SLAVOIU Radu, HOTCA Mihai Adrian, Răspunderea penală a persoanei juridice în

reglementarea noului Cod penal

Publicaţie: Pandectele Romane 11 din 2010

Autori:
SLAVOIU Radu
HOTCA Mihai Adrian
Tip:
Doctrina

Răspunderea penală a persoanei juridice în reglementarea noului Cod penal

prof. univ. dr. Mihai Adrian HOTCA
drd. Radu SLĂVOIU
Resume
L'etude propose une analyse substantielle des reglementations du nouveau Code penal
de la Roumanie concernant la responsabilite penale de la personne morale.
L'etude comporte trois lignes d'action: la premiere examine les conditions necessaires
pourquece type de responsabilite penale soit possible, la deuxieme - les peines qu'une
personne morale peut supporter lorsqu'on retien en sa charge une infraction, la
troisieme s'occupant d'autres questions relatives au sujet.
Plus precisement, dans le chapitre premier („Les conditions de la responsabilite penale
de la personne morale") on fait d'abord une comparaison entre les normes du nouveau
Code penal et celle du Code penal actuellement en vigueur, en soulignant la meilleure
conception juridique de la loi penale nouvelle; ensuite, on fait le tour des
reglementations de cette institution dans les lois penales de la Grande-Bretagne, les
Etats-Unis d'Amerique, la Hollande et la France, aussi bien qu'un rappel historique de
cette forme de responsabilite penale. De plus, on enonce et on discute les arguments
pour et contre la necessite d'une telle forme de responsabilite penale et on indique les
documents concernant la matiere adoptes au niveau du Conseil de l'Europe et de
l'Union Europeenne. Finalement, on procede a l’analyse du contenu de l'institution:
conditions d'existence (personnalite juridique, capacite, correlation objective entre
l'action illicite et la personne morale), culpabilite, correlation de la responsabilite penale
de la personne morale a celle de la personne physique et participation.
Le chapitre second traite le sujet des peines appliquables: la peine principale et les cinq
peines complementaires sont, tour a tour, analysees de maniere synchroniqueet
comparative.
Le dernier chapitre contient des explications sur la recidive, la prescription, la
rehabilitation et les effets penals de la fusion et de la division.
Mots-cles: responsabilite penale de la personne morale; regime juridique; sanctions;
analyse comparee.
CAPITOLUL I - Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice
I. Sediul materiei
Potrivit art. 135: (1) Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde
penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în
numele persoanei juridice.
(2) Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei
activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.
(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice
care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.
II. Explicaţii preliminare
1. Noul Cod penal în raport cu legea anterioară
Analizând comparativ art. 135 din noul cu textul echivalent anterior, introdus în legislaţia
penală prin Legea nr. 278/2006, constatăm că principiile reglementării anterioare au fost
păstrate. Astfel, s-a menţinut concepţia răspunderii persoanei juridice pentru orice infracţiune,
condiţia existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a
entităţilor colective, posibilitatea cumulului răspunderii penale a persoanei juridice cu
răspunderea penală a unor persoane fizice etc.
Faţă de reglementarea anterioară, legiuitorul a operat o restrângere a imunităţii penale a
instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat,
aceasta limitându-se la infracţiunile comise în desfăşurarea unor asemenea activităţi. De
asemenea, au fost aduse modificări şi în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunilor
aplicabile persoanei juridice, determinate de introducerea sistemului zilelor-amendă pentru
persoana fizică.
Pe de altă parte, în evantaiul pedepselor complementare aplicabile persoanelor juridice a fost
introdusă o nouă asemenea pedeapsă, şi anume plasarea sub supraveghere, care poate fi
aplicată persoanei juridice conform condiţiilor prevăzute de lege.
Sunt şi două modificări care vizează condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice. În
primul rând, observăm că faţă de reglementarea anterioară, care nu era suficient de limpede,
în noul Cod penal sunt prevăzute mult mai clar tipurile de persoane juridice care nu răspund
penal. În al doilea rând, noul Cod penal nu a mai preluat prevederea referitoare la elementul
subiectiv1, deoarece prin art. 16 alin. (1) din noul Cod penal s-a stabilit că „Fapta constituie
infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală". Aşadar,
o asemenea precizare era inutilă.
În caz de situaţii tranzitorii, legea penală urmează a fi stabilită de la caz la caz, în funcţie de
dispoziţiile penale în discuţie.
2. Elemente de drept comparat
Răspunderea penală a persoanei juridice este întâlnită în mai multe sisteme naţionale de drept.
De exemplu, în Marea Britanie, Olanda, Belgia, Franţa, SUA etc. În continuare vom prezenta,
succint, unele dintre acestea.
În Marea Britanie, răspunderea penală a persoanei juridice se fundamentează pe teoria
identificării, care presupune un mecanism ce cuprinde două etape: (1) analiza elementelor
constitutive ale infracţiunii referitor la făptuitorul persoană fizică; (2) identificarea, adică
verificarea dacă persoana fizică având o anumită poziţie în cadrul unei persoane juridice
reprezintă gândirea şi voinţa acesteia2. Criteriile pe baza cărora urmează să fie identificate
persoanele fizice care sunt purtătoare ale gândirii şi voinţei persoanei juridice se referă, în
principal, la ideea de autoritate şi control asupra acesteia, considerându-se că pot atrage
răspunderea penală a companiei numai faptele comise de oficialii cu atribuţii de control
(controlling officer). Intră în această categorie persoanele fizice care au calitatea de manager,
director etc. şi care participă la controlul persoanei juridice, precum şi persoanele oficiale cu
funcţii similare. Teoria identificării a fost criticată, apreciindu-se că funcţionarii de control se
pot detaşa (izola) de practicile ilicite ale persoanei juridice pe care o controlează, astfel încât
să nu poată fi angajată răspunderea penală a anumitor persoane juridice3.
În Statele Unite ale Americii, cu unele excepţii, răspunderea penală a persoanei juridice a fost
fundamentată pe ideea de răspundere indirectă (responde at superior). Conform acestei teorii,
o companie răspunde penal pentru faptele comise de oricare dintre agenţii sau angajaţii săi,
dacă sunt îndeplinite două condiţii. Prima condiţie este ca agentul ori angajatul entităţii
corporatiste să fi derulat activitatea în limitele atribuţiilor sale conferite de aceasta. A doua
condiţie este ca persoana fizică respectivă să fi acţionat, total sau parţial, în folosul
corporaţiei. În prezent, este întâlnită teoria agregării (numită şi a conştiinţei colective), care a
fost concepută de anumite instanţe federale americane, aceasta permiţând, în cazul în care
voinţa corporatistă aparţine mai multor persoane fizice, ca toate „particulele" de elemente
subiective să fie unite într-un singur element subiectiv, imputabil persoanei juridice. Cu tot
caracterul său inovator, această teorie nu a fost acceptată de toate instanţele americane,
reproşându-i-se că elementele cognitive individuale nu pot fi însumate pentru a forma un
întreg, iar dacă, prin raportare la persoanele fizice implicate, nu poate fi reţinut integral
elementul subiectiv, însumarea nu este posibilă4.
Şi Olanda a instituit răspunderea penală a persoanei juridice, aceasta având un anumit specific
comparativ cu reglementarea din ţara noastră5. Unul dintre elementele ce particularizează
răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul olandez îl reprezintă sfera entităţilor
colective care răspund penal, în această categorie intrând şi anumite grupări de persoane care
nu beneficiază de personalitate juridică. Apoi, pentru angajarea răspunderii penale a entităţii
colective este necesar ca, în prealabil, să se stabilească răspunderea penală a unei persoane
fizice care îndeplineşte o funcţie concordantă cu scopul social al entităţii.
În dreptul francez, răspunderea penală a persoanei juridice a fost introdusă prin Codul penal
din 1994 (art. 121-2), aceasta fiind incidentă, la fel ca în dreptul românesc, numai în cazul
entităţilor dotate cu personalitate juridică. Deşi, în forma iniţială, răspunderea penală a
persoanei juridice era incidentă exclusiv în cazul infracţiunilor pentru care se exista o
prevedere expresă în acest sens (principiul specialităţii), începând cu anul 2005 (când a fost
modificat Codul penal) a fost instituită regula generalităţii răspunderii penale a persoanei
juridice, fără ca aceasta să fie limitată la anumite infracţiuni. Din punct de vedere al
condiţiilor necesare angajării răspunderii penale a persoanei juridice, Codul penal francez a
fost interpretat în sensul că această formă de răspundere poate fi antrenată numai dacă o
infracţiune a fost comisă de către un reprezentant sau organ al persoanei juridice. Se acceptă
totuşi, pe baza modificărilor legislative din anul 2000, că în cazul infracţiunilor din culpă este
posibilă tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, indiferent de reţinerea sau nu în
prealabil a condiţiilor răspunderii penale a unei persoanei fizice.
Pe baza rapoartelor de monitorizare întocmite de GRECO6 şi OCDE7 au fost trase anumite
concluzii referitoare la modul cum este reglementată răspunderea penală a persoanelor
juridice în diferitele sisteme de drept. În principiu, GRECO apreciază că, în prezent,
recomandările sale au fost implementate în mod satisfăcător în statele membre ale grupului8.
Evaluarea GRECO are la bază următoarele criterii principale9:
- Existenţa răspunderii persoanelor juridice (penală, administrativă etc.);
- Condiţiile angajării răspunderii penale a persoanei juridice şi faptele pentru care poate fi
atrasă o asemenea formă de răspundere (de exemplu, spălarea banilor);
- Atragerea răspunderii persoanei juridice indiferent de împrejurarea că aceasta a reuşit sau nu
să obţină folosul urmărit prin actul de corupţie;
- Dacă răspunderea persoanei juridice este angajată şi în cazul lipsei de supraveghere din
partea persoanei fizice cu atribuţii de control;
- Existenţa unor sancţiuni descurajante şi proporţionate pentru faptele săvârşite de persoanele
juridice;
- Posibilitatea angajării răspunderii persoanei juridice independent de răspunderea persoanei
fizice;
- Existenţa cazierului pentru condamnările persoanelor juridice;
- Existenţa unor măsuri prin care statele asigură sancţionarea efectivă a persoanelor juridice.
În ceea ce priveşte evaluarea OCDE, efectuată la nivel internaţional, prin intermediul WGB10,
se constată că, deşi s-au făcut progrese însemnate referitoare la reglementarea răspunderii
penale a persoanei juridice, totuşi există unele critici ce pot fi aduse anumitor sisteme de drept
naţionale. De exemplu, este criticată puterea discreţionară pe care o are procurorul în
legislaţia austriacă, care poate să aprecieze că, faţă de sancţiunea ce urmează a fi aplicată,
activitatea de urmărire penală este disproporţionată, nejustificându-se consumul de resurse11.
3. Referinţe istorice
Dacă încercăm să stabilim „vechimea" instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice,
constatăm faptul că primele manifestări ale acesteia se găsesc în dreptul roman12. În
antichitate existau forme de răspundere colectivă (a clanurilor, triburilor, familiilor, cultelor
religioase, localităţilor etc.)13. Controversa privind instituirea sau nu a răspunderii penale a
persoanei juridice este la fel de veche precum este această formă de răspundere, astfel că ea
are rădăcini adânci în istorie.
În dreptul roman, termenii folosiţi pentru denumirea persoanelor juridice erau corpus,
universitas, collegia şi curia dar, în principiu, nu era acceptată răspunderea penală a persoanei
juridice, regulă exprimată prin adagiul „societas delinquere non potest".
Istoria consemnează însă, încă din Antichitate, cazuri de tragere la răspundere a entităţilor
colective. Unul dintre primele cazuri consemnate de izvoare îl reprezintă acţiunea penală
îndreptată contra oraşului Cheronea, care a fost acuzat de săvârşirea unor crime, riscând
distrugerea. Deşi în cauza respectivă s-a dispus „achitarea" oraşului, prin faptul promovării
acţiunii în răspundere penală se recunoaşte implicit existenţa instituţiei răspunderii penale a
colectivităţilor umane14. În ceea ce ne priveşte, apreciem că, de fapt, în dreptul roman nu era
consacrată răspunderea penală a persoanei juridice, deoarece reacţia împotriva unor
colectivităţi care săvârşiseră anumite fapte grave constituia mai degrabă o formă de răzbunare
decât una de răspundere juridică15.
Răspunderea penală a persoanei juridice a fost acceptată şi de Hugo Grotius, care susţinea
răspunderea penală a universităţilor, întrucât aprecia că acestea pot comite infracţiuni16.
Pentru a-şi justifica punctul de vedere Hugo Grotius făcea trimitere la cazuri în care au fost
trase la răspundere penală diverse colectivităţi. Un exemplu, foarte cunoscut, este cel al
pedepsirii oraşului Antiohia de către Marc Antoniu şi Teodosie al Bizanţului.
Dintre sancţiunile17 ce se aplicau colectivităţilor, menţionăm: doborârea zidurilor ce
împrejmuiau oraşele, luarea privilegiilor unor colectivităţi, aplicarea unor amenzi, confiscarea
unor bunuri, luarea podoabelor şi onorurilor etc. Un tip special de represiune orientată
împotriva unor grupuri de persoane l-a constituit arderea pe rug a Templierilor aflaţi în
Franţa, confiscarea bunurilor aparţinând acestora şi desfiinţarea Ordinului Templierilor de
către Papa Clement al V-lea în anul 1312.
De asemenea, în dreptul canonic erau prevăzute două categorii de sancţiuni „penale"
aplicabile persoanelor juridice, şi anume pedepsele seculare şi sancţiunile morale (spirituale).
În prima categorie pot fi incluse amenda, suprimarea unor drepturi şi dizolvarea persoanei
juridice, iar în cea de a doua intră interdictul, excomunicarea sau suspendarea18.
Prima lege scrisă care consacră expresis verbis răspunderea penală a persoanei juridice este
Ordonanţa franceză din anul 1579. Apoi, în Ordonanţa franceză privind justiţia penală din
anul 1670 este stabilită răspunderea penală a persoanei juridice. Acest act normativ prevedea
atât răspunderea penală a persoanelor juridice drept public (de exemplu, a oraşelor, târgurilor,
satelor etc.), cât şi răspunderea persoanelor juridice de drept privat (universităţi, mănăstiri,
bresle, ordinul avocaţilor etc.).
Revoluţia franceză de la 1789 a schimbat în mod opus concepţia privitoare la răspunderea
penală a persoanei juridice, deoarece multe dintre formele de organizare colectivă au fost
desfiinţate.
În secolul următor (XIX), răspunderea penală a persoanelor juridice apare din nou în peisajul
legislaţiilor europene. Astfel, Legea vamală olandeză din 1870 prevedea această formă de
răspundere penală, în art. 13, care făcea referire la Legea privind infracţiunile la regimul
importului, exportului, tranzitului şi accizelor. Consacrarea definitivă a răspunderii penale a
persoanei juridice în dreptul olandez a avut loc în anul 1976, când a fost introdus în Codul
penal art. 51, potrivit căruia atât persoanele fizice cât şi cele juridice pot comite infracţiuni19.
În secolul XIX, răspunderea penală a persoanei juridice este introdusă şi în dreptul japonez
(în anul 1890), iar în secolul XX această formă de răspundere se regăseşte în dreptul mai
multor state, de pildă în Mexic (1929), în Belgia (1934) etc.
În dreptul englez, prima speţă consemnată în care s-a pus problema angajării răspunderii
penale a unei persoane juridice datează din anul 1705, când a fost condamnată o corporaţie20.
În ceea ce priveşte doctrina românească mai veche21, aceasta nu a agreat reglementarea
răspunderii penale a persoanei juridice, în principal pe considerentul că persoanele juridice nu
pot exprima o voinţă proprie, separată de a persoanelor fizice care o compun; prin urmare,
răspunderea penală se angaja exclusiv faţă de persoana fizică ce reprezenta persoana juridică,
iar nu faţă de însăşi persoana juridică. În legea penală română, răspunderea penală a
persoanei juridice a fost instituită, pentru prima dată, prin art. 84 şi art. 85 din Codul penal
Carol al II-lea. La acel moment, în afara sistemelor de drept menţionate anterior, răspunderea
penală a persoanei morale exista în dreptul american, australian, canadian (care au evoluat în
mod similar cu dreptul englez), cubanez (1936) etc.
Legiuitorul român de la 1936 a reglementat, ca sancţiuni aplicabile persoanei juridice, numai
măsuri de siguranţă. Măsura de siguranţă prevăzută în art. 84 C. pen. de la 1936 consta în
închiderea localului persoanei juridice de la o lună la un an de zile. Măsurile de siguranţă
prevăzute la art. 85 erau dizolvarea persoanei juridice şi suspendarea activităţii persoanei
juridice. Dizolvarea şi suspendarea activităţii persoanei juridice putea fi aplicate numai
însoţind o pedeapsă, în timp ce închiderea localului putea fi pronunţată şi singură22.
Instituţia răspunderii penale a persoanei juridice nu a mai fost prevăzută în Codul penal din
1968. Doctrina românească contemporană se situează pe poziţii diferite, dar este în majoritate
favorabilă reglementării răspunderii penale a persoanei juridice.
În legislaţia românească a ultimilor ani, instituţia răspunderii penale a persoanei juridice
apare în Codul penal din 2004 (Legea nr. 301/2004)23, în art. 45, unde se prevedea: „(1)
Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice,
răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele sau în
interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora. (2) Răspunderea
penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat
la săvârşirea aceleiaşi fapte".
După doi ani, întrucât intrarea în vigoare a Codului penal din 2004 fusese amânată până în
anul 2009, de mai multe ori, a fost adoptată Legea nr. 278/2006, prin care s-a introdus, în
Codul penal din 1969, art. 191, conform căruia: „(1) Persoanele juridice, cu excepţia statului,
a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face
obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea
obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
(2) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice
care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni".
În concluzie, aşa cum s-a spus în doctrina recentă: „Într-o prezentare generală, răspunderea
penală a persoanei juridice poate fi caracterizată ca o instituţie de drept penal cu o evoluţie
oscilantă, şi nu una liniară cu acumulări treptate, susceptibile să ducă la o reglementare
calitativ superioară"24.
În prezent, se poate afirma că există un context favorabil instituţiei răspunderii penale a
persoanei juridice. Dintre argumentele invocate în sprijinul tezei legiferării răspunderii penale
a persoanei juridic, menţionăm25:
- persoanele juridice sunt o realitate incontestabilă, putându-se manifesta şi prin comiterea de
infracţiuni. Se menţionează bancruta frauduloasă, concurenţa neloială, traficul de droguri,
infracţiunile fiscale etc. În doctrină se vorbeşte despre expansiunea criminalităţii gulerelor
albe, în special, şi a celei din domeniul afacerilor (business crime), în general26. În multe
cazuri, criminalitatea corporativă îmbracă haina criminalităţii organizate, în special în
paradisurile fiscale, prin mecanismul offshore-urilor;
- în condiţiile globalizării şi complexităţii tehnologice, sancţionarea exclusiv a persoanelor
fizice are un deficit serios de eficienţă în faţa criminalităţii corporative27. În doctrină se
apreciază că acesta este argumentul cel mai des invocat pentru susţinerea necesităţii şi
utilităţii instituirii răspunderii penale a persoanei juridice28. În literatura de specialitate se
consideră că prin integrarea într-o organizaţie colectivă are loc o „depersonalizare" a
individului uman29;
- în plan criminologic s-au înregistrat, în ultimele decenii, forme şi structuri noi ale
criminalităţii organizate, faptele fiind săvârşite îndeosebi de persoanele juridice care acţionau
cu scopuri deghizate, activitatea lor prezentând un pericol real pentru ordinea juridică30;
- dezvoltarea rapidă a economiei de piaţă şi a unor tehnologii noi sau a sistemelor informatice
au determinat creşterea numărului şi importanţei persoanelor juridice în toate domeniile vieţii
economice, ceea ce a favorizat săvârşirea de către acestea a unor fapte penale grave (de
exemplu, evaziunea fiscală sau spălarea banilor)31;
- un alt factor menţionat în literatura de specialitate, care face necesară şi utilă răspunderea
penală a persoanei juridice, este concentrarea activităţii persoanelor juridice exclusiv pe
rezultat (management by results), deoarece sunt impuse obiective imposibil de atins în mod
legal, ceea ce înseamnă că mesajul tacit este „fă-o fără să fii descoperit"32, factor vizibil mai
ales în perioadele de criză;
- anumite pedepse ori sancţiuni se pot aplica persoanelor juridice. De exemplu: dizolvarea,
suspendarea activităţii sau amenda. Se pot lua şi anumite măsuri de siguranţă, printre care
interzicerea de a avea sediul în anumite localităţi, expulzarea de pe teritoriul naţional etc.;
- documentele internaţionale de referinţă prevăd răspunderea penală a persoanei juridice33;
- pornind de la justificarea potrivit căreia business is business, anumite companii apelează la
mijloace ilegale când cele legale sunt inadecvate sau insuficiente34;
- în practica managerială se regăseşte, în special în cazul managerilor marilor companii, aşa-
numitul sindrom al „beţiei riscului" care îi face ca, în scopul sporirii profitului, să încalce
legea penală, deoarece supraestimează şansele reuşitei în detrimentul riscului de eşec, pe
care-l minimalizează sau ignoră35;
- complexitatea structurilor marilor companii face ca treburile „murdare" să fie delegate unor
persoane care nu se află în fruntea acestora, fiind foarte greu sau imposibil să se facă o
legătură între executant şi decident36. „Patronii" acestor companii îşi asumă riscul calculat ca
anumite persoane să fie „sacrificate" ca „ţapi ispăşitori", dacă autorităţile competente vor
descoperi nelegalitatea, compania fiind astfel salvată, iar persoana prinsă putând fi înlocuită
foarte uşor;
- diviziunea muncii, confidenţialitatea informaţiilor din domeniul afacerilor şi existenţa unor
structuri corporatiste sunt cauze care fac, dacă nu imposibilă, cel puţin foarte greu de realizat
identificarea persoanele fizice responsabile din punct de vedere penal. De asemenea,
probleme serioase privind individualizarea persoanelor fizice care au exprimat voinţa unei
persoane juridice apar în cazul organelor colegiale de conducere, când votul este confidenţial;
- sancţiunile de drept penal aplicate persoanelor juridice sunt eficace, deoarece pot determina
schimbarea conduitei membrilor persoanei juridice în sensul respectării legii penale s.a.
Alţi autori apreciază că reglementarea unei răspunderi penale a persoanei juridice, de tipul
celei instituite pentru persoana fizică, nu este nici posibilă şi nici necesară37. Printre
argumentele înfăţişate, se numără:
- indiferent că se îmbrăţişează teza ficţiunii sau teza realităţii persoanei juridice, instituirea
răspunderii penale a acesteia nu rezolvă în sine problema combaterii infracţionalităţii din
domeniul afacerilor, deoarece în spatele activităţii ilicite a unei persoane juridice se află,
întotdeauna, una sau mai multe persoane fizice. Sancţiunile de care se face vorbire
(dizolvarea, suspendarea activităţii, amenda etc.) se aplicau, iar altele se aplică încă, şi în
domeniul altor ramuri de drept (dreptul administrativ, dreptul fiscal etc.), iar simpla trecere a
acestora în sfera dreptului penal nu rezolvă prin ea însăşi problema;
- dacă s-ar aplica sancţiuni penale persoanelor juridice, s-ar ajunge la o dublă sancţionare
penală a unei singure fapte - sancţionarea persoanei juridice şi a persoanelor fizice implicate.
Unele dintre sancţiunile propuse (de exemplu, dizolvarea) afectează, în cazul persoanelor
juridice cu mulţi angajaţi, şi alte persoane care nu au nicio legătură cu activitatea ilicită a
persoanei juridice;
- unele state care au legiferat recent răspunderea penală a persoanei juridice (spre exemplu,
Franţa, în anul 1994) au constatat că o asemenea reglementare este lipsită de eficienţă
practică, deoarece răspunderea penală a persoanelor fizice implicate „s-a diluat" prin
răspunderea penală a persoanei juridice. Acestea au continuat activitatea ilicită, constituind
alte persoane juridice sau desfăşurând activităţi prin persoane interpuse;
- chiar şi statele unde răspunderea persoanei juridice are tradiţie (SUA, Anglia, Canada) se
orientează spre regândirea acestei instituţii. Sunt binecunoscute cazurile relativ recente din
SUA38, unde sub umbrela răspunderii penale a persoanei juridice s-au desfăşurat activităţi
ilicite, economico-financiare, de ordinul miliardelor de dolari, iar autorităţile nu numai că nu
au putut să le împiedice, dar nici nu pot lua măsuri de constrângere penală împotriva unora
dintre persoanele fizice implicate. În SUA au fost adoptate, în anul 2002, o serie de
reglementări prin care s-a încercat corectarea reglementărilor existente, socotite
necorespunzătoare;
- în multe cazuri, nu se poate face o distincţie certă între incompetenţă şi rea-credinţă39;
- în fine, un alt argument este acela că, în situaţiile în care nu poate fi identificată răspunderea
penală a cel puţin unei persoane fizice, este foarte greu de construit un fundament al
răspunderii penale a persoanei juridice.
Menţionăm că, deşi dispoziţiile privind răspunderea penală a persoanei juridice au intrat în
vigoare de mai bine de 4 ani, totuşi există, după ştiinţa noastră, numai 3 cazuri soluţionate de
instanţele judecătoreşti (dintre care numai două sunt condamnări).
În ceea ce priveşte persoanele fizice implicate în fraude fiscale sau economice prin
intermediul persoanelor juridice, considerăm că trebuie instituite, alături de pedepsele
existente, noi pedepse complementare şi măsuri de siguranţă, cum ar fi interzicerea dreptului
de a mai desfăşura activităţi comerciale, pe o anumită perioadă de timp, personal sau prin
intermediari (persoane interpuse), pierderea calităţii de asociat la toate societăţile comerciale
la care infractorul era asociat în momentul comiterii infracţiunii şi interzicerea pe viitor a
infractorului care s-a folosit de persoana juridică la comiterea infracţiunii (perioadă
determinată) de a mai deveni asociat la vreo societate comercială etc. În prezent, o atare
sancţiune întâlnim numai în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale care, la art. 6
alin. (2) şi art. 731, stipulează că nu pot fi fondatori, administratori, directori, membri ai
consiliului de supraveghere şi ai directoratului, cenzori sau auditori financiari „persoanele [...]
care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals,
înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pentru infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi
pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu
modificările şi completările ulterioare, pentru infracţiunile prevăzute de art. 143-145 din
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sau pentru cele prevăzute de prezenta lege,
cu modificările şi completările ulterioare". De asemenea, ar fi utilă publicarea în Monitorul
Oficial al României sau pe internet a listei persoanelor care au fost condamnate penal pentru
activităţi economico-financiare sau implicate în falimente frauduloase, iar această listă să fie
actualizată periodic.
Cât priveşte combaterea activităţii ilicite a persoanelor juridice de drept privat, credem că
aceasta se poate realiza, parţial, şi prin crearea unui cadru legislativ clar şi suplu în sânul
dreptului administrativ, fiscal, comercial etc. Această reglementare trebuie să cuprindă
proceduri de control simple şi obiective, delimitarea riguroasă a atribuţiilor organelor de
control, sancţiuni proporţionale cu gravitatea faptelor şi celeritatea aplicării şi executării
acestora. În acest sens, este binevenită introducerea, prin reglementările recente, a cazierului
fiscal al persoanelor juridice.
Revenind la chestiunea utilităţii instituirii răspunderii penale a persoanei juridice, în teoria
dreptului penal se apreciază că aceasta îşi găseşte legitimare în necesităţi de ordin practic,
impuse de realităţile economico-sociale contemporane40. De asemenea, se vorbeşte de
incapacitatea de a fundamenta o replică eficientă contra infracţionalităţii corporative41 şi
despre existenţa unor persoane fizice care îşi asumă răspunderea pentru faptele ilicite ale
persoanei juridice pentru care lucrează.
În ceea ce priveşte dreptul comparat, în prezent remarcăm tendinţa statelor europene de a
reglementa răspunderea penală a persoanei juridice, tendinţă determinată, în principal, de
faptul că la nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene au fost adoptate numeroase
convenţii şi instrumente juridice care consacră sau recomandă o atare răspundere42.
Printre documentele adoptate la nivel european, care conţin referiri la răspunderea penală a
persoanei juridice, se numără:
- Recomandarea nr. R(81)12 a Consiliului Europei asupra criminalităţii afacerilor (care
acceptă posibilitatea instituirii răspunderii penale a persoanelor juridice pentru infracţiunile
comise în dreptul comercial);
- Recomandarea nr. R(88)18 a Consiliului Europei privind răspunderea întreprinderilor
persoane juridice pentru infracţiunile comise în activitatea lor. În cuprinsul acestui instrument
juridic european se recomandă statelor membre să instituie răspunderea penală a
întreprinderilor, independent de o eventuală răspundere penală a unor persoane fizice,
considerându-se că acestea au vinovăţie proprie, distinctă de vinovăţia persoanelor fizice,
care trebuie să răspundă şi ele dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii penale a acestora;
- Recomandarea nr. R(96)8 privind politica penală într-o Europă în transformare;
- Rezoluţia nr. (97)24 privind cele 20 de principii directoare în lupta împotriva corupţiei;
- Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (1995)43;
- unui mandat de reprezentare al persoanei juridice sau
- unei puteri de decizie în numele persoanei juridice sau
- unei puteri de control în cadrul persoanei juridice, precum şi pentru participarea la
săvârşirea acestor fapte de fraudă, de corupţie activă sau de spălare a banilor în calitate de
complice sau de instigator, sau pentru tentativa de fraudă.
(2) Făcând abstracţie de cazurile prevăzute deja la alineatul (1), fiecare stat membru ia
măsurile necesare pentru a se asigura că o persoană juridică poate fi ţinută răspunzătoare
atunci când supravegherea sau controlul defectuos efectuat de către o persoană menţionată la
alineatul (1) a făcut posibilă săvârşirea unui act de fraudă, de corupţie activă sau de spălare a
banilor în numele persoanei juridice respective de către o persoană aflată sub autoritatea sa.
(3) Răspunderea persoanei juridice în temeiul alineatelor (1) şi (2) nu exclude urmărirea
judiciară a persoanelor fizice care sunt autori, instigatori sau complici la actul de fraudă,
corupţie activă sau spălare a banilor (www.antifrauda.gov.ro).
- Convenţia privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal (1998);
- Convenţia penală privind corupţia (1999);
- Convenţia privind cyber criminalitatea (2001).
Precizăm că, prin decizia Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din 2 octombrie 1991,
această instanţă recunoaşte, indirect, principiul răspunderii penale a persoanelor juridice44.
Printre documentele adoptate la nivel internaţional, care conţin referiri la răspunderea penală
a persoanei juridice, se numără:
- Convenţia privind lupta împotriva corupţiei funcţionarilor publici străini în tranzacţiile
comerciale internaţionale45. Această convenţie obligă statele părţi să sancţioneze şi
persoanele juridice cu sancţiuni, chiar nepenale (dacă răspunderea persoanei juridice nu este
instituită), proporţionate şi descurajante;
- Convenţia împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, încheiată la Palermo (Italia)46;
- Convenţia împotriva corupţiei, încheiată la Merida (Mexic)47.
III. Analiza textului
1. Condiţiile angajării răspunderii penale a persoanei juridice
1.1. Personalitatea juridică
1.1.1. Aspecte comune
Una dintre condiţiile generale pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice este ca
aceasta să aibă personalitate juridică. Persoana juridică este o formă de organizare care,
întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile. Orice
persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu,
afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii
de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii, după caz, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de
la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Conform art. 219 din noul Cod civil, faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei
juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu
scopul funcţiilor încredinţate. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor
care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
Potrivit art. 220 din noul Cod civil, acţiunea în răspundere împotriva administratorilor,
cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor
persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin
încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice,
organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă,
cu majoritatea cerută de prevederile statutare.
În ceea ce priveşte entităţile în curs de constituire sau pe cele care şi-au încetat existenţa prin
dizolvare, acestea nu răspund penal, deoarece entităţile în curs de înfiinţare, până la data
recunoscută ca fiind momentul dobândirii personalităţii şi cele care nu se mai regăsesc în
categoria persoanelor juridice, întrucât nu au dobândit ori şi-au pierdut fiinţa juridică, nu au
capacitate juridică penală. Într-adevăr, apreciem că persoanele juridice în curs de constituire,
dacă săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă din punct de vedere civil li se
recunoaşte o personalitate juridică limitată, nu răspund din punct de vedere penal, deoarece
acest tip de personalitate este recunoscut numai pentru constituirea valabilă a persoanei
juridice în cauză.
În doctrină s-a considerat că răspunderea penală a persoanelor juridice aflate în faza lichidării
poate fi angajată, pentru faptele săvârşite în timpul acestei faze48, argumentându-se, la fel ca
în doctrina franceză, că persoanele juridice lichidate îşi păstrează capacitatea juridică
necesară pentru prefacerea bunurilor în bani şi plata pasivului49.
Răspunderea penală a persoanei juridice este directă şi personală, ceea ce înseamnă că
eventualul drept de regres al persoanei juridice împotriva prepusului său excede raportului
juridic penal de conflict50. Dreptul de regres al persoanei juridice împotriva persoanei fizice
care este răspunzătoare de comiterea infracţiunii este exercitabil în temeiul răspunderii civile
delictuale.
În temeiul principiului teritorialităţii legii penale, trebuie să admitem că şi persoanele juridice
străine care comit infracţiuni pe teritoriul României vor răspunde penal potrivit legii penale
române51.
1.1.2. Aspecte particulare
Persoanele juridice de drept privat dobândesc personalitate juridică în funcţie de specificul
fiecăreia, acestea fiind clasificate, de regulă, în două mari categorii: persoane juridice cu scop
lucrativ şi persoane juridice fără scop lucrativ (non-profit).
În cazul societăţilor comerciale, societăţilor cooperative, societăţilor agricole, organizaţiilor
cooperatiste, grupurilor de interes economic, grupurilor europene de interes economic,
companiilor naţionale şi regiilor autonome, personalitatea juridică este dobândită, de regulă,
începând cu data înmatriculării la registrul comerţului.
O situaţie specială o au societăţile comerciale nelegal constituite, dar înmatriculate la registrul
comerţului. Având în vedere că societăţile comerciale nelegal constituite au dobândit
personalitate juridică, iar eventuala constatare a nulităţii, conform art. 58 din Legea nr.
31/1990, produce efecte numai pentru viitor, considerăm că poate fi angajată răspunderea
penală a acestora52. În schimb, persoana juridică de fapt nu poate fi subiect ale răspunderii
penale, deoarece nu are personalitate juridică, aceasta fiind o condiţie care trebuie să existe
„în drept", iar nu în fapt, în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală53.
Persoanele juridice de drept privat fără scop lucrativ sunt persoane juridice înfiinţate cu
finalitate nonprofit, fiind constituite pentru a desfăşura anumite activităţi de interes
nepatrimonial general, al unor colectivităţi ori al unor persoane fizice. Este vorba despre
asociaţii, fundaţii, sindicate, patronate, partide politice, organizaţii religioase sau etnice.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, asociaţiile şi fundaţiile
dobândesc personalitate juridică din momentul înscrierii în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor
ţinut la grefa judecătoriei, iar federaţiile din momentul înscrierii în registrul federaţiilor aflat
la grefa tribunalului. Pierderea personalităţii juridice a acestor persoane are loc în momentul
dizolvării.
Precizăm că asociaţiile, fundaţiile şi alte persoane juridice fără scop lucrativ răspund penal
chiar dacă au fost declarate de utilitate publică, deoarece prin această calitate ele nu devin
autorităţi sau instituţii publice.
Partidele politice sunt, conform art. 1 din Legea nr. 14/2003, persoane juridice de drept
public. Ele dobândesc personalitate juridică de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin
care se admite cererea de înregistrare (art. 22). Partidele politice îşi încetează existenţa
juridică prin dizolvare ori prin hotărâre a Curţii Constituţionale sau prin hotărâre
judecătorească, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Cu toate că prin lege partidele
politice sunt persoane juridice de drept public, legiuitorul nu le-a exceptat de la răspundere
penală, ci a exclus numai aplicarea împotriva acestora a anumitor pedepse complementare, şi
anume dizolvarea şi suspendarea activităţii.
Sindicatele şi patronatele dobândesc şi pierd personalitatea juridică în condiţiile prevăzute de
Legea nr. 54/2003 (a sindicatelor) şi Legea nr. 54/2004 (a patronatelor). Ca şi în cazul
partidelor politice, nici sindicatelor sau patronatelor nu li se pot aplica dizolvarea şi
suspendarea activităţii.
Organizaţiile religioase şi cele aparţinând minorităţilor naţionale au un regim juridic penal
similar cu cel aplicabil partidelor politice, sindicatelor şi patronatelor, deoarece nici în cazul
acestora nu se poate dispune pedeapsa complementară a dizolvării sau suspendării activităţii.
Cultele religioase pot fi recunoscute ca persoane juridice prin hotărâre a guvernului, iar
pierderea acestei calităţi are loc tot printr-o asemenea hotărâre, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege (Legea nr. 489/2006). În afara cultelor religioase, pot fi înfiinţate asociaţii
religioase, care dobândesc personalitate juridică în momentul înscrierii lor în Registrul
asociaţiilor religioase, ţinut la judecătorie.
Persoanele juridice care desfăşoară activităţi în domeniul presei, indiferent de forma juridică
[de drept public (de pildă, Societatea Română de Radiodifuziune - Legea nr. 41/1994) sau de
drept privat], răspund penal, dar nu li se pot aplica trei dintre pedepsele complementare:
dizolvarea, suspendarea activităţii şi închiderea unor puncte de lucru.
1.2. Capacitatea juridică
a) Precizări preliminare. A doua condiţie generală pentru a putea fi angajată răspunderea
penală a persoanei juridice este ca aceasta să nu facă parte din categoria celor excluse,
deoarece nu toate persoanele juridice răspund penal. Statul şi autorităţile publice nu răspund
penal, deoarece nu au capacitate juridică penală, astfel că nu pot intra în raporturi de
răspundere penală în calitate de subiecţi pasivi. De asemenea, instituţiile publice nu răspund
penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul
domeniului privat.
Menţionăm că din cuprinsul textului legal reiese că persoanele juridice, în afara celor anume
exceptate, răspund penal indiferent dacă sunt de drept public sau de drept privat. De altfel,
potrivit art. 221 din noul Cod civil, dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de
drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii
ca persoanele juridice de drept privat.
b) Statul. Excluderea statului din sfera persoanelor juridice care răspund penal se justifică
prin aceea că statul este printre singurele persoane juridice care nu pot fi desfiinţate, iar pe de
altă parte acesta este unicul subiect activ al raporturilor de răspundere penală. De asemenea,
statul nu se impune a fi sancţionat, întrucât în cazul amenzii, singura pedeapsă principală
aplicabilă persoanelor juridice, acesta şi-ar face singur o plată54. Mai mult, nici pedepsele
complementare nu-şi pot găsi aplicare când este vorba de stat, deoarece activitatea statului nu
poate fi suspendată, acesta nu poate fi dizolvat, el nu participă la licitaţii publice etc.
Prin urmare, în sistemul nostru de drept, statul nu răspunde penal şi nu există raţiuni pentru a
propune de lege ferenda instituirea unei atare răspunderi, indiferent de faptele care i s-ar
putea imputa. Statul poate răspunde însă pe terenul altor ramuri de drept (civil, internaţional
etc.).
De altfel, cu excepţia Danemarcei, în al cărei Cod penal, la art. 27, este prevăzută
posibilitatea angajării răspunderii penale a statului pentru infracţiuni care nu au fost comise în
exercitarea atribuţiilor referitoare la puterea publică55, şi a unor state de common law56,
celelalte legislaţii exclud de plano răspunderea penală a statului.
Excluderea statului din categoria persoanelor juridice care răspund penal se fundamentează şi
pe dispoziţiile celui de-al doilea Protocol al Convenţiei privind protecţia intereselor financiare
ale Comunităţilor Europene, care în art. 1 lit. d) prevede că „persoana juridică" este orice
entitate care are acest statut în temeiul dreptului naţional aplicabil, cu excepţia statelor sau a
altor entităţi publice în exerciţiul prerogativelor lor de putere publică şi a organizaţiilor
internaţionale publice.
c) Autorităţile publice. Prevederi importante referitoare la autorităţile publice sunt cuprinse în
Constituţie. Legea fundamentală prevede că sunt „autorităţi publice": Parlamentul (cap. I, art.
61-79), Preşedintele României (cap. II, art. 80-101), Guvernul (cap. III, art. 102-110),
Administraţia publică (cap. V, art. 116-123), Autoritatea judecătorească (cap. VI, art. 124-
134).
Genul autorităţilor publice care aparţin administraţiei publice centrale de specialitate cuprinde
ministerele, organele de specialitate organizate în subordinea Guvernului, organele de
specialitate organizate în subordinea ministerelor, organele de specialitate organizate ca
autorităţi administrative autonome, forţele armate, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării,
Curtea de Conturi.
Din categoria autorităţilor publice care aparţin administraţiei publice locale fac parte
consiliile locale alese din comune, oraşe şi din subdiviziuni administrativ-teritoriale ale
municipiilor (art. 120), primarii aleşi (art. 121), consiliile judeţene alese (art. 122) şi prefectul
(prefectura), numit în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, care este reprezentantul
Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale (art.
123).
Din „Autoritatea judecătorească" fac parte instanţele judecătoreşti (art. 126-130), parchetele
care funcţionează pe lângă acestea (art. 131-132) şi Consiliul Superior al Magistraturii (art.
133-134).
Expresia „autoritate publică" este definită în art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004:
„orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de
putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor
publice, în sensul prezentei legi (s.n.), persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii,
au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în
regim de putere publică". Întrucât asimilarea se face numai în sensul Legii nr. 554/2004,
credem că ea nu poate fi extinsă şi domeniul dreptului penal.
d) Instituţiile publice. Potrivit art. 135 alin. (1): „Instituţiile publice nu răspund penal pentru
infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului
privat". În redactarea Codului penal anterior se prevede că nu răspund penal instituţiile
publice „care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat". Se observă
că redactorii noului Cod penal au ţinut seama de sugestia, făcută în literatura de specialitate,
referitoare la formularea anterioară, care era considerată necorespunzătoare57.
Diferenţa constă în aceea că, sub imperiul Codului penal anterior, imunitatea era determinată
de calitatea subiectului (imunitate personală), pe când noul Cod penal leagă imunitatea de
specificul infracţiunii comise (imunitate reală). Prin urmare, instituţiile publice - chiar şi cele
care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat - vor răspunde penal
pentru acele infracţiuni comise în desfăşurarea unei activităţi deschise iniţiativei private (spre
exemplu, o instituţie publică ce efectuează în principal o activitate exclusă domeniului privat
va răspunde penal pentru infracţiuni comise în desfăşurarea unei activităţi secundare, permisă
domeniului privat - cum ar fi activitatea de asigurare a hranei pentru personalul angajat).
Care sunt instituţiile publice ce desfăşoară activităţi ce nu pot face obiectul domeniului
privat? Sunt cele care desfăşoară activităţi excluse iniţiativei private, ceea ce înseamnă că nu
pot fi efectuate de persoane fizice şi nici de persoane juridice de drept privat58.
Practic, asemenea instituţii sunt relativ greu de identificat, deoarece cel puţin o parte din
instituţiile care desfăşoară activităţi ce nu pot constitui obiect al iniţiativei private pot fi
incluse şi în categoria autorităţilor publice. Credem că, în fiecare caz, organele judiciare
trebuie să verifice dispoziţiile legale aplicabile persoanei juridice în cauză, iar dacă se
constată că infracţiunea a fost săvârşită în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul
domeniului privat, va exclude posibilitatea răspunderii penale, iar dacă infracţiunea a fost
săvârşită în exercitarea unei activităţi ce poate face obiectul domeniului privat, organul
judiciar va socoti ca fiind îndeplinită cerinţa legală, dispunând în consecinţă.
Sunt instituţii publice, de pildă, Institutul Naţional al Magistraturii, Institutul de Medicină
Legală „Mina Minovici", Institutul de Expertize Criminalistice, Institutul Naţional pentru
Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, Banca Naţională a României, Uniunea Naţională a
Barourilor din România, Uniunea Naţională a Notarilor Publici, Institutul de Sănătate Publică
din Bucureşti etc.59 Spre exemplu, nu intră în sfera persoanelor juridice excluse de la
răspundere penală universităţile de stat sau alte instituţii de drept public, care derulează
activităţi ce pot face obiectul iniţiativei private.
Regiile autonome nu pot fi incluse în categoria instituţiilor publice, chiar dacă acestea au o
natură juridică mixtă (de drept privat şi de drept public), deoarece art. 136 din Constituţie le
prevede în mod distinct, astfel că pot răspunde penal toate regiile, indiferent dacă desfăşoară
sau nu activitate într-un domeniu care este exclus iniţiativei private. De pildă, regiile de
transport local, RA „Monetăria Statului", RA „Monitorul Oficial" etc.60
Pe de altă parte, persoanele juridice de drept privat pot răspunde penal, indiferent de tipul de
activitate pe care-l desfăşoară, cu observarea limitărilor stabilite de lege. Astfel, spre
exemplu, conform art. 141 C. pen., dizolvarea şi suspendarea activităţii sau uneia dintre
activităţile persoanei juridice nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi
organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii, şi nici
persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
Vor răspunde penal, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, de pildă,
următoarele categorii de persoane juridice: asociaţiile, fundaţiile, sindicatele, societăţile
comerciale, societăţile cooperative, societăţile agricole, grupurile de interes economic, regiile
autonome etc.
1.3. Săvârşirea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele
persoanei juridice
A treia condiţie generală pentru antrenarea răspunderii penale a persoanelor juridice este ca
infracţiunile să fie săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele
persoanei juridice61.
Se observă că legiuitorul român a reglementat răspunderea penală a persoanei juridice după
sistemul clauzei (răspunderii) generale sau modelul răspunderii generale, întâlnit în special în
common law, potrivit căruia persoana juridică poate răspunde penal pentru orice infracţiune,
fără excluderea de plano a unor infracţiuni. Bineînţeles că anumite infracţiuni, cum sunt,
violul, mărturia mincinoasă etc. conceptual nu pot fi comise de persoana juridică.
Privitor la această condiţie trebuie rezolvată chestiunea conţinutului legăturii între persoana
fizică care efectuează actul de conduită propriu-zis al infracţiunii şi persoana juridică,
deoarece, potrivit art. 135 C. pen., pentru antrenarea răspunderii penale a persoanelor juridice
este necesar ca infracţiunile să fie săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice. Textul legal nu cuprinde criterii pe baza cărora să
se identifice persoanele care săvârşesc infracţiuni fie pentru transpunerea în practică a
obiectului de activitate, fie numai în folosul sau interesul persoanei juridice.
Prin săvârşirea unei infracţiuni în realizarea obiectului de activitate trebuie să înţelegem că un
organ, prepus62 sau reprezentant al persoanei juridice a comis o infracţiune cu prilejul
transpunerii în practică a activităţilor pe care, potrivit legii sau actelor constitutive, persoana
juridică le poate derula. Vor intra aici, de pildă, infracţiunile la regimul concurenţei,
infracţiuni din domeniul muncii etc. În orice caz, aşa cum s-a remarcat în doctrină, faptele
evaluate trebuie să aibă legătură cu „politica generală a persoanei juridice" sau cu „activităţile
principale menite să ducă la realizarea obiectului social, şi nu de fapte care au fost doar
ocazionate de activităţi legate indirect de acest obiect"63. Prepusul este o persoană care
îndeplineşte o însărcinare sau funcţie în interesul persoanei juridice, iar persoana juridică va
răspunde penal dacă fapta săvârşită de acesta are legătură cu atribuţiile sau cu scopul
funcţiilor încredinţate.
Legiuitorul român, pornind de la regula specialităţii capacităţii de folosinţă, a avut în vedere
numai activităţile specifice obiectului de activitate al persoanei juridice, fie că acesta este cel
principal sau este unul dintre obiectele secundare. De pildă, dacă o persoană juridică care are
ca obiect de activitate impresariatul artistic săvârşeşte fapte de trafic de persoane pentru
practicarea prostituţiei.
O infracţiune este comisă în interesul persoanei juridice în toate cazurile când folosul -
material sau moral - obţinut prin infracţiune revine, în totul sau în parte, persoanei juridice,
deşi infracţiunea nu este comisă în realizarea obiectului de activitate. Pe bună dreptate, se
consideră că o infracţiune este săvârşită în interesul persoanei juridice şi atunci când folosul
constă în evitarea unei pierderi64. Dintre infracţiunile ce pot fi comise în interesul persoanei
juridice, menţionăm traficul de droguri, traficul de persoane, contrabanda, spălarea banilor
etc.
O problemă de drept, ridicată deja în doctrina noastră, este aceea a soluţiei pentru ipoteza în
care o persoană fizică săvârşeşte o infracţiune în realizarea obiectului de activitate, dar în
beneficiul exclusiv al persoanei fizice respective (ori a unei alte persoane) sau chiar contrar
intereselor persoanei juridice65. Pornind de la ideea că cele trei ipoteze - săvârşirea
infracţiunii în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice, în interesul persoanei
juridice sau în numele persoanei juridice - nu sunt condiţii cumulative, ci sunt trei situaţii
alternative, considerăm că poate fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice ori de
câte ori sunt îndeplinite condiţiile a cel puţin uneia dintre ipoteze, indiferent de împrejurarea
că fapta a fost sau nu comisă şi în interesul persoanei juridice ori dacă a fost sau nu săvârşită
în numele acesteia, bineînţeles cu îndeplinirea condiţiilor obiective şi subiective prevăzute de
lege pentru infracţiunea imputată.
În sensul legii penale, o infracţiune este săvârşită în numele persoanei juridice dacă persoana
fizică care comite elementul material al faptei acţionează în calitate de prepus sau
reprezentant al persoanei juridice, învestit în mod oficial, fără ca fapta să fie săvârşită în
realizarea obiectului de activitate sau în folosul persoanei juridice în cauză.
Potrivit proiectului Corpus Juris, pentru ca activitatea ilicită a unei persoane fizice să poată
atrage răspunderea penale a persoanei juridice nu se cere condiţia unei învestiri oficiale într-o
funcţie decizională, reprezentare sau control, fiind suficient numai ca persoana fizică să fi
acţionat în numele persoanei juridice ori să fi avut o asemenea putere de drept sau de fapt.
O altă problemă de drept este cea de a stabili soluţia legală pentru ipoteza în care o persoană
fizică săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, în numele unei persoane juridice, dar
contrar interesului acesteia. Spre exemplu, săvârşirea unei infracţiuni de spălare a banilor
exclusiv în numele unei societăţi comerciale, de către un reprezentat al acesteia, fără legătură
directă cu realizarea obiectului de activitate, în interesul unuia dintre acţionarii societăţii
comerciale.
În ceea ce ne priveşte, întrucât cele trei ipoteze prevăzute de art. 135 nu sunt cumulative,
apreciem că soluţia legală este aceea că nu are relevanţă nici lipsa legăturii cu obiectul de
activitate şi nici împrejurarea că fapta a fost comisă contrar intereselor persoanei juridice,
atâta timp cât fapta respectivă a fost comisă în numele persoanei juridice. Precizăm însă că,
chiar dacă o faptă prevăzută de legea penală este comisă în numele unei persoane juridice,
este posibil ca aceasta să angajeze exclusiv răspunderea penală a persoanei fizice, în special
în cazurile în care prin săvârşirea infracţiunii sunt vătămate interesele persoanei juridice, dar
nu pentru că fapta este împotriva intereselor acesteia, ci pentru că este posibil să nu se
realizeze conţinutul elementului subiectiv, deoarece vinovăţia, aşa cum vom vedea, se
raportează la atitudinea unor persoane fizice din cadrul persoanei juridice.
În urma analizei textului legal, aşa cum s-a constatat deja în doctrină, se observă că cele trei
categorii de infracţiuni - în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice, în interesul
persoanei juridice sau în numele persoanei juridice - se întrepătrund66, deoarece sunt fapte
care sunt săvârşite în realizarea obiectului de activitate, în folosul şi în numele persoanei
juridice. De pildă, săvârşirea unei infracţiuni de trafic de persoane de către administratorul
unei societăţi comerciale care are ca obiect de activitate transport de persoane este o
infracţiune care poate fi inclusă în oricare dintre cele trei categorii.
2. Vinovăţia penală a persoanei juridice
Pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, art. 191C. pen. anterior prevedea că
fapta trebuie săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală. Aşa cum am mai
spus, noul Cod penal nu a mai reluat această menţiune, dar nu pentru că vinovăţia nu este o
condiţie pentru angajarea răspunderi penale a persoanei juridice, ci pentru că menţiunea ar fi
inutilă, deoarece art. 16 alin. (1) C. pen. stabileşte că „fapta - indiferent dacă este comisă de o
persoană fizică sau de o persoană juridică (s.n.) - constituie infracţiune numai dacă a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală".
Vinovăţia persoanei juridice se raportează la organele şi organizarea acesteia, putându-se
spune că stabilirea vinovăţiei persoanelor fizice ce alcătuiesc organele persoanei juridice
echivalează cu stabilirea vinovăţiei persoanei juridice în cauză. Dacă fapta nu este comisă de
organele persoanei juridice, ci de reprezentanţi sau prepuşi, vinovăţia persoanei juridice se
stabileşte prin raportare la atitudinea organelor acesteia. Existenţa vinovăţiei sau a formei ori
modalităţii acesteia se va desprinde din aspectele obiective ale modului în care au fost
adoptate hotărârile de către organele de conducere ale persoanei juridice sau din practicile
existente, cunoscute, acceptate sau tolerate în cadrul activităţii persoanei juridice. Deşi, în
principiu, se poate afirma că vinovăţia persoanei fizice din conducerea persoanei juridice
relevă şi vinovăţia acesteia, credem totuşi că organele judiciare trebuie să stabilească regulile
şi practicile existente în cadrul organizării şi funcţionării persoanei juridice respective şi, pe
baza constatărilor, dacă rezultă că organele persoanei juridice au decis, au ştiut sau nu au
împiedicat, pe baza pârghiilor avute la îndemână, săvârşirea unor infracţiuni, atunci poate fi
angajată răspunderea penală a persoanei juridice, dacă este realizată forma de vinovăţie cerută
de lege pentru infracţiunea examinată.
În cazul faptelor intenţionate este necesară preexistenţa unei decizii a persoanei juridice pe
baza căreia a fost săvârşită fapta prevăzută de legea penală. În cazul infracţiunilor din culpă,
vinovăţia se stabileşte prin verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor persoanei juridice.
De exemplu, dacă infracţiunea a fost determinată de o organizare necorespunzătoare. În
ipoteza angajării răspunderii penale a persoanei juridice pentru fapte săvârşite din culpă se
consideră că aceasta este posibilă indiferent dacă este sau nu stabilită vinovăţia unei persoane
fizice, deoarece culpa se raportează la atitudinea organelor entităţii colective în cauză67.
În ceea ce priveşte infracţiunile comise de către alte persoane decât organele persoanei
juridice, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acestea să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie
despre activitatea infracţională desfăşurată de persoana fizică. Prin urmare, este exclusă
răspunderea penală a persoanei juridice atunci când infracţiunea este comisă pe neaşteptate de
către un prepus al persoanei juridice sau dacă fapta infracţională nu se încadrează într-o
practică tolerată ori consimţită de persoana juridică. De asemenea, dacă persoana juridică şi-a
creat un sistem bine organizat de supraveghere şi control care, în mod rezonabil, era apt să
prevină comiterea de infracţiuni, răspunderea persoanei juridice trebuie exclusă.
În doctrină se consideră că, atât timp cât vinovăţia persoanei juridice este un element distinct
de vinovăţia persoanei fizice, fiind analizată separat, trebuie să admitem că vinovăţia celor
două persoane poate fi la fel (de aceeaşi formă sau modalitate) sau diferită68.
Se poate vorbi de aceeaşi formă de vinovăţie când atât persoana juridică, cât şi cea fizică
acţionează ambele din culpă sau ambele cu intenţie. Spre exemplu, dacă membrii consiliului
de administraţie al unei persoane juridice a luat decizia deturnării obiectului de activitate în
vederea derulării unor activităţi de trafic de persoane, aceeaşi atitudine subiectivă faţă de
această activitate având şi persoanele fizice implicate în transpunerea în practică a hotărârii
consiliului de administraţie. Un alt exemplu care poate fi reţinut aici este acela când la
cauzarea unui accident de muncă ce a produs moartea mai multor persoane au avut o atitudine
culpabilă atât persoana fizică, care a pus în funcţiune utilajul ce s-a defectat şi din cauza
căruia a survenit accidentul, cât şi organele de conducere ale societăţii, care nu au efectuat
instructajul privind protecţia muncii.
În doctrină sunt date şi exemple în sensul că forma de vinovăţie cu care acţionează persoana
juridică şi persoana fizică poate fi diferită. De pildă, angajatul care deversează constant cu
intenţie deşeuri care poluează, iar persoana juridică pentru care acesta lucrează nu ştie (prin
organele sale) despre activitatea prepusului său, însă se constată o neglijenţă repetată în ceea
ce priveşte supravegherea activităţii angajaţilor.
În cazurile date ca exemple în rândurile anterioare, autorul material - angajatul neglijent sau
cel de rea-credinţă - vor răspunde penal fie în calitate de participant, fie în calitate de unic
făptuitor, după caz, deoarece este posibil ca persoana juridică să nu răspundă penal, după cum
este posibilă şi situaţia ca persoana fizică din conducerea persoanei juridice să nu poată fi
trasă la răspundere penală. Deci, răspunderea penală a persoanei juridice poate coexista
împreună cu răspunderea persoanei fizice, care are calitatea de organ al persoanei juridice, şi
cu cea a persoanei fizice care a efectuat elementul material al infracţiunii, dar cele trei
categorii de subiecţi se pot afla şi în alte poziţii. De exemplu, persoana juridică nu răspunde
penal, dar răspund cele două persoane fizice. Sau, persoana juridică şi autorul material
răspund penal, fără ca persoana fizică ce conduce persoana juridică să răspundă penal. De
asemenea, este posibil ca numai persoana juridică să răspundă penal69.
Referitor la proba vinovăţiei, în doctrină se arată că aceasta se face indirect, prin probarea
vinovăţiei organelor persoanei juridice.
3. Corelaţia răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea penală a persoanei fizice
Subliniem faptul că, prin introducerea răspunderii penale a persoanei juridice, legiuitorul
român nu a dorit să construiască o „umbrelă" sub care să se adăpostească persoanele fizice
care au realizat elementul material al infracţiunii. Dimpotrivă, în art. 135 alin. (3) C. pen. se
precizează că „Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte". Analizând ipotezele în care se
poate pune problema răspunderii penale a persoanei juridice, bazându-ne şi pe experienţa
practică a altor state, constatăm că, excluzând anumite situaţii excepţionale, de regulă
persoana fizică în privinţa căreia sunt întrunite aspectele obiective ale faptei prevăzute de
legea penală răspunde penal, în timp ce persoana juridică în legătură cu care s-a comis
infracţiunea răspunde penal uneori şi, foarte rar, sunt cazuri în care persoana juridică
răspunde penal în mod exclusiv. Posibilitatea răspunderii penale exclusive a persoanei
juridice rezultă din prevederile art. 135 alin. (3) C. pen., conform cărora răspunderea penală a
persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice.
Pe baza acestor prevederi legale se poate spune că răspunderea penală a persoanei juridice se
poate cumula cu cea a persoanei fizice, dar nu o presupune, astfel că pot exista cazuri în care
persoana juridică să răspundă penal, deşi organele judiciare nu au reuşit să reţină în sarcina
vreunei persoane fizice condiţiile răspunderii penale. În asemenea situaţii, în doctrină se
discută referitor la modul cum se poate stabili existenţa condiţiilor răspunderii penale a
persoanei juridice, în lipsa raportării la o persoană fizică70.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că stabilirea răspunderii penale a persoanei juridice
presupune în toate cazurile raportarea la una sau mai multe persoane fizice care au realizat
elementul material al faptei prevăzute de legea penală. Fără o asemenea raportare, angajarea
răspunderii penale a persoanei juridice ar fi arbitrară. Spre exemplu, în cazul în care decizia
aparţine unui organ colectiv şi nu se poate stabili care dintre persoanele fizice au participat la
luarea deciziei, persoana juridică răspunde penal numai dacă o persoană fizică a transpus în
practică rezoluţia organului colectiv al persoanei juridice. „Executantul" - persoana fizică -
răspunde penal numai dacă a săvârşit fapta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, dar
persoana juridică va răspunde penal, indiferent de situaţia penală a persoanei fizice, deoarece
fapta în ceea ce o priveşte a fost comisă, în mod cert, cu vinovăţie. De asemenea, dacă decizia
organului colectiv realizează în sine elementele obiective ale unei infracţiuni, elementul
material al faptei este atribuit tot unor persoane fizice, astfel că îndeplinirea aspectelor
obiective ale faptei se apreciază în funcţie de persoanele fizice participante la luarea deciziei
în cauză. În ipoteza în care fapta prevăzută de legea penală este atribuită unui organ colectiv
şi nu se poate stabili că cel puţin o parte dintre persoanele fizice care alcătuiesc acest organ au
comis fapta cu forma de vinovăţie cerută de lege, pe cale de consecinţă va fi exclusă şi
răspunderea penală a persoanei juridice.
Menţionăm că, deşi răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată fără reţinerea
răspunderii penale a cel puţin unei persoane fizice, de fiecare dată aspectul subiectiv trebuie
să poată fi imputat cel puţin unei persoane fizice, chiar dacă nu se poate stabili identitatea
acesteia (în cazul organelor colective, de pildă).
Spre deosebire de alte legislaţii, care prevăd regula excluderii cumulului răspunderii penale a
persoanei juridice şi a răspunderii penale a persoanei fizice, credem că legislaţia noastră
consacră regula potrivit căreia răspunderea penală a persoanei fizice şi a persoanei juridice nu
se exclud, ci se cumulează71.
În virtutea principiului caracterului personal al răspunderii penale, persoana juridică nu se
poate regresa pentru a solicita plata amenzii penale plătite, dar va putea solicita de la
făptuitorii persoane fizice despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale. De asemenea,
asociaţii persoanei juridice nu pot fi obligaţi să răspundă pentru amenzile penale aplicate
entităţii faţă de care au calitatea de asociaţi, deoarece s-ar încălca principiul personalităţii
răspunderii penale, soluţia fiind aceeaşi inclusiv în cazul acelor persoane juridice în cadrul
cărora asociaţii răspund nelimitat sau solidar72.
4. Participaţia penală
În practică se pot ivi situaţii în care să se ridice problema stabilirii tipului de contribuţie la
săvârşirea infracţiunii comise de persoana juridică. În ceea ce ne priveşte, apreciem că
soluţiile stabilite pentru participaţia penală, în cazul în care o infracţiune este comisă de către
mai multe persoane fizice, trebuie să se aplice mutatis mutandi şi atunci când la săvârşirea
unei infracţiuni participă persoane juridice. De exemplu, va exista coautorat atunci când două
persoane juridice se înţeleg să efectueze o activitate care realizează conţinutul infracţiunii
prevăzute de art. 8 din Legea nr. 241/2005.
CAPITOLUL II - Pedepsele aplicabile persoanei juridice
Secţiunea 1 – Generalităţi
I. Sediul materiei
Conform art. 136: (1) Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale şi
complementare.
(2) Pedeapsa principală este amenda.
(3) Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3
luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
II. Consideraţii preliminare
Ca şi Codul penal anterior, noul Cod penal prevede o singură pedeapsă principală, la care
adaugă mai multe pedepse complementare. În schimb, tabloul pedepselor complementare a
fost completat de noul Cod penal cu o nouă pedeapsă complementară, şi anume plasarea sub
supraveghere judiciară.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că cel puţin una dintre pedepsele complementare -
respectiv dizolvarea - ar fi trebuit calificată ca pedeapsă principală, deoarece este cea mai
severă dintre pedepsele aplicabile persoanelor juridice, aplicarea acesteia determinând
dispariţia entităţii colective din peisajul persoanelor juridice. Pe de altă parte, în cazul în care
se impune pedeapsa dizolvării toate celelalte pedepse sunt inutile, deoarece nu se mai poate
pune problema necesităţii prevenirii săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală, acest
lucru realizându-se în mod cert prin dizolvarea persoanei juridice în cauză.
Menţionăm că, în condiţiile stabilite de Codul de procedură penală, faţă de persoanele
juridice urmărite penal se pot lua anumite măsuri preventive, dintre care unele se aseamănă
cu pedepsele complementare, dar nu trebuie confundate nicidecum cu acestea, indiferent de
conţinut. Astfel, conform art. 493 C. pr. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul
urmăririi penale, la propunerea procurorului, poate dispune, dacă există motive temeinice
care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe
dintre următoarele măsuri:
a) suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, începută anterior
sau în cursul urmăririi penale;
b) suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice,
începută anterior sau în cursul urmăririi penale;
c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului
patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;
d) interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar;
e) interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă
infracţiunea.
În vederea asigurării respectării măsurilor preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate
obliga persoana juridică la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu
poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile
preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei
juridice.
Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau
măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul statului la data rămânerii definitive a
hotărârii pronunţate în cauză.
Măsurile preventive pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea
prelungirii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire
neputând depăşi 60 de zile. Măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi şi
libertăţi prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice.
Măsurile preventive se revocă la cererea procurorului sau persoanei juridice, numai când se
constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea acestora.
Secţiunea a 2-a – Amenda
I. Sediul materiei
Potrivit art. 137: (1) Amenda constă în suma de bani pe care persoana juridică este
condamnată să o plătească statului.
(2) Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei
zile-amendă, cuprinsă între 100 şi 5.000 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care
este cuprins între 30 de zile şi 600 de zile.
(3) Instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă ţinând cont de criteriile generale de
individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se determină
ţinând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de
valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi de celelalte obligaţii
ale persoanei juridice.
(4) Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa
amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică
sau alternativ cu pedeapsa amenzii;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani;
d) 240 şi 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani;
e) 360 şi 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani
sau detenţiunea pe viaţă.
(5) Când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă
se pot majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii
se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.
II. Explicaţii preliminare
1. Noul Cod penal în raport cu legea penală în vigoare
Prin comparaţie cu reglementarea anterioară (art. IV C. pen. anterior), care prevede limite
minime şi maxime ale pedepsei amenzii, noul Cod penal prevede sistemul zilelor-amendă,
aplicabil persoanelor fizice. Suma corespunzătoare unei zile-amendă este cuprinsă între 100 şi
5.000 lei, care se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă (cuprins între 30 de zile şi 600 de
zile). Înmulţind numărul minim al zilelor-amendă (30 de zile) cu suma minimă
corespunzătoare unei zile-amendă (100 de lei) obţinem cea mai mică amendă aplicabilă unei
persoane juridice, respectiv suma de 3.000 de lei. În reglementarea anterioară limita minimă a
pedepsei amenzii pentru persoana juridică era de 2.500 de lei. Înmulţind numărul maxim al
zilelor-amendă (600 de zile) cu suma maximă corespunzătoare unei zile-amendă (5.000 de
lei) obţinem cea mai mare amendă aplicabilă unei persoane juridice, respectiv suma de
3.000.000 de lei. În reglementarea anterioară, limita generală a pedepsei amenzii era de
2.000.000 de lei.
Din cele de mai sus se observă că, sub aspectul limitelor generale ale pedepsei amenzii, în caz
de situaţie tranzitorie, legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior.
2. Elemente de drept comparat
Dacă facem o scurtă incursiune în dreptul comparat, observăm faptul că sistemul zilelor-
amendă aplicabil persoanei juridice este reglementat şi în alte sisteme naţionale de drept, cum
sunt cel francez şi spaniol. Spre exemplu, în dreptul francez limita maximă este de 1.000.000
de euro, în Portugalia este de 14.000.000 de euro (dacă este vorba despre infracţiunea de
spălare de bani), în Finlanda este 850.000 de euro, în Belgia este de 3.000.000 de euro, în
Bulgaria este de 500.000 de euro etc. În anumite state, legislaţia penală raportează cuantumul
pedepsei amenzii la anumite criterii de natură economică. De exemplu, în Polonia pedeapsa
amenzii este de 2-10 % din venitul obţinut de persoana juridică în anul fiscal precedent, în
Finlanda se ţine seama de situaţia financiară73 etc. În alte state, cuantumul pedepsei amenzii
se stabileşte în funcţie de câştigul vizat sau realizat prin infracţiune74.
În doctrină se susţine ca, alături de celelalte criterii, la individualizarea amenzii aplicabile
persoanelor juridice trebuie să se ţină seama de capacitatea economică a persoanei juridice de
drept comercial, precum şi de valoarea câştigului urmărit sau obţinut prin comiterea
infracţiunii75.
Considerăm că aceste criterii se regăsesc în dispoziţiile art. 137 alin. (3) şi (5), care dispune
că instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă ţinând cont de criteriile generale de
individualizare a pedepsei, iar cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se
determină ţinând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ,
respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi de
celelalte obligaţii ale persoanei juridice.
III. Analiza textului
Amenda penală este singura pedeapsă principală ce poate fi aplicată persoanelor juridice care
răspund penal şi constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o
plătească statului. Aşa cum am văzut, cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-
amendă, o zi-amendă valorând între 100 şi 5.000 lei.
Tehnica aplicării amenzii are două etape: prima este stabilirea de către instanţă a numărului
zilelor-amendă, cu luarea în considerare a criteriilor generale de individualizare a pedepsei
(art. 74 C. pen.), precum şi a limitelor speciale [art. 137 alin. (4) C. pen.]; a doua se referă la
stabilirea valorii sumei corespunzătoare unei zile-amendă, care se determină ţinând seama de
cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului
patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi de celelalte obligaţii ale persoanei
juridice.
Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa
amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică
sau alternativ cu pedeapsa amenzii;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani;
d) 240 şi 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani;
e) 360 şi 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani
sau detenţiunea pe viaţă.
Prin expresia „legea prevede pedeapsa" sau alte expresii echivalente se înţelege pedeapsa
menţionată în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea
în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei (art. 187 C. pen.).
Noul Cod penal prevede un tratament penal special în cazul când prin infracţiunea săvârşită
persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial. Într-o asemenea ipoteză, limitele
speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă se pot majora cu o
treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ţine seama de
valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.
În finalul explicaţiilor facem precizarea că, spre deosebire de persoana fizică, care beneficiază
de anumite forme de individualizare a pedepsei aplicate (spre exemplu, suspendarea
executării), în cazul pedepselor aplicate persoanelor juridice nu există niciun instrument
juridic în acest sens.
Potrivit art. 497 C. pr. pen., persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată
să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni
de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Când persoana juridică condamnată se
găseşte în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul legal, instanţa de executare,
la cererea persoanei juridice, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe cel mult un an, în rate
lunare. În cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a amenzii în termenul legal sau de neplată a
unei rate potrivit eşalonării, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din
dispozitiv care priveşte aplicarea sau eşalonarea amenzii organelor competente, în vederea
executării acesteia potrivit procedurii de executare silită a creanţelor fiscale.
Secţiunea a 3-a - Regimul pedepselor complementare aplicabile persoanei juridice
I. Sediul materiei
Conform art. 138: (1) Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune
atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi de
împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare.
(2) Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea
prevede această pedeapsă.
(3) Pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)-f) se pot aplica în mod
cumulativ.
(4) Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare.
II. Explicaţii preliminare
1. Noul Cod penal în raport cu legea penală în vigoare
Comparând noile dispoziţii cu cele anterioare, constatăm faptul că legiuitorul nu a adus
modificări în materia regulilor de aplicare şi executare a pedepselor complementare,
împrejurare care exclude existenţa unor probleme privind aplicarea legii penale în timp.
2. Elemente de drept comparat
Sursa de inspiraţie pentru legiuitorul român, în ceea ce priveşte pedepsele complementare, a
fost Codul penal francez care, la fel ca noul Cod penal român, instituie regula aplicării
facultative a pedepselor complementare. Codul penal francez prevede că persoanele juridice
pot fi sancţionate cu una sau mai multe pedepse complementare. Şi această dispoziţie a fost
preluată de Codul penal român.
3. Referinţe istorice
Codul penal Carol al II-lea a inclus cele două sancţiuni, pe care le prevedea în cazul angajării
răspunderii penale a persoanelor juridice, - dizolvarea şi suspendarea activităţii - în categoria
măsurilor de siguranţă. Aceasta era, de altfel, şi opinia exprimată în literatura de specialitate
din perioada interbelică.
III. Analiza textului
Dând satisfacţie regulii aplicării facultative a pedepselor complementare, incidentă şi în cazul
persoanelor fizice, în art. 138 alin. (1) se prevede că aplicarea uneia sau mai multor pedepse
complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea
infracţiunii, precum şi de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare. Regula de mai
sus nu este valabilă atunci când norma de incriminare derogă, stipulând că aplicarea uneia sau
mai multor pedepse complementare este obligatorie.
Totuşi, din economia dispoziţiilor legale nu rezultă cu suficientă claritate care sunt aceste
ipoteze derogatorii. În partea specială a Codului penal nu se identifică nicio infracţiune în
cazul căreia legiuitorul să fi instituit obligativitatea aplicării pedepsei complementare pentru
persoana juridică. Având însă în vedere că, în mod teoretic, persoana juridică poate răspunde
penal pentru toate infracţiunile pentru care poate răspunde penal şi persoana fizică, putem
aprecia că este obligatorie aplicarea pedepsei complementare pentru persoana juridică ori de
câte ori este obligatorie pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi pentru
persoana fizică - ubi eadem ratio, ibi idem ius.
Permite legea aplicarea tuturor pedepselor complementare? Conform art. 138 alin. (3),
pedepsele complementare prevăzute se pot aplica în mod cumulativ, cu excepţia dizolvării. În
ceea ce priveşte raţiunea excluderii cumulului cu dizolvarea, aceasta rezidă în aceea că
aplicarea dizolvării face inutilă sau lipsită de obiect aplicarea celorlalte pedepse
complementare.
Din motive de prudenţă, deoarece credem că, aşa cum s-a subliniat în doctrină, precizarea nu
era necesară, în art. 138 alin. (4) se prevede că executarea pedepselor complementare începe
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare76.
În cazul răspunderii penale a persoanei juridice nu este posibilă aplicarea unor pedepse
accesorii, deoarece acestea sunt adiacente unor pedepse principale cu executare succesivă. Or,
pedeapsa amenzii fiind cu executare uno ictu, lipseşte suportul juridic care permite aplicarea
unor asemenea pedepse.
După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi până la
executarea pedepselor aplicate, nu se poate iniţia fuziunea, divizarea, dizolvarea, lichidarea
sau reducerea capitalului social al acesteia (art. 496 C. pr. pen.).
Secţiunea a 4-a - Dizolvarea persoanei juridice
I. Sediul materiei
Potrivit art. 139: (1) Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci
când:
a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni;
b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, iar pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani.
(2) În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute
în art. 136 alin. (3) lit. b)-e), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
(3) Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea
procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie a dispozitivului hotărârii definitive de
condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile
competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului.
II. Explicaţii preliminare
1. Noul Cod penal în raport cu legea penală în vigoare
În noua redactare a textului legal, destinat regimului juridic al dizolvării, există o singură
diferenţă notabilă faţă de reglementarea anterioară. Ea se referă la cea de-a doua ipoteză în
care se poate aplica dizolvarea persoanei juridice - obiectul său de activitate a fost deturnat în
scopul comiterii de infracţiuni - noul Cod penal adăugând o condiţie suplimentară, şi anume
ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie închisoarea mai mare de 3
ani.
Datorită introducerii acestei noi condiţii, se poate afirma că, în caz de situaţie tranzitorie,
legea penală mai favorabilă este legea ulterioară, deoarece prevede o condiţie suplimentară.
2. Elemente de drept comparat
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice este prevăzută în majoritatea
legislaţiilor care consacră răspunderea penală a persoanelor juridice, dar de regulă este
condiţionată de săvârşirea unei infracţiuni de o anumită gravitate. Codul penal francez77 şi cel
belgian78 au fost sursa de inspiraţie pentru legiuitorul român, în ceea ce priveşte
reglementarea pedepsei dizolvării. În ambele sisteme de drept, pedeapsa complementară a
dizolvării persoanei juridice nu poate fi aplicată persoanelor juridice de drept public79.
3. Referinţe istorice
Dizolvarea persoanei juridice a fost prevăzută, aşa cum am văzut, în Codul penal Carol al II-
lea, în art. 85, conform căruia: „Când o crimă sau un delict pedepsit de lege cu cel puţin un an
închisoare corecţională, s-a săvârşit de către directorii sau administratorii unei societăţi,
asociaţii ori corporaţii, lucrând în numele persoanei juridice şi cu mijloacele procurate de ea,
instanţa penală poate, pe lângă pedeapsa aplicată persoanelor fizice, să pronunţe şi măsura de
siguranţă a suspendării sau dizolvării persoanei juridice, după gravitatea pericolului pe care l-
ar constitui, pentru morala sau ordinea publică, continuarea activităţii acelei persoane
juridice".
III. Analiza textului
Dizolvarea persoanei juridice - ca pedeapsă complementară - este modalitatea juridico-penală
prin care aceasta, în condiţiile stabilite de lege, îşi încetează fiinţa juridică din cauza săvârşirii
unei infracţiuni. Dizolvarea persoanei juridice este „pedeapsa cu moartea" a acesteia,
deoarece persona juridică condamnată la pedeapsa complementară a dizolvării urmează să
înceteze din punct de vedere juridic. Fiind similară pedepsei capitale aplicabilă persoanelor
fizice, dizolvarea persoanei juridice nu este acceptată în privinţa unor categorii de persoane
juridice, a căror existenţă nu poate înceta fără punerea în pericol a unor fundamente ale
statului de drept (cum sunt partidele politice, spre exemplu). Dizolvarea persoanei juridice
poate fi aplicată în cazul săvârşirii unor infracţiuni deosebit de grave sau în situaţia în care o
persoană juridică condamnată anterior la o altă pedeapsă complementară a continuat
săvârşirea de infracţiuni.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică în următoarele cazuri:
a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni. Pedeapsa
complementară a dizolvării persoanei juridice poate fi aplicată, în primul rând, în cazurile în
care aceasta a fost înfiinţată cu finalitatea săvârşirii de infracţiuni, adică cu intenţia
desfăşurării unor activităţi ilegale de natură penală, care nu pot forma obiectul de activitate al
unei persoane juridice. De exemplu, constituirea unei societăţi comerciale pentru activităţi de
contrabandă, trafic de persoane sau trafic de droguri sau constituirea unei asociaţii sau
fundaţii în scopul culegerii de informaţii secrete de stat (constituirea de structuri informative
ilegale - art. 409).
În doctrină se discută dacă, pentru aplicarea pedepsei dizolvării, este necesar ca toţi membrii
fondatori să fi fost de rea-credinţă la constituirea persoanei juridice80. Faptul că unii dintre cei
care au înfiinţat persoana juridică nu cunoşteau scopul ilicit avut în vedere de ceilalţi co-
fondatori nu împiedică posibilitatea dispunerii dizolvării persoanei juridice, dacă scopul real
al constituirii a fost, în principal, derularea unei activităţi infracţionale81. De asemenea, având
în vedere faptul că ceea ce are relevanţă în cadrul acestei ipoteze de aplicare a sancţiunii
dizolvării este scopul (obiectul) principal de activitate, faptul că, pe lângă acesta, persoana
juridică derulează şi alte obiecte de activitate licite, dar secundare sau mai puţin importante
din punct de vedere financiar, nu schimbă, în principiu, soluţia82. Spre exemplu, dacă o
spălătorie auto a fost înfiinţată în scopul spălării de bani, poate fi aplicată pedeapsa
complementară a dizolvării, cu toate că aceasta derulează şi anumite activităţi licite, cum ar fi
prestarea de servicii.
Un criteriu relevant pentru stabilirea importanţei activităţii ilicite îl reprezintă criteriul cifrei
de afaceri. Dacă activitatea ilicită de natură penală a unei societăţi comerciale a avut de la
început o „cifră de afaceri" mai mare decât activitatea legală, de regulă se poate spune că
aceasta a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni.
Nu trebuie confundat scopul declarat, care poate fi legal, cu finalitatea reală ilegală. Numai în
cazurile în care se stabileşte că scopul constituirii persoanei juridice, sau scopul principal, a
fost de a săvârşi infracţiuni se poate aplica pedeapsa dizolvării acestei entităţi juridice.
Elementul subiectiv va îmbrăca forma intenţiei;
b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, iar pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani. În al doilea
rând, dizolvarea persoanei juridice se poate dispune dacă obiectul său de activitate a fost
deturnat pentru săvârşirea de infracţiuni. Această ipoteză este aplicabilă în cazul în care
persoana juridică care răspunde penal a fost constituită într-un scop licit, pe care eventual l-a
şi urmărit o perioadă, dar ulterior înfiinţării, scopul este schimbat într-unul ilegal, prin
comiterea de infracţiuni. Ca şi în cazul ipotezei înfiinţării persoanei juridice în scopul
săvârşirii de infracţiuni, şi în ipoteza deturnării scopului acesteia legea are în vedere
activitatea unică sau principala activitate, iar nu activităţile secundare. Elementul subiectiv va
îmbrăca forma intenţiei;
c) în caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute
în art. 136 alin. (3) lit. b)-e). Este vorba despre celelalte pedepse complementare, cu excepţia
afişării sau publicării hotărârii de condamnare.
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de
lichidare, potrivit legii, iar o copie a dispozitivului hotărârii definitive de condamnare prin
care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competente, care
va proceda la desemnarea lichidatorului. Dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice se vor
face după regulile aplicabile acestor instituţii în cazurile comune de incidenţă (Legea nr.
31/1990, Legea nr. 85/2006, Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 etc.).
Conform art. 498 C. pr. pen., o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a
aplicat pedeapsa dizolvării persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive,
instanţei civile competente, care deschide procedura de lichidare şi desemnează lichidatorul
din rândul practicienilor în insolvenţă autorizaţi potrivit legii. Remunerarea lichidatorului se
face din patrimoniul persoanei juridice sau, în cazul lipsei acestuia, din fondul de lichidare
constituit. Copia dispozitivului hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii
definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a
înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
Secţiunea a 5-a - Suspendarea activităţii persoanei juridice
I. Sediul materiei
Potrivit art. 140: (1) Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice
constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice în
realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea,
(2) În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare prevăzute în art. 136
alin. (3) lit. f), instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei
juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni.
(3) Dacă până la împlinirea termenului prevăzut în alin. (2) pedeapsa complementară nu a
fost pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
II. Explicaţii preliminare
1. Noul Cod penal în raport cu legea penală în vigoare
În afara reformulării denumirii marginale şi a unor modificări de natură gramaticală, nu sunt
ale diferenţe faţă de reglementarea anterioară, astfel că nu vor exista probleme de aplicare a
legii penale în timp cu privire la art. 140 C. pen.
2. Elemente de drept comparat
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice este la fel de răspândită
în legislaţiile naţionale ca şi pedeapsa dizolvării, uneori fiind denumită altfel. Spre exemplu,
potrivit art. 36 din Codul penal belgian, interdicţia temporară sau definitivă de a exercita o
activitate care ţine de obiectul de activitate al persoanei juridice va putea fi pronunţată de
judecător în cazurile prevăzute de lege. La fel este denumită şi în Codul penal francez83. În
schimb, în Codul penal spaniol, această pedeapsă complementară este denumită "suspendarea
activităţilor societăţii, întreprinderii, fundaţiei sau asociaţiei"84.
3. Referinţe istorice
Suspendarea activităţii persoanei juridice a fost reglementată, ca măsură de siguranţă, şi în
Codul penal Carol al II-lea, în art. 85, potrivit căruia: „Suspendarea constă din încetarea
oricărei activităţi a persoanei juridice, chiar sub un alt nume şi cu alţi directori sau
administratori".
III. Analiza textului
Orice persoană juridică desfăşoară una sau mai multe activităţi, care formează obiectul său de
activitate. Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice constă în
interzicerea activităţii sau a aceleia dintre activităţile persoanei juridice în exercitarea căreia
infracţiunea a fost săvârşită.
Aplicarea acestei pedepse complementare nu trebuie dispusă pe o durată de timp prea mare
deoarece, indirect, s-ar ajunge la încetarea de fapt a existenţei persoanei juridice în cauză. De
asemenea, în cazul în care activitatea suspendată este principalul obiect de activitate al
persoanei juridice condamnate, efectele pedepsei se vor extinde în mod implacabil şi asupra
salariaţilor acesteia, deci a unor persoane care, de cele mai multe ori, nu au participat la
comiterea infracţiunii pentru care pedeapsa a fost aplicată.
Pedeapsa complementară a suspendării activităţii este comparabilă cu pedeapsa interzicerii
exercitării unei profesii sau funcţii aplicabilă persoanei fizice, de aceea, ca şi în cazul acestei
pedepse, credem că trebuie să fie o strânsă legătură între infracţiunea săvârşită şi activitatea
care urmează a fi suspendată. Dacă persoana juridică desfăşoară mai multe activităţi,
pedeapsa complementară a suspendării întregii activităţi va putea fi dispusă numai dacă
infracţiunea comisă are legătură cu toate activităţile derulate de persoana juridică în cauză85.
Pedeapsa complementară examinată nu se confundă cu sancţiunea contravenţională
complementară a suspendării activităţii agentului economic, prevăzută de Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001. Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice
sau uneia dintre activităţile sale trebuie deosebită şi de sancţiunea contravenţională
complementară privind închiderea unităţii, reglementată în general de Ordonanţa Guvernului
nr. 2/2001. Diferenţa esenţială dintre pedeapsa complementară şi sancţiunile contravenţionale
complementare constă în faptul că prima se aplică în cazul săvârşirii unei infracţiuni, iar
secundele se aplică în cazul comiterii unor contravenţii. De aici rezultă şi un regim juridic
diferit, aplicabil celor două categorii de sancţiuni juridice.
Deşi, de regulă, această pedeapsă complementară este facultativă, dacă în norma specială se
prevede aplicarea ei, instanţa va fi obligată să o aplice. De asemenea, aplicarea pedepsei
examinate este obligatorie în cazul prevăzut de art. 140 alin. (2) C. pen., respectiv când
instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până
la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni, dacă nu
execută, curea-credinţă, pedeapsa complementară a afişării sau publicării hotărârii de
condamnare.
Dacă până la împlinirea termenului stabilit pedeapsa complementară nu a fost pusă în
executare instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
Suspendarea activităţii sau uneia dintre activităţile persoanei juridice nu poate fi aplicată
instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase
ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii şi nici persoanelor juridice care
îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
Potrivit art. 499 C. pr. pen., o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a
aplicat pedeapsa suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice se
comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei
juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia
nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi
supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
IV. Excepţii
În conformitate cu art. 141: (1) Pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. a)
şi lit. b) nu pot fi aplicate instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi
organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în
domeniul presei.
Nu insistăm asupra raţiunilor legiuitorului, care ni se par evidente. Ce consecinţe juridice de
natură penală există în cazul care o persoană juridică căreia i se aplică celelalte pedepse
complementare, altele decât dizolvarea şi suspendarea activităţii, refuză executarea cu rea-
credinţă a acestora, iar persoana juridică respectivă face parte din categoria celor prevăzute în
cuprinsul art. 141 C. pen.?
Având în vedere conţinutul actual al textului care incriminează nerespectarea hotărârilor (287
C. pen.), considerăm că este realizat conţinutul art. 288 C. pen., care incriminează fapta de
neexecutare a sancţiunilor penale. Potrivit art. 288 alin. (3) C. pen., neexecutarea, de către
mandatar sau administrator, a pedepselor complementare aplicate unei persoane juridice
dintre cele prevăzute în art. 141 se pedepseşte cu amendă.
Surprinzător este faptul că, aşa cum s-a remarcat deja în doctrină, partidele politice sunt
excluse de la aplicarea pedepsei complementare a dizolvării, dar pot fi dizolvate pe cale
civilă86. Astfel, potrivit art. 46 din Legea nr. 14/2003, un partid politic se dizolvă pe cale
judecătorească:
a) când se constată încălcarea prevederilor art. 30 alin. (7) şi ale art. 37 alin. (2) şi (4) din
Constituţie, de către Curtea Constituţională, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) din Legea nr.
14/2003;
b) când scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice;
c) când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare
ordinii publice;
d) când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă din statutul şi programul politic ale
acestuia;
e) ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti conform art. 47 alin. (1)87;
f) ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor stabilite la art. 1 şi 2, constatată de Tribunalul
Bucureşti conform art. 4888;
g) ca urmare a aplicării art. 2689.
Şi asociaţiile religioase pot fi dizolvate pe cale civilă, în condiţiile Legii nr. 489/2006. În
conformitate cu art. 45 din această lege, dizolvarea asociaţiei religioase se pronunţă de
instanţa competentă atunci când, prin activitatea sa, asociaţia religioasă aduce atingeri grave
securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice, drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului ori când asociaţia religioasă urmăreşte alt scop decât cel pentru care
s-a constituit.
Secţiunea a 6-a - Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice
I. Sediul materiei
Potrivit art. 142: (1) Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei
juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparţinând
persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost
săvârşită infracţiunea.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în
domeniul presei.
II. Explicaţii preliminare
1. Noul Cod penal în raport cu legea anterioară
Conţinutul pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru este reglementat la fel
ca în Codul penal anterior, neexistând diferenţe, astfel că nu vor exista nici probleme de
aplicare a legii penale în timp.
2. Elemente de drept comparat
Închiderea unor puncte de lucru este o pedeapsă complementară întâlnită şi în alte sisteme de
drept naţionale, dar sub alte denumiri. Spre exemplu, în Codul penal francez (art. 131-39),
pedeapsa este denumită „închiderea stabilimentului, a unuia sau mai multor stabilimente ale
întreprinderii" şi poate fi dispusă chiar pe durată nedeterminată. În Codul penal spaniol (art.
129) pedeapsa este numită „închiderea întreprinderii, localurilor sau stabilimentelor".
3. Referinţe istorice
La fel ca dizolvarea persoanei juridice sau suspendarea activităţii acesteia, şi închiderea unor
puncte de lucru ale persoanei juridice a fost reglementată în Codul penal Carol al II-lea. În
acest cod, pedeapsa analizată era considerată măsură de siguranţă, în doctrină fiind
considerată că prin aplicarea acesteia se preîntâmpină o stare de pericol90.
Potrivit art. 84 C. pen. Carol al II-lea: „Închiderea unui local industrial sau comercial poate fi
ordonată de către instanţă, în cazurile prevăzute de lege, şi când se constată că această măsură
este necesară pentru a împiedeca noi infracţiuni.
Durata închiderii localului este de la o lună la un an.
În materie de contravenţie, închiderea localului nu poate fi pronunţată decât la a doua
recidivă, pentru contravenţie identică, şi pe o durată de la o zi la o lună".
III. Analiza textului
O parte dintre persoanele juridice îşi desfăşoară activitatea în mai multe localităţi sau în mai
multe puncte de lucru (locaţii) ale aceleiaşi localităţi. Pedeapsa complementară a închiderii
unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre
punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat
activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.
Aplicarea pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru presupune îndeplinirea
condiţiei ca persoana juridică în cauză să aibă cel puţin două localuri (puncte) de lucru,
deoarece textul legal foloseşte expresia „unuia (...) dintre punctele de lucru". Pe de altă parte,
dacă întreaga activitate a persoanei juridice se derulează într-un singur loc, soluţia care se
impune este suspendarea activităţii acesteia, nemaiavând nicio justificare închiderea unicului
stabiliment al persoanei juridice91. Mai mult, dacă persoana juridică are mai multe puncte de
lucru, aceste nu pot fi închise toate. Este necesar ca cel puţin unul să rămână deschis,
deoarece legiuitorul utilizează expresia „mai multora din dintre punctele de lucru", iar, pe de
altă parte, dacă toate punctele de lucru se impune a fi închise, apreciem că se justifică
aplicarea sancţiunii suspendării activităţii persoanei juridice.
O a doua condiţie este ca persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea să aibă scop lucrativ
(societate comercială, societate cooperativă etc.), ceea ce înseamnă că sunt excluse
autorităţile publice, instituţiile publice şi persoanele juridice fără scop lucrativ (asociaţii,
fundaţii etc.)92. În ceea ce ne priveşte, apreciem că aplicarea acestei pedepse persoanelor
juridice fără scop lucrativ, chiar dacă acestea derulează şi anumite activităţi aducătoare de
profit, este exclusă de plano93.
Fiind ca natură pedeapsă, această sancţiune are caracter personal, iar nu real, ceea ce
înseamnă că localul respectiv poate fi ulterior dat spre folosinţă altor persoane sau poate fi
folosit cu alte destinaţii94. Dobânditorul localului, nefiind afectat de pedeapsă, va putea utiliza
spaţiul în orice mod legal, inclusiv pentru derularea activităţii în legătură cu care a fost
aplicată pedeapsa complementară a închiderii punctului de lucru95.
În doctrină se discută în legătură cu raportul dintre această pedeapsă complementară şi
suspendarea activităţii, arătându-se că prima este exclusă de cea de-a doua96. Acest punct de
vedere a fost combătut97. Noi considerăm că legiuitorul, permiţând cumulul pedepselor
complementare, cu excepţia dizolvării, a lăsat deschisă instanţelor judecătoreşti posibilitatea
aplicării unei singure persoane juridice atât suspendarea activităţii, cât şi închiderea unui
punct de lucru. Această soluţie se impune, de pildă, dacă infracţiunea are legătură strânsă cu
un local şi cu desfăşurarea unei activităţi, alta decât cea derulată în punctul de lucru în cauză.
Sigur că, suspendarea întregii activităţi a persoanei juridice implică oprirea şi a punctelor de
lucru, astfel că, cel puţin într-o asemenea ipoteză, cumulul celor două este exclus sau cel
puţin inutil.
În conformitate cu prevederile art. 500 C. pr. pen., o copie de pe dispozitivul hotărârii de
condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru
se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei
juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia
nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi
supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
Secţiunea a 7-a - Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice
I. Sediul materiei
Potrivit art. 143: Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de
achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru
atribuirea contractelor de achiziţii publice, prevăzute de lege.
II. Explicaţii preliminare
1. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară
Pedeapsa complementară a interzicerii participării la procedurile de achiziţii publice era
prevăzută într-un conţinut identic şi în Codul penal anterior, astfel că nu vor exista probleme
privind aplicarea legii penale în timp, în ceea ce priveşte această pedeapsă complementară.
2. Elemente de drept comparat
Sursa de inspiraţie pentru legiuitorul român, în ceea ce priveşte pedeapsa complementară a
interzicerii participării la procedurile de achiziţii publice, a constituit-o Codul penal francez,
care prevede această pedeapsă complementară în art. 131-39, dar cu o denumire diferită98.
III. Analiza textului
În principiu, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor specifice, orice persoană juridică poate
participa la achiziţia publică. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice
constă în excluderea posibilităţii de a lua parte, direct sau indirect, la procedurile pentru
atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege, pe o durată de la unu la 3 ani.
Raţiunea interzicerii dreptului de participare la procedurile de achiziţii publice rezidă în aceea
că produsele sau serviciile publice sunt de interes general, iar o persoană juridică care a comis
o infracţiune nu mai prezintă credibilitatea necesară.
Pedeapsa complementară examinată produce efecte atât în cazul contractelor de achiziţii
publice directe, cât şi în cazul subcontractelor99 încheiate prin interpunere de persoane.
Referitor la subcontracte, facem precizarea că sunt avute în vedere numai acelea care
maschează existenţa unei atribuiri directe, deoarece subcontractele care nu disimulează o
participare indirectă pot fi încheiate de orice persoană. În cazul în care o persoană a participat
la o procedură de achiziţie publică şi a câştigat, aceasta rămâne obligată faţă de autoritatea
contractantă, indiferent de împrejurarea că a executat prin forţe proprii lucrarea contractată
sau a subcontractat-o altei persoanei, cu excepţia situaţiei în care, cu respectarea condiţiilor
legale, autoritatea contractantă consimte. Aşadar, dacă persoana juridică sancţionată penal
prin aplicarea acestei pedepse complementare se înţelege cu altă persoană juridică, în vederea
depunerii unei oferte pentru ca aceasta din urmă să câştige licitaţia, iar ulterior să
subcontracteze obiectul achiziţiei publice persoanei juridice sancţionate penal cu pedeapsa
interzicerii participării la procedurile de achiziţii publice, se va constata că persoana juridică
subcontractantă a încălcat interdicţia impusă de pedeapsa complementară şi va putea fi
angajată răspunderea penală a acesteia pentru săvârşirea infracţiunii de neexecutarea a
sancţiunilor penale prevăzută de art. 288 alin. (3) C. pen.
Reglementarea generală a organizării licitaţiilor publice şi condiţiilor de participare la acestea
este realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea
contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii. Conform art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 34/2006: „Prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează procedurile de atribuire a
contractului de achiziţie publică, a contractului de concesiune de lucrări publice şi a
contractului de concesiune de servicii, precum şi modalităţile de soluţionare a contestaţiilor
formulate împotriva actelor emise în legătură cu aceste proceduri".
Conform art. 3 li. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, contractul de
achiziţie publică este contractul care include şi categoria contractului sectorial, astfel cum
este definit la art. 229 alin. (2)100, cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe
autorităţi contractante, pe de o parte, şi unul sau mai mulţi operatori economici, pe de altă
parte, având ca obiect execuţia de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii, în
sensul prezentei ordonanţe de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, pe
lângă achiziţiile publice, mai reglementează şi contractele de concesiune de lucrări şi
servicii101.
În acest context, apare ca inevitabilă întrebarea: interzicerea participării la procedurile de
achiziţii publice se referă numai la „contractele de achiziţii publice", astfel cum sunt aceste
definite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 sau priveşte şi „contractele de
concesiune"?
Din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 reiese că toate contractele
reglementate de acest act normativ au ca obiect achiziţii publice, deoarece achiziţiile publice
nu sunt făcute întotdeauna prin contracte de achiziţii publice, de vreme ce legiuitorul vorbeşte
despre: „(...) necesitatea adoptării unor măsuri urgente pentru elaborarea şi promovarea unei
noi legislaţii în domeniul achiziţiilor publice (...)". Această soluţie se desprinde şi din alte
dispoziţii ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, inclusiv normele interpretative
care definesc diferitele categorii de contracte reglementate de Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 34/2006.
Potrivit art. 501 C. pr. pen., o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat persoanei
juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la
data rămânerii definitive:
a) oficiului registrului comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în
registrul comerţului;
b) Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în Registrul
naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial;
c) oricărei autorităţi care ţine evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării
formalităţilor de publicitate.
De asemenea, o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat
persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se
comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice
şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare
Secţiunea a 8-a - Plasarea sub supraveghere judiciară
I. Sediul materiei
Potrivit art. 144: (1) Plasarea sub supraveghere judiciară constă în desemnarea de către
instanţă a unui administrator judiciar sau a unui mandatar judiciar care va supraveghea, pe o
perioadă de la unu la 3 ani, desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii.
(2) Administratorul judiciar sau mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa atunci
când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii
de noi infracţiuni. În cazul în care instanţa constată că sesizarea este întemeiată, dispune
înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa prevăzută în art. 140.
(3) Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul persoanelor juridice menţionate
în art. 141.
II. Explicaţii preliminare
1. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară
Această pedeapsă complementară nu are corespondent în Codul penal anterior, astfel că nu
vor exista probleme privind aplicarea legii penale în timp, posibilitatea aplicării acesteia
existând numai pentru infracţiunile comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal.
2. Elemente de drept comparat
Plasarea sub supraveghere judiciară este o sancţiune penală întâlnită în multe sisteme de drept
naţionale, printre care se numără dreptul portughez, dreptul italian, dreptul american, dreptul
francez etc. În Italia, plasarea sub supraveghere judiciară a entităţii colective este o măsură de
înlocuire a altor sancţiuni, aplicabilă în ipoteza în care o persoană juridică desfăşoară o
activitate publică importantă, a cărei întrerupere ar avea consecinţe asupra ocupării forţei de
muncă în regiunea unde entitatea în cauză îşi derulează activitatea102. În Franţa, plasarea
persoanei juridice sub supraveghere judiciară are un regim juridic asemănător cu cel prevăzut
în Codul penal român, această pedeapsă putând fi dispusă pe o durată de cel mult 5 ani.
III. Analiza textului
Din textul legal reiese că mandatarul sau administratorul judiciar desemnat va supraveghea
desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii, fără a avea dreptul să se implice
în administrarea propriu-zisă a persoanei juridice103.
Administratorul judiciar sau mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa atunci când
constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de
noi infracţiuni, iar dacă sesizarea este întemeiată, instanţa dispune înlocuirea acestei pedepse
cu pedeapsa dizolvării104.
Secţiunea a 9-a - Afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare
I. Sediul materiei
Conform art. 145: (1) Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se
realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate.
(2) Prin afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea
altor persoane.
(3) Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de
instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni.
(4) Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin
intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală,
desemnate de instanţă.
(5) Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanţa stabileşte numărul
apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul publicării prin alte mijloace
audiovizuale durata acesteia nu poate depăşi 3 luni.
II. Explicaţii preliminare
1. Noul Cod penal în raport cu legea anterioară
Comparând noul text legal cu cel anterior, constatăm că între cele două nu există diferenţe de
conţinut notabile. Lipsa unor deosebiri faţă de reglementarea anterioară determină inexistenţa
unor probleme privitoare la aplicarea în timp a legii penale.
2. Elemente de drept comparat
Publicarea sau difuzarea hotărârii definitive de condamnare este o sancţiune penală întâlnită
în mai multe sisteme de drept naţionale. De exemplu, în dreptul belgian (art. 7bis), în dreptul
francez (art. 131-39) etc.105
III. Analiza textului
Condamnarea persoanelor juridice pentru comiterea de infracţiuni este mai eficientă, putând
produce un impact social foarte puternic, dacă hotărârea de condamnare este adusă la
cunoştinţă publică, pentru ca cei care ar putea intra în relaţii cu persoanele juridice aflate în
conflict cu legea penală să fie avertizaţi de această împrejurare. Afişarea sau difuzarea
hotărârii de condamnare este o pedeapsă cu efecte pozitive pe planul scopului pedepsei,
deoarece ea afectează imaginea pe piaţă a persoanei juridice. Această sancţiune este o
pedeapsă care realizează şi o puternică prevenţie generală, având în vedere consecinţele
publicării unei hotărâri de condamnare referitor la relaţiile de afaceri ale persoanei juridice în
cauză.
În jurisprudenţa franceză s-a decis că nu se poate aplica această pedeapsă complementară
dacă „ar putea avea consecinţe fatale pentru supravieţuirea întreprinderii"106. În ceea ce ne
priveşte, credem că trebuie făcută delimitarea între infracţiunile grave şi cele mai puţin grave.
În cazul infracţiunilor deosebit de grave, mai ales când se aplică pedeapsa dizolvării sau
suspendării activităţii, interesul general al încunoştinţării terţilor îl depăşeşte pe cel particular,
aparţinând persoanei juridice care răspunde penal.
Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe cheltuiala
persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate
fi dezvăluită identitatea victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al
reprezentantului său legal.
Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă,
pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni. Difuzarea hotărârii de condamnare se face în
extras şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin
alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă.
Dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală instanţa stabileşte numărul
apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace
audiovizuale, durata acesteia nu poate depăşi 3 luni.
Punerea în executare a pedepsei complementare a afişării sau difuzării hotărârii de
condamnare se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală. Conform art. 502 C.
pr. pen., un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare
se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a-l afişa în
forma, locul şi pentru perioada stabilite de instanţa de judecată. Un extras al hotărârii de
condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare se comunică, la data rămânerii
definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a publica hotărârea în forma stabilită de
instanţă, pe cheltuială proprie, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte
mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de instanţă. Persoana juridică condamnată
înaintează instanţei de executare dovada începerii executării afişării sau, după caz, dovada
executării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea
hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executarea
pedepsei principale.
O copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau în extras al acesteia, se comunică la
data rămânerii definitive organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului
care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării
sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei
juridice, pentru a lua măsurile necesare.
În doctrină se discută în legătură cu elementele pe care trebuie să le cuprindă extrasul
hotărârii judecătoreşti de condamnare a persoanei juridice, recomandându-se ca acesta să aibă
forma unui comunicat de presă107. Având în vedere că, pe de o parte, legea vorbeşte de
„extras", al cărui conţinut este stabilit în principiu în practica judiciară, iar, pe de altă parte,
extrasul poate avea „forma stabilită de instanţă", considerăm că documentul ce va face
obiectul publicării sau difuzării trebuie să cuprindă dispozitivul hotărârii şi anumite elemente
pe baza cărora publicul ţintă să-şi poată face o imagine despre infracţiunea comisă, identitatea
persoanei juridice şi alte elemente menite să întregească un tablou fidel, protejând identitatea
altor persoane, inclusiv a victimei.
CAPITOLUL III - Dispoziţii comune
Secţiunea 1 - Recidiva în cazul persoanei juridice
I. Sediul materiei
Potrivit art. 146: (1) Există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte
din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită.
(2) În caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune
se majorează cu jumătate, fără a depăşi maximul general al pedepsei amenzii.
(3) Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru
noua infracţiune, potrivit alin. (2), se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas
neexecutat din aceasta.
(4) Dispoziţiile art. 42 se aplică în mod corespunzător.
II. Explicaţii preliminare
Noul Cod penal aduce unele modificări regimului juridic aplicabil recidivei, comparativ cu
reglementarea anterioară. Printre modificări trebuie notată schimbarea tratamentului
sancţionator al recidivei. Astfel, potrivit noii reglementări, în cazul recidivei
postcondamnatorii, se aplică sistemul cumulului aritmetic, iar în cazul recidivei
postexecutorii, limitele speciale se majorează cu jumătate. În reglementarea anterioară, pentru
prima ipoteză era prevăzut sistemul cumulului juridic, iar pentru cea de-a doua sporul putea
ajunge până la două treimi din maximul special al pedepsei.
În caz de situaţie tranzitorie, în principiu legea veche este mai favorabilă, dar pot fi
identificate şi cazuri în care legea nouă să fie considerată mai blândă. Avem în vedere, în
special infracţiunile pentru care limitele pedepsei au scăzut.
III. Analiza textului
Există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o
infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită. Prin trimiterea la dispoziţiile art. 42 C. pen.,
legiuitorul a înţeles, la fel ca în cazul persoanei fizice, să includă în domeniul recidivei
exclusiv condamnările pentru fapte intenţionate sau praeter intenţionate.
Aşa cum am văzut mai sus, tratamentul sancţionator al recidivei este diferit, în funcţie de
modalitatea acesteia. Pentru recidiva postexecutorie, legea prevede că limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate, fără a depăşi
maximul general al pedepsei amenzii, iar în cazul recidivei postcondamnatorii este
reglementat sistemul cumulului aritmetic.
Cu toate că art. 151 C. pen. permite angajarea răspunderii penale a persoanei juridice
absorbante, nou create prin fuziune sau a celei nou înfiinţate prin divizare, apreciem că
dispoziţiile acestui text nu permit interpretarea potrivit căreia persoanele juridice care au
participat la fuziune, divizare sau absorbţie vor prelua şi „biografia" penală a persoanelor
juridice antecesoare, astfel că primul termen al recidivei nu va putea fi o condamnare
pronunţată împotriva persoanei juridice care intrat în reorganizare.
Secţiunea a 2-a - Prescripţia şi reabilitarea
I. Sediul materiei
Conform art. 148: Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condiţiile prevăzute
de lege pentru persoana fizică, dispoziţiile art. 153-156 aplicându-se în mod corespunzător.
Potrivit art. 149: (1) Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei
juridice este de 5 ani.
(2) Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice se prescrie într-un
termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau
considerată ca executată.
(3) Dispoziţiile art. 161, art. 162 alin. (2), art. 163 şi art. 164 se aplică în mod corespunzător.
Conform art. 150: Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă, în decurs de 3 ani de
la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a fost executată sau considerată
ca executată, aceasta nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.
II. Analiza textului
Având în vedere că, exceptând unele diferenţe referitoare la prescripţia executării pedepsei,
nu există deosebiri faţă de regimul comun al prescripţiei şi reabilitării, pentru explicaţii facem
trimitere la comentariul rezervat analizei acestor instituţii în cazul persoanelor fizice.
Secţiunea a 3-a - Efectele comasării şi divizării persoanei juridice
I. Sediul materiei
Potrivit art. 151: (1) În cazul pierderii personalităţii juridice prin fuziune, absorbţie sau
divizare intervenită după comiterea infracţiunii, răspunderea penală şi consecinţele acesteia se
vor angaja:
a) în sarcina persoanei juridice create prin fuziune;
b) în sarcina persoanei juridice absorbante;
c) în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit
fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), la individualizarea pedepsei se va ţine seama de cifra de
afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis
infracţiunea, precum şi de partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei
persoane juridice participante la operaţiune.
II. Explicaţii preliminare
1. Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară
Art. 151 C. pen. cuprinde o dispoziţie legală fără corespondent în reglementarea anterioară,
astfel că în caz de situaţie tranzitorie, legea penală mai favorabilă este legea anterioară, care
nu prevedea posibilitatea angajării răspunderii penale în ipoteza pierderii personalităţii
juridice prin fuziune, absorbţie sau divizare intervenită după comiterea infracţiunii.
2. Elemente de drept comparat
Legiuitorul român s-a inspirat din alte legislaţii europene, şi anume: italiană, belgiană şi
portugheză108.
III. Analiza textului
La prima vedere, textul legal comentat ar putea fi considerat că reprezintă o excepţie de la
regula personalităţii răspunderii penale, deoarece, deşi din punct de vedere juridic o entitate
colectivă şi-a încetat existenţa, răspunderea se transmite către alte persoane juridice.
Un examen serios al elementelor persoanei juridice relevă faptul că persoanele juridice nu
trebuie tratate din punct de vedere legal în mod identic cu persoanele fizice pentru că acestea
din urmă prin moarte îşi încetează realmente existenţa, în tip ce fuziunea, absorbţia sau
divizarea unor persoane juridice sunt numai alte forme de existenţă a acestora, întrucât de
multe ori sunt preluaţi angajaţii, este continuat obiectul de activitate etc.
Prin introducerea art. 151 în Codul penal, de fapt, legiuitorul a urmărit să prevină sustragerea
unor persoane juridice de la răspundere penală.
Conform art. 151 alin. (3) C. pen., la individualizarea pedepsei se va ţine seama de cifra de
afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis
infracţiunea, precum şi de partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei
persoane juridice participante la operaţiune.
Conform art. 495 alin. (4) C. pr. pen., persoana juridică este obligată să comunice organului
judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare,
lichidare sau reducere a capitalului social. În temeiul art. 496 C. pr. pen., după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi până la executarea pedepselor
aplicate, nu se poate iniţia fuziunea, divizarea, dizolvarea, lichidarea sau reducerea capitalului
social al acesteia.
Potrivit art. 493 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul
urmăririi penale, la propunerea procurorului, poate dispune, dacă există motive temeinice
care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, suspendarea fuziunii,
a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în
cursul urmăririi penale.

Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numarul 11 din data de 30 noiembrie

2010

1
Conform art. 191 alin. (1) C. pen. anterior, pentru angajarea răspunderii penale a persoanei
juridice era necesară condiţia ca fapta să fi „fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de
lege".
2
A. Jurma, Persoana juridică - subiect activ al infracţiunii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.
43.
3
Ibidem, p. 45.
4
În practică s-a arătat că „Nu poţi adăuga o atitudine mentală nevinovată unei alte atitudini
mentale nevinovate şi să obţii o vinovăţie" (cauza Armstrong v. Strain), citată de A. Jurma,
op. cit., p. 48.
5
Menţionăm că răspunderea penală a persoanelor juridice era prevăzută în dreptul olandez
încă din anul 1870.
6
Grupul de State împotriva Corupţiei, constituit la nivelul Consiliului Europei. Acest grup
este alcătuit din 45 de state europene şi Statele Unite ale Americii. www.coe.int.
7
www.oecd.org.
8
www.coe.int.
9
Pentru date suplimentare, a se vedea A. Jurma, op. cit., p. 100.
10
Working Group on Bribery (Grupul de Lucru privind Corupţia).
11
Pentru mai multe date, a se vedea A. Jurma, op. cit., p. 105.
12
Fl. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, pp. 1-8.
13
D.M. Costin, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, p. 41.
14
Tot în mod indirect, se consideră că răspunderea penală a persoanei juridice este probată
prin faptul edictării Novelei lui Majorian, prin care se interziceau condamnările penale
împotriva unei curii (Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 5), deoarece această interzicere
constituia o excepţie de la regula posibilităţii angajării răspunderii penale a persoanei juridice.
Sigur că, în lipsa consacrării juridice a instituţiei persoanei morale (juridice), nu se poate
vorbi propriu-zis de răspunderea penală a persoanei juridice.
15
De altfel, în doctrina mai veche se precizează faptul că măsurile represive luate contra unor
colectivităţi în epoca imperială romană au caracter pur politic, iar nu penal (I. Tanoviceanu,
Tratat de drept şi procedură penală, Tiparul Curierul judiciar, Bucureşti, 1924, p. 379).
16
I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. I, Ed. Socec, Bucureşti, 1912, p. 231.
17
Spre exemplu, oraşul Montpellier a fost condamnat de rege la plata unei amenzi de 600.000
lire aur, dărâmarea unei părţi a zidurilor cetăţii, retragerea privilegiilor şi privarea de
universitate, deoarece locuitorii s-au opus unui impozit regal, prilej cu care unii dintre ofiţerii
regelui au fost omorâţi. Sau, de pildă, Universitatea Sorbona a fost condamnată la amendă
pentru faptul de a fi permis susţinerea unei teze de doctorat în cadrul căreia autorul pretindea
că Papa are dreptul de a-i ridica Regelui coroana.
18
Pentru detalii, a se vedea Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., pp. 15-17.
19
Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 40.
20
Este vorba despre cauza Regina c. Staintiff, citată de E.N. Nagwfor, Corporate Criminal
Liability, Institute of Third World Art&Literature, Londra, 1981, p. 10.
21
I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, op. cit., vol. I, pp. 233-234.
22
V. Dongoroz, în C.G. Rătescu, H. Asnavorian, I. Ionescu-Dolj, T. Pop, I.Gr. Perieţeanu,
M.I. Papadopolu, V. Dongoroz, N. Pavelescu, Codul Penal Regele Carol II Adnotat, vol. I,
Ed. Socec, Bucureşti, 1937, p. 170.
23
Cod penal abrogat anterior intrării sale în vigoare.
24
N. Iliescu, în Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 458.
25
C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All, Bucureşti, 1997, pp. 203-204; A. Jurma, op. cit.,
pp. 9-12.
26
A. Jurma, op. cit., p. 10.
27
D.M. Costin, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, p. 21.
28
Ibidem.
29
D.M. Costin, op. cit., p. 22.
30
N. Iliescu, Noul Cod penal, op. cit., p. 463.
31
Ibidem.
32
D.M.Costin, op. cit., p. 22.
33
Ibidem, p. 464.
34
A. Jurma, op. cit., p. 10.
35
Ibidem, p. 10.
36
În doctrină se vorbeşte despre aşa-numita „iresponsabilitate organizată" (M.A. Costin, op.
cit., p. 21).
37
M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 288.
Pentru teza inadecvării mijloacelor de drept penal pentru combaterea eficientă a
comportamentului corporativ ilicit, a se vedea şi trimiterea făcută de A. Jurma, op. cit., p. 12.
38
Este cazul, spre exemplu, al companiilor americane Enron şi Worldcom, sub „pălăria"
cărora s-au produs cele mai mari fraude din istorie. Aceste două societăţi comerciale şi-au
„minţit" investitorii, care au pierdut economiile de o viaţă prin cumpărarea de acţiuni ce nu
reflectau realitatea economică. La altă scară financiară, dar pe acelaşi palier de afectare a
populaţiei, şi în România sunt numeroase exemple, şi anume SAFI, Caritas, FNI, Bancorex,
BIR etc. De asemenea, criza financiară gravă din prezent a scos la iveală „putreziciunea"
organizatorică a instituţiilor financiare americane şi europene. Este vorba despre
„ascunderea" managerilor acestor instituţii după „cortina" organizării corporatiste şi a
confidenţialităţii raporturilor juridice existente între manageri şi patronat. În prezent, agenţiile
de rating sunt practic într-un conflict de interese, pentru că acordă consultanţă şi, în acelaşi
timp, evaluează riscul instituţiilor financiare. Criza financiară putea fi contracarată prin
îmbunătăţirea transparenţei marilor companii şi extinderea cadrului de reglementări (a
declarat Daniel Dăianu, într-o conferinţă organizată de BNR, cu ocazia prezentării unui studiu
privind criza creditelor) (www.curs-valutar.ro).
39
A. Jurma, op. cit., p. 12.
40
Fl. Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 332.
41
Idem, pp. 332-333.
42
Printre statele europene care au reglementat răspunderea penală a persoanei juridice
menţionăm Danemarca, Finlanda, Franţa, Belgia, Olanda etc.
43
Conform art. 3 din Protocolul al doilea la Convenţia privind protecţia intereselor financiare
ale Comunităţilor Europene: „(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se
asigura că persoanele juridice pot fi ţinute răspunzătoare pentru fapte de fraudă, corupţie
activă şi spălare a banilor săvârşite în numele lor de orice persoană, care acţionează fie
individual, fie ca membru al unui organ al persoanei juridice, care exercită în cadrul acesteia
o funcţie de conducere, pe baza:
44
Pentru mai multe referinţe, a se vedea, N. Iliescu, Noul Cod penal, pp. 465-467.
45
Adoptată sub egida Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), în 17
decembrie 1997.
46
Adoptată de Adunarea Generală a ONU în 2000.
47
Adoptată de Adunarea Generală a ONU în 2003.
48
A. Jurma, op. cit., p. 122.
49
Ibidem, 123.
50
I. Poenaru, Problemele legislaţiei în domeniul contravenţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998, pp. 55-56.
51
D.M. Costin, op. cit., p. 273.
52
Ibidem, p. 282. A se vedea şi Gh. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor
societăţilor comerciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 51.
53
Pentru aceeaşi opinie, a se vedea D.M. Costin, op. cit., p. 284.
54
M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C-tin Butiuc, Codul penal comentat, vol. I, Partea
generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, p. 104.
55
S. Bacigalupo, La responsabilidad penal de las personas juridicas, Bosch, Barcelona, 1998,
p. 336.
56
De pildă, în Marea Britanie, Coroana (statul, guvernul şi ministerele) poate răspunde penal
în cazul infracţiunilor create pe cale jurisprudenţială şi în alte cazuri prevăzute de lege.
57
Fl. Streteanu, Câteva consideraţii privind răspunderea penală a persoanei juridice potrivit
proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Codului penal, CDP nr. 1/2005, p. 42.
A se vedea şi Fl. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a II-a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 395.
58
A se vedea şi Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 395.
59
Potrivit definiţiei date de prof. univ. dr. D. Apostol Tofan, instituţiile publice sunt:
„structurile subordonate ale unor autorităţi ale administraţiei publice care funcţionează din
venituri bugetare, dar şi din surse extrabugetare" (Drept administrativ, vol. I, ed. II-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 6).
60
Pentru această opinie, a se vedea Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., pp. 396-397.
61
În practica judiciară s-a considerat că fapta a fost comisă în realizarea obiectului de
activitate, reţinându-se următoarele: „referitor la contractul de licenţiere pentru programul
Autodesk Map 3D 2006 societatea inculpată avea dreptul să instaleze şi să utilizeze doar pe
un singur calculator programul în cauză, cu posibilitatea actualizării (upgrade) la ultima
versiune anuală în condiţiile achitării subscripţiei. Inculpatul B.I. a susţinut că programele
identificate cu ocazia controlului de către organele de poliţie, au fost instalate de el pentru a le
testa funcţionalitatea; de asemenea, a arătat că el personal a procedat la reproducerea
programelor de calculator pe unităţile funcţionale din incinta punctului de lucru. Tot
inculpatul B.I. a susţinut că doar el se ocupa de administrarea efectivă a societăţii" (Î.C.C.J.,
secţia penală, decizia nr. 4034 din 1999, www.scj.ro).
62
Conform art. 1373 alin. (2) din noul C. civ.: „Este comitent cel care, în virtutea unui
contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care
îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia".
63
Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 400.
64
Ibidem, p. 400. A se vedea şi D.M. Costin, op. cit., p. 356.
65
A. Jurma, op. cit., p. 138.
66
Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 401.
67
D.M. Costin, op. cit., p. 373.
68
Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 403. În doctrină a fost exprimată şi opinia potrivit
căreia vinovăţia persoanei juridice este identică cu vinovăţia persoanei fizice (M. Basarab, V.
Paşca, Gh. Mateuţ, C-tin Butiuc, Codul penal comentat, vol. I, Partea generală, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, pp. 126-127).
69
Ibidem, p. 406. Autorii dau ca exemplu cazul în care decizia la nivelul persoanei juridice s-
a luat prin vot secret, cu majoritate de voturi, şi nu se poate stabili identitatea persoanelor care
au fost de acord cu decizia respectivă.
70
A. Jurma, op. cit., p. 148.
71
În dreptul belgian, spre exemplu, în cazul infracţiunilor din culpă cumulul răspunderii
penale a persoanei juridice cu răspunderea penală a persoanei fizice este exclus, deoarece
într-o atare situaţie se aplică regula răspunderii exclusive a persoanei care are culpa cea mai
gravă (pentru mai multe date, a se vedea A. Jurma, op. cit., p. 148). De pildă, conform art. 5
C. pen. belgian: „Atunci când responsabilitatea persoanei juridice este angajată exclusiv ca
urmare a intervenţiei unei persoane fizice identificate, numai persoana care a comis fapta cea
mai gravă poate fi condamnată. Dacă persoana fizică identificată a comis fapta cu bună ştiinţă
şi în mod voit, ea poate fi condamnată în acelaşi timp cu persoana juridică responsabilă".
72
A se vedea şi Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., pp. 408-409. Autorii arată că, în măsura în
care asociaţii în cauză au fost şi ei sancţionaţi penal pentru fapta respectivă s-ar încălca şi
regula non bis in idem.
73
În Codul penal finlandez (Secţiunea 6) se prevede că: „(1) Valoarea amenzii aplicate
companiilor se va stabili în conformitate cu natura sau dimensiunile actului de neglijenţă sau
participare a conducerii, conform prevederilor de la secţiunea 2, şi de situaţia financiară a
companiei (...). (3) La evaluarea situaţiei financiare a companiei se va ţine cont de
următoarele: dimensiunile companiei, solvabilitatea acesteia, precum şi câştigurile şi ceilalţi
indicatori esenţiali pentru situaţia financiară a companiei".
74
Spre exemplu, în Lituania amenda este calculată la de 3 ori folosul obţinut sau urmărit prin
comiterea infracţiunii.
75
A. Jurma, op. cit., p. 153.
76
A. Jurma, op. cit., p. 155.
77
Conform art. 131-39 C. pen. francez: „Dizolvarea, atunci când persoana juridică a fost
constituită sau, atunci când este vorba despre o crimă sau un delict pedepsit în ceea ce
priveşte persoanele fizice cu o pedeapsă cu închisoarea mai mare sau egală cu trei ani, deviată
de la obiectul ei pentru a comite faptele incriminate."
78
Potrivit art. 35 C. pen. belgian: „Dizolvarea poate fi decisă de judecător atunci când
persoana juridică a fost înfiinţată cu intenţia de a exercita activităţile pasibile de pedeapsă
pentru care este condamnată sau atunci când obiectul său de activitate a fost deturnat în mod
intenţionat pentru a exercita astfel de activităţi".
79
Art. 131-39 C. pen. francez şi art. 7bis C. pen. belgian.
80
F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 415.
81
Ibidem.
82
Ibidem.
83
Art. 139-39.
84
Art. 129.
85
Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 419.
86
A. Jurma, op. cit., p. 163.
87
Conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 14/2003: „Inactivitatea unui partid politic se poate
constata în următoarele situaţii: a) nu a ţinut nicio adunare generală timp de 5 ani; b) nu a
desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale parlamentare succesive,
în cel puţin 18 circumscripţii electorale".
88
Potrivit art. 48 din Legea nr. 14/2003: „(1) Neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru un
partid politic, conform art. 1 şi 2, se poate constata când un partid politic nu obţine la două
alegeri generale succesive un număr minim de voturi. (2) Numărul minim necesar îndeplinirii
condiţiilor prevăzute la art. 1 şi 2 este de cel puţin 50.000 de voturi la nivel naţional, pentru
candidaturile depuse în oricare dintre următoarele scrutinuri: consilii judeţene, consilii locale,
Camera Deputaţilor, Senat".
89
Conform art. 26: „În cazul în care modificările nu sunt comunicate (...) sau dacă instanţa a
respins cererea de încuviinţare a modificării statutului, iar partidul politic în cauză acţionează
în baza statutului modificat, Ministerul Public va solicita Tribunalului Bucureşti încetarea
activităţii partidului politic şi radierea acestuia din Registrul partidelor politice".
90
V. Dongoroz, în C-tin.G. Rătescu, H. Asnavorian, I. Ionescu-Dolj, T. Pop, I.Gr. Perieţeanu,
M.I. Papadopolu, V. Dongoroz, N. Pavelescu, Codul penal Regele Carol II adnotat, vol. I, Ed.
Socec, Bucureşti, 1937, p. 174.
91
Pentru opinia că şi unicul punct de lucru poate fi închis, a se vedea A. Jurma, op. cit., p.
167.
92
Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 420.
93
Pentru opinia că pedeapsa poate fi aplicată, în anumite condiţii, şi persoanelor juridice fără
scop lucrativ, a se vedea A. Jurma, op. cit., p. 164.
94
Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 422.
95
Ibidem, p. 222.
96
Ibidem, p. 423.
97
A se vedea A. Jurma, op. cit., p. 167.
98
De fapt, în Codul penal francez sunt două pedepse care acoperă domeniul de aplicare al
interzicerii participării la procedurile de achiziţii publice, şi anume: excluderea din
contractele de antrepriză cu titlu definitiv sau pe o perioadă de cel mult cinci ani şi interdicţia,
cu titlu definitiv sau pe o perioadă de cel mult cinci ani, de a se folosi de banii publici.
99
În doctrina franceză se susţine şi opinia că pedeapsa se referă numai la contractele directe.
Pentru referinţe doctrinale şi de drept comparat, a se vedea Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit.,
p. 424.
100
Contractul sectorial este contractul de achiziţie publică care se atribuie în scopul efectuării
unei activităţi relevante în sectoarele de utilitate publică: apă; energie; transport; poştă.
101
Potrivit art. 3 lit. g) contractul de concesiune de lucrări publice este contractul care are
aceleaşi caracteristici ca şi contractul de lucrări, cu deosebirea că în contrapartida lucrărilor
executate contractantul, în calitate de concesionar, primeşte din partea autorităţii contractante,
în calitate de concedent, dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor pe o perioadă determinată
sau acest drept însoţit de plata unei sume de bani prestabilite. Iar potrivit art. 3 lit. h) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, contractul de concesiune de servicii este
contractul care are aceleaşi caracteristici ca şi contractul de servicii, cu deosebirea că în
contrapartida serviciilor prestate contractantul, în calitate de concesionar, primeşte din partea
autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata serviciile pe o perioadă
determinată sau acest drept însoţit de plata unei sume de bani prestabilite.
102
Şi în dreptul portughez plasarea sub supraveghere este o sancţiune pe care instanţa o poate
dispune în locul pedespei amenzii.
103
A se vedea şi A. Jurma, op. cit., p. 254.
104
În doctrină se propune reglementarea unui sistem de probaţiune aplicabil persoanei
juridice, apreciindu-se că scopul legii penale ar fi atins dacă persoanele juridice ar fi
constrânse să-şi reformeze activitatea în conformitate cu legea şi, implicit, în folosul
societăţii.
105
Cea de-a noua pedeapsă complementară prevăzută în art. 131-39, pct. 9 C. pen. francez
este afişarea hotărârii pronunţate sau difuzarea acesteia fie de către presa scrisă fie prin orice
mijloc de comunicare publicului pe calea electronică. Potrivit art. 131-35 C. pen. francez,
cheltuielile de afişare sau de difuzare percepute persoanei condamnate nu pot depăşi maximul
amenzii de care este pasibilă.
106
Soluţie citată de F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 426.
107
Ase vedea: E. Drăguţ, Sancţiunile aplicabile persoanelor juridice în lumina noului Cod
penal, Dreptul nr. 12/2005, op. cit., p. 167; A. Jurma, op. cit., p. 174.
108
Pentru detalii, a se vedea A. Jurma, op. cit., p. 263.