INTERCULTURALITÉ ET DÉFIS PRAGMATIQUES

_____________________________________________________________________________
Accente franceze în cultura românească – secolele XIX-XX

Mariana FLAIŞER
Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” Iaşi, România

Résumé
Au XIXe siècle, dans l’histoire de la culture roumaine, l’influence française a été très forte.
Dans tous les domaines, dans le gouvernement, dans le commerce, dans la justice, dans les
arts et dans les sciences, les langues spéciales, langue roumaine en général, empruntent de
nombreux néologismes, à la fois par contact direct avec les productions de la culture
française et indirect par le moyen de la langue française parlée par les officiers russes
présents dans l’espace roumain dans l’ère du Règlement organique. Par conséquent, l’ère
moderne signifiant la disparition de l’orientalisme. Même si on ne peut pas parler d’une
apostasie tranchante, il y a une orientation claire vers d’autres espaces culturels. Les liens
culturels roumains-français sont, d’un côté, médiés par les traductions des œuvres littéraires
et scientifiques en roumain, mais aussi par les traductions du roumain vers le français des
œuvres importantes de chercheurs roumains qui voulaient faire connaître à l’Europe, au
monde, les valeurs culturelles nationales. Les théories, les idées des chercheurs roumains
dans différents domaines, ont suscité un vif intérêt pur la culture roumaine, en général, et
pour la langue roumaine et ont servi à nous intégrer dans le circuit de la spiritualité
universelle.
Mots-clés : Orientalisme, langues spéciales, savants, culture, néologismes, traductions,
accents français, officiers.

Abstract
In the XIXth century, in the history of the Romanian culture, the French influence was very
strong. In all fields: administration, commerce, justice, arts and sciences, the special
languages and the Romanian language, in general, borrow many neologisms, both through
direct contact with French culture productions, and indirectly, through the French spoken
by Russian officers present in the Romanian space in the era of the Organic Regulations.
Therefore, the modern era means the sunset of Orientalism. Even if one cannot speak about
a trenchant apostasy, there is a clear orientation towards other cultural spaces. The
Romanian-French cultural connections are, on one side, mediated by translations of some
French literary and scientific works into the Romanian language, but also by translations
from Romanian into French of some important works of the Romanian scholars who
wanted to raise awareness of the values of national culture to Europe, to world. The theories
and the ideas of the Romanian researchers from different fields have sparked interest in the
Romanian culture, in general, and towards the Romanian language and they have served to
integrate use in the universal spiritual circuit.
Key-words: Orientalism, special languages, officers, scholars, neologisms, French
accents, culture, translations.

În secolul al XIX-lea, în istoria culturii româneşti, influenţa franceză a fost

extrem de puternică. În toate domeniile, în administraţie, în comerţ, în justiţie, în
arte şi ştiinţe, limbajele speciale, limba română în general, împrumută numeroase
neologisme, atât prin contactul nemijlocit cu producţiile culturii franceze, cât şi

_____________________________________________________101
LA FRANCOPOLYPHONIE 9/2014, vol.1
____________________________________________________________________________
indirect, prin intermediul francezei vorbite de ofiţerii ruşi prezenţi în spaţiul
românesc în epoca Regulamentului organic. Astfel, în învăţământ, perceptorii
francezi care îi înlocuiesc pe dascălii greci în casele boierilor români, au rolul clar
determinat în franţuzirea limbajului uzual. O altă caracteristică a culturii româneşti
în secolul al XIX-lea este existenţa unei bogate corespondenţe în limba franceză.
Scrisorile unor mari oameni de cultură, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu,
Al. Xenopol, Ghica, etc. sunt documente interesante privind atmosfera culturală şi
viaţa politică a epocii.
Puternică este influenţa francezei şi în publicistica românească. Un prim ziar
apărut în spaţiul românesc se intitula Courrier de Moldavie, iar în paginile primelor
ziare româneşti neologismele franceze se află în număr impresionant. Accentuata
influenţă franceză în limbajele de specialitate este o altă caracteristică a limbii
române din secolul al XIX-lea. Termenii ştiinţifici achiziţionaţi în această epocă s-
au păstrat, conferind un puternic caracter latino-romanic terminologiilor din varii
domenii ştiinţifice, limbii române literare.
Toate aceste aspecte converg spre acceptarea teoriei potrivit căreia un rol
major în procesul modernizării limbii române literare i-a revenit limbii franceze.
Studiile lingviştilor români evidenţiază masiva influenţă a limbii franceze asupra
limbii române, subliniind, mai ales, dificultăţile de adaptare fonetică şi încadrare
morfologică a neologismelor franceze în sistemul limbii române1.
Din multiplele aspecte ale influenţelor culturii franceze în cultura
românească, aşa cum se prefigurează acestea în introducere, ne vom opri cu
precădere asupra rolului neologismelor de provenienţă franceză în modernizarea
limbajului ştiinţific românesc, a limbajului medical în particular.
Astfel, până la înfiinţarea de școli medicale şi a Universităţilor de medicină
în Principate, românii studiază medicina în Occident, în Germania, Austria şi
Franţa. Pentru intelectualii români, pentru medici în particular, „cultura franceză
devenea un model şi o sursă firească şi permanentă”2.
O cale obișnuită de umplere a unor goluri în domenii, precum medicina,
chimia, filozofia, etc. era traducerea în limba română a unor lucrări ştiinţifice
fundamentale din limba franceză. Astfel, N. Creţulescu traduce după Francois
Fodere, Manualul pentru îngrijitorii şi îngrijitoarele de bolnavi (1848), Manualul
de anatomie descriptivă (1843) după Cruvcihier F.A. Lauth şi Manualul sănătăţii
sau medicina și farmacia domestice (1850) după B. Raispail, apare graţie lui I.
Brezoianu. În domeniul chimiei, Alexie Marin traduce după F. Pelouze şi E.
Fremy, Prescurtare de chimie, Bucureşti, 1852, etc.
Traducerea tratatelor, articolelor din domeniul medicinii, elaborarea unor
lucrări originale de popularizare a cunoştinţelor medicale semnifică pentru evoluţia
limbajului medical o primă etapă în formarea unei terminologii ştiinţifice moderne.
În primele lucrări medicale româneşti, fie ele traduceri, fie scrieri originale,
neologismele franceze sunt preponderente: „compresă, infuzie, injecţie (atunci cu
sensul de clismă), pansament, pastilă, sincopă, abdomen, acustic, auditiv, cord,
craniu, deltoid, dermă, dorsal, duoden, epiderm, facial, femur, fesier, ganglion,
lacrimal, pulmon, pulmonar, saliver (salivar n.a.), vertebral”3 etc.

102________________________________________________________
 INTERCULTURALITÉ ET DÉFIS PRAGMATIQUES
_____________________________________________________________________________
Medicii români, autori ai unor lucrări originale, fac referințe la literatura
franceză de specialitate, reviste, gazete medicale franceze, practica spitalicească a
terapeutiştilor din terapeuticilor francezi. În acest mod se explică prezenţa masivă
a neologismelor de provenienţă franceză în limbajul medical românesc din secolul
al XIX-lea: practică ospitalicească (practică spitalicească), pulbere dentifrice,
bronchitele acute, răni blafarde şi putride, contra burdanamentelor, boala
oreillon4, etc.
În majoritatea lucrărilor de medicină din prima jumătate a secolului al XIX-
lea, dar şi în alte scrieri ştiinţifice şi de artă, autorii se simt încorsetaţi în
exprimarea adevărului ştiinţific de nivelul puţin dezvoltat al terminologiei
domeniului. Existenţa unor termeni populari, a numeroase glose alături de termenii
neologici, reflectă starea limbajului ştiinţific din limba română din acea epocă5.
Deşi în primele tratate de medicină sau în cărţile de popularizare a ştiinţei medicale
atestăm numeroşi termeni medicali populari6, instrucția franceză a autorilor îi
determină să folosească frecvent neologismul francez: remisioane, respiraţie,
transpiraţie, boli omogene, boli eterogene, boli contagioase, transfuzia sau
pitrocirea sângelui7.
Şi în domeniul stomatologiei, în cartea lui I. Seliger, Povăţuire pentru
păstrarea curăţeniei gurii8, se poate observa preocuparea autorului pentru alegerea
termenilor ştiinţifici potriviţi, în mod predilect termeni de origine latină şi franceză:
inflamaţie, salivaţie, iritaţie, scorbut, smalţ9 etc. Un alt moment semnificativ în
evoluţia limbajului medical, a terminologiei domeniului, este acela în care, în
istoria medicinii universale, medicii români care studiază sau profesează în Franţa
se disting prin contribuţii ştiinţifice importante în domenii ca bacteriologia,
neurologia, endocrinologia, microbiologia, chirurgia. Fără studiile lui V. Babeş, C.
Levaditi, Thoma Ionescu, Gh. Marinescu, C. I. Parhon, C. Cantacuzino, progresul
medical universal ar fi fost mult mai lent. Toţi aceşti savanţi şi-au publicat lucrările
reprezentative în limba franceză. În lucrările lor redactate în limba română
influenţa limbii franceze este semnificativă.
Un alt element care contribuie în mod substanţial la vehicularea şi fixarea
terminologiei medicale este, neîndoielnic, presa de specialitate. În primele
periodice medicale apărute în secolul al XIX-lea, ca de exemplu: Povăţuitorul
sănătăţii şi a(l) economiei, Iaşi, 1858, 1853, Medicul român, 1854, Gazeta medico-
chirurgicală a spitalelor, Bucureşti, 1870, Revista Spitalul, Bucureşti, 1881,
Buletinul societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi, 1881-1887, etc10. Amintim şi
revista Archives des Seiences medicales, editată la Paris (1876-1900), care a
contribuit substanţial la afirmarea internaţională a şcolii româneşti de medicină11.
Presa medicală românească a secolului al XIX-lea contribuie la „adopția”
neologismului francez. Procesele de adaptare a termenilor medicali, atât în ceea ce
priveşte aspectul fonetic cât şi încadrarea morfologică a cuvintelor se definitivează
şi prin intermediul revistelor şi ziarelor medicale: „amelioreţiune, uncţiune, frison,
descuamație, parturientă, doctorul acușer, burjonii cărnoşi12, oncțiuni, malada,
microbit, pilulează, hepatisațiune grisă13”, etc.

_____________________________________________________103
LA FRANCOPOLYPHONIE 9/2014, vol.1
____________________________________________________________________________
Un inventar important de termeni neologici de provenienţă franceză se află
în corpusul de „Legiuiri medicale” din care am selectat, luând în considerare
ineditul informaţiilor, câteva fragmente referitoare la „instrucţiunile medicale” în
alegerea recruţilor din Regulamentul asupra serviciului interior al Ministerului de
răzbel din anul 187014. Suntem cu doar câţiva ani înaintea Războiului de
Independenţă şi oastea trebuia să fie formată din „militari sănătoşi şi vârtoşi nu
numai ca să poată executa lucrările fizice… ci şi să reziste la toate obstacolele,
atât în timp de pace cât şi în timp de rezbelu”15.
Erau respinşi din corpul armatei recruţii care sufereau de diferite afecţiuni.
Unele dintre aceste afecţiuni care astăzi sunt catalogate drept minore (carii dentare,
lipsa unor dinţi) erau în acea epocă motive majore pentru ca soldaţii să fie respinşi
la înrolare: „Nu poate fi bunu militaru dacă este supusu la infirmităţile următoare:
pierderea sau carias dinţilor câinesci şi incisivi ai fălcii inferioare sau superioare
ce constituie imposibilitatea de a rupe patroanele16, pierderea de substanţă a
limbii, ulceraţiuni şi degeneraţiuni canceroase depărtează individu din serviciu,
gângăvirea, paralizia organelor înghitirei, degeneraţiunea glandelor salivare,
[erau] considerate grave și cazuri de reformă și exeîmpțiune17”.
Referitor la adaptarea fonetică şi încadrarea morfologică a termenilor
medicali de provenienţă franceză se remarcă la începutul secolului al XIX-lea
numeroase ezitări care generează circulaţia în paralel a unor forme ca: faiblesse şi
febleţe, congenit şi congenital, secreţie şi secret (cu sensul de secreţie), afecţie şi
afecţiune18, etc.
Cu privire la etimologia termenilor medicali care circulau în limba română a
secolului al XIX-lea este necesar să precizăm că numeroase lexeme de tipul: colică
(fr. lat), periferie (lat. fr.), epidemie (fr. lat.), energie (fr. lat.), canaluri19 (fr. lat),
etc. pot deriva sau din franceză sau din latină. În acest caz este convenabil să fie
acceptată teoria etimologiei multiple susţinută de Al. Graur, întrucât, uneori, este
dificil de stabilit sursa primară a unui cuvânt.
În buna tradiţie a şcolii româneşti în general, a şcolii de medicină în
particular, influenţa limbii franceze este încă puternic ancorată şi astăzi în limbajul
medical. Se poate vorbi, pe de o parte, de conservarea în limbajul medical actual a
împrumuturilor de provenienţă franceză din secolul al XIX-lea. Pe de altă parte, se
înregistrează apariţia unor împrumuturi neologice recente: baleaj şi baleiaj,
malocluzie, malpoziţie, godeuri, mordansarea cavităţilor, amprentare, netayage-ul
relief boselat20, țesutul poate burjona, detatraj, surfasaj21, voce nazonată,
morbiditate, fatigabilitate, valeturi osoase22, menton, croșet, lambou, eroziune, a
bizota, ranulă plonjantă23, etc.
În concluzie, influenţa limbii franceze asupra limbii române nu a încetat
brusc la începutul secolului al XX-lea când, în concurenţă cu engleza,
neologismele de provenienţă franceză pierd din avantaj. Toate acumulările lexicale
din secolele trecute constituie un depozit preţios care asigură limbajului medical
românesc un caracter predominant romanic, aşa cum este şi firesc pentru o limbă
de origine latină care şi-a conservat şi întreţinut de-a lungul secolelor această
caracteristică importantă.

104________________________________________________________
 INTERCULTURALITÉ ET DÉFIS PRAGMATIQUES
_____________________________________________________________________________
Note
_____________________
1
Aceste aspecte au fost comentate în lucrările lui Gh. Adamescu, Adaptarea la mediu a
neologismelor, București, 1938, Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii române, Editura
Junimea, 1980, Iaşi, p. 666-667, Neculai A. Ursu, Despina Ursu, Împrumutul lexical în
procesul modernizării limbii române literare (1760 - 1860), Editura Cronica, Iaşi, 2004, I.
Oprea, Terminologia filozofică românească modernă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996,
p. 268-270.
2
Ioan Oprea, op. cit., p. 269.
3
După Neculai A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1962, p. 75.
4
Zaharia Petrescu, Elemente de terapeutică şi materie medicală, Tipografia Academiei
Române, Bucureşti, 1882, p. 826, 119, 152, 232, 492, 770.
5
Ioan Oprea, op. cit. p. 35, subliniază caracteristicile unei terminologii în procesul formării
ei, afirmând: „O terminologie se distinge în cadrul limbii literare în special prin specificul
procesual al formării ei, adică prin sursele şi modalităţile de alcătuire, reprezentate în
primul rând prin statutul etimologic al termenilor care o compun, fie că aceştia sunt
cuvinte vechi, fie că sunt împrumuturi neologice sau realizări ale mijloacelor interne de
îmbogăţire a limbii”.
6
Pentru acest subiect vezi lucrările Mariei Purdela Sitaru, Etnomedicină lingvistică, Editura
Amarcord, Timişoara, 1999 şi Ioan Vâste, Terminologia medicală populară, Editura
Maiko, Bucureşti, 2007.
7
Ştefan V. Episcopescu, Practica doctorului de casă, cunoştinţa apărării sau tămăduirii
boalelor bărbăteşti, femeieşti şi copilăreşti, c’o prescurtare de hirurgie, de materia medica
și de veterinarie pentru doctori şi norod, Tiopografia Colegiului Sf. Sava, Bucureşti, 1846,
p. 156, 240, 158, XLI, XXXV.
8
Ion Seliger, Povăţuire pentru păstrarea curăţeniei gurii, Bucureşti, 1828.
9
Ion Seliger, op. cit., p. 6, 7, 8, 23, 5.
10
Vezi articolul Marianei Flaişer, Contribuţia primelor publicaţii medicale la dezvoltarea
şi modernizarea limbii române, în volumul Terminologia medicală în limba română, Studii
şi articole, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2001, p. 60-67.
11
Vasile Bologa, Istoria medicinii româneşti, Editura Medicală, Bucureşti, 1972, p. 256.
12
Revista Studenţilor în Medicină Spitalul, Bucureşti, anul I (1881), p. 5, 9, 233, 8, 20, 17.
13
Buletinul Societăţii de medicini şi naturalişti din Iaşi, an. III, 1889, p. 55, 11, 76, 124, 91.
14
Ioan Mihai Bujoreanu, Collecţiune din legiurile României vechi şi nuoi câte s-au
promulgatu până la finele anului 1870, Noua Tipografie a laborratorilor români, Bucureşti,
1873, p. 1668.
15
Ioan Mihai Bujoreanu, op. cit., p. ibidem.
16
patron, patroane s.n. = cartuş, după Florin Marcu, Constantin Maneca, Dicţionar de
neologisme, Editura Academiei, Bucureşti, 1986, s.v.
17
Ioan Mihai Bujoreanu, op. cit., p. 1683-1684.
18
Ibidem.
19
Nicolae Chiriacopol, Duăsprezece învăţături folositoare…, Iaşi, 1827, p. 24, 88, 150, 5,
29.
20
Suplimentul Revistei Medicina Stomatologică, Editura Apollonia, 2002, vol. I, p. 103,
435, 459, 384.
21
Supliment al Revistei Medicina Stomatologică, Iaşi, 2003, p. 129, 164, 399.

_____________________________________________________105
LA FRANCOPOLYPHONIE 9/2014, vol.1
____________________________________________________________________________
22
Revista Medico-chirurgicală a societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi, vol. 113, nr. 2,
aprilie – iunie 2009, p. 484, 236, 234.
23
Revista de ortodonţie şi ortopedie dento-facială, vol. II, nr. 2, 2001, p. 32, 56.

Referinţe bibliografice
Adamescu, Gheorghe. Adaptarea la mediu a neologismelor, Bucureşti: Imprimeria
Naţională, 1938.
Bujoreanu, Ion Mihai. Collecţiune de legiurile României vechi şi nuoi câte s-au promulgatu
până la finele anului 1870, Bucureşti: Noua Tipographie a laborratorilor români, 1873.
Buletinul societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi, an III, 1889.
Chiriacopol, Nicolae. Douăsprezece învăţături folositoare pentru fimeile aceale îngrecate,
pentru ceasul naşterii, pentru Iehusie, pentru chipul a să hrăni copiii acei mici şi pentru
boalele lor, Iaşi: Tipografia Sfintei Mitropolii,1827.
Episcopescu, Ştefan Vasile. Practica doctorului de casă, cunoştinţa apărării sau
tămăduirii boalelor, Bucureşti: Tipografia Colegiului Sf. Sava, 1846.
Flaişer, Mariana. Contribuţia primelor publicaţii medicale la dezvoltarea şi modernizarea
limbii române, în volumul Terminologia medicală, Studii şi articole, Iaşi: Demiurg, 2001.
Ivănescu, Gheorghe. Istoria limbii române, Iași: Editura Junimea, 1980.
Marcu, Florin şi Maneca, Constantin. Dicţionar de neologisme, Bucureşti: Editura
Academiei, 1986.
Oprea, Ioan. Terminologia filozofică românească modernă, Bucureşti: Editura Ştiinţifică,
1996.
Revista de ortodonţie şi ortopedie dento-facială, vol. II, nr. 2, 2001.
Revista medico-chirurgicală a societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi, vol. 113, nr. 2,
aprilie-iunie, 2009.
Revista Spitalul, anul I, Bucureşti, 1881.
Seliger, Ion. Povăţuire pentru păstrarea curăţeniei gurii, Bucureşti, 1828.
Sitaru Purdela, Mihaela. Etnomedicină lingvistică, Timişoara: Editura Amarcord, 1999.
Suplimentul Revistei Medicina Stomatologică, vol. I., Editura Apollonia, 2002 şi 2003.
Ursu, Neculai A. Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică,
1962.
Ursu, Neculai A., Ursu, Despina. Împrumutul lexical în procesul modernizări limbii
române literare (1760 - 1860), Iaşi: Editura Cronica, 2004.
Vâste, Ioan. Terminologia medicală populară. Bucureşti: Editura Maiko, 2007.

106________________________________________________________