Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
Resume
Les servitudes d’utilite publiques sont des limitations administratives du droit
de propriete et d’usage du sol. Au nom de l’interet general, les pouvoirs publics
peuvent imposer certaines servitudes. D’une maniere generale elles sont
motivees par des motifs d’utilite publique (servitude de passage de ligne
electrique, servitude de degagement aeronautique etc.), et elles etablissent, a
l’initiative de l’administration, pour cet raison des limites au droit de propriete et
d’usage. Elles sont instituees en vertu des reglementations qui leur sont
propres.
Il n’y a pas ici comme en matiere de servitude privee, un fonds servant qui subit
la servitude et un fonds dominant qui en profite, mais seulement des fonds
servants. Cette type de servitude est une charge pesant sur un immeuble
instituee par la puissance publique, dans un but d’utilite publique. Elle peut
consister en une limitation de l’exercice des droits des proprietaires, en
l’obligation faite au proprietaire de supporter l’execution de travaux ou
l’installation de certains ouvrages ou de realiser des travaux d’entretien ou de
reparation.
Comme principe, les servitudes d’utilite publiques ne donnent lieu a aucune
indemnite, a moins de rapporter la preuve d’un dommage direct, materiel et
certain mais il existent toujour des exceptions.
Cet etude a comme but a faire une introduction dans le regime juridique des
servitudes d’utilite publiques.
1. Aspecte generale cu privire la limitele legale ale dreptului de proprietate.
Clasificarea limitelor legale ale dreptului de proprietate
Limitele legale ale dreptului de proprietate reprezintă acele restricţii aduse acestuia, prin
intermediul legii1, din considerente ce ţin de interesele generale ale unei societăţi. Statul în
calitate de exponent al acestei societăţi organizate trebuie să armonizeze exerciţiul liber al
drepturilor proprietarului cu propriile sale interese legate de politicile (economice, sociale,
urbane, rurale, de mediu etc.) pe care doreşte să le implementeze la un moment dat.
1
În mod similar, în dreptul luxemburghez, instituind ca regulă cu valoare de
principiu că: "dreptul de proprietate este un drept fundamental iar restricţiile
sale sunt de strictă interpretare" (Cour Constitutionnelle, Arret 16/7 fevrier
2003, Mem. A-31, 28 februarie 2002, citată în Constitution et droits de
l’homme. Textes coordonnes et Jurisprudence, Centre de Recherche Public
G. Lippman, Luxemburg, 2004, p. 9) s-a admis totuşi că principiul
constituţional nu se poate opune unei hotărâri ducale, care fără a-l priva pe
proprietar de proprietatea sa, poate să stabilească pentru acesta anumite
restricţii sau obligaţii de folosinţă a bunului său cu plata unei juste reparaţii
pentru inconvenientele ce i-ar fi cauzate de aceste limitări (Cour Cass. 4 juin
1953, Pas.15, p. 493, citată în Constitution..., p. 10 şi Trib. Luxemburg, 6
janvier 1960, Pas. 18, p. 175, citată în Constitution..., p. 10). A se vedea
pentru amănunte şi L.-M. Crăciunean, Libertăţi publice şi drepturi
fundamentale prevăzute de Constituţia Marelui Ducat de Luxemburg , în
AULB nr. 1-2/2005, p. 157-159.
3
Ph. Malaurie, L. Aynes, Droit civil. Les biens, Defrenois, Paris, 2004, p.
105.
5
A se vedea, pentru o adevărată pledoarie în favoarea corpului uman ca şi
componentă a persoanei umane şi despre necesitatea de a folosi în legătură
cu acesta verbul a fi , iar nu a avea, O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil.
Persoanele, ediţia a 2-a revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 20-25.
6
Pentru aspecte legate de drepturile personalităţii a se vedea, C. Jugastru,
Les droits de la personnalite, Editions de la Tannerie, Zi le Bourgeais, Guer,
France, 2006, p. 29-46.
8
De exemplu, în materia contractelor de închiriere, sporirea tot mai
accentuată a protecţiei chiriaşilor în raporturile juridice ale acestora cu
proprietarul, prerogative ale salariaţilor asupra întreprinderii aparţinând
angajatorului lor etc.
9
Inclusiv a formelor de proprietate colectivă individuală precum
coproprietatea din imobilele cu mai multe apartamente de locuit care aparţin
unor proprietari diferiţi sau proprietatea persoanelor juridice de drept privat.
10
Maxima res mobilis, res vilis a început să nu mai corespundă realităţii, fie
datorită faptului că anumite bunuri mobile au ajuns să aibă o valoare
economică foarte ridicată rivalizând sub acest aspect cu bunurile imobile (de
exemplu, tabloul unui pictor renumit, o bijuterie care a aparţinut unei
persoane importante ori piesele vechi de mobilier), fie datorită faptului că se
consacră noi forme de proprietate mobiliară valoroasă, de pildă părţile
sociale sau acţiunile în societăţi comerciale sau creanţele împotriva unei
societăţi comerciale. Ch. Larroumet, Droit civil. Les biens. Droits reels
principaux, tome II, Economica, Paris, 2004, p. 100. S-au afirmat apoi o serie
de bunuri mobile care datorită valorii şi importanţei lor fac obiect de
înmatriculare (nave, aeronave etc.) sau creşterea numărului proprietăţilor
imateriale. A se vedea pentru amănunte F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les
biens, Dalloz, Paris, 1998, p. 70.
12
Art. 53 din Constituţia României dispune: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau
libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz,
pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii sau a moralei
publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei
penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru
ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă
numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii".
Acest articol valorifică condiţii impuse de Convenţia europeană a drepturilor
omului şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum:
obligativitatea stabilirii restrângerii prin lege, proporţionalitatea între
dispunerea restricţiei şi scopul urmărit prin intermediul acesteia, condiţia ca
restrângerea să fie "necesară într-o societate democratică" precum şi
interdicţia, impusă jurisprudenţial, ca prin intermediul acestei restrângeri să
se aducă atingere înseşi existenţei dreptului sau a libertăţii. În plus,
legiuitorul constituţional român a introdus o condiţie specifică şi anume
aceea a aplicării nediscriminatorii a retrângerii aduse dreptului, concepută ca
o garanţie a principiului legalităţii.
13
Art. 480 din Codul civil: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se
bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege".
Într-o clasificare care nu-şi propune a fi incontestabilă, limitele legale sunt cele impuse
de voinţa legiuitorului şi care au drept sursă legea, limitele judiciare sunt cele care au ca
sursă hotărârea judecătorească, iar limitele convenţionale - voinţa concordantă a părţilor.
Un alt criteriu după care pot fi clasificate limitele juridice ale dreptului de proprietate
privată vizează interesul ocrotit sau urmărit prin stipularea lor, sens în care se distinge
între limite stabilite în interes privat şi limite stabilite în interes public. Această distincţie -
susţin unii autori - vizează atât limitele legale, cât şi limitele judiciare ori cele
convenţionale14, în timp ce alţi autori le analizează numai ca o diviziune a limitelor legale
ale dreptului de proprietate, sens în care distincţia se face între limite legale de interes
public şi limite legale de interes privat15.
14 V.
Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale , vol. I, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2004, p. 249-250.
15
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale, ediţie revizuită şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2006, p. 258-284.
În ceea ce ne priveşte, ni se pare mai riguroasă cea de a doua distincţie, atât în cazul
limitelor judiciare cât şi în cazul celor convenţionale interesul privat fiind cel care domină,
în cazul primelor judecătorul fiind chemat să rezolve o situaţie concretă intervenită între
persoane private iar în cazul limitărilor convenţionale ele rezultând din voinţa concordantă
a părţilor implicate, distincţia în funcţie de interesul ocrotit nu este după părerea noastră
necesară. De aceea şi în cuprinsul prezentului demers am abordat limitele legale ale
dreptului de proprietate cu subdiviziunile amintite şi anume, limitele legale stabilite în
interes public şi respectiv limitele legale stabilite în interes privat, în timp ce în cazul celor
având ca sursă voinţa părţilor ori a judecătorului nu am mai făcut această distincţie.
La rândul lor, limitele legale stabilite în interes public pot cunoaşte, fără a avea pretenţia
că enumerarea noastră este una completă, următoarele diviziuni: 1. limitările de interes
edilitar, de estetică urbană sau arhitecturală; 2. limitările în interes de salubritate, mediu şi
sănătate publică; 3. limitări în interes cultural şi istoric; 4. limitări de interes economic
general sau de interes fiscal – respectiv: servitutea rezultată din folosirea subsolului
oricăriei proprietăţi imobiliare (art. 44 alin. 5 din Constituţia României); folosirea terenurilor
pentru producţia agricolă; servitutea prevăzută de legea fondului cinegetic; servituţi legale
rezultate din producerea, transportul şi folosirea gazelor; îngrădiri ale proprietăţii private
rezultate din producerea, transportul şi folosirea energiei electrice; servitutea pentru
activităţi miniere; servitutea stabilită prin legea petrolului; servitutea stabilită prin legea
apelor; servituţile legate de lucrările de telecomunicaţii ori servituţile rezultate din
monopolul statului asupra anumitor activităţi; 5. limitări în interes de apărare a ţării; 6.
limitări ale proprietăţilor situate în zona de frontieră; 7. servituţile aeronautice; 8. alte limite
de utilitate publică precum: cărarea de pe marginea apelor navigabile, îngrădirile ce rezultă
din regimul juridic al pădurilor ori cele ce rezultă din regimul juridic al construirii drumurilor.
2. Limite legale de interes public. Noţiuni generale, obiect, natură juridică,
caractere şi regim juridic
2.1. Noţiuni generale. Limitele legale de interes public, denumite şi limitări de ordine
publică16, servituţi de utilitate publică 17, servituţi administrative18 sau servituţi legale
speciale19 reprezintă sarcini de drept public impuse unor imobile aflate în proprietate
privată în scopul unui interes general (s.n.)20.
16
C. Munteanu, Consideraţii privind servituţile de utilitate publică, în AULB,
nr. 1-2/2005, p. 50.
17
Art. 586 din Codul civil.
18
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005, p. 355.
19
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ediţia a II-a, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 284-287.
20
Definiţii asemănătoare au fost date şi în doctrină, respectiv, C. Munteanu,
Consideraţii..., p. 51.
22
Art. 586 din Codul civil: "Servituţile stabilite de lege au de obiect utilitatea
publică, sau a comunelor, ori pe cea a particularilor".
23
Art. 587 din Codul civil: "(1) Acele stabilite pentru utilitatea publică sau
comunală au de obiect cărarea sau poteca pe lângă marginea râurilor
navigabile sau flotabile, construcţia sau reparaţia drumurilor, sau alte lucrări
publice sau comunale. (2) Tot ce priveşte acest fel de servituţi se determină
de către legile sau regulamentele particulare".
24
În acelaşi sens, C. Bîrsan, op. cit., p. 284.
25
C. Munteanu, Consideraţii privind..., p. 51.
Proiectul Noului Cod civil român, ce consacră un capitol întreg limitelor (îngrădirilor
dreptului de proprietate), cuprinde şi dispoziţii ce se referă la limitările legale în interes
public. Astfel, art. 461 din Proiect admite faptul că exerciţiul dreptului de proprietate se
poate realiza prin lege, iar art. 462 dispune că exerciţiul dreptului de proprietate se poate
limita în interes public sau în interes privat.
Aşadar, se poate remarca faptul că acest tip de restricţionare a dreptului de proprietate
privată nu este deloc o noutate în dreptul românesc ci este admis încă din epoca redactării
Codului civil român şi nici nu va fi suprimat prin viitoarea reglementare ci, ceea ce însă
este nou este numărul în continuă creştere al acestor limitări şi caracterul social tot mai
pronunţat al dreptului de proprietate privată 26. Acest caracter social pronunţat precum şi
intervenţionismul tot mai accentuat al statului au determinat de multe ori şi reinterpretarea
noţiunii de servitute ori diminuarea importanţei unor servituţi stabilite anterior în interes
privat prin reglementarea unor servituţi cu conţinut identic însă de interes public 27, cu
consecinţa unor efecte juridice extinse de la ordinea privată la cea publică.
26
În acelaşi sens, ibidem.
27
Ibidem, p. 50. Autoarea citată exemplifică prin menţionarea a două astfel
de servituţi şi anume servitutea fântânii a cărei importanţă apare astăzi
diminuată (cel puţin în mediul urban, n.n.) prin lucrările de aducţiune şi
servitutea de a nu construi prea înalt – altius non tollendi – suprimată practic
de legislaţia urbanistică.
29
Definiţia noţiunii de servitute potrivit dreptului civil francez este identică cu
cea din dreptul civil român şi anume: "O sarcină impusă unui imobil, construit
sau neconstruit, denumit fond aservit, în profitul unui alt imobil aparţinând
unui proprietar diferit, fondul dominant". A se vedea pentru această definiţie,
R. Guillien, J. Vincent, Lexique des termes juridiques, 15e edition, Dalloz,
Paris, 2005, p. 572. Sau o altă definiţie în termeni similari, care de fapt reia
dispoziţiile art. 637 din Codul civil francez, arată că: " Servitutea este o
sarcină stabilită asupra unui imobil, pentru folosinţa şi utilitatea unui alt
imobil aparţinând unui alt proprietar", în G. Cornu, Vocabulaire juridique, 6e
edition, PUF, Paris, 2004, p. 847.
30
G. Cornu, op. cit., p. 850.
31
Servituţile de utilitate publică sau administrative sunt menţionate în
cuprinsul art. 649 din Codul civil francez precum şi în art. 649 din Codul civil
francez: "Servituţile stabilite prin lege au ca obiect utilitatea publică sau
comunală sau utilitatea particularilor " şi art. 650 din Codul civil francez:
"Cele stabilite pentru utilitate publică sau comunală au ca obiect zonele
pietonale de-a lungul râurilor navigabile sau plutitoare, construcţia sau
reparaţia de drumuri şi alte lucrări publice sau comunale. Tot ceea ce
priveşte acest tip de servituţi va fi stabilit prin legi sau regulamente
particulare" iar conţinutul acestor texte este aproape identic cu cel din Codul
civil român, care la rândul său consacră acestui tip de servituţi numai două
articole.
33
Ibidem, p. 849.
34
F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 5e edition, Dalloz, Paris, 1998,
p. 234.
36
Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 351-353.
37
Ibidem, p. 351. Autorul citează o decizie a Curţii de Casaţie franceze
(Cass. civ. 3e, 8 mai 1963, Bull. civ. I, n o 254) care statuează următoarele:
"Servitutea administrativă nu are ca efect decât constrângerea de a observa
regulile utilităţii generale şi nu de a servi un fond dominant ... astfel
beneficiul servituţii nu este acordat decât în mod accesoriu, ca o consecinţă
a interesului public".
38
Ibidem, p. 352. Prima dintre reguli a fost instituită prin decizia Civ. 3, 16
janvier, 1979, Bull civ. III, n o 17 iar cea de a doua prin decizia Civ. 3, 29 juin
2002, D. 2003.587.
De asemenea, ele pot privi proprietatea urbană sau cea rurală, în sensul art. 621 din
Codul civil41, proprietatea imobiliară sau cea mobiliară.
41
Distincţia este făcută şi de Codul civil român, art. 621, care dispune:
"Servituţile sunt stabilite sau în folosul clădirilor, sau în folosul pământului.
Cele de felul întâi se numesc urbane, chiar când clădirile pentru care
servituţile sunt instituite se vor afla nu numai în oraş, dar şi la ţară; cele de al
doilea fel se numesc rurale". S-a subliniat în doctrină că această clasificare
şi-a pierdut astăzi din interes, C. Munteanu, Consideraţii privind..., p. 50.
În dreptul francez aceste servituţi apar reglementate, de regulă, în Codul administrativ 43,
Codul aviatic44, Codul comunicaţiilor45, Codul de mediu46, Codul rural47 ori în Codul urban48.
43
De exemplu, servitutea de vedere asupra căii publice, servituţile din
apropierea instalaţiilor clasate, servituţile pentru lucrările de gaz şi
electricitate etc.
44
De exemplu, servituţile aeronautice.
45
De exemplu, servituţile în materie de telecomunicaţii.
46
De exemplu, servituţile privind sistemul de canalizare publică, servitutea
de trecere a conductelor de irigaţii, servitutea rezultată din aprobarea unui
plan de prevenire a riscurilor naturale previzibile etc.
47
De exemplu, servitutea de trecere şi amenajare stabilită de stat pentru a
asigura existenţa căilor necesare apărării pădurilor contra incendiilor,
servitutea de trecere a maşinilor agricole etc.
48
De exemplu, servituţile rezultate din planul local de urbanism, servitutea
de trecere a pietonilor pe proprietatea privată riverană domeniului public
maritim etc.
În mod sintetic fiind prezentate lucrurile, este lipsit de îndoială faptul că ele au ca şi
sursă, asemeni celor instituite în interes privat, legea şi constituie aşadar o limitare legală a
absolutismului şi exclusivismului dreptului de proprietate privată aparţinând unui particular.
De asemenea, este de necontestat faptul că fiind limitări instituite în interes public, deci
într-un interes general sau, altfel spus, în profitul întregii colectivităţi, beneficiul servituţii
este acordat în mod accesoriu faţă de interesul general urmărit, spre deosebire de
servituţile de interes privat care sunt realizate tocmai în scopul de a profita fondului
dominant şi vizează o sferă mai restrânsă de persoane implicate.
În plus, le este specific faptul că, de regulă, nu dau dreptul la despăgubiri 50 în temeiul
legii, ci sunt constituite cu titlu gratuit, deoarece nu-l deposedează pe proprietar de bunul
său, însă acest lucru nu este incompatibil cu posibilitatea plăţii de despăgubiri, pe teren
delictual, în cazul în care i se produce proprietarului vreun prejudiciu şi nici cu posibilitatea
de a fi reglementate servituţi cu titlu oneros. Soluţia este identică şi în dreptul francez 51
unde lipsind deposedarea de proprietate nu există nici obligaţia de dezdăunare.
50
Nu există însă uniformitate în această privinţă existând dispoziţii legale în
materie care acordă pe lângă despăgubirile pentru eventuale prejudicii, în
condiţiile răspunderii civile delictuale, şi o rentă anuală sau o altă sumă de
bani ca şi compensaţie pentru intervenţia statului în exercitarea dreptului de
proprietate privată. De pildă, Legea nr. 238 din 7 iunie 2004 a petrolului
prevede o astfel de rentă anuală la art. 7 alin. (2) şi alin. (3). În plus, sintetic
vorbind au existat în doctrina românească trei mari curente în ceea ce
priveşte obligativitatea autorităţii de a-l compensa pe proprietar pentru
restricţia impusă. În primul rând, s-a remarcat, în perioada interbelică, opinia
potrivit căreia în lipsa unui text legal expres care să prevadă o asemenea
despăgubire ea nu se cuvine proprietarului; în al doilea rând, doctrina care
distinge între servituţile de utilitate publică negative (care nu dau dreptul la
despăgubire) şi servituţile de utilitate publică pozitive, care aducând o
diminuare a folosinţei dau dreptul la despăgubire proprietarului fondului
aservit; iar în al treilea rând, despăgubirea urmează să fie plătită numai dacă
servitutea rezultă dintr-o măsură particulară, nu şi atunci când aceasta
rezultă dintr-o măsură generală a guvernului. A se vedea pentru alte
amănunte, C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. VI, Ed.
Librăriei "Universala" Alcalay&Co, Bucureşti, 1930, p. 248-249, pct. 23, 24,
25.
51
Civ. 3, 16 janvier 1979, Bull. Civ. III, n o 17 citată de Ph. Malaurie, L.
Aynes, op. cit., p. 352, unde instanţa a dispus: "instalarea suporturilor de fire
electrice şi survolul proprietăţii de către aceste fire (linii) ... în principiu nu
aduc în niciun fel atingere drepturilor proprietarului... ele nu cauzează deci
niciun prejudiciu acestuia... nu există deci nici dreptul la o despăgubire...".
Dacă vorbim însă despre natura juridică a acestora, lucrurile nu mai pot fi tranşate în
mod similar, ci întâlnim o multitudine de opinii 52, astfel: suntem în prezenţa unor sarcini sau
obligaţii reale ataşate fondului aservit; sunt simple restricţii legale ale prerogativelor unui
proprietar; imposibilitatea de a fi calificate drept servituţi deoarece ele nu creează niciun
raport particular între două imobile etc.
52
A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, Despre servituţile administrative,
în P.R. nr. 3/2005, p. 137.
55
De altfel, marea majoritate a legilor speciale care instituie servituţi
administrative dau prioritate acordului de voinţă al părţilor implicate în
stabilirea cuantumului despăgubirilor, şi numai în cazul unui dezacord între
acestea intervine o hotărâre a instanţei de judecată. A se vedea, de pildă,
dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 318/8 iulie 2003 a energiei electrice,
publicată în M. Of. nr. 511 din 13 iulie 2003; art. 7 alin. (2) din Legea nr.
85/18 martie 2003 a minelor, publicată în M. Of. nr. 197 din 27 martie 2003;
art. 7 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 238/7 iunie 2004 a petrolului publicată
în M. Of. nr. 353 din 15 iunie 2004 sau cele ale art. 23 alin. (2) şi (3) din
Legea nr. 74/12 iulie 1996 privind telecomunicaţiile, publicată în M. Of. nr.
156 din 22 iulie 1996.
56
Având în vedere faptul că la stabilirea unei servituţi de acest gen trebuie
respectate, în cea mai mare parte a cazurilor, principii precum cel al celei
mai mici atingeri aduse dreptului de proprietate , egalităţii de tratament ori cel
al echităţii.
57
Legea nr. 238 din 7 iunie 2004 a petrolului instituie la art. 7 alin. (2) şi alin.
(3) obligaţia autorităţii de a plăti proprietarului o rentă anuală al cărei
cuantum va fi stabilit prin acordul părţilor şi, numai în lipsa acestui acord, ea
va fi stabilită de instanţa de judecată competentă.
În acest din urmă caz însă, se impune menţiunea că proprietarul nu ar putea impune sau
constrânge în vreun fel autoritatea să menţină servitutea, în cazul în care are el interesul
ca aceasta să o facă,58 iar autoritatea este interesată să o desfiinţeze 59. Reciproca nu este
însă valabilă, în sensul că, autoritatea poate să desfiinţeze servitutea dacă aceasta nu mai
corespunde interesului general, însă nu este obligată să o facă, şi nici nu ar putea fi
constrânsă, legea folosind verbul "poate", dar credem că o eventuală încălcare a
principiului proporţionalităţii şi a echilibrului echitabil, susţinută prin dovezi concrete, ar
putea fi invocată de persoana lezată de reaua-credinţă sau neglijenţă a autorităţii.
58
De pildă, în cazul în care aceasta este remunerată prin plata unei rente
anuale semnificative pentru proprietar, aşa cum prevede Legea nr. 238/7
iunie 2004 a petrolului la art. 7 alin. (2) şi alin. (3).
59
De exemplu, pentru că a devenit prea costisitoare sau nerentabilă.
Constituirea unei servituţi administrative are în vedere aşadar mai degrabă interesele
sociale generale decât pe cele private dar, cu toate acestea, un echilibru echitabil între
acestea două trebuie să fie menţinut. În caz contrar, sarcinile şi limitările pe care ar trebui
să le suporte proprietatea privată ar deveni disproporţionate, punându-se în discuţie înseşi
principiile sale fundamentale.
Stingerea unei servituţi administrative sau de utilitate publică este iarăşi o particularitate
a acestui tip de servitute. Dacă în cazul servituţilor obişnuite acestea se caracterizează,
printre altele, prin perpetuitate, fapt ce semnifică existenţa servituţii atâta timp cât există
cele două fonduri şi situaţia care a determinat constituirea ei, fără a avea importanţă cine
este titularul imobilelor între care aceasta s-a stabilit, în cazul servituţilor administrative pe
de o parte nu este esenţială pentru înfiinţarea ei existenţa unui fond dominant sau a unui
fond care să profite de pe urma creării ei, ci este instituită în folosul unei colectivităţi,
constituirea fiind expresia unui interes general, astfel că şi stingerea ar trebui să respecte
aceeaşi regulă, iar pe de altă parte, dacă în cazul stingerii servituţilor obişnuite un rol
important poate avea şi voinţa părţilor, în cazul celor administrative stingerea nu se poate
realiza în mod unilateral decât dacă manifestarea unilaterală provine din partea autorităţii 60.
Tot legat de termenul pe care poate fi constituită o servitute de utilitate publică ne-a reţinut
atenţia o dispoziţie cuprinsă în Legea nr. 107/1996 a apelor, potrivit căreia există
posibilitatea ca servitutea acolo menţionată să se stingă dacă nu a fost exercitată timp de
3 ani sau dacă menţinerea ei nu mai este necesară (art. 29 alin. 4). Elementul de noutate
este cel legat de stabilirea unui interval de timp apt a produce stingerea servituţii dacă în
interiorul său nu au existat acte materiale specifice acesteia, ceea ce, spunem noi, poate
acoperi o eventuală neglijenţă din partea autorităţii care ar omite să constate legal că nu
se mai impune menţinerea unei anumite servituţi stabilite pentru a satisface un interes
general, deoarece acest interes a încetat să mai existe.
60
A se vedea, pentru opinia potrivit căreia servitutea de utilitate publică se
stinge odată cu încetarea interesului public pentru care a fost stabilită, C.
Munteanu, Consideraţii privind ..., p. 55, iar în sensul că servitutea va înceta
numai atunci când stingerea va fi statuată de autoritatea competentă, C.
Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 248-249, pct. 23, 24, 25, opinie pe care
o împărtăşim şi noi parţial, cu menţiunea că pasivitatea sau reaua-credinţă a
autorităţii nu ar putea rămâne nesancţionată, în temeiul principiului
proporţionalităţii sau al echilibrului echitabil pe care trebuie să-l menţină între
propriile sale interese şi cele ale individului.
62
Art. 2 din Lege defineşte mormintele de război astfel: "mormintele de
război sunt locurile de înhumare a persoanelor care au decedat în timpul şi
din cauza conflictelor armate ca urmare a îndeplinirii unui serviciu comandat
sau voluntar în interesul statului ai cărui cetăţeni au fost, precum şi alte
locuri în care se păstrează rămăşiţele pământeşti ale acestora" iar art. 3
asimilează acestora şi următoarele: Mormântul Ostaşului Necunoscut;
mormintele cetăţenilor români prizonieri, internaţi civili de război sau
deportaţi; mormintele membrilor formaţiunilor de Cruce Roşie şi ale
corespondenţilor de război, decedaţi în timpul şi din cauza conflictelor
armate, îndeplinind o misiune; mormintele militarilor sau ale persoanelor
civile, cetăţeni români, care au murit în timp de pace îndeplinind un serviciu
comandat în domeniile apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei
naţionale; mormintele persoanelor decedate în alte situaţii prevăzute de lege.
63
Aici legiuitorul nu distinge între domeniul privat al statului sau cel al
particularilor, astfel că principiul liberei circulaţii se va aplica şi în cazul în
care aceste bunuri aparţin domeniului privat al statului.
64
Respectarea dreptului de preemţiune (prin înştiinţarea în scris a consiliului
local) este prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute şi cu scutirea de la
acesta a imobilelor cu destinaţia de locuinţă pe care sunt amplasate plăci
comemorative (art. 9 alin. 2).
Reglementarea unui regim juridic care include constante precum cele menţionate mai
sus se datorează faptului că monumentele istorice pot aparţine domeniului public dar şi
celui privat al statului ori chiar persoanelor private, fizice sau juridice, însă, indiferent de
forma de proprietate, ele sunt protejate în mod egal (art. 10).
Regimul juridic al monumentelor istorice este foarte apropiat de cel al mormintelor şi
operelor comemorative de război în ceea ce priveşte includerea lor în circuitul civil, însă cu
obligaţia respectării, în caz de înstrăinare, a dreptului de preemţiune al statului, instituirea
unei zone de protecţie în care să poată fi stabilite prin lege servituţi de utilitate publică şi
prin intermediul căreia să fie asigurată conservarea şi punerea în valoare a monumentului.
Legea interzice însă aplicarea de servituţi care ar avea drept consecinţă desfiinţarea,
distrugerea parţială sau degradarea monumentelor istorice şi a zonelor lor de protecţie.
Restricţii ale dreptului de proprietate pot proveni din surse diverse. Astfel de restricţii pot
avea ca sursă, de pildă, art. 23, care se referă la intervenţiile asupra monumentelor istorice
care, indiferent de titularul dreptului de proprietate, se pot face numai în baza şi cu
respectarea avizului emis de Ministerul Culturii şi Cultelor sau, după caz, de către serviciile
publice deconcentrate ale acestuia. În sensul legii, prin intervenţii sunt desemnate: toate
lucrările de cercetare, conservare, construire, extindere, consolidare, restructurare,
amenajări peisagistice şi de punere în valoare, care modifică substanţa sau aspectul
monumentelor istorice; executarea de mulaje de pe componente ale monumentelor
istorice; amplasarea definitivă sau temporară de împrejmuiri, construcţii de protecţie, piese
de mobilier fix, de panouri publicitare, firme, sigle sau orice fel de însemne pe şi în
monumente istorice; schimbări ale funcţiunii sau destinaţiei monumentelor istorice, inclusiv
schimbările temporare; strămutarea monumentelor istorice; amenajări de căi de acces,
pietonale şi carosabile, utilităţi anexe, indicatoare, inclusiv în zonele de protecţie a
monumentelor istorice.
Altă sursă, de data aceasta a unor obligaţii justificate de necesitatea protejării, impuse
proprietarilor monumentelor istorice este art. 36 din Lege, dintre care amintim: să întreţină,
să folosească şi să exploateze imobilul numai cu respectarea prevederilor prezentei legi şi
a obligaţiei privind folosinţa monumentului istoric, conform art. 17; să asigure, în condiţiile
legii, accesul specialiştilor desemnaţi de Ministerul Culturii şi Cultelor sau de direcţiile
pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional, în vederea constatării stării de
conservare sau pentru efectuarea de cercetări, inclusiv arheologice, de expertizare a
monumentelor istorice şi pentru operaţiunile de evidenţă; să asigure efectuarea lucrărilor
de conservare, consolidare, restaurare, precum şi a oricăror alte lucrări, conform
prevederilor legale, numai de către persoane fizice sau juridice atestate în acest sens şi să
prevadă în contracte condiţiile şi termenele de execuţie cuprinse în avizul de specialitate;
să permită, pe baza prevederilor contractuale, executarea intervenţiilor asupra
monumentelor istorice deţinute, în cazul în care acestea sunt iniţiate şi finanţate de
persoane juridice abilitate în condiţiile prezentei legi; să permită montarea şi să întreţină
însemnul distinctiv care marchează calitatea de monument istoric a imobilului.
Pe lângă aceste obligaţii impuse de lege sunt stabilite şi o serie de drepturi pentru
proprietarii monumentelor istorice, care să realizeze un just echilibru în ceea ce priveşte
modul de exercitare a dreptului de proprietate. Amintim, de exemplu, drepturi precum:
proprietarii sunt scutiţi în totalitate de plata impozitului pe clădiri, cu excepţia spaţiilor în
care se desfăşoară activităţi economice sau comerciale (art. 41 alin. 1); consiliile locale pot
reduce impozitul pe suprafeţele neconstruite ale terenurilor cu regim de monument istoric
(art. 41 alin. 3); sunt scutite de la plata taxelor de timbru persoanele fizice sau juridice care
dobândesc prin moştenire un bun imobil clasat ca monument istoric, utilizat ca locuinţă sau
pentru activităţi necomerciale, şi care se angajează în scris la direcţia pentru cultură, culte
şi patrimoniul cultural naţional în al cărei teritoriu de competenţă se află bunul imobil în
cauză să execute, în termen de 12 luni, lucrările de restaurare şi consolidare stabilite prin
documentaţie tehnică aprobată şi avizată în condiţiile legii (art. 42 alin. 1); înstrăinarea cu
titlu gratuit sau oneros către stat sau către unităţile administrativ-teritoriale a monumentelor
istorice este scutită de plata taxelor de timbru (art. 42 alin. 3); proprietarii de monumente
istorice sunt scutiţi de plata taxei de autorizare a intervenţiilor executate (art. 43).
3.3. Servitutea rezultată din folosirea subsolului oricărei proprietăţi imobiliare
Sursa acestei servituţi, calificată de unii doctrinari ca o limită a dreptului de dispoziţie în
sens material66, este şi motivul pentru care, în analiza noastră, i-am acordat un loc
preferenţial, fiind vorba despre însuşi textul actului fundamental, şi anume art. 44 din
Constituţia României (revizuită) care, reglementând dreptul de proprietate, la alin. (5)
dispune: "Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul
oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele
aduse subsolului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile
autorităţii".
66
A se vedea, E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale , Ed.
All Beck, Bucureşti, 2000, p. 23.
În privinţa naturii juridice există, şi în acest caz, mai multe nuanţări în doctrină. Astfel, pe
lângă calificarea acesteia ca o limită de dispoziţie în sens material, menţionată anterior,
mai există şi opinii ce susţin că am fi în prezenţa unei îngrădiri legale de interes public 67, o
măsură de control a folosinţei proprietăţii 68 ori chiar o garanţie a respectării dreptului de
proprietate privată ce instituie în sarcina autorităţilor o obligaţie constituţională de
despăgubire a proprietarului pentru daunele ce le sunt imputabile 69.
67
I.P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed.
Actami, Bucureşti, 2000, p. 232.
68
A se vedea B. Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I,
Ed. Universităţii "Lucian Blaga" Sibiu, 2004, p. 211. Autoarea citată arată că
sub aspectul măsurilor de control al folosinţei proprietăţii Constituţia
României cuprinde două texte şi anume art. 44 alin. (5) şi art. 44 alin. (7),
primul făcând referire la folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare pentru
lucrări de interes general iar cel de al doilea la obligaţia de a respecta
sarcinile privind protecţia mediului şi asigurarea bunei-vecinătăţi, precum şi
de a respecta celelalte sarcini, care potrivit legii sau obiceiului revin
proprietarului.
În ceea ce ne priveşte am nuanţa puţin, în sensul că, dacă pentru textul art.
44 alin. (5) putem considera că ne aflăm în prezenţa unor măsuri de control
al folosinţei proprietăţii de către stat, în ceea ce priveşte art. 44 alin. (7),
apreciem că numai o parte a dispoziţiilor acestuia ar putea fi calificate în
acest mod şi anume măsurile care vizează protecţia mediului şi eventual alte
obligaţii ce revin proprietarului în temeiul legii cu condiţia ca legea respectivă
să aibă în vedere satisfacerea unui interes general, în sensul dat acestei
noţiuni de legislaţia internă şi jurisprudenţa CEDO. În cazul obligaţiilor de
bună-vecinătate şi a celorlalte obligaţii care potrivit obiceiului sau chiar legii
(dacă aceasta vizează interese private) am fi mai mult în prezenţa unor
limitări ale proprietăţii în interes privat, motiv pentru care apreciem că nu
putem vorbi despre control al folosinţei proprietăţii în sensul dat acestei
noţiuni de textul constituţional şi jurisprudenţa menţionată.
69
A se vedea pentru amănunte, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept
constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 202-
203.
72
Dreptul de a folosi subsolul proprietăţilor imobiliare, art. 463 din Proiectul
Noului Cod civil: "(1) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică
poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a
despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. (2) În acest
caz, despăgubirea se stabileşte prin convenţia încheiată între proprietar şi
autoritatea publică sau, în caz de divergenţă, prin justiţie".
Alte limitări ale folosinţei proprietăţii decurg din posibilitatea S.N.C.F.R. de a amplasa
temporar, în zona de protecţie menţionată, materialele şi utilajele necesare întreţinerii
infrastructurii căilor ferate (art. 22 alin. 1) ori de a instala parazăpezi (art. 23). Dreptul la
despăgubire al proprietarilor afectaţi de eventualele pagube ia naştere numai în condiţiile
răspunderii civile delictuale deoarece "dreptul de ocupare temporară a terenului nu este
condiţionat de plata prealabilă a vreunei despăgubiri" (art. 22 alin. 2).
3.5. Servitutea cinegetică74
74 V. Stoica, op. cit., p. 119. Autorul citat apreciază că această titulatură
este mai potrivită pentru a califica prestaţia negativă pe care proprietarul o
are de realizat potrivit art. 16 alin. (1); N. Prepelea, Servituţile administrative,
în Dreptul nr. 9/1994, p. 36-39.
76
Art. 16 alin. (1) dispune: "Deţinătorii, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se
arondează fonduri de vânătoare, persoane fizice sau juridice, sunt obligaţi să
permită exercitarea vânătorii, aplicarea măsurilor de protecţie a vânatului,
precum şi amplasarea instalaţiilor şi amenajărilor vânătoreşti provizorii, fără
ca prin acţiunile respective să se dăuneze folosinţei de bază a terenurilor".
77
Publicată în M. Of. nr. 235 din 27 septembrie 1996.
78
Publicată în M. Of. nr. 944 din 26 noiembrie 2006.
79
Cu toate acestea, printre criteriile pentru constituirea unui fond de
vânătoare se regăseşte şi acela privind existenţa diversităţii din punct de
vedere al folosinţei terenurilor. Se urmăreşte ca în cadrul unui fond de
vânătoare să existe cât mai multe categorii de folosinţă a terenului (art. 5 lit.
f din Lege).
80
Însă se aplică principiul potrivit căruia ca, pe cât posibil, constituirea de
fonduri de vânătoare să fie făcută pe terenuri care aparţin aceluiaşi tip de
proprietate (art. 5 lit. e din Lege).
Toate aceste limitări sunt justificate, printre altele, şi de obiective precum asigurarea
dezvoltării durabile sau protecţia mediului. Astfel, art. 1 din lege dispune că: "Politica
statului în domeniul gazelor naturale constă în stabilirea obiectivelor sectorului gazelor
naturale şi a modalităţilor optime de realizare a acestora în condiţiile asigurării unei
dezvoltări durabile".
Ne reţin atenţia apoi dispoziţiile cuprinse în Capitolul al XI-lea intitulat "Concesionarea şi
regimul drepturilor asupra proprietăţii altuia" care instituie o serie de mijloace apte să
contribuie la realizarea politicilor menţionate. Astfel, asupra terenurilor şi altor bunuri
proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum şi
asupra activităţilor desfăşurate de persoane fizice sau juridice în vecinătatea capacităţilor,
concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază, în condiţiile legii, pe durata
lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare şi de întreţinere
a capacităţilor respective, de următoarele drepturi: 1. dreptul de uz pentru executarea
lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizări capacităţii; 2. dreptul
de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii prin efectuarea reviziilor,
reparaţiilor şi a intervenţiilor necesare; 3. dreptul de servitute legală de trecere subterană,
de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea de reţele, conducte, linii sau de alte
echipamente aferente capacităţii şi pentru accesul la locul de amplasare a acestora; 4.
dreptul de a obţine restrângerea sau încetarea unor activităţi care ar putea pune în pericol
persoane şi bunuri; 5. dreptul de acces la utilităţile publice (art. 86 din Lege).
Pentru fiecare dintre drepturile menţionate, legea instituie un regim juridic specific,
caracterizat prin drepturi şi obligaţii suplimentare prevăzute în sarcina celor implicaţi.
Dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau
retehnologizării capacităţilor dă dreptul titularului să depoziteze pe terenurile proprietate
privată, în măsura strict necesară, materiale, echipamente, utilaje şi instalaţii; să
desfiinţeze culturi sau plantaţii ori alte amenajări existente ori numai să le restrângă, în
măsura strict necesară, pentru executarea lucrărilor, în condiţiile legii; să extragă
materiale, să capteze apa, în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare; să instaleze
utilaje şi să lucreze cu acestea, să amplaseze birouri şi locuinţe de şantier; să oprească ori
să restrângă activităţi ale proprietarului, în măsura strict necesară, pentru executarea
lucrărilor pentru capacitatea respectivă (art. 87).
Dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii dă dreptul
concesionarului: să depoziteze materiale, echipamente, utilaje, instalaţii pentru întreţinere,
revizii, reparaţii şi intervenţii necesare pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii;
să instaleze utilaje şi să lucreze cu acestea; să afecteze culturi, plantaţii sau alte amenajări
existente şi să restrângă activităţi ale proprietarului, în măsura şi pe durata strict necesară,
în vederea executării operaţiunilor de întreţinere, reparaţii, revizii sau intervenţii pentru
asigurarea funcţionării normale a capacităţii (art. 88).
Acest drept se întinde pe toată durata de funcţionare a capacităţii, iar exercitarea lui se
face ori de câte ori este necesar pentru asigurarea funcţionării normale a acesteia spre
deosebire de primul drept de uz (cel de la art. 87) şi de servitutea legală de trecere asupra
terenurilor şi a altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice
ori juridice, care se exercită pe toată durata de viaţă a capacităţii respective.
Servitutea legală de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană cuprinde dreptul la
instalare de reţele, de conducte, linii, stâlpi şi de alte echipamente aferente capacităţii,
precum şi accesul la locul de amplasare a acestora pentru intervenţii, întreţinere, reparaţii,
revizii, modificări şi exploatare, conform prevederilor legale în vigoare (art. 89).
Dreptul de acces la utilităţile publice trebuie exercitat de concesionar cu bună-credinţă şi
în mod rezonabil, fără a prejudicia accesul altor persoane la respectivele utilităţi publice
(art. 93).
În toate cazurile vorbim însă despre îngrădiri ce au ca obiect utilitatea publică, se
exercită cu titlu gratuit pe toată durata existenţei lor şi au un caracter legal (art. 90).
Caracterul gratuit nu exclude însă posibilitatea ca proprietarului căruia i-a fost cauzată o
pagubă să-i fie plătite despăgubiri, stabilite de comun acord de părţi sau, în lipsa acordului,
de către instanţa de judecată, în condiţiile prevăzute de lege şi cu respectarea unor criterii
precum: suprafaţa de teren afectată cu ocazia lucrărilor; valorile pentru producţiile estimate
ale culturilor şi plantaţiilor afectate, comunicate de organismele abilitate, precum şi
amenajările afectate de lucrări ori valoarea de circulaţie a bunurilor imobile afectate.
3.7. Îngrădiri ale proprietăţii private rezultate din producerea, transportul şi
folosirea energiei electrice
Energia electrică constituie o resursă a cărei importanţă este de necontestat în zilele
noastre şi care vizează interesele întregii colectivităţi. În România producerea, transportul
şi folosirea energiei electrice formează obiect de reglementare pentru Legea nr. 318/8 iulie
2003 a energiei electrice83 care stabileşte şi situaţiile de interes public în care dreptul de
proprietate privată aparţinând unei persoane fizice sau juridice poate fi limitat în scopul
efectuării de lucrări de realizare, retehnologizare ori funcţionare a capacităţilor energetice
precum şi întinderea (fizică şi temporală) a acestor drepturi ale celor care realizează
asemenea lucrări. În toate cazurile, principiile după care pot fi impuse asemenea limite
sunt cele ale echităţii, respectului dreptului de proprietate şi al legislaţiei în vigoare (art. 16
alin. 6).
83
Publicată în M. Of. nr. 511 din 13 iulie 2003.
85
La calculul despăgubirilor se vor avea în vedere, potrivit art. 16 alin. (5) din
Lege, următoarele criterii: suprafaţa de teren afectată cu ocazia efectuării
lucrării, tipurile de culturi şi plantaţii, precum şi amenajările afectate de
lucrări, activităţile restrânse cu ocazia lucrărilor. Cuantumul despăgubirii se
stabileşte prin acordul părţilor iar dacă acestea nu se înţeleg, cuantumul
despăgubirii se va face prin hotărârea instanţei judecătoreşti.
În ceea ce priveşte conţinutul celor două limitări, acesta este diferit. Astfel, servitutea de
trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană cuprinde dreptul de acces şi de executare a
lucrărilor la locul de amplasare a capacităţilor energetice cu ocazia intervenţiei pentru
retehnologizări, reparaţii, revizii şi avarii, iar în exercitarea dreptului de uz pentru
executarea lucrărilor necesare realizării şi retehnologizării capacităţilor energetice 86,
titularul autorizaţiei de înfiinţare poate: a) să depoziteze pe terenurile proprietate privată
materiale, echipamente, utilaje, instalaţii; b) să desfiinţeze culturi sau plantaţii, construcţii
sau alte amenajări existente ori numai să le restrângă, în măsura strict necesară executării
lucrărilor pentru capacitatea autorizată, în condiţiile legii; c) să îndepărteze materiale, să
capteze apa, în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare; d) să instaleze utilaje şi să
lucreze cu acestea, să amplaseze birouri şi locuinţe de şantier; e) să oprească ori să
restrângă activităţi ale proprietarului, în măsura strict necesară executării lucrărilor pentru
capacitatea autorizată (art. 18 alin. 1) în timp ce în cazul dreptului de uz asupra terenului
pentru asigurarea funcţionării normale87 titularul licenţei poate: a) să depoziteze materiale,
echipamente, utilaje, instalaţii pentru întreţinere, revizii, reparaţii şi intervenţii necesare
pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii; b) să instaleze utilaje şi să lucreze cu
acestea; c) să desfiinţeze sau să reducă culturi, plantaţii sau alte amenajări existente şi să
restrângă activităţi ale proprietarului, în măsura şi pe durata strict necesare executării
operaţiilor de întreţinere, reparaţii, revizii sau intervenţii pentru asigurarea funcţionării
normale a capacităţii (art. 18 alin. 3).
86
Acest drept poate înceta înainte de expirarea duratei stabilite pentru
executarea lucrărilor sau înaintea acestui termen, la data terminării
anticipate a lucrărilor sau la data sistării acestora şi renunţării la autorizaţii.
În toate cazurile, proprietarul trebuie notificat de îndată (art. 18 alin. 2).
87
În acest caz, titularul licenţei este obligat să înştiinţeze în scris proprietarul
bunurilor, terenurilor sau activităţilor care vor fi afectate ca urmare a
lucrărilor la capacităţile energetice, cu excepţia cazurilor de avarii, situaţie în
care proprietarii sunt înştiinţaţi în termenul cel mai scurt (art. 18 alin. 4).
În privinţa dreptului de servitute legală asupra terenurilor aflate în proprietatea terţilor
cuprinse în zonele de protecţie şi de siguranţă, acesta este reglementat de art. 19 din Lege
şi are ca scop protecţia şi funcţionarea normală a capacităţilor energetice şi a anexelor
acestora, precum şi evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor şi mediului. Aceste
zone sunt determinate pentru fiecare capacitate energetică în conformitate cu normele
tehnice elaborate de autoritatea competentă (art. 19 alin. 2).
O ultimă precizare se referă la faptul că dispoziţiile art. 16 alin. (4) şi art. 37 alin. (4),
respectiv ale art. 16 alin. (4) şi alin. (6), art. 18 şi ale art. 37 alin. (4) şi alin. (7) au format
obiectul controlului de constituţionalitate al Curţii Constituţionale a Românei, de două ori, 88
sub aspectul incompatibilităţii lor cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituţia
României, cu consecinţa că dispoziţiile în discuţie ar aduce atingere dreptului de
proprietate privată aşa cum el este reglementat prin actul fundamental şi prin art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
88
A se vedea Decizia C.C. nr. 72 din 26 februarie 2004 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi ale art. 37
alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003, publicată în M. Of. nr. 249
din 22 martie 2004 şi Decizia C.C. nr. 203 din 29 aprilie 2004 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi alin. (6), art.
18 şi ale art. 37 alin. (4) şi alin. (7) din Legea energiei electrice nr. 318/2003,
publicată în M. Of. nr. 549 din 21 iunie 2004
Dreptul de servitute legală de trecere prevăzut de această lege este unul cu titlu oneros,
art. 7 alin. (2) dispunând faptul că exercitarea acestuia se face contra plăţii unei rente
anuale către proprietarii terenurilor afectate de aceasta, în baza convenţiei încheiate de
părţi sau, în lipsa unui acord între părţi, cuantumul rentei va fi stabilit de instanţa
competentă, în condiţiile legii. Mai mult, orice neînţelegeri între titularii care desfăşoară
activităţi miniere şi proprietarii terenurilor se vor soluţiona de către instanţele judecătoreşti
competente în regim de urgenţă (art. 8 alin. 2).
Prevederile art. 7 alin. (4) impun şi concluzia potrivit căreia avem de a face cu un drept
de servitute limitat în timp, deci neperpetuu, el încetând odată cu încetarea activităţilor
miniere în respectivul perimetru.
Legea interzice atât efectuarea de activităţi miniere cât şi instituirea dreptului de
servitute pentru activităţi miniere pe terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice,
culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervaţii naturale, în zonele de
protecţie sanitară şi perimetrele de protecţie hidrogeologică ale surselor de alimentare cu
apă (art. 11 alin. 1), cu excepţia cazurilor prevăzute de lege şi cu plata pentru acestea a
despăgubirilor şi a altor măsuri compensatorii.
O ultimă dispoziţie a acestei legi pe care dorim să o mai menţionăm este cea cuprinsă în
art. 12 în care se stipulează că: "Dreptul de proprietate asupra terenului nu conferă dreptul
de preemţiune asupra concesionării/dării în administrare a activităţilor miniere" ci acest
lucru este lăsat la aprecierea autorităţilor competente. O dispoziţie bună, dacă avem în
vedere faptul că pentru exploatarea minieră, pe lângă dotările tehnice adecvate ce trebuie
folosite, se impune şi luarea de măsuri de protecţie vizând persoanele implicate efectiv în
exploatare, iar recunoaşterea unui eventual drept de preemţiune pentru titularul terenului
ar putea pune în pericol exploatarea sau ar putea tergiversa la nesfârşit începerea lor.
Reglementate în principal de Codul minier (Decretul din 16 august 1956 si Legea din 16
iunie 1977), în Franţa, exploatarea minelor este atributul exclusiv al statului sau al
persoanei posesoare a unui permis de exploatare sau beneficiară a unei servituţi
administrative. Lucrările de cercetare şi descoperire de resurse pot fi făcute de proprietarul
terenului sau de către stat cu acordul proprietarului, sau chiar în lipsa acestui acord atunci
când există o autorizaţie ministerială şi cu plata unei despăgubiri ori atunci când există un
permis exclusiv de cercetare ce dă dreptul la efectuarea de prospectări şi foraje într-un
perimetru determinat, cu excluderea oricărei persoane, inclusiv a proprietarului 91.
91
A se vedea pentru amănunte, F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 233-234.
Tot în dreptul francez legiuitorul priveşte mai puţin invaziv problema drepturilor
proprietarului asupra unei cariere, care nefiind menţionate de Codul minier nu se vor
supune regulilor prevăzute de acesta şi sunt în principiu lăsate la dispoziţia proprietarului
lor. Toate acestea nu semnifică însă inexistenţa unor restricţii ci doar că acestea nu sunt la
fel de numeroase ca în cazul minelor, existând însă posibilitatea legală, în condiţiile
economice generale, să fie aprobate în temeiul legii, autorizaţii de cercetare sau permise
de exploatare a carierelor, chiar şi fără a exista acordul proprietarului lor 92.
92
Ibidem, p. 234.
În plus, legea mai stabileşte celui care exploatează resursele petroliere un drept de
acces în perimetrul de operare a conductelor, diferenţiat în funcţie de natura operaţiunilor
ce urmează să fie efectuate, şi anume: dreptul de acces permanent, pentru verificarea
zilnică a perimetrului de operare a conductelor magistrale, cu informarea anuală a
proprietarilor terenurilor (art. 9 lit. a) şi dreptul de acces ocazional, pentru lucrări de
intervenţii în caz de avarii şi de reparaţii programate, cu anunţarea proprietarilor de
terenuri şi plata de despăgubiri potrivit legii (art. 9 lit. b).
Spre deosebire, de pildă, de servitutea din domeniul apelor în cazul căreia statul are
obligaţia de a-l despăgubi pe proprietar nu numai atunci când activitatea sa a produs un
prejudiciu, în cazul servituţii legale stabilite în domeniul exploatării şi explorării resurselor
petroliere, statul are obligaţia de despăgubire atunci când prin activitatea sa a produs un
prejudiciu (art. 9 lit. b), iar, independent de producerea sau neproducerea unui prejudiciu
(acesta fiind prezumat), este obligat şi la plata unei rente anuale ce urmează să fie stabilită
de părţile implicate, prin acordul lor de voinţă, acesta putând fi suplinit şi de hotărârea
instanţei competente, în cazul în care părţile nu ajung la un astfel de acord (art. 7 alin. 2 şi
alin. 3). Aşadar, suntem în prezenţa unei servituţi cu titlu oneros, proprietarii terenurilor
fondurilor aservite beneficiind, pentru atingerea dreptului lor, de o contraprestaţie cu natură
patrimonială. Cuantumul despăgubirilor se va stabili avându-se în vedere contravaloarea
producţiei estimate a culturilor şi plantaţiilor afectate, precum şi valoarea de circulaţie a
bunurilor imobile afectate, orice neînţelegeri dintre titularii care desfăşoară operaţiuni
petroliere şi proprietari urmând să fie soluţionate de către instanţele judecătoreşti
competente, în regim de urgenţă (art. 10).
În ceea ce priveşte durata în timp a acestei servituţi, avem de a face cu o servitute
temporară, nu perpetuă, durata sa concretă urmând a fi determinată de operaţiunile
petroliere desfăşurate.
În dreptul francez, absolutismul dreptului de proprietate sub imperiul reglementărilor
Codului civil al lui Napoleon, permitea exploatarea zăcămintelor naturale de către
proprietarul solului în care acestea se găseau, soluţie contrară interesului general al
colectivităţii, astfel că Revoluţia franceză de la 1791 este cea care instituie principiul
potrivit căruia resursele naturale trebuie să fie la dispoziţia naţiunii şi exploatate numai sub
supravegherea acesteia, fragmentarea exploatării fiind un obstacol în calea unei operaţiuni
raţionale. Acesta reprezintă primul moment al unor tot mai numeroase restricţii impuse
proprietăţii private în scopul exploatării resurselor în interesul general al colectivităţii 94.
94
F. Terre, Ph. Simler, op. cit., p. 232-233.
98
Ibidem, p. 164.
Principalele reguli ale restricţiilor care pot fi aduse proprietarilor se referă la faptul că
pentru instalarea sau întreţinerea liniilor de transmisie şi a punctelor terminale se va
conveni în scris cu proprietarul101 detalii precum locul şi metodele de lucru ce urmează să
fie folosite ori durata de timp în care proprietarul nu poate efectua lucrări ce ar afecta
accesul şi buna întreţinere a instalaţiilor de telecomunicaţii sau care ar necesita mutarea
acestora (art. 16); activităţile de proiectare, instalare, întreţinere şi înlocuire a liniilor de
transmisie, a suporturilor acestora sau a punctelor terminale necesare furnizării serviciilor
de telecomunicaţii dau dreptul de acces în/pe/sub sau deasupra proprietăţii, în imobile şi în
incinte, numai pe baza unui ordin scris, cu acordul proprietarilor sau al locatarilor, în lipsa
acordului acestora lucrările de telecomunicaţii se pot efectua numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar în caz de urgenţă, pe baza unei ordonanţe
preşedinţiale (art. 18 alin. 1 şi alin. 2); posibilitatea de a efectua, fără acordul proprietarului,
dar în temeiul unei ordonanţe preşedinţiale, lucrări de întreţinere şi reparaţii cu caracter de
urgenţă pentru prevenirea sau înlăturarea unor consecinţe grave ori impuse de asigurarea
siguranţei naţionale sau a ordinii publice (art. 18 alin. 3); posibilitatea operatorului public de
a solicita proprietarilor sau deţinătorilor de arbori sau alte specii vegetale ale căror ramuri
sau rădăcini îngreunează sau ar îngreuna instalarea, întreţinerea sau funcţionarea
reţelelor de telecomunicaţii, tăierea ramurilor sau a rădăcinilor (art. 20).
101
Art. 17 din lege prevede că: "(1) În absenţa acordului dat în temeiul art.
16, titularul de licenţă va transmite proprietarului o notificare scrisă în care
va specifica locul de desfăşurare a activităţii, metodele de lucru, suprafaţa de
teren afectată, obligaţia acordării de despăgubiri în cazul în care se justifică
şi dreptul de contestare a notificării, în termen de 15 zile de la comunicarea
acesteia, la autoritatea de reglementare. (2) Contestaţia va fi soluţionată de
către autoritatea de reglementare în termen de 30 de zile, după ascultarea
ambelor părţi, decizia, temeinic motivată, fiind comunicată părţilor. Împotriva
deciziei, partea nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios
administrativ".
104
O.U.G. nr. 29/22 august 1997 privind Codul aerian, republicată în M. Of.
nr. 45 din 26 ianuarie 2001, în temeiul art. III din Legea nr. 130/21 iulie 2000,
publicată în M. Of. nr. 355 din 31 iulie 2000.
105
Publicată în M. Of. nr. 511 din 16 iulie 2003.
Primul dintre actele normative menţionate dispune că, în zonele arătate, este interzisă
amplasarea de lucrări, construcţii sau instalaţii care, prin natura lor sau datorită procesului
de funcţionare, pot periclita securitatea zborurilor (de exemplu, obiective care produc fum
sau ceaţă artificială, substanţe nocive, corosive, radioactive sau rău mirositoare); sisteme
de iluminat care pot produce orbirea echipajelor sau pot determina confuzii în identificarea
sistemului de balizare a pistei de decolare-aterizare ori a dispozitivului luminos de
apropiere; surse de energie electrică producătoare de perturbaţii în instalaţii de protecţie a
navigaţiei aeriene; obiective care să favorizeze înmulţirea păsărilor călătoare, cum ar fi,
unităţi de morărit, silozuri, depozite, magazii, decantoare etc. (art. 10).
Tot acest decret impune în sarcina proprietarilor sau a persoanelor care au în
administrare un obiectiv care periclitează navigaţia aeriană, luarea de măsuri, împreună cu
deţinătorii obiectivelor, pentru a asigura securitatea zborurilor (art. 16 alin. 2) şi desfiinţarea
de îndată a acestora la înştiinţarea autorităţii aeronautice civile sau militare (art. 16 alin. 1).
3.14. Alte limite în interes de utilitate publică
Sub denumirea de "Alte îngrădiri legale", Proiectul Noului Cod civil mai reglementează
pe lângă îngrădiri legale care vizează mai mult interesul privat, respectiv dreptul de trecere
pentru efectuarea unor lucrări (art. 481 din Proiect) ori dreptul de trecere pentru reintrarea
în posesie (art. 482 din Proiect), şi două îngrădiri care prin conţinutul lor vizează în special
interesul public şi anume, dreptul de trecere pentru utilităţi (art. 480 din Proiect) precum şi
starea de necesitate (art. 483 din Proiect).
Astfel, potrivit art. 480 alin. (1) "Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul
său a conductelor de apă, gaz sau alte asemenea, a firelor electrice subterane sau
aeriene, precum şi a oricăror altor instalaţii sau materiale ce deservesc fonduri învecinate
sau din aceeaşi zonă". Obligaţia enunţată mai sus subzistă numai pentru situaţia în care
trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare şi numai cu plata
de despăgubiri, iar potrivit art. 483: "Cel care, pentru a se apăra pe sine sau pe altul de la
un pericol iminent, foloseşte sau distruge un bun al altuia poate fi obligat să plătească
proprietarului o despăgubire echitabilă: în acest din urmă caz el are, după împrejurări, un
regres împotriva celui care s-a îmbogăţit fără just temei. Nu poate pretinde nicio
despăgubire, proprietarul care a provocat sau a favorizat apariţia pericolului".
Publicat în "REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numărul 6 din data de 28 iulie 2008