură cu minimizarea şi chiar obligaţia de minimizare a daunelor
în dreptul comparat, v. S. Reifegerste, Pour une obligation de minimiser le
dommage, These, Paris I, 1999.
163)
A se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 656-659.
164)
Ibidem, pp. 656.
165)
A se vedea: I. Vacarie, La perte d’une chance, Revue de recherche
juridique, 1987, p. 903 şi urm.; G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 87-
103; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp. 71-85. În ce priveşte
jurisprudenţa franceză, v.: Cass. civ. 1, 3 novembre 1983, Bull. civ. I, nr.
253; Cass. crim., 11 juin 1985, Bull. crim. nr. 322; Cass. civ. 2, 17 mai
1995, Bull. civ. II, nr. 142; Cass. civ. 1, 16 juillet 1998, Bull. civ. I, nr.
260; idem, 6 février 2001, Bull. civ. I, nr. 26; idem, 4 avril 2001, Bull.
civ. I, nr. 101.
166)
Cass. crim., 23 février 1977, Bull. crim. nr. 73, p. 169. Pentru trimiteri
la jurisprudenţa franceză abundentă în materie, v. G. Viney, P. Jourdain,
op. cit., pp. 91-96 şi notele de trimitere nr. 421-456.
167)
A se vedea G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 80-84.
168)
A se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 690; Cass.
civ. 2, 1 avril 1965, Bull. civ. II, nr. 336, p. 230.
169)
A se vedea: Cass. civ. 1, 6 février 2001, Bull. civ. I, nr. 26; idem, 9
avril 2002, Bull. civ. I, nr. 226.
170)
A se vedea Ph. le Tourneau, op. cit., p. 338-340 şi jurisprudenţa pe
care o invocă. Pentru doctrina noastră, v. L. Pop, op. cit., p. 657.
171)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 448-451; L. Pop, Drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, lucrare citată, p. 169 şi 325-326 şi
jurisprudenţa la care se face trimitere în notele de subsol.
172)
A se vedea L. Pop, op. cit., p. 169.
173)
Repararea bănească a daunelor sau prejudiciilor nepatrimoniale
(morale) a fost şi este admisă şi sub imperiul vechiului Cod civil. În acest
sens, selectiv, v.: I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele
morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, pp. 165-278; I. Albu, Consideraţii
în legătură cu revenirea jurisprudenţei române la practica reparării
băneşti a daunelor morale, în Dreptul nr. 8/1996, pp. 13-22; I. Urs,
Repararea daunelor morale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 41-
231; C. Jugastru, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, pp. 48-88.
174)
În legătură cu aceste controverse şi jurisprudenţa neunitară în
materie, v. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 162-163.
175)
A se vedea: T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 173; M. Eliescu, op.
cit., p. 467; L. Pop, op. cit., p. 326.
176)
A se vedea L. Pop, op. cit., pp. 326-327.
177)
A se vedea: X. Pradel, Le préjudice dans le droit de la responsabilité,
Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2004, pp. 304-307;
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, p. 654.
178)
Noţiunea de prejudiciu de agrement este controversată (v. I. Urs, op.
cit., pp. 81-100).
179)
Pentru analiza critică a textului art. 367 din Proiectul Codului civil al
Republicii Socialiste România din anul 1971, v. I. Albu, V. Ursa, op. cit.,
pp. 227-233.
180)
A se vedea: I. Albu, op. cit., pp. 13-22; M. Boar, Metode şi criterii de
evaluare a despăgubirilor băneşti pentru daune morale, în Dreptul nr.
10/1997, p. 29 şi urm.; I. Urs, op. cit., pp. 41-231; L. Pop, op. cit., pp.
208-212; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 147-154.
181)
A se vedea: Iulia Albu, Repararea prejudiciului cauzat prin vătămări
corporale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 53 şi urm.; C. F. Popescu,
Determinarea şi evaluarea prejudiciilor corporale, Ed. Dalami,
Caransebeş, 2005, pp. 172-192; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile,
vol. II, Contractul, lucrare citată, pp. 657-659. Pentru literatura franceză,
v. G. Viney, P. Jourdain, op. cit., 2006, pp. 15-16, 62-63, 74-77, 154-
178, 207-210, 696, 1323-1324, 1326-1328.
182)
A se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp. 699-702;
G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 154-178.
183)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 100-102; L. Pop, Drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, lucrare citată, pp. 201-203; C. Stătescu, C.
Bîrsan, op. cit., pp. 145-147; C. F. Popescu, op. cit., pp. 179-183.
184)
A se vedea: I. Urs, op. cit., pp. 108-120; C. F. Popescu, op. cit., pp.
187-192 şi jurisprudenţa la care se face trimitere.
185)
Aceste texte sunt în bună parte identice cu dispoziţiile art. 86-87 şi 96
din Codul familiei intrat în vigoare la 1 februarie 1954.
186)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 101-102; L. Pop, op. cit., pp. 201-
203; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 145-147. Pentru practica
judiciară, exemplificativ, v.: T.S., s. militară, dec. nr. 32 din 3 aprilie
1981, în Culegere de decizii, 1981, p. 327; TS, s. pen., dec. nr. 316 din 9
februarie 1988, în RRD nr. 10/1988, p. 74; TS, s. militară, dec. nr. 39 din
15 decembrie 1988, în RRD nr. 8/1989.
187)
A se vedea M. Eliescu, op. cit., pp. 101-102.
188)
A se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 702; G.
Viney, P. Jourdain, op. cit., 2006, pp. 157-158.
189)
A se vedea: CSJ, s. pen., dec. nr. 347 din 25 februarie 1993, în
Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română 1989-1994, vol. II, de C.
Crişu, N. Crişu-Magraon, S. Crişu, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1995, p.
268; T. Jud. Covasna, dec. pen. nr. 44A din 13 aprilie 1995, în Dreptul nr.
12/1995, p. 93; T. Cluj, sent. pen. nr. 98 din 14 mai 1996, în Dreptul nr.
4/1998, p. 31. În acelaşi sens: T. militar Cluj, sent. pen. nr. 178 din 23
octombrie 1997 (nepublicată); T. Cluj, sent. pen. nr. 322 din 30 mai 1994
(nepublicată); Jud. Cluj, sent. pen. nr. 243 din 11 februarie 1997
(nepublicată); idem, sent. pen. nr. 795 din 18 aprilie 1996 (nepublicată).
190)
A se vedea: G. Viney, P. Jourdain, op. cit., 2006, pp. 157-169; Fr.
Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 702.
191)
Pentru referiri mai ample la aceste recomandări, v. I. Urs, op. cit., pp.
110-112 şi 117-120.
192)
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 169-175.
193)
A se vedea M. Eliescu, op. cit., pp. 464-465. Afirmaţia se sprijină pe
practica fostei instanţe supreme (v. Plenul TS, dec. de îndrumare nr. 16
din 25 iulie 1964, în Culegere de decizii, 1964, p. 34.
194)
A se vedea: Ph. Malaurie, L. Aynés, Droit civil. Les obligations, Cujas,
Paris, 1999, pp. 589-590; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp.
593-594, 883, 1047-1048, 1277-1279. Pentru doctrina română, v.: I.
Albu, Introducere în studiul obligaţiilor, lucrare citată, p. 120; M.-E.
Burzo, Efecte ale devalorizării monetare în raporturile juridice civile
patrimoniale, teză de doctorat, Facultatea de Drept, Universitatea „Babeş-
Bolyai”, Cluj-Napoca, 1998, pp. 219-227; L. Pop, Câteva consideraţii
referitoare la categoria datoriilor de valoare, în Dreptul nr. 9/2002, pp.
64-66; F. Roşioru, Datoriile de valoare, principiu reformator al obligaţiilor
pecuniare, în Dreptul nr. 4/2006, pp. 147-171.
195)
A se vedea L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, lucrare
citată, p. 333.
196)
A se vedea M.-E. Burzo, op. cit., p. 219.
197)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 7; I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F.
Popa, op. cit., p. 295; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 328; L. Pop,
Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, lucrare citată, p. 645;
Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp. 549-550; Ph. Rémy, La
responsabilité contractuelle, histoire d’un faux concept, în Revue
trimestrielle de droit civil, 1997, p. 323.
198)
Pentru exemplificare: art. 278 C. civ. german (BGB) dispune „debitorul
trebuie să răspundă de culpa reprezentantului său legal şi de cea a
persoanelor pe care le foloseşte pentru executarea angajamentului său, în
aceeaşi măsură în care este ţinută de culpa sa personală”; la fel, art. 101
al Codului federal elveţian al obligaţiilor dispune „Acela care, în aceeaşi
manieră licită, încredinţează auxiliarilor care sunt în menaj cu el sau
lucrătorilor să execute o obligaţie ori să exercite un drept derivat dintr-o
obligaţie, este răspunzător faţă de cealaltă parte de prejudiciul cauzat în
îndeplinirea muncii lor”.
199)
Problema este amplu discutată şi în dreptul francez, deoarece nici
Codul civil de la 1804 nu cuprinde nicio dispoziţie generală care să facă
măcar aluzie la răspunderea debitorului contractual pentru fapta altuia.
Deşi rămâne o chestiune controversată, existenţa acestei răspunderi în
spaţiul dreptului privat francez este tot mai mult şi general recunoscută
de doctrină şi chiar de jurisprudenţă. A se vedea: G. Viney, P. Jourdain,
op. cit., pp. 907-909; H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit.,
pp. 519-522; D. Rebut, De la responsabilité contractuelle du fait d’autrui
et de son caractere autonome, în Revue de la recherche juridic. Droit
prospectif, 1996, p. 411 şi urm.
200)
A se vedea I. Lulă, Observaţii asupra răspunderii pentru fapta altuia
reglementată de art. 1434 alin. 2 din Codul civil, în Dreptul nr. 7/2001,
pp. 68-78.
201)
A se vedea I. Deleanu, Grupurile de contracte şi principiul relativităţii
efectelor contractului – răspunderea contractuală pentru fapta altuia, în
Dreptul nr. 3/2002, pp. 15-17.
202)
A se vedea: L. Pop, Răspunderea civilă contractuală pentru fapta
altuia, în Dreptul nr. 11/2003, pp. 66-67; idem, Tratat de drept civil.
Obligaţiile, vol. II, Contractul, lucrare citată, pp. 694-707.
203)
Pentru analiza acestor dispoziţii, v. L. Pop, Tratat de drept civil.
Obligaţiile, vol. II, Contractul, lucrare citată, pp. 697-702.
204)
A se vedea: I. Lulă, I. Sferdian, Discuţii cu privire la răspunderea
contractuală pentru fapta altuia, în Dreptul nr. 8/2005, pp. 77-96; D. D.
Ilinca, Răspunderea contractuală pentru fapta unei terţe persoane, în
Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Jurisprudentia nr. 1/2006, pp. 139-
159.
205)
A se vedea: T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 319-326; I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F.
Popa, op. cit., pp. 314-336; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 331-337;
I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004, pp. 408-418; R. I. Motica, E. Lupan, Teoria generală a obligaţiilor
civile, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pp. 554-559.
206)
A se vedea: I. Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea
contractuală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994; p. 243; L. Pop, Discuţii în
legătură cu unele clasificări ale obligaţiilor după obiectul lor, în Dreptul nr.
8/2005, pp. 66-67.
207)
Clasificarea a fost propusă de autorul francez René Demogue, în
deceniul al treilea al secolului trecut, în lucrarea sa Traité des obligations
en général. Sources des obligations, t. II, Librairie Arthur Rouseau, Paris,
1925, pp. 328-345, preluată şi de alţi autori moderni: H. Mazeaud,
L’obligation générale de prudence et diligence, în Revue trimestrielle de
droit civil, 1936, p. 1 şi urm.; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., pp.
403-432; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp. 7-8 şi 565-568;
Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck op. cit., pp. 468-473; Chr.
Larroumet, op. cit., pp. 43-45.
208)
A se vedea: L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul
juridic general, lucrare citată, p. 32; idem, Tratat de drept civil.
Obligaţiile, vol. II, Contractul, lucrare citată, pp. 646-647; idem, Discuţii
în legătură cu unele clasificări ale obligaţiilor după obiectul lor, lucrare
citată, pp. 66-67.
209)
Art. 16 din Noul Cod civil poartă titlul „vinovăţia”, ale cărei forme –
intenţia şi culpa – sunt definite în conţinutul său. De asemenea, § 3,
secţiunea a IV-a, capitolul II, titlul V, cartea a V-a este intitulat „Vinovăţia
debitorului”, dar în textele care îl alcătuiesc se folosesc expresiile „culpa
debitorului” şi „prezumţia de culpă”, în loc de „vinovăţia debitorului” şi
„prezumţia de vinovăţie”.
210)
Este vorba de art. 1077 vechiul Cod civil, coroborat cu art. 5802 C. pr.
civ. Pentru analiza acestor prevederi, v. L. Pop, Tratat de drept civil.
Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, lucrare citată, pp. 501-503; B.
Dumitrache, Probleme privind executarea în natură a obligaţiei de a face,
Analele Universităţii Bucureşti, Seria Drept, nr. 1/2003, p. 65.
211)
A se vedea L. Pop, op. cit., p. 502.
212)
Ibidem, pp. 469-480.
213)
A se vedea: T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 319; I. M. Anghel, Fr.
Deak, M. F. Popa, op. cit., p. 303 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.,
p. 329.
214)
Pentru detalii, v. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II,
Contractul, lucrare citată supra, pp. 666-669.
215)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., p. 337; C.
Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 339; L. Pop, op. cit., pp. 666-667.
216)
A se vedea L. Pop, op. cit., pp. 667-668.
217)
Ibidem, pp. 669-700.
218)
Ibidem, p. 669.
219)
Pe larg despre previzibilitatea prejudiciului, ibidem, pp. 670-671.
Pentru dreptul francez, v. G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 582-583.
220)
A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 562 şi 852-
853.
221)
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 97; V. Stoica, Relaţia cauzală
complexă ca element al răspunderii civile delictuale în procesul penal, în
RRD nr. 2/1984, p. 35; L. Pop, op. cit., p. 672.
222)
A se vedea: L. Pop, op. cit., pp. 657-659; G. Viney, P. Jourdain, op.
cit., pp. 125-150.
223)
A se vedea: Y. Lambert-Faivre, Droit de dommage corporel, Dalloz,
Paris, 2004, p. 280; C. F. Popescu, Determinarea şi evaluarea prejudiciilor
corporale, Ed. Dalami, Caransebeş, 2005, pp. 172-177.
224)
A se vedea L. Pop, op. cit., p. 656.
225)
Referitor la dezbaterile doctrinare, pentru dreptul francez, v.: G.
Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 72-74; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette,
op. cit., pp. 689-691.
226)
A se vedea L. Pop, op. cit., pp. 656-657.
227)
Ibidem, p. 657.
228)
A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 690.
229)
A se vedea: T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., pp. 333-334; C. Stătescu,
C. Bîrsan, op. cit., pp. 333-334; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile,
vol. I, Regimul juridic general, lucrare citată, pp. 488-492; G. Viney, P.
Jourdain, op. cit., p. 304, 600-601, 633-634.
230)
Pentru dezvoltări, v. L. Pop, op. cit., pp. 488-491.
231)
Din textul art. 1088 vechiul Cod civil rezultă că pentru stabilirea pe
cale legală a daunelor-interese moratorii în cazul neexecutării obligaţiilor
pecuniare se aplică următoarele reguli: a) creditorul nu este ţinut să facă
dovada prejudiciului care i-a fost cauzat; prevederea legală instituie
prezumţia că un creditor ori de câte ori a fost lipsit de suma care îi este
datorată suferă un prejudiciu; b) daunele moratorii nu pot fi mai mari
decât dobânda legală, în afară de excepţiile prevăzute expres de lege;
daunele-interese moratorii, constând în dobânda legală, încep să curgă
din ziua chemării în judecată a debitorului. Astăzi, nivelul dobânzii legale
este stabilit prin O.G. nr. 9/2000 aprobată prin Legea nr. 356/2002,
publicată în M. Of. nr. 456 din 6 iunie 2002. Pentru detalii, v. L. Pop, op.
cit., pp. 491-492.
232)
Pentru analiza în detaliu a discuţiilor privind clasificarea obligaţiilor
civile după natura prestaţiei care constituie obiectul lor şi doctrina
existentă pe această temă, v. L. Pop, Discuţii în legătură cu unele
clasificări ale obligaţiilor după obiectul lor, lucrare citată, pp. 55-63.
233)
A se vedea B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations 2. Contrat,
Litec, Paris, 1989, pp. 401-402.
234)
Punerea în întârziere a debitorului şi consecinţele sale juridice potrivit
reglementărilor actuale sunt pe larg analizate în doctrina noastră de
specialitate. A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pp.
331-335; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 328; L. Pop, Tratat de drept
civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, lucrare citată, pp. 663-665.
235)
Acordarea în beneficiul debitorului a unui termen rezonabil pentru
executarea obligaţiei atât prin notificarea de punere în întârziere, cât şi în
cazul cererii de chemare în judecată este un procedeu preluat din dreptul
german, reglementările dreptului comerţului internaţional (art. 7.1.5 alin.
3 din Principiile UNIDROIT) şi art. 114 alin. 1 din Anteproiectul de Cod
european al contractelor, elaborat de Academia Privatiştilor Europeni, cu
sediul la Pavia, Italia, versiunea 2004. Procedura de acordare a unui
asemenea termen de preaviz pentru executare, în dreptul german, se
numeşte nachfrist, termen preluat şi în legislaţia comercială internaţională
(pentru amănunte, v. L. Pop, op. cit., pp. 759-763).
236)
Pentru explicaţii cuprinzătoare, v.: D. Chirică, Tratat de drept civil.
Contracte speciale, vol. I, Vânzarea şi schimbul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008, pp. 328-331; L. Pop, op. cit., p. 665.
237)
A se vedea A. Man, S. Golub, Culpa creditorului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pp. 50-181.
238)
Pe larg, v. L. Pop, op. cit., pp. 513-521 şi autorii la care se face
trimitere.
239)
A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., pp. 447-448.
240)
A se vedea: C. Chabas, L’inexécution licite du contrat, Librairie
Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2002, p. 396; L. Pop, op.
cit., p. 520 şi 668.
241)
Pentru o analiză exhaustivă a opiniilor exprimate în doctrina franceză,
v. D. Mazeaud, La notion de clause pénale, Librairie Générale de Droit et
de Jurisprudence, Paris, 1992, pp. 9-393.
242)
Selectiv, v.: I. Deleanu, S. Deleanu, Consideraţii cu privire la clauza
penală, în PR nr. 1/2003, Supliment, pp. 114-120; S. Angheni, Clauza
penală în dreptul civil şi comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2000; idem,
Mecanismul şi valenţele funcţiilor clauzei penale în cadrul dispoziţiilor Legii
nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei
contractuale, în RRDP nr. 2/2007, pp. 17-18; M. Dumitru, Reevaluarea
judiciară a clauzei penale, în Dreptul nr. 4/2008, pp. 126-132; A. Sebeni,
Scurte observaţii asupra clauzei penale, Analele Universităţii Bucureşti,
seria Drept nr. 1/2003, pp. 60-63; L. Pop, op. cit., pp. 678-694.
243)
Având în vedere funcţiile clauzei penale, în doctrină au fost elaborate
trei opinii cu privire la natura ei juridică: două moniste şi una dualistă.
Teoriile moniste sau exclusiviste se deosebesc după cum atribuie clauzei
penale o natură exclusiv reparatorie sau, dimpotrivă, una sancţionatorie.
Teoria dualistă conferă clauzei penale o natură mixtă: reparatorie şi
sancţionatorie sau de pedeapsă civilă. Pentru sinteza acestor teorii, v. L.
Pop, op. cit., pp. 679-689.
244)
Ibidem, pp. 684-685.
245)
Ibidem, p. 686.
246)
A se vedea: I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., pp. 374-376;
L. Pop, op. cit., p. 686; D. Mazeaud, op. cit., p. 92.
247)
A se vedea L. Pop, op. cit., p. 686; D. Mazeaud, op. cit., p. 92.
248)
A se vedea D. Mazeaud, op. cit., pp. 100-102.
249)
Ibidem şi autorii citaţi la notele de trimitere nr. 200-204.
250)
A se vedea: I. Deleanu, S. Deleanu, op. cit., pp. 120-135; M. Dumitru,
op. cit., pp. 133-153; S. Angheni, Consideraţii teoretice şi practice privind
reductibilitatea clauzei penale în dreptul român şi dreptul comparat, în
RDC nr. 6/2001, p. 133; A. Man, N. Varo, Consideraţii cu privire la
ireductibilitatea clauzei penale, în PR nr. 6/2004, pp. 251-254; C. Bogdan,
S. Olteanu, Analiză a practicii judiciare prin prisma dreptului instanţei
judecătoreşti de a reduce clauza penală, în RDC nr. 9/2006, pp. 60-71.
251)
Pentru o analiză cuprinzătoare a arvunei şi a regimului său juridic de
lege lata, v.: J. Kocsis, Unele consideraţii referitoare la arvună şi la
convenţia accesorie de arvună, în Dreptul nr. 12/1998, pp. 49-65; D.
Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Vânzarea şi
schimbul, lucrare citată, pp. 298-302.
252)
A se vedea J. Kocsis, op. cit., pp. 61-65.
253)
Ibidem, p. 65.
254)
V. supra, pct. 10.
255)
A se vedea: I. Deleanu, Grupurile de contracte şi principiul relativităţii
efectelor contractului – răspunderea contractuală pentru fapta altuia, în
Dreptul nr. 3/2002, pp. 15-17; I. Lulă, Observaţii asupra răspunderii
pentru fapta altuia reglementată de art. 1434 alin. 2 din Codul civil, în
Dreptul nr. 7/2001, pp. 68-78; L. Pop, Răspunderea civilă contractuală
pentru fapta altuia, în Dreptul nr. 11/2003, pp. 66-67; I. Lulă, I. Sferdian,
Discuţii cu privire la răspunderea contractuală pentru fapta altuia, în
Dreptul nr. 8/2005, pp. 77-96; D. D. Ilinca, Răspunderea contractuală
pentru fapta unei terţe persoane, Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”,
seria Jurisprudentia nr. 1/2006, pp. 139-159; L. Pop, Tratat de drept civil.
Obligaţiile, vol. II, Contractul, lucrare citată, pp. 694-707.
256)
A se vedea I. Lulă, I. Sferdian, op. cit., p. 80; L. Pop, op. cit., pp. 698-
699. Referitor la grupurile de contracte, v.: I. Deleanu, op. cit., pp. 43-
48; L. Pop, op. cit., pp. 133-135.
257)
A se vedea L. Pop, op. cit., pp. 701-702.
258)
Pentru analiza dezvoltată a acestor condiţii, ibidem, pp. 702-705.
259)
În legătură cu aceste discuţii, selectiv, v.: M. Eliescu, op. cit., p. 61 şi
69-88; I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., p. 162; L. Pop, Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, lucrare citată, pp. 355-359; C.
Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pp. 139-142.
260)
A se vedea: Plenul TS, dec. de îndrumare nr. 11 din 2 august 1965, în
Justiţia nouă nr. 8/1965, p. 109; L. Pop, op. cit., p. 357.