REACȚIILE VITALE

Reprezintă totalitatea modificărilor locale și generale, ce apar la nivelul organismului viu, ca

răspuns la acțiunea unei traume de orice natură, fiind criteriul obiectiv ce permite diferențierea leziunilor
traumatice produse în timpul vieții, de cele apărute postmortem, precum și apreciarea intervalului de timp
trecut de la producerea lor până la moarte.
Diferențierea leziunilor traumatice produse în timpul vieții, de cele produse postmortem este
deosebit de importantă, o interpretare greșită a acestora putând avea drept consecință grave erori judiciare.
Leziunile postmortale pot fi produse fie accidental, fie în mod intenționat.
Accidental aceste leziuni pot apărea în circumstanțe extrem de variate: cadavrele pot fi degradate
de diverse animale; cadavrul unui înecat poate fi transportat de apă și izbit de diferite obstacole; cadavrul
poate fi călcat de un autovehicul, etc.
În cazul celor produse intenționat, de regulă pentru disimularea unei heteroagresiuni, la autopsie se
găsesc două categorii de leziuni traumatice care ar putea fi cauză de moarte, dar numai unele au caracter
vital. Astfel, cadavrul unei persoane poate fi așezată pe calea ferată, sau poate fi expusă la o sursă de foc
în cadrul unui incendiu. Există și cazul spânzurării cadavrului, după ce persoana respectivă a fost omorâtă
prin altă metodă, cum ar fi sugrumarea, sau intoxicația cu diverse substanțe toxice. Alterori cadavrul este
aruncat de la diferite înălțimi.
Reacțiile vitale pot fi locale sau generale.
Cele locale sunt: infiltratul sanguin și hemoragia, coagularea, retracția țesuturilor, inflamația,
procesele distrofice și necrotice, modificările hemoglobinei și modificările enzimatice.
Cele generale sunt: aspiratul pulmonar, embolia, modificările sistemului nervos central, modificări
endocrine, umorale și dismetabolice.
În continuare vom studia cele mai importante din ambele categorii.
1. Infiltratul sanguin și hemoragia
Având în vedere faptul că în focarul lezional infiltratul sanguin se poate constitui numai în
condițiile existenței activității cardiace, care să împingă forțat sîngele în țesuturi, în urma rupturii
capilarelor sanguine, acesta este cea mai importantă și mai comună caracteristică a leziunilor traumatice
mecanice produse în timpul vieții.
La suprafața pielii se prezintă sub forma echimozelor, iar în țesuturile moi perilezionale sub forma
unor zone de infiltrare negricioase-roșietice ce contrastează cu țesuturile adiacente.
Diferențierea lividităților cadaverice de infiltratul sanguin posttraumatic se poate stabili prin testul
spălării cu apă a țesuturilor, și prin examen histopatologic.
De asemenea, cadavrele nu sângerează activ, așa cum se întâmplă în timpul vieții, tot din lipsa
bătăilor cardiace care să pună sângele în mișcare, acesta putând doar curge pasiv din leziuni, sub acțiunea
forței gravitaționale.
Anemia viscerală generalizată este un alt semn cu valoare de reacție vitală, indicând existența în
timpul vieții a unei hemoragii importante, mai ales când aceasta nu s-a produs prea rapid.
Resorbția sângelui în ganglionii limfatici regionali este de asemenea un semn sigur de leziune
vitală, dar care nu poate fi găsit decât după un oarecare timp de supraviețuire. Dacă această supraviețuire
este mai lungă, în ganglionii limfatici tributari regiunii lezate, poate fi evidențiată hemosiderina.
Infiltratul sanguin perilezional poate fi minim, sau chiar poate lipsi în cazul în care decesul survine
foarte repede, aproape instantaneu, în cazul unor leziuni traumatice extrem de grave, sau în cazul unor
leziuni care au survenit după o hemoragie masivă.
2. Coagularea
Conform teoriei fundamentate de Brouardel, orice sânge se coagulează imediat după moarte, după
care se decoagulează printr-un proces de proteoliză fermentativă, care consumă mare parte a fibrinei
formate din fibrinogen, urmat de o recoagulare din care rezultă cheagurile postmortale, și care sunt de
două tipuri, cruorice și lardacei.
Aspectele morfologice macroscopice și microscopice ale cheagurilor produse în timpul vieții și
cele postmortem, derivă din diferența cantitativă a fibrinei din ele.
Astfel, cheagurile cruorice, având cantități mici de fibrină, sunt de culoare roșietică, având aspect
lucios, umed, neted, neaderent de peretele vascular, colabând la secționarea vasului.
 Spre deosebire de acestea, cheagurile produse în timpul vieții, conținând multă fibrină dispusă în
rețea, au un aspect mat, uscat, rugos, aderent de peretele vascular, herniind la secționarea vasului.
Cheagurile lardacei au caracteristicile cheagurilor cruorice, dar datorită sedimentării celulelor albe
în cazul agoniilor lungi, au culoare albicioasă, cu aspect slăninos.
3. Retracția țesuturilor
Plăgile produse în timpul vieții se caracterizează printre altele, prin depărtarea marginilor, dând
impresia de lipsă de substanță, pielea și mușchii având cea mai mare capacitate de a se retracta.
Această proprietate apare mai evidentă atunci când fibrele elastice sau musculare sunt secționate
transversal, determinând o retracție mai mare. În opoziție cu acest aspect, plăgile postmortale au marginile
moi, netumefiate, cu aspect flasc. Nici mușchii nu se contractă postmortem.
Pentru demonstrarea caracterului vital al unei plăgi, este util testul fibrelor elastice elaborat de
Kernbach, bazat pe faptul că o plagă produsă în timpul vieții, duce la ruptura fibrelor elastice și
conjunctive. Aceste fibre se detașează din țesuturile lezate, și se amestecă cu hematiile din focarul
hemoragic, fibrele elastice fiind evidențiabile prin metoda Weigert pentru aceste fibre.
4. Inflamația
Reacția inflamatorie este o manifestare fiziologică, a cărei prezență permite afirmarea cu
certitudine a faptului că leziunea a fost produsă în timpul vieții victimei, caracteristicile reacțiilor tisulare
inflamatorii dând și posibilitatea aprecierii vechimii acesteia.
Desigur, aprecierea reacției vitale prin observarea fenomenelor inflamatorii este cu atât mai
ușoară, cu cât supraviețuirea victimei este mai mare, dar în cele cu spuraviețuiri scurte este esențială
evidențierea primelor manifestări ale acestora, respectiv hiperemia și leucocitoza.
Macroscopic la cadavru semnele inflamatorii pot fi recunoscute prin prezența tumefacției, asociată
cu culoarea roșie a tegumentelor.
Microscopic se vor urmării etapele procesului inflamator, respectiv reacția leucocitară
(leucocitoza, marginația, diapedeza, aglomerarea perivasculară locală), al cărei debut este la circa 15
minute de la producerea leziunii traumatice.
Prezența țesutului de granulație, a limfocitelor, a celulelor plasmatice și eozinofilelor, sunt semne
că leziunea este mai veche.
5. Aspiratul pulmonar
Găsirea în alveolele pulmonare de diverse particule sau substanțe, este o dovadă indubitabilă a
existenței respirației în momentul când căile respiratorii superioare iau contact cu aceste materiale, în
diferite împrejurări.
Astfel, poate fi aspirat în plămân sânge, conținut gastric, apă, funingine sau alte materiale
pulverulente. Pentru a avea valoare medico-legală, respectiv semnificația unei reacții vitale, aspiratul
trebuie pus în evidență nu numai în căile respiratorii superioare, unde ele pot ajunge și după moarte, ci în
bronșiole și alveole, deoarece numai astfel este făcută dovada existenței respirației în momentul
contactului cu materialul aspirat.
Aspirarea sângelui apare cel mai frecvent în plăgile produse la nivelul gâtului, ale regiunii faciale,
fracturi ale viscerocraniului, sau traumatismele pulmonare, deci în toate situațiile în care focarul
hemoragic comunică cu căile respiratorii.
Mai poate fi aspirat în căile respiratorii și conținut gastric, de regulă în stările agonale prin
vomismente, sau stări avansate de ebrietate. Găsirea de funingine în alveolele pulmonare la o persoană
decedată prin arsuri în cadrul unui incendiu, are de asemenea valoare de reacție vitală. Prezența
diatomeelor și a particulelor de nisip la nivel alveolar este semnul vital al unei asfixii mecanice produse
prin înecare.
6. Embolia
Prin embolie se înțelege transportul intravascular al unor materiale, ce nu se regăsesc în mod
normal, fiziologic în sânge, cum ar fi grăsimi, fragmente tisulare, ori materiale străine organismului.
Astfel, pot fi transportate: grăsimi, celule, fragmente de țesuturi, cheaguri sanguine, precum și
diverse materii străine organismului, ele putând fi după starea lor de agregare gazoase (aer, azot), lichide
(uleiuri, coloranți, lichid amniotic), și solide (alifii, alice).
Embolia presupunând prezența activității cardiocirculatorii, poate fi considerată un semn categoric
de reacție vitală, mai ales atunci când după o perioadă de supraviețuire mai mare, apar consecințele
emboliilor: infarctizările.
 Embolia grasă poate să apară în cazul unor leziuni traumatice grave, cu fracturi de bazin sau
femur, fracturi craniene, moartea fiind cu atât mai rapidă cu cât este mobilizată o cantitate mai mare de
grăsime.
Embolia gazoasă apare în cazurile de tăiere a marilor vene ale gîtului, cu aspirarea aerului în
circulația venoasă, în avortul provocat empiric, în boala de cheson, și prin introducerea accidentală sau
intențională de aer prin injecție intravenoasă. În cazul unor leziuni grave toracale, gazele se vor afla nu în
circulația venoasă, cum este în cazurile amintite, ci în cea arterială.
Embolia tisulară poate apărea în cazul unor politraumatisme cu striviri de țesuturi moi, asociate
fracturilor, precum și în contuzii grave abdominale sau cerebrale, putând fi mobilizate fragmente de ficat,
de substanță cerebrală, sau alte țesuturi.
Există și o serie de de reacții cu caracter vital, specifice anumitor cauze de moarte.
În cazul asfixiei mecanice prin spânzurare, se poate demonstra conținutul diferit în histamină
totală și liberă la nivelul șanțului de spânzurare vital, față de cel obținut prin spânzurarea unui cadavu,
având în vedere faptul că în orice traumă celuele eliberează histamină.
Pentru înecare este caracteristic găsirea apei în alveole, spuma albicioasă apărută la nivelul
cavității bucale după scoaterea din apă, denumită și „ciuperca înecatuluiˮ rezultată în urma frecării apei de
pereții căilor respiratorii și amestecării cu mucusul de la acest nivel.
În cazul intoxicațiilor pentru a putea fi considerat ca fiind administrat în timpul vieții, toxicul
trebuie să se regăsească nu numai în tubul digestiv, ci ca dovadă a resorbției, în diferite organe, precum și
la nivelul căilor de eliminare. În cazul unor supraviețuiri mai lungi, pot fi găsite leziuni organice
caracteristice diferitelor substanțe toxice.