POPA Ioan, Sunt bunurile incorporale susceptibile de posesie?

Revistă: Revista Romana de Drept Privat 5 din 2010

Autor:
POPA Ioan
Tip:
Doctrina

Sunt bunurile incorporale susceptibile de posesie?

Dr. Ioan Popa
Conferenţiar universitar
Résumé
Les immobilisations incorporelles sont-elles susceptibles de possession?*
L’étude concernant la possession des immobilisations incorporelles se propose
d’analyser, dans la vision du droit roumain, ainsi que du droit comparé, en particulier
celui français, si les immobilisations incorporelles, en général, sont susceptibles de
possession, quelle serait la nature de cette possession, en cas d’une réponse affirmative
au theme principale et, finalement, quelles seraient les éventuels effets d’une telle
possession.
Des le début, l’étude présente brievement la maniere dans laquelle, depuis la période
ancienne du droit roman, les juristes ont essayé de définir la propriété incorporelle, son
existence au fil du temps et, surtout, l’importance croissante de ce type de propriété
dans l’époque actuelle, caractérisée par l’expansion sans précédent du matériel par
rapport a la propriété des immobilisations incorporelles.
Ensuite, l’étude analyse essentiellement la possession, en général, en appliquant la
théorie générale de la possession a la matiere incorporelle des biens, en particulier le
corpus posesoriu.
A la fin, par les conclusions proposées, l’étude constate que, bien que les
immobilisations incorporelles soient susceptibles de possession conformément a la
théorie générale actuelle de la possession, les effets pratiques de cette possession sont
extremement réduits et, pour le moment, ils font de la théorie de la possession des
immobilisations incorporelles plutôt un theme de débat théorique qu’un theme avec des
implications pratiques profondes.
Mots clés: immobilisations incorporelles; possession; propriété incorporelle; corpus
possessionis; animus possessionis
Abstract
Are intangible assets susceptible to possession?*
The study dealing with the possession of intangible assets intends to examine, from the
point of view of the Romanian law, as well as of the comparative law, in particular the
French one, whether intangible assets, in general, are susceptible to possession, which
would be the nature of such possession, in case we give a positive answer to the main
theme and, in the end, which would be the potential effects of such possession.
From the beginning, the study presents briefly the way in which, from the ancient times
of Roman law, lawyers have tried to define intangible property, its existence over time
and, especially, the increasing importance of this type of property in the current times,
characterized by the unprecedented expansion of the material in relation to the
ownership of tangible assets.
After that, possession, in general, is examined in essence, by applying the general theory
of possession to the intangible matter of the assets, in particular to the corpus posesoriu.
In the end, through the conclusions proposed, the study finds that, although intangible
assets are susceptible to possession under the current general theory of possession, the
practical effects of such possession are extremely small and, for the moment, make the
theory of the possession of intangible assets rather a theme for theoretical debate than a
theme with deep practical implications.
Key words: intangible assets; possession; intangible property; corpus possessionis; animus
possessionis
1. Consideraţii introductive. Dorinţa de a poseda este veche ca fiinţa umană însăşi. Această
dorinţă se naşte o dată cu noi şi moare cu fiecare dintre noi în parte. Ne însoţeşte pe cea mai
mare parte a vieţii, ne animă existenţa şi ne ordonează acţiunile.
Care copil nu a spus niciodată „acest lucru este al meu”? Care persoană nu şi-a dorit niciodată
nimic din ceea ce a văzut, a pipăit, a distilat cu forţa gândirii sale?
De-a lungul timpului, regăsim mai multe motivaţii dorinţei de a poseda. Chiar şi gândirea
creştină recunoaşte omului o oarecare putere asupra lumii înconjurătoare, această putere
nefiind altceva decât o concesiune a Puterii Divine şi care trebuie exercitată în conformitate
cu scopul şi imperativele divine.
Conform concepţiei creştine, „lumea este supusă omului numai pentru că omul este supus lui
Dumnezeu, iar această idee este esenţială. Această supunere faţă de Dumnezeu îi permite
omului să „participe” la acţiunea prin care Creatorul guvernează lumea, şi este una dintre
căile prin care el îşi atinge propriul său scop, care este acela de a se uni cu Dumnezeu, în
acelaşi timp cu conducerea fermă a Universului către scopul pentru care Dumnezeu l-a
creat”1).
În goana sa permanentă de a poseda noi şi noi bogăţii, omul nu se putea limita doar la
bunurile corporale care-l înconjurau, întrucât, în prezent, bunurile de cea mai mare valoare
sunt „fructele” capacităţii sale creatoare – opera artistică, tehnica, invenţiile, tehnica
informatică, site-urile informatice etc.
„Imaterialul, creaţia imaterială, întrucât creaţia este mai întâi în esenţa sa imaterială (ea este
idee, gândire, formă intelectuală prin excelenţă) este prezentă peste tot”2).
Prezenţa tot mai pregnantă a imaterialului ca şi fenomenul de „dematerializare” se află în
plină expansiune. Pe de-o parte asistăm la dezvoltarea fără precedent a proprietăţii materiale-
incorporale, pe de altă parte, trebuie să observăm că bunurile corporale suferă un proces
evident de dematerializare.
Cea mai revelatoare ilustrare a acestui proces o oferă posibilitatea de apropriere de bunuri
imobile sub formă de părţi sociale sau acţiuni3).
Cu cât prezenţa incorporalului este mai pregnantă, cu atât rezistenţa teoriilor civiliste clasice
de a asimila incorporalul este mai mare.
Pe acest fond, era inevitabilă apariţia unor teorii care au menirea de a fixa „locul geometric”
al incorporalului în teoriile clasice, vizând dreptul bunurilor. S-a afirmat chiar că dreptul
bunurilor este impregnat de filozofia burgheză materialistă a redactorilor Codului civil
(francez)4).
În raport cu acest fenomen al dematerializării, sunt posibile două atitudini5): neologică,
considerând că această problemă nouă reclamă răspunsuri noi, şi, mai ales, că fundamentele
dreptului bunurilor nu sunt apte să reglementeze aceste bunuri de tip nou, sau analogică,
conform căreia conceptele actuale ale dreptului bunurilor sunt suficient de suple pentru a
reglementa şi materia bunurilor incorporale, cu preţul adaptării regimului lor specific pentru
fiecare categorie de bunuri incorporale, în parte.
Încă de la început, trebuie să precizăm că ne vom situa, în abordarea temei propuse, de partea
susţinătorilor concepţiei analogice, încercând să demonstrăm că actuala teorie generală a
dreptului bunurilor este perfect compatibilă cu regimul special al bunurilor incorporale, cu
precizările ce se impun la fiecare categorie de bunuri în parte. Aceasta presupune însă şi
adaptabilitatea dreptului bunurilor la materia incorporală aflată în expansiune, cu atât mai
mult cu cât cele mai mari bogăţii ale planetei şi cei mai bogaţi oameni din lume sunt
proprietari de bunuri incorporale: acţiuni, drepturi de creaţie intelectuală, bani sub formă
scripturală, aur etc.
Din această perspectivă, concepţia romană – res mobilis res vilis –, dar şi alte principii care
au creat fundamentele dreptului bunurilor peste 2000 ani, ar trebui reconsiderate.
În ultima analiză, vom încerca să observăm care ar fi utilitatea practică (dacă există) a unei
eventuale posesii a bunurilor incorporale.
2. Ce este în esenţă proprietatea incorporală? Teoria clasică a dreptului – în sine – este
strâns legată de bunurile asupra cărora poartă. Dreptul (ca şi Dumnezeu, în accepţiunea sa
creştină) trebuia să aibă un „chip” pentru a deveni mai perceptibil.
Dreptul este, în esenţa lui, o abstracţiune6) a cărui existenţă trebuie căutată mai mult în lumea
imaterială decât în cea materială. Dreptul şi obiectul la care se referă sunt două entităţi
distincte, inconfundabile.
Tentaţia de confuziune a dreptului cu obiectul asupra căruia poartă este de multe ori
irezistibilă, în limbajul comun regăsind de cele mai multe ori expresia „ţi-am transmis o casă”
decât „ţi-am transmis dreptul de proprietate asupra unei case.”
Prima sintagmă nu distinge între concept şi existenţa sa materială, în timp ce a doua expresie
evidenţiază cu claritate atât conceptul – dreptul de proprietate, cât şi înfăţişarea, „chipul” său
material, casa. „Conceptul şi existenţa sa sunt două laturi separate şi unite ca sufletul şi
corpul. Corpul este aceeaşi viaţă ca şi sufletul, şi totuşi ambele pot fi spuse ca fiind separate.
Un suflet fără de corp nu ar fi ceva care trăieşte, şi tot astfel, invers. În felul acesta, existenţa
în fapt a conceptului este corpulsău, după cum acesta ascultă de sufletul care l-a produs.
Germenii poartă pomul în sine şi conţin întreaga lui putere deşi ei nu sunt încă pomul însuşi.
Pomul corespunde în totul imaginii simple a germenului. Dacă corpul nu corespunde
sufletului, atunci el este ceva mizer. Unitatea existenţei în fapt şi a conceptului, a corpului şi
a sufletului este ideea. Ea nu este numai armonie, ci perfectă întrepătrundere. Nimic nu
trăieşte care să nu fie, într-un fel oarecare, idee. Ideea dreptului este libertatea şi pentru ca ea
să fie într-adevăr sesizată ea trebuie să fie cunoscută în conceptul ei şi în existenţa în fapt a
acestuia”7).
Pornind de la dihotomia hegeliană „concept” şi „existenţa în fapt” a acestuia, sau „dreptul” şi
„existenţa lui materială”, ceea ce este acelaşi lucru, ne putem întreba (întrebare comună) ce a
apărut mai întâi dreptul sau obiectul la care acesta se referă? Am putea răspunde foarte
simplu, mai întâi a apărut obiectul material şi abia apoi a apărut conceptul de drept asupra
acelui obiect. Numai că bunurile care nu intră în sfera juridică nu interesează, aceste bunuri
sunt res nullius, ale tuturor şi ale nimănui. În viziunea hegeliană răspunsul este altul, corpul
ascultă de sufletul care l-a produs! Altfel spus, preeminent este conceptul, dreptul, în raport
cu existenţa lui materială. Dreptul de proprietate nu este un lucru şi nu se poate confunda cu
lucrul la care se referă. Dreptul este mecanismul mental, psihologic, prin care un lucru devine
bun prin raportul de apropriere.
În această viziune a trata cu superficialitate „dreptul” în raport cu obiectul său material ar fi o
blasfemie: acordăm o mai mare importanţă icoanei decât lui Dumnezeu însuşi. Pornind
de la aceste principii, în prezentul studiu vom analiza dreptul de proprietate în sine raportat la
bunuri incorporale ceea ce ne conduce la acceptarea sintagmei „proprietate incorporală”.
Antiteza „bunuri corporale, bunuri incorporale” datează din epoca romană care distingea între
res corporales şi res incorporales8). În secolul al II-lea al erei noastre Gaius9) a definit aceste
bunuri considerând că res corporales sunt – quae tangi possunt – lucruri care pot fi atinse, iar
cele incorporale – resincorporales sunt quae tangi non possunt: qualiat sunt ea que in jure
consistunt – lucruri care nu pot fi atinse întrucât constau într-un drept.
Dreptul contemporan a reţinut distincţia între ceea ce este perceptibil cu ajutorul simţurilor
(deşi nu tot ceea ce se percepe cu ajutorul simţurilor este „corporal”, spre exemplu aerul) şi
ceea ce este relevat de inteligenţa umană. Decanul Savatier10) a remarcat totuşi faptul că sunt
anumite bunuri care nu se pot integra nici într-o categorie nici în cealaltă, acestea fiind
părţile sociale şi acţiunile.
Doctrina modernă a încercat să definească res incorporales prin „drepturi asupra bunurilor
imateriale” (immaterial gutterechte) în viziunea lui Josef Kohler11) sau „drepturi asupra
bunurilor virtuale”12).
Dacă termenul „imaterial” păcătuia prin lipsa simetriei (corporal-imaterial) termenul „virtual”
păcătuieşte prin ambiguitate. Astfel, acest termen are două accepţiuni diferite13). O primă
accepţiune se referă la ceea ce există în realitate dar care nu are o formă sensibilă.
Virtualitatea este cea care „înşeală” simţurile, văzul în special. Fie este vorba despre o
aparenţă care pare să semene cu realitatea, spre exemplu, imaginile de sinteză, hologramele,
fie este vorba de existenţa efectivă a unei realităţi care nu poate fi percepută prin „văz”
neavând volum;poate să fie vorba despre valori mobiliare sau despre idei. Virtualitatea
primeşte aici o accepţiune platoniciană prin referinţă la lumea reflecţiilor, a realităţilor ideale.
(M. A. Frison-Roche, op. cit., p. 146).
Teoriile platoniciene au fost asimilate şi de către romani, Cicero fiind unul dintre primii care
vorbesc despre lucruri concepute de spirit, sau Seneca ce afirmă că ceea ce există este sau
corporal sau incorporal14).
Într-un alt sens, virtualitatea desemnează o stare viitoare a lucrurilor ce pot fi astăzi cunoscute
dar care se vor dezvolta mâine, stare a lucrurilor care astăzi nu este palpabilă în sine dar a
căror existenţă este sigură în viitor potrivit naturii acestora (viziunea aristotelică a
virtualităţii, apud M. A. Frison-Roche, op. cit., p. 142). Acest sens nu se referă la absenţa
realităţii materiale ci, mai degrabă la absenţa realităţii imediate, prezente, realizarea în fapt
intervenind doar în viitor.
Vom rămâne însă ancoraţi în dreptul roman şi în dihotomia lui Gaius, utilizând conceptul
„incorporal” ca fiind cel mai adecvat şi care s-a consacrat deja printr-o utilizare
cvasigenerală, sau de corpus dematerializat (cum se va vedea în continuare).
3. Ce este un lucru incorporal? Această întrebare fundamentală „ce este un lucru” este
foarte veche. Vine din perioada socratică15) şi ne răvăşeşte minţile şi astăzi.
Încercând să dăm un răspuns cât se poate de simplu acestei întrebări fundamentale, constatăm
că unele „lucruri” sunt incorporale, altele „devin” incorporale. Ce am putea spune, de
exemplu despre o parte socială decât că „este” un bun incorporal. Dar despre o acţiune?
Acţiunea poate avea o existenţă corporală care prin „dematerializare” devine incorporală.
Fenomenul „dematerializării” ezoteric la prima vedere, este des întâlnit în practică, întrucât
bunurile corporale trec uneori prin procesul dematerializării pentru a fi înstrăinate. Cea mai
revelatoare dovadă în acest sens o constituie transmiterea bunurilor corporale aparţinând unei
societăţi comerciale (bunuri printre care pot fi regăsite imobile sau mobile de mare valoare)
prin cesionare de părţi sociale sau acţiuni. Mai concret, cum poate fi vândut un hotel
aparţinând unei societăţi comerciale? Răspunsul ar putea fi şi acesta: prin vânzarea părţilor
sociale (acţiunilor) ale acelei societăţi.
Vocabularul juridic Capitant16) defineşte „dematerializarea” ca fiind „operaţiunea legată de
noile tehnologii, constând în înlocuirea unui suport tangibil (monedă fiduciară, titluri la
purtător) care circulă în mâinile celor interesaţi ca instrument de plată sau de comerţ, pe un
suport contabil centralizat sub diverse metode (de exemplu, procedee electronice) sistem care
presupune în acelaşi timp înlocuirea în mâinile celor interesaţi a obiectului dematerializat cu
alte elemente materiale de probă (certificat, cartelă) în care dematerializarea este mai puţin
materială decât juridică”.
Prin urmare, „dispariţia materialităţii unui bun echivalează cu suprimarea corporalităţii
sale”17). Un anumit bun ar putea avea o existenţă corporală care, prin dematerializare să
devină un bun incorporal (vezi acţiunile societăţilor comerciale cu capital integral de stat şi
care au avut iniţial o existenţă corporală iar prin dematerializare au devenit bunuri
incorporale. Elementul de probă al acţiunilor în formă dematerializată, este certificatul de
acţionar concomitent cu înscrierea acţiunilor respective în documentele contabile ale
societăţii).
Am văzut că prin dematerializare bunul îşi pierde corporalitatea şi prin aceasta, spre exemplu,
nu mai este susceptibil de a fi obiectul unui dar manual. Îşi pierde oare bunul dematerializat
şi alte virtuţi sau dobândeşte virtuţi noi? Sunt oare aceste bunuri susceptibile de a fi posedate
sau nu?
Dreptul contemporan a reţinut distincţia între ceea ce este perceptibil prin intermediul
simţurilor şi ceea ce este revelat de inteligenţa umană.
Înainte de toate, bunurile incorporale sunt drepturi care au o reprezentare pur mentală, sau
„bunul este dreptul având ca obiect lucrul”18), cuvintele „bun” şi „drept” putând fi considerate
ca sinonime.
Bunurile incorporale sunt susceptibile de apropriere astfel încât putem vorbi de „proprietatea
creanţelor”19), proprietatea părţilor sociale, acţiunilor etc.
Proprietatea bunurilor incorporale nu este cu nimic inferioară proprietăţii bunurilor corporale,
decât prin „refuzul perpetuităţii dreptului”20), spre exemplu, dreptul de exploatare a unui
brevet este limitat în timp, şi se poate stinge prin neuz21). De aici se impune concluzia:
posesia poate fi exercitată asupra oricăror bunuri care pot face obiectul dreptului de
proprietate22).
4. Ce este posesia? Etimologic, termenii „posesie”, „a poseda”, ar putea proveni de la
termenul compus pes-sedere – a pune piciorul, sau pot (is)- sedeo care semnifica puterea de
„a sta aşezat pe”23). Incertitudinea etimologică a termenului obligă la definirea lui oricât de
periculoasă ar deveni orice încercare de definire a termenilor în dreptul civil.
Conform Vocabularului juridic Capitant24), în sensul cel mai larg, posesia este „o putere de
fapt exercitată asupra unui lucru cu intenţia de a se comporta faţă de lucru ca un stăpân, chiar
dacă – ştiind sau nu – nu eşti stăpân (le maître)”.
Doctrina franceză a definit la rândul ei posesia ca fiind „exercitarea unei puteri de fapt asupra
unui lucru, care corespunde în manifestarea sa exterioară exerciţiului dreptului”25).
În doctrina românească termenul a fost definit asemănător doctrinei franceze, ca fiind
„puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal (s.n. – I.P.),
individual determinat, care se află sau care poate intra în circuitul civil, putere care reuneşte
un element psihologic (animus), şi un element material (corpus) şi apare ca manifestarea
exterioară a unui drept real principal, bucurându-se de protecţie juridică şi producând anumite
efecte juridice”26), sau „posesia este exerciţiul unei puteri de fapt care conferă posibilitatea
posesorului de a se comporta ca şi când el ar fi titularul dreptului asupra lucrului; ea este o
putere materială asupra lucrului”27).
Codul civil defineşte posesia ca fiind „deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept,
exercitată una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru” (art. 184628)), definiţie
cvasi-identică cu cea cuprinsă în art. 2228 C. civ. fr.
Noul Cod civil (NCC)29) defineşte posesia ca fiind „exercitarea în fapt a prerogativelor
dreptului de proprietate asupra unui lucru de către persoana care îl stăpâneşte şi care se
comportă ca un proprietar (art. 916 alin. 1).
Dispoziţiile prezentului titlu se aplică în mod corespunzător şi în privinţa posesorului care se
comportă ca un titular al altui drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie (art. 916
alin. 2).
Definiţie complexă, posesia în viziunea Noului Cod civil, reprezintă exercitarea de fapt a
unor elemente de drept (prerogativele dreptului de proprietate – posesie, folosinţă,
dispoziţie), sau în cazul altor drepturi reale, posesia reprezintă exercitarea în fapt a
elementelor de drept specifice dezmembrămintelor dreptului de proprietate. Se observă cu
claritate, faptul că posesia ca stare de fapt, nu poate fi confundată cu elementul de drept –
posesie, prerogativă a dreptului de proprietate. De aici, se impune constatarea conform căreia
un proprietar (sau titularul unui alt drept real), al cărui titlu este incontestabil, şi care este
conştient de calitatea sa de proprietar, exercită posesia, nu ca o stare de fapt, ci ca prerogativă
a dreptului de proprietate.
Posesia ca stare de fapt se află în anticamera dreptului, poate conduce în anumite condiţii la
dobândirea acestuia, dar odată ce dreptul a fost dobândit, exercitarea în fapt a posesiei
încetează.
Întrucât graniţa între posesia ca stare de fapt şi ca prerogativă a dreptului de proprietate (sau a
altui drept real) este extrem de sensibilă, depinzând în esenţă de atitudinea psihică a
posesorului, devine preferabilă teoria obiectivă a lui Ihering cu privire la corpus-ul posesoriu,
şi care se bazează, în esenţă, pe semnele exterioare ale exercitării posesiei, şi mai puţin pe
cele psihologice (cum se va arăta ulterior).
Elementele esenţiale ale posesiei sunt corpus ca element material, şi animus ca element
psihologic, subiectiv, studiul nostru propunându-şi să aprofundeze cu deosebire corpus-ul
bunurilor incorporale.
5. Posesia bunurilor incorporale. Concepţia clasică asupra dreptului de proprietate
consideră că numai bunurile corporale pot fi apropriate, pot face obiectul proprietăţii şi
aceasta pentru că numai aceste bunuri sunt susceptibile de posesie30).
Gaius a observat însă că pot fi „posedate” şi un uzufruct sau o servitute, născându-se astfel
cvasiposesia.
Doctrina franceză31) a remarcat faptul că în Codul civil francez există chiar un text care
consacră posesia unui bun incorporal – creanţa (v. art. 1240 C. civ. fr., care corespunde cu
art. 1097 C. civ. având următorul conţinut: „Plata făcută cu bună-credinţă acelui ce are
creanţa înposesiunea sa (s.n. – I.P.) este valabilă chiar dacă în urmă posesorul ar fi evins”).
Art. 1574 NCC precizează că „cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constatator al
creanţei aflat în posesia sa, precum şi orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului
transmis”.
Deşi ambele texte ale C. civ. şi NCC au în vedere, în special, accepţiunea de instrumentum a
titlului de creanţă, concluzia ce pare a se impune este cea potrivit căreia un bun incorporal –
creanţa poate fi posedat32).
Dar nu numai art. 1097 C. civ., criticat de altfel, sau art. 1574 NCC, se referă la posesia unui
bun incorporal – creanţa.
Textele evocate anterior (art. 1846 C. civ. sau art. 916 NCC), la o analiză mai atentă,
observăm că acoperă în sfera lor de reglementare şi incorporalul. Astfel, permiţând posesia
corpore alieno (sau de altul în numele nostru – art. 1846 C. civ.), Codul civila desprins
exercitarea directă, nemijlocită a puterii de fapt asupra lucrului de către posesor în raport cu
lucrul posedat, permiţând o posesie indirectă, mijlocită, intelectuală asupra acestuia.
Totodată, exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale
(ex. dreptul de uzufruct sau servitute, pentru a rămâne în câmpul de observaţie al lui Gaius),
drepturi care pot fi dobândite prin uzucapiune tocmai ca urmare a unei posesii ce are o
anumită durabilitate în timp, este încă o dovadă a faptului ca de lege lata (art. 1846 C. civ.
care se referă la folosirea de un drept) sau de lege ferenda (art. 916 NCC neintrat încă în
vigoare), nu au exclus şi nu exclud posesia lucrurilor incorporale (întrucât permit posesia
dreptului de uzufruct sau a dreptului de servitute).
Această desprindere a exercitării puterii de fapt, de către posesor asupra lucrului posedat, se
observă foarte pregnant în situaţia în care posesor este o persoană juridică, o abstracţiune în
esenţă, dar care poate totuşi poseda (cum se va arăta ulterior).
Tributară concepţiei clasice asupra posesiei, şi doctrina românească este cvasi-unanimă în a
considera că numai bunurile corporale pot fi posedate33).
Elementul central al negării posesiei bunurilor incorporale este chiar lipsa lor de corporalitate
– lipseşte corpusul în timp ce existenţa animus-ului nu poate fi negată.
6. Ce este corpus possessionis? Este puterea fizică de a dispune de un lucru (Savigny),
puterea fizică exercitată în mod voit asupra unui lucru (Ihering), stăpânirea de fapt asupra
unui lucru în general.
Există şi opinii mai nuanţate. Astfel, potrivit opiniei distinşilor autori francezi Francois Terre
şi Phillippe Simler34), elementul corpus este elementul obiectiv al posesiunii, este exerciţiul
de fapt al prerogativelor corespunzătoare dreptului. Dacă este vorba de posesia în nume de
proprietar, corpus-ul este faptul de a se comporta ca un proprietar, de a exercita asupra
lucrului usus, fructus şi abusus ca un proprietar.
Dacă este vorba de posesia în nume de uzufructuar, corpusul constă în a uza, a se bucura de
lucru, exercitând prerogativele şi asumând obligaţii specifice uzufructuarului.
Pentru celelalte dezmembrăminte corpus-ul constă în exercitarea de fapt a atributelor
specifice dreptului respectiv.
Recunoscând existenţa posesiei în egală măsură asupra bunurilor corporale ca şi
incorporale35) doctrina franceză a adâncit analiza, încercând să definească modul în care ar
putea fi exercitată stăpânirea de fapt şi asupra bunurilor incorporale.
Corpus-ul apare aşadar, în lumina acestei doctrine, ca fiind expresia unei puteri de fapt a
posesorului asupra lucrului, obiect al posesiei sale, inclusiv atunci când lucrul este un bun
incorporal36).
7. Corpus-ul bunurilor incorporale37). În analiza corpus-ului unor bunuri „fără corp” se
porneşte de la premisa potrivit căreia există posesie asupra oricăror bunuri care pot forma
obiectul dreptului de proprietate, adică inclusiv asupra bunurilor incorporale susceptibile de
apropriere.
În concepţia lui Savigny, cel care preia posesia unui imobil, prin remiterea cheilor acestuia,
este posesor nu deoarece cheile simbolizează imobilul, ci deoarece cheile îi permit
posesorului să îşi exercite puterile sale asupra imobilului, să intre în imobil şi să posede toate
bunurile mobile ce se află în interior.
Savigny, intelectualizând concepţia sa despre corpus, care rezidă în posibilitatea de a
acţiona şi nu în acţiunea însăşi, îmbracă această concepţie cu o haină materială - remiterea
cheilor38).
Teoria subiectivă a lui Savigny, a fost criticată de Ihering39) care defineşte corpus-ul ca fiind
„starea externă a lucrului”, „poziţia exterioară a acestuia”. În concepţia lui Ihering, fiecare
lucru, în funcţie de natura sa, are o destinaţie economică proprie, care asigură o nevoie
individuală. Astfel, corpus-ul posesiei se exteriorizează atunci când lucrul are o poziţie
conformă cu destinaţia sa economică. Această poziţie normală a lucrului realizează
publicitatea corpus-ului, mai ales în conştiinţa comună, producând efecte asemănătoare
aparenţei în drept. De aici rezultă concluzia conform căreia posesorul este recunoscut ca
proprietar, întrucât el se bucură de lucru, conform destinaţiei sale.
Aşadar, posesia este o putere de fapt exercitată asupra unui lucru40).
Chiar dacă această putere de fapt îmbracă forma unor acte fizice de aprehensiune a lucrului,
din ce în ce mai mulţi autori admit şi actele simbolice de aprehensiune.
În acest sens, doctrina franceză contemporană a admis corpus-ul dematerializat vorbind chiar
despre corpus-ul virtual41), extinzând teoria clasică a corpus-ului şi la bunurile incorporale.
Una dintre primele manifestări ale „intelectualizării” posesiei este recurgerea la simbolism, la
gesturi simbolice (vezi remiterea cheilor mai sus evocată).
Un pas suplimentar către abstractizarea corpus-ului îl constituie admisibilitatea posesiunii
corpore alieno, ipoteză în care posesorul nu exercită nicio putere de fapt asupra lucrului, nu
există un contact fizic între posesor şi lucru, întrucât stăpânirea de fapt este în mâinile unui
terţ care nu este posesor în nume propriu ci în numele adevăratului posesor (tehnica ficţiunii
juridice cunoscută şi utilizată pe scară largă de romani).
Pentru facilitarea corpus-ului dematerializat s-a recurs la simbolism, la teoria ficţiunii în
drept, la mijloace formale care înlocuiesc dar şi exteriorizează dreptul incorporal (a se vedea
în acest sens certificatul de acţionar care simbolizează şi exteriorizează dreptul la acţiuni în
forma lor dematerializată).
Detaşarea posesorului de obiectul posedat, asupra căruia exercită puterea de fapt specifică
posesiei, apare foarte pregnant, în cazul posesiei exercitate de persoanele juridice, care, în
esenţa lor, sunt abstracţiuni, creaţii intelectuale. Contactul fizic între persoana juridică şi
lucrul posedat nu există, este imposibil, şi cu toate acestea nimeni nu poate contesta posesia
exercitată de către o persoană juridică42).
Acest exemplu ar putea fi emblematic pentru a susţine abstractizarea posesiei, întrucât
recurge în mod obligatoriu la ficţiunea juridică: persoana juridică nu poate fi în contact cu
lucrul posedat43).
Dacă admitem detaşarea posesorului de lucrul posedat, admitem implicit că exercitarea
puterii de fapt asupra lucrului să se facă nu numai prin acte de aprehensiune fizică, ci şi prin
acte de natură intelectuală: actul juridic ce trebuie privit ca echivalent al actului fizic de
aprehensiune în exercitarea corpus-ului posesoriu. Aşadar, teoria clasică a corpus-ului trebuie
să se adapteze la natura incorporală a bunurilor, intelectualizându-se şi luând forma actului
juridic. De cele mai multe ori, actul juridic îmbracă forma înscrierii în cont, într-un
registru special, sau într-o formă electronică de evidenţă.
În doctrina franceză se vorbeşte chiar de forme scripturale44) pentru a semnifica faptul că
anumite bunuri incorporale (titlurile de valoare, moneda, banii, părţile sociale etc.) cunosc o
„materializare” foarte particulară, care nu este corporală, dar care rezultă din înscrierea într-
un cont. Este vorba despre o scripturalizare care se realizează prin materializarea bunului,
sub forma unei înscrieriinformatice, această înscriere făcându-se într-un registru
ţinut/condus de către un terţ.
Acest registru îmbracă forma unui cont în care sunt înscrise titlurile şi care pot fi transmise
prin virament. Înscrierile sunt conservate şi conduse de un terţ care îşi asumă rolul de
certificator şi care este supus unei reglementări restrictive45).
Recunoaştem destul de uşor ceea ce se întâmplă şi în România cu acţiunile unor societăţi
comerciale, terţul fiind, în acest caz, Depozitarul Central S.A. (Euroclear – instituţie
franceză similară).
Încercând să concluzionăm în materia corpus-ului posesor asupra bunurilor incorporale,
constatăm că teoria corpus-ului care consistă în exercitarea unei puteri de fapt asupra bunului,
trebuie să se adapteze naturii incorporale a bunului, intelectualizându-se, sublimându-se,
scripturalizându-se, preluând forma unor înscrisuri, acte juridice care simbolizează
stăpânirea de fapt a posesorului asupra bunului dematerializat. Raportându-ne, spre
exemplu, la părţile sociale (acţiunile) în formă dematerializată, putem conchide arătând că şi
aceste forme de proprietate incorporală sunt susceptibile de posesie, corpus-ul lor
dematerializat constând în posibilitatea de a acţiona a titularului lor, şi nu în acţiunea însăşi,
„materializarea” lor pentru a le permite circulaţia, făcându-se prin scripturalizare şi
prin eliberarea de „documente simbolice” cum ar fi, spre exemplu, certificatul de acţionar.
Pentru toate aceste motive, s-ar putea defini corpus-ul posesoriu ca fiind „o putere de fapt
exercitată asupra unui bun, prin îndeplinirea de acte juridice sau acte materiale, respectând
natura sa”46) proprie şi destinaţia sa economică. Această definiţie generală, se poate aplica
întregii diversităţi a bunurilor incorporale.
8. Manifestarea exterioară a corpus-ului bunurilor scripturale. Bunurile scripturale sunt
acele bunuri (drepturi) care pot face obiectul unei înscrieri într-un cont, într-un registru, într-o
forma electronică de evidenţă, conduse de un terţ. Acest cont (referindu-ne numai la cont
pentru simplificare) poate avea un suport de hârtie sau un suport informatic, aşa cum există
astăzi pentru bani, instrumente financiare sau valori mobiliare.
Toate operaţiunile juridice având ca obiect drepturile scripturale se fac prin mişcări – înscrieri
asupra contului: depuneri, retrageri, cesiuni, gajuri, sechestre etc. Înscrierea în cont este, prin
urmare, haina materială a acestor drepturi care asigură vizibilitatea, exteriorizarea acestora
în lumea sensibilă.
Din această perspectivă s-ar putea pune problema legăturii existente între înscrierea în cont
– semn al posesiei – şi dreptul substanţial pe care înscrierea îl reprezintă.
Dacă înscrierea în cont este o dovadă absolută a existenţei dreptului substanţial, atunci
posesia devine inutilă47), întrucât „de îndată ce un drept este obligatoriu înscris, ca o valoare
mobiliară sau un brevet, înscrierea şi posesia se confundă”.
Cu toate acestea, nu în toate cazurile, înscrierea se confundă cu posesia dreptului scriptural,
întrucât există şi alte forme de exteriorizare, de existenţă materială a drepturilor scripturale
decât înscrierea, situaţii în care înscrierea reprezintă doar o dovadă a posesiei, nu şi a
dreptului substanţial în sine.
În acest sens, putem evoca, pentru a susţine afirmaţia anterioară, titlul nominativ şi titlul la
purtător. În timp ce titlul la purtător încorporează chiar dreptul substanţial, care se transmite
prin remiterea titlului, titlul nominativ nu încorporează dreptul substanţial, ci reprezintă mai
degrabă o dovadă a posesiei dreptului care se transmite numai prin înscrierea transferului în
registrele societăţii emitente (operaţiuni asupra contului).
Există o relativă autonomie între dreptul substanţial şi înscrierea acestuia în registru (în cont),
întrucât „dreptul substanţial de valori mobiliare preexistă înscrierii”, astfel încât ar apărea
„excesiv să admitem că înscrierea în cont este creatoare de drept, singur, contractul de
societate fondează dreptul, nu punerea în posesie (s.n. – I.P.) realizată prin înscrierea în
cont”48).
9. Ce este animus possessionis49)? Elementul subiectiv al posesiei – animus – reprezintă
atitudinea posesorului în raport cu obiectul posesiei, reprezentarea subiectivă a posesorului
care se consideră titularul dreptului, îndreptăţit să exercite atributele acestuia. Este elementul
care distinge între posesie şi detenţia precară (în teoria subiectivă a lui Savigny). Concomitent
cu atitudinea posesorului asupra obiectului posedat, se cristalizează şi credinţa terţilor, că cel
care posedă este chiar titularul dreptului respectiv.
Această atitudine a posesorului, în raport cu bunul posedat, se manifestă chiar şi atunci când
posesorul cunoaşte că nu el este titularul dreptului, însă continuă să se comporte faţă de drept,
şi implicit faţă de bunul asupra căruia poartă, ca şi cum ar fi titularul dreptului.
În acest mod, posesia determină o aparenţă care, combinată cu eroarea comună şi invincibilă
a terţilor, în legătură cu situaţia juridică dată, devine creatoare de drept – error communis
facit jus.
Noul Cod civil consacră chiar prezumţia de posesie şi prezumţia de proprietate în art. 919,
unde se arată că „până la proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor
(alin. 1).
Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în
Cartea funciară (alin. 3)”.
Animus – element psihologic, subiectiv al posesiei, nu exprimă congruenţa între starea de fapt
şi starea de drept, ci exprimă atitudinea (pur subiectivă) a posesorului faţă de lucrul posedat,
atitudine care poate coincide sau nu cu starea de fapt.
Asupra aceluiaşi bun, pot fi exercitate mai multe tipuri de posesie, cu o natură diferită, astfel
încât, pot fi reunite fără a se exclude reciproc, posesia nudului proprietar, cu posesia
uzufructuarului, împreună cu posesia titularului unui drept de servitute, dreptul de proprietate,
cât şi dezmembrămintele sale, determinând posesii specifice.
Animus – ca element subiectiv se manifestă, fie ca animus domini, când posesorul se
comportă faţă de bunul posedat ca un proprietar, fie ca animus sibi habendi, sau animus
possidendi, când posesorul se comportă faţă de bun, ca titularul unui alt drept real
(uzufructuar, beneficiar al unei servituţi etc.).
10. Animus-ul bunurilor incorporale. Elementul psihologic – animus – constă în intenţia,
celui care posedă, de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, ca şi cum ar fi exercitat-o
proprietarul, sau titularul unui alt drept real50). Elementul intenţional al posesiei se prezumă
rezultând din cel material, sau, în viziunea hegeliană, îl determină pe cel material.
Element psihologic abstract, animus-ul se armonizează perfect cu corpus-ul incorporal al
valorilor mobiliare sau al altor bunuri incorporale, ambele elemente care definesc posesia
având ca esenţă spiritul uman.
În perspectiva bunurilor incorporale, locul lui animus, ca element constitutiv al posesiei, nu
are nicio incidenţă semnificativă.
Acest element subiectiv, nu ridică nicio dificultate particulară, în raport cu obiectul
posesiunii, corporal, sau incorporal. Absenţa corporalităţii bunului posedat, nu modifică cu
nimic atitudinea subiectivă a posesorului lucrului incorporal.
11. Concluzii. Studiul de faţă nu şi-a propus să facă o analiză detaliată asupra posesiei în
general, întrucât scopul asumat şi declarat încă de la început, a fost acela de a observa mai
atent dacă bunurile „fără corp” sunt sau nu susceptibile de posesie, şi, dacă am răspunde
afirmativ, care ar fi specificitatea unui asemenea tip de posesie. Nu în ultimul rând, aşa cum
se va arăta în continuare, dorim să „punem problema” (nu să o şi rezolvăm) unei eventuale
eficienţe concrete, practice, a posesiei bunurilor incorporale, efectele acesteia, în final,
raţiunea de a recunoaşte un asemenea tip de posesie, regăsindu-se în efectele sale juridice
concrete, sau, în urma analizei efectuate, vom constata că problema rămâne doar la nivel
teoretic, fără efecte în activitatea juridică reală.
Astfel:
a) O primă constatare ce se impune, este aceea a faptului că dreptul actual al bunurilor
acoperă şi materia bunurilor incorporale, nefiind necesară apariţia unor reglementări
specifice;
Cu toate acestea, „dreptul evoluează” (sintagma aparţine distinşilor autori francezi Philippe
Malaurie şi Laurent Aynes), astfel încât, flexibilizarea dreptului bunurilor, armonizarea
principiilor acestuia cu realitatea actuală în cadrul căreia proprietatea incorporală a ocupat un
teritoriu incredibil, devine o necesitate acută.
Din această perspectivă, principiul ce a străbătut epocile istorice, până în zilele noastre – res
mobilis, res vilis – trebuie reconsiderat, întrucât, paradoxal, în raport cu tiparele gândirii
clasice, cele mai importante averi în realitatea prezentă, s-au concentrat sub forma bunurilor
mobile incorporale. Apoi, cum ai putea convinge pe proprietarul unui „zgârie-nori” că de
fapt, ceea ce contează şi are cu adevărat valoare, este terenul pe care acesta a fost construit,
întrucât superficies solo cedit?
De ce întotdeauna „terenul înghite construcţia”? De ce accesiunea imobiliară nu ar putea
opera în ambele sensuri, bunul mai valoros absorbind-ul pe cel mai puţin valoros, indiferent
de natura acelui bun? Oare premisa de la care se pleacă, conform căreia terenul este
întotdeauna mai valoros decât construcţia supraedificată, rămâne în continuare absolută, sau e
susceptibilă de nuanţări?
Am evocat aceste două exemple, chiar dacă numai primul are legătură cu tema analizată, şi
poate că alegerea lor a fost neinspirată, pentru a motiva necesitatea reconsiderării unor
principii de drept civil clasic, de drept al bunurilor, în funcţie de modificările evidente
produse în sfera bunurilor, şi aceea a drepturilor patrimoniale, dar şi de legislaţiile cu care
dreptul romano-germanic vine în coliziune (dreptul de tip common law).
b) A doua constatare (cel puţin în ceea ce ne priveşte), este cea conform căreia trebuie să-i
dăm o atenţie mai mare lui Dumnezeu, decât icoanei sale, inversând interesul atenţiei
noastre de la obiectul material al dreptului, la dreptul însuşi. Aşa cum Hegel a dezvoltat o
filosofie impresionantă având în centrul atenţiei sale ideea, tot aşa, dreptul privit ca o
abstracţiune, ar trebui să facă obiectul primordial al preocupării juridice, întrucât dreptul este
„veşnic” în raport cu efemeritatea lucrurilor. Ne interesează, cel puţin în egală măsură,
legităţile după care se nasc, se modifică, se transmit sau se sting drepturile privite ca
abstracţiuni, ca şi creaţii mentale prin excelenţă, şi nu numai, legităţile aplicabile obiectului la
care drepturile se referă.
S-a arătat anterior că dreptul nu este un „bun”, ci este calea prin care lucrul devine bun,
deşi majoritatea autorilor consideră că şi dreptul poate fi privit ca un bun incorporal. Care ar
fi atunci diferenţa între dreptul de proprietate asupra unui teren (bun corporal) şi dreptul de
proprietate asupra părţilor sociale (bun incorporal)? Putem oare confunda dreptul cu obiectul
la care se referă?
Dreptul este întotdeauna o creaţie a spiritului, o creaţie intelectuală, pe cale de consecinţă
întotdeauna imaterială, indiferent de obiectul asupra căruia poartă.
Diferenţa între bunurile corporale şi cele incorporale, trebuie căutată în altă parte,
necomparând dreptul cu obiectul său, ci comparând obiectele drepturilor între ele. Bunurile
incorporale sunt de fapt cele detaşate în mod absolut, de orice suport material, şi nu pot fi
definite prin „drepturile” ce au ca obiect acele bunuri.
Pe această linie de gândire, ne întrebăm, spre exemplu, ce este o servitute, şi cum poate fi
posedată? Putem afirma că servitutea este o putere de fapt a titularului de a exercita asupra
unor bunuri anumite prerogative care, prin exercitarea lor repetată o anumită durată în timp,
devine dreptul de servitute. Naşterea dreptului este diferită aşadar de momentul în care
începe exercitarea puterii de fapt asupra unui lucru, astfel încât, nu putem afirma că „dreptul
de servitute este un bun incorporal”, ci că servitutea, în sine, înţeleasă ca exercitare a
prerogativelor asupra unor bunuri, este incorporală (dreptul fiind întotdeauna incorporal).
c) A treia constatare, se referă la faptul că, sub influenţa doctrinei franceze, am încercat să
demonstrăm, poate nu suficient de convingător, că ar putea exista o posesie şi a bunurilor
incorporale, corpus-ul bunurilor „fără corp” constând în reprezentări mentale, scripturale,
simbolice, ale acestor bunuri.
Deşi cvasi-unanimitatea doctrinei franceze, dar şi române, evocată în prezentul studiu,
doctrină ancorată profund în teoria clasică a dreptului civil, neagă posibilitatea exercitării
posesiei asupra bunurilor „fără corp” (iar teoria posesiei drepturilor este insuficient
exploatată), în ce ne priveşte, ne rezumăm cel puţin la a nu nega posibilitatea unei asemenea
posesii, deşi avem rezerve asupra efectelor concrete pe care recunoaşterea unei asemenea
teorii le-ar putea produce. Probabil doctrinarii, considerând ca fiind ineficientă practic, teoria
existenţei unei posesii asupra bunurilor incorporale ar fi lipsită de sens.
Din acest punct de vedere, analizând efectele posesiei în general prin prisma posesiei
bunurilor incorporale, remarcăm faptul că51):
n Posesia creează o prezumţie de proprietate în persoana posesorului
Acest efect al posesiei, în general, se extinde şi asupra bunurilor incorporale, dar cu efecte
mult mai pregnante, întrucât, pentru o bună parte dintre bunurile incorporale, posesia se
confundă cu proprietatea însăşi52) (a se vedea, spre exemplu, în acest sens, titlurile la purtător,
care încorporează însuşi dreptul substanţial, iar în sens contrar, titlurile nominative, având ca
obiect acţiuni, certificatul de acţionar reprezentând doar punerea în posesie a dreptului asupra
acţiunilor, naşterea acestora producându-se prin actul constitutiv).
Este greu de imaginat situaţia în care proprietarul bunului incorporal să fie diferit de
posesorul acestui drept, întrucât scripturalizarea (înscrierea în cont, în registru, într-o evidenţă
condusă în format electronic) se face pe baza unor acte doveditoare privind chiar calitatea de
proprietar, de titular al dreptului. Această dematerializare a obiectului posesiei, nu exclude
prezumţia de proprietate ce operează în favoarea posesorului asupra bunurilor scripturale, ci,
dimpotrivă, îi consolidează efectele, fiind în deplină concordanţă cu principiul en fait des
meubles ... (cum se va arăta ulterior).
n Posesorul de bună-credinţă, dobândeşte în proprietate fructele bunurilor asupra
cărora exercită posesia
Efectul evocat se aplică şi bunurilor incorporale, cu atât mai mult cu cât, aşa cum arătam
anterior, posesorul bunului incorporal este de cele mai multe ori proprietarul lui. În ipoteza în
care, titlul proprietarului bunului incorporal este anulat, rezoluţionat, fostul proprietar devenit
posesor de bună-credinţă al bunului incorporal, va putea să păstreze fructele culese în
perioada în care era proprietar aparent. Aceste efecte nu sunt recunoscute şi posesorului de
rea-credinţă, adică acelui posesor care ştia ab initio faptul că titlul lui de proprietar asupra
bunului incorporal este anulabil, sau rezolubil, şi nu pot avea ca obiect fructele încă neculese
până la momentul anulării sau rezoluţiunii titlului.
n Posesia este apărată prin acţiunile posesorii
Acest efect are în vedere doar posesia exercitată asupra bunurilor imobile, pentru bunurile
mobile, prin aplicarea art. 1909 C. civ., posesorul este prezumat a fi proprietar.
Întrebare fundamentală: se aplică dispoziţiile cuprinse în art. 1909, 1910 C. civ. şi bunurilor
mobile incorporale, sau doar mobilelor corporale53)? Opinia dominantă recunoaşte
aplicabilitatea dispoziţiilor mai sus evocate, doar bunurilor mobile corporale, întrucât numai
acestea sunt susceptibile de o deţinere materială. Prin excepţie, se recunosc efectele regulii en
fait des meubles ... titlurilor la purtător, întrucât acestea încorporează în titlul însuşi dreptul
substanţial, care se transmite odată cu titlul prin simpla tradiţiune.
În doctrina franceză54), regăsim acelaşi punct de vedere, distinsa autoare Beatrice Parance
constatând că „faptul posesiei nu este apt să delimiteze aceste bunuri. Ar părea dificil să
uzucapezi un bun a cărei consistenţă nu se poate cunoaşte cu precizie, bunuri cărora nu li se
poate cunoaşte substanţa şi delimita conturul”.
Tot pentru lipsa lor de corporalitate, bunurile incorporale, în general, nu pot face obiectul
darului manual, întrucât nu sunt susceptibile de tradiţiune. Prin excepţie, titlurile la purtător
(întrucât acestea încorporează însuşi dreptul substanţial), sunt apte de a forma obiect al
darului manual.
d) O ultimă constatare care ne este sugerată de analiza posesiei bunurilor incorporale, de
efectele unei atare posesii, este aceea a faptului că scripturalizarea bunurilor incorporale ca
efect imediat al dematerializării lor, nu este în primul rând o modalitate intelectuală de
exercitare a posesiei bunurilor „fără corp”, ci mai degrabă o modalitate practică, de a permite
înstrăinarea unor asemenea bunuri, orice înstrăinare în afara unei înscrieri în cont (etc.) fiind
imposibilă, bunurile nefiind susceptibile de tradiţiune (cu excepţia titlurilor la purtător, cum
s-a arătat anterior).
Apoi, printr-o analiză aprofundată a posesiei fiecărui tip de bun incorporal în parte (ceea ce
noi nu ne-am propus prin studiul de faţă), vom observa că nu putem vorbi în general, despre
posesia bunurilor incorporale, întrucât posesia fiecărui bun incorporal este diferită de la un tip
la altul de bunuri incorporale, aşa încât, crearea unei teorii generale a posesiei bunurilor
incorporale ar fi o iluzie.
Mai mult chiar, anumite bunuri incorporale – exemplu, proprietatea intelectuală – sunt
afectate de ubicuitate, ce semnifică faptul că se pretează la o folosinţă concomitentă a mai
multor posesori a aceleaşi creaţii intelectuale, ceea ce afectează grav posesia, în sensul ei
clasic, putându-se constitui chiar într-un viciu al acesteia (echivocul determinat de
coposesiune, deşi, problema rămâne controversată, în opinia profesorului Valeriu Stoica,
echivocul fiind în realitate o manifestare a precarităţii şi nu un viciu propriu-zis al
posesiei55)).
În final, încercând un răspuns întrebării formulate prin chiar titlul studiului de faţă, nu ne
putem reprima într-un anume sens, dezamăgirea la care concluzia finală ne obligă: da,
bunurile incorporale sunt (ar putea fi) susceptibile de posesie, dar o posesie adaptată naturii
incorporale a bunurilor, fără a ieşi totuşi din tiparele teoriei generale a posesiei cunoscută în
dreptul civil clasic. Această recunoaştere însă, nu produce consecinţe juridice fundamentale,
care să nu poată fi acoperite altfel decât prin recunoaşterea ei. Rămâne ca evoluţia dreptului
bunurilor să confirme, sau să infirme, o atare concluzie.
Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 5 din data de 31 mai 2010.
*
) Traducător Valentina Roateş (Casa de traduceri).
*
) Traducător Valentina Roateş (Casa de traduceri).
1)
A se vedea M.-F. Renoux Zagame, Du droit de Dieu au droit de l’homme: sur les origines
theologiques du concept moderne de propriete”, Droits, 1-1985, Destins du droit de
propriete, p. 17.
2)
A se vedea M. Vivant, L’immateriel nouvelle frontiere pour le troisieme millenaire, Juris-
Classeur Periodique, 2000, T, 193, unde autorul foloseşte termenul – imaterial – în sensul de
incorporal – sublinierea aparţine autorului.
3)
M. Grimaldi, Le patrimoine au XXI siecle, Rapport de synthese du 96eCongres des notaires
de France, dans Les Petites Affiches, 21 Juill. 2000, nr. 145, p. 4.
4)
A se vedea M. Villey, Preface historique, Archives Philosophique de Droit, t. 24, Les biens
et les choses, 1979, p. 2, unde autorul arată că „noţiunea de bun a Codului civil este infectată
de materialism: în Cartea a II-a a Codului civil, bunul este un lucru (le bien est chose), un
lucru material, sensibil, corporal (…). Această definiţie poartă marca unei culturi burgheze.
Burghezia îşi măsoară averea, iar averea constă în bunuri materiale, lucruri tangibile şi
palpabile”.
5)
Du materiel a l’immateriel doit, ou passer par analogie ou neologie? D. Gutmann, Du
materiel a l’immateriel dans le droit des biens, Archives Philosophique de Droit, t. 43, Le
droit et l’immateriel, Sirey 1999, p. 65.
6)
F. Zenati, L’immatériel et les choses, Archives Philosophique de Droit, t. 43, Le droit et
l’immateriel, Sirey, 1999, p. 79.
7)
G. W. F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 21.
8)
R. M. Rampelberg, Perenité et evolution des res incorporales apres le droit romain, Arch.
Phil. Droit, t. 3, Le droit et l’immateriel, Sirey, 1999, p. 35.
9)
Gaius, Institutiones, C2 par. 14, De rerum divisione.
10)
R. Savatier, Essai d’une presentation nouvelle des biens incorporels, în RTD civ., 1958, p.
331.
11)
A se vedea J. Dabin, Les droits intellectuels comme categorie juridique, dans Revue
critique de la legislation et de la jurisprudence, 1939, p. 439, apud M. Nicolae, Prescripţia
extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 407.
12)
M. A. Frison-Roche, L’immateriel et les choses, 2002, Arch. Phil. de Droit, t. 43, p. 139.
13)
A se vedea M. A. Frison-Roche, L’immateriel a travers la virtualité, Arch. Phil. Droit, t.
43, Le droit et l’immateriel, Sirey, 1999, p. 139.
14)
A se vedea R. Monier, Cours de droit romain approfondi.Les cours de droit, 1946-1947,
p. 36.
15)
J. Brun, Socrate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 74; M. Heidegger, Repere pe drumul
gândirii, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, p. 349.
16)
Vocabulaire juridiqueCapitant, par G. Cornu, V. dématerialisation, p. 277.
17)
F. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, Dalloz, 2002, p. 47.
18)
C. Beudant et P. Lerebours-Pigeonniere, Cours de droit civile français, t. IV, Les biens, 2e
ed, avec la colaboration de P. Voirin, Paris, Rousseau, 1938, nr. 5, p. 4. Observăm că în
dreptul francez, termenii „bun” (le bien) şi „lucru” (la chose) au conotaţii juridice diferite. Şi
în doctrina românească se face distincţie între „bun” şi „lucru”, arătându-se că „nu toate
lucrurile sunt bunuri, deoarece nu toate lucrurile pot fi apropriate”. Un lucru se caracterizează
doar prin existenţa sa, el este (a spune că lucrul „există” ar fi o greşeală, întrucât existenţa
este specifică naturii umane). Lucrul devine bun, numai în măsura în care dobândeşte o
valoare şi o utilitate concretă, justificând aproprierea sa. Aşadar, bunurile sunt lucruri
materiale, juridic apropriabile. Pentru detalii, în acest sens, v. O. Ungureanu, C. Munteanu,
Eseu asupra clasificării bunurilor în dreptul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.
9.
19)
Sintagma consacrată de CEDO – J. Mestre, L’influence de la convention europeenne des
droits de l’homme sur le droit francais des obligations, dans Revue de droit public nr.
25/1994, p. 31.
20)
G. Ripert, Les forces créatrices du droit, 2e ed., LGDJ, 1955, nr. 81, p. 201. Este vorba
despre caracterul perpetuu al dreptului de proprietate „care nu se stinge prin neuz, indiferent
dacă obiectul sau este un bun imobil sau mobil” corporal, (adăugăm noi, întrucât dreptul
asupra bunurilor mobile incorporale se poate stinge prin neuz, afectând prin aceasta
caracterul perpetuu al dreptului de proprietate în general. V., pentru caracterul perpetuu al
dreptului de proprietate, V. Stoica, op. cit., vol. I, p. 246, iar pentru caracterul temporar al
dreptului de proprietate intelectuală, A. Petrescu, L. Mihai, Dreptul de proprietate
industriala. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia,
Universitatea Bucureşti, 1987, p. 25.
21)
A se vedea B. Parance, op. cit., p. 59, şi soluţiile jurisprudenţiale acolo citate sub nr. 149.
22)
B. Parance, op. cit., p. 71.
23)
În acest sens, v. J.-M. Trigeaud, La possession des biens immobiliers, pref. F. Terré,
Economica, 1981, nr. 3, p. 5.
24)
G. Cornu, Vocabulaire juridique Capitant, Quadrige, Presses Universitaires de France,
2003, „possession”, p. 668.
25)
M. Planiol et G. Ripert, Traite pratique de droit civile, t. III, Les biens, 2e éd., par M.
Picard LGDJ 1952.
26)
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. 1, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004,
p. 159.
27)
O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale.
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 375.
28)
Pentru o critică a definiţiei, v. V. Stoica, op. cit., p. 146; O. Ungureanu, C. Munteanu, op.
cit., p. 374.
29)
Noul Cod civil (NCC) a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 511
din 24 iulie 2009.
30)
A se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale
principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 379; V. Stoica, op. cit., vol. I, p. 149, pentru a
evoca doar două lucrări de referinţă în materia dreptului bunurilor. Aceeaşi concepţie este
îmbrăţişată în unanimitate de doctrina românească.
31)
B. Parance, La possesion des biens incorporels, LGDJ, 2008, p. 9.
32)
În sens contrar, v. T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1978, p. 167, nota 4, autori care consideră că este vorba de o confuzie a
legiuitorului, explicată prin aceea că titularul unui drept de creanţă se bucură de anumite
semne exterioare care creează reprezentarea colectivă că este titularul acelui drept, prin
urmare, ar fi vorba despre o aparenţă în drept. În acest sens, v. şi F. Terré, Introduction
generale au droit, 7eme éd., Dalloz, 2006, nr. 369; Ch. Laurent, L’apparence dans les
problemes de qualification juridique, these, Caen 1931. În acelaşi sens, F. Terré, Ph. Simler,
op. cit., p. 141.
33)
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. 1, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004,
p. 150 unde autorul afirmă „chiar atunci când bunurile incorporale (drepturi patrimoniale,
universalităţi de fapt, mase patrimoniale sau creaţii intelectuale) devin apropriabile şi
formează obiectul unor drepturi patrimoniale atipice, asupra lor nu există o posesie ca stare
de fapt stricto sensu chiar dacă includ în conţinutul lor juridic jus possidendi. Acest element
de drept are un înţeles specific, diferit de acela al posesiei ca stare de fapt. El nu exprimă
decât ideea de stăpânire intelectuală (s.n. – I.P.), iar nu şi ideea de stăpânire materială
(corpus)”. Aceeaşi teorie este susţinută şi în doctrina franceză, Domat, Les lois civiles dans
leur ordre naturel, nouvelle Ed. Savoye, 1756, t. 1, p. 264; Pothier, Traité de la possesion et
de la prescription, Debure Rouzeau 1772, p. 3; v. C. Aubry şi C. Rau, Cours de droit civil
francais, 4eme éd., 1869, t. 2 nr. 178; G. Baudry-Lacantinerie et A. Tissier, Traité théorique et
pratique de droit civil. De la prescription, 3eme éd., Paris, 1905 nr. 122; G. Cornu,
Introduction. Les personnes. Les biens, Montchrestien, 2005, nr. 1697; Ph. Malaurie, L.
Aynes, Les biens.La publicité fonciere, nr. 200, 3eme éd., 1994 şi 5eme éd., 2002, autorii cei din
urmă citaţi, a căror opinie a evoluat de la respingerea posesiei bunurilor incorporale (ed.
1994) la acceptarea ei discretă (ed. 2002), fiind de referinţă expresia acestor autori care
afirmă că „tradiţional, numai bunurile corporale pot fi posedate, dar dreptul, în această
privinţă, evoluează”.
34)
F. Terré,Ph. Simler, op. cit., p. 142.
35)
Ibidem, p. 141.
36)
B. Parance, op. cit., p. 74.
37)
Pentru detalii, v. B. Parance, op. cit., p. 72.
38)
Savigny, Traité de la possession en droit romain, 1e éd., 1803, 7e éd., trad. H. Staedtler,
1870, p. 193.
39)
Ihering, Du role de la volonté dans la possession. Critique de la methode juridique
regnante, trad. D’O de Meulenaere, Librairie Marescq Aîne, 1891.
40)
În acelaşi sens, art. 854 din Codul civil german (BGB), în Code Civil Allemand,
Traduction commenté, Juriscope Dalloz, 2010.
41)
S. Lucas Raffalli, Le corpus virtuel, la notion de corpus virutel a-t-elle suelement un
sens?, Revue de recherche juridique. Droit prospectif, 2000, nr. 4, p. 1459.
42)
Foarte puţini autori s-au ocupat de posesia exercitată de persoanele juridice. În doctrina
franceză, singurul autor care face referire la un asemenea tip de posesie este Decanul
Carbonnier, care califică posesia persoanelor juridice drept o „contradicţie sociologică” (J.
Carbonnier, Les Biens, nr. 125), şi Ph. Malaurie et L. Aynes (Les biens. La publicité fonciere,
nr. 488), unde autorii precizează că „corpus-ul nu implică în mod necesar un contact fizic
între posesor şi lucrul posedat: o persoană juridică poate poseda”.
43)
Pentru detalii, v. B. Parance, op. cit., p. 83.
44)
A. Raynouard, La dematerialisation des titres. Etude sur la forme scripturale, these, Paris
II, 1998, nr. 223, p. 143.
45)
A. Raynouard, op. cit., p. 283, nr. 443-452. Existenţa terţului a fost argumentul forte al
celor care au negat această formă scripturală a corpus-ului posesiv (v. F. Nizard, La notion de
titre négociable, these, Paris II, 2000, nr. 672, p. 403) întrucât s-a susţinut că terţul împiedică
stăpânirea de fapt manifestată direct de posesor, autori care au ignorat totuşi posesia corpore
alieno. Posesia este definită în actualul Cod civil ca fiind „deţinerea unui lucru sau folosirea
de un drept exercitată una sau alta, de noi înşine, sau de altul în numele nostru” (art. 1846
C. civ., cvasi-identic cu art. 2228 C. civ. fr.). rezultă clar posesia corpore alieno. Noul Cod
civil consacră posesia corpore alieno prin art. 917, arătând că „posesorul poate exercita
prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere
proprie, fie prin intermediul unei alte persoane”.
46)
B. Parance, op. cit., p. 416.
47)
În acest sens, v. A. Raynouard, op. cit., p. 98.
48)
F. G. Trebulle, L’émission de valeurs mobilieres, pref. Y. Guyon, Economica, 2002, nr.
756, p. 533.
49)
Pentru detalii, v. V. Stoica, op. cit., p. 157; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 381.
50)
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 381.
51)
Pentru analiza detaliată a efectelor posesiei în general, v. O. Ungureanu, C. Munteanu, op.
cit., p. 399; V. Stoica, op. cit., vol. I, p. 186, ca să evocăm doar două dintre cele mai
reprezentative lucrări doctrinare consacrate dreptului bunurilor.
52)
A se vedea A. Raynouard, op. cit., p. 98.
53)
Pentru detalii, în privinţa aplicabilităţii regulii en fait des meubles, la possession vaut titre,
v. O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 453; V. Stoica, op. cit., vol. II, p. 517.
54)
B. Parance, op. cit., p. 282.
55)
V. Stoica, op. cit., vol. I, p. 176.