RELAŢIA SINTACTICĂ INTERMEDIARĂ-EXPLICATIVĂ

RÉSUMÉ
La relation intermédiaire-explicative, tout comme la relation mixte, se réalise exclusivement de manière
interpropositionnelle, la seconde unité syntaxique étant l’explication de l’antécédent et se constituant comme
proposition d’importance égale à celle des propositions principales. Formellement, la relation intermédiaire-
explicative est marquée par les relateurs dérivés des connecteurs subordinateurs de cause (căci, fiindcă,
deoarece etc.) suite à leur asémantisation, imposée par la logique de l’information sémantique des unités
syntaxiques relationnées. L’apparition de la relation intermédiare-explicative est motivée par l’intention
communicative du locuteur obéissant à des exigences mentales, matérialisées, en premier lieu, formellement,
par les relateurs intermédiaires introduisant la proposition qui explique sémantiquement l’antécédent. La valeur
commune de vérité des énoncés reliés par les relateurs intermédiaires est assurée par l’intonation, orientée vers
l’énoncé explicatif, sémantiquement complémentaire à l’antécédent.

SUMMARY
The intermediate synthactic relation can be acomplished, along with the mixt relation, only within the phase,
the second synthactic unit coming as a completion of the first.
From a formal point of view, the intermediate synthactic relation is achieved with the help of relation words
that come from connectors such as(căci, fiindcă, deoarece), followed by the assemantisation, required phrase
by the logic of the information used in the synthatic unites. The intermediate synthatic relation is motivated by
the intention of the speaker, obediant to its mental exigences, which are materialized, first of all by the relation
intermediate words that explain the antecedent.
The validity of the sentences linked by these intermediate relation words acts upon the direction used on an
international scale, orient towards the sentence which explains rather than the other one. This direction is
totally complementary to the first one.

Descrierea relaţiilor sintactice a generat modelul configurativ al importanţei unităţilor sintactice în cadrul planului
căruia aparţin, admise, în general, ca unităţi sintactice principale şi secundare. În exemplul:

“Pierdut e totu-n zarea tinereţii”

(M. Eminescu, PP, I., p.149)

domeniul relaţiilor sintactice intrapropoziţionale se structurează pe configuraţia: P 1↔P2←S1←S2, în care relaţia

1
sintactică de inerenţă generează funcţii sintactice principale, fiecare dintre unităţile secundare (S 1, S2) implicate în
relaţia de subordonare asumându-şi funcţii sintactice secundare.
2
În lingvistica românească s-au înregistrat fenomene sintactice caracteristice limbajului popular sau stilului
3
beletristic , în care anumite unităţi au trăsături de formă care le fixează în categoria unităţilor secundare şi trăsături
de conţinut prin care se impun ca unităţi principale. În exemplul :

“În locul lui menit în cer Lumina şi-o revarsă

Hyperion se-ntoarce Căci este sara-n asfinţit
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri Şi noaptea e să-nceapă […]”
(M. Eminescu, PP, I., p. 129)

aplicând testul omisiunii, unitatea sintactică (Căci este sara-n asfinţit) răspunde negativ acestuia, ceea ce impune
prevalarea, ca factor de selecţie a tipului unităţii sintactice, a criteriului informaţiei semantice explicative, care
traduce, în limitele conţinutului relaţiilor sintactice, importanţa relevantă a unităţii în discuţie. Termenul relaţionat –
Căci este sara-n asfinţit – se încadrează între unităţile sintactice principale, fiind bază a frazei. Relatorul căci,
aprioric subordonator, generează efectul unei subordonări cauzale. Adaptarea sau neadaptarea conectivului
subordonator la conţinutul relaţiei pe care o concretizează a favorizat interpretarea lingvistică a acestei relaţii fie ca
4 5 6 7
specie a dependenţei apozitive sau cauzale , fie ca variantă a relaţiei de coordonare (cauzală sau augmentativă ),
8
ori ca o relaţie sintactică distinctă – intermediară-explicativă .
1 Vezi Mihaela Secrieru, Nivelul, p. 129, în care autoarea consideră că «raportul» de inerenţă nu este generator, ci generat de funcţii sintactice
principale. Raţionamentul are la bază principiul psihologiei limbajului, factor extralingvistic, generator de norme şi variabile ale acesteia, şi nu
generat. Relaţiile sintactice şi, de aici, funcţiile sintactice, efect al relaţiilor, sunt produsul unei pre-logici discursive care facilitează transpunerea
unităţilor într-un plan de importanţă superioară sau redusă. O altă opinie întâlnim la C. Dimitriu, în Tratat, p. 443, unde se admite că verbele
copulative, prin caracteristica lor bivalentă, generează funcţia sintactică de subiect şi nume predicativ, constituindu-se, ipso facto, ca marcă a
«raportului» de inerenţă.
2 C. Dimitriu, GES, p. 136-137, 146-147, 288.
3 C. Dimitriu, Discontinuitatea în Biblia de la Bucureşti, XXXIV, nr. 5, 1985, p. 397, [Dimitriu, Discontinuitatea].
9
Din punctul de vedere al informaţiei semantice, opiniile converg spre recunoaşterea conotaţiei explicative a
unităţii sintactice Căci este sara-n asfinţit. Transpusă în plan gramatical, explicaţia concretizată prin relatorul căci
implică ideea de determinare, însă, din perspectivă logică şi semantică, explicaţia exclude posibilitatea
10
dependenţei , ca aserţiune dezvoltată paralel cu altă unitate antecedentă.
Ocurenţa termen antecedent (TA) termen explicativ (TE) reproduce modelul structural al relaţiei de subordonare
apozitivă. În exemplele:

“Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

Şi niciodată n-or să vină iară
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară […]”
(M. Eminescu, PP, I, p. 149)

“Acum era sigur că în alte împrejurări, adică de n-ar fi fost îndrăgostit, nu s-ar fi mişcat din Amara”.

unităţile sintactice Căci nu mă-ncântă azi şi adică de n-ar fi fost îndrăgostit sunt asemănătoare numai din
11
perspectiva necesităţii lor de a se realiza în prezenţa unui antecedent . În privinţa importanţei unităţilor sintactice
în cadrul planului căruia aparţin, termenul Căci nu mă-ncântă azi nu admite comutabilitatea cu zero, în fraza
explicativă, în care nu există propoziţie principală, propoziţia explicativă constituind baza acesteia. În virtutea
acestor trăsături de ordin semantico-gramatical, unitatea sintactică Căci nu mă-ncântă azi îşi asumă caracteristicile
propoziţiei principale. Propoziţia adică de n-ar fi fost îndrăgostit, reluând sensul antecedentului, este comutabilă cu
zero, respectând condiţia unităţilor secundare. Echivalenţa semantică a termenilor de la relaţia de subordonare
apozitivă (în alte împrejurări / adică de n-ar fi fost îndrăgostit) admite, prin acest fapt, intervertirea unităţilor
sintactice, fiecare putându-se constitui, alternativ, ca antecedent şi secvent:

Acum ar fi fost sigur că, de n-ar fi fost îndrăgostit, adică în alte împrejurări, nu s-ar fi mişcat din Amara.

În cazul propoziţiei explicative, topica este fixă, după antecedent, în baza conotaţiei explicative, relativ la
un antecedent, pe care o impune unităţii sintactice relatorul căci.
Respectând echivalenţa nivelelor sintactice – parte de propoziţie, propoziţie şi invers, unităţii superioare şi
secundare de n-ar fi fost îndrăgostit îi corespunde unitatea sintactică inferioară şi secundară nefiind îndrăgostit.
Propoziţia explicativă nu are echivalent între unităţile sintactice inferioare propoziţiei, argument în plus pentru
validarea ei ca termen cu importanţă superioară în cadrul frazei explicative.
Ocurenţa termen antecedent – termen secvent caracterizează domeniul relaţiei de incidenţă. În exemplul:

“Dar adevărul era, cum s-a observat […], că nu se putea obţine nimic de la el”

(E. Cioran, Antologia portretului, p. 86)

unitatea sintactică cum s-a observat, dezvoltată în funcţie de antecedentul Dar adevărul era, faţă de care este aparent
joncţionată prin relatorul subordonator cum, la care se asociază pauza şi intonaţia, impune o afinitate semantică cu
unitatea Căci nu mă-ncântă azi. Din punctul de vedere al topicii, unitatea sintactică Căci nu mă-ncântă urmează
întotdeauna antecedentului, împreună cu care asigură valoarea de adevăr a raţionamentului.
Raportată la propoziţia incidentă, situată întotdeauna în planul comentariilor, propoziţia explicativă apare în
acelaşi plan cu enunţul reper. Dacă din punct de vedere formal unitatea Căci nu mă-ncântă azi implică ideea de
subordonare, logic, explicaţia – componentă esenţială a informaţiei semantice – exclude varianta dependenţei şi
asigură situarea acesteia, ca importanţă, între propoziţiile principale. Propoziţia incidentă, urmând aceluiaşi model
structural – enunţ antecedent – enunţ secvent, joncţionată prin relatem subordonator (Cum s-a observat ) îşi menţine
statutul de termen secundar în absenţa unei propoziţii regente, situate în acelaşi plan, al comentariilor. Distincţiile
continuă şi în ceea ce priveşte apartenenţa enunţului – antecedent la unul din planurile care implică unităţile
12
sintactice în relaţie: antecedentul propoziţiei explicative face parte din acelaşi plan cu propoziţia faţă de care
contractează o relaţie sintactică, antecedentul propoziţiei incidente este cuprins, în general, în planul comunicării
propriu-zise.
4 I. Rizescu, Note asupra subordonatelor explicative, LR, 1960, IX, nr. 1, [Rizescu, Note], p. 21-26; I. Coteanu, În legătură cu
“subordonatele explicative”, 1960, LR, IX, nr. 1, p. 27-33 [Coteanu, Subordonatele explicative]; I. Oiţă, Propoziţii explicative, p. 445-461; C.
Săteanu, Coordonarea explicativă, LL, 1966, XI, p. 375-385, [Săteanu, Coordonarea].
5 S. Stati, Există propoziţii coordonate cauzale?, LR, 1954, III, nr. 6, p. 92-98 [Stati, Coordonatele cauzale]; Al.
Graur, Pentru o sintaxă; I. Iordan, LRC, p. 696; M. Mitran, Note, p. 507-513 – Ecaterina Teodorescu, Coordonata
“cauzală”, SG, 1962, XIII, fasc. 2, p. 246-251, [Teodorescu, Cauzala]; D. Draşoveanu, Teze, p. 219 ş.u., unde
autorul demonstrează pentru susţinerea acestei relaţii sintactice în cadrul subordonării “cauzale augmentative”.
6 J. Byck, Al. Rosetti, Gramatica limbii române, ed. A II-a, 1945, Editura Universul, Bucureşti, [Byck, Rosetti
GLR], p. 181-183; Mioara Avram, Observaţii, p. 151 ş. u. şi Evoluţia, p. 64 ş. U.; Gh. N. Dragomirescu, Structura
gramaticală şi stilistică a coordonatei cauzale, LL, 1960, IV, p. 39-63, [Dragomirescu, Structura]; GLR, ed. A II-
a, II, p. 252 ş. u.
7 Noul Dicţionar, p. 364; D. Draşoveanu, Teze, p. 219; DGŞ, p. 65.
8 C. Dimitriu, GES, p. 136-137; 146-147, 288.
9 vezi supra 4.
10 vezi supra 4-5.
11 Gh. Trandafir, în Probleme, p. 156, deşi încadrează acest tip de relaţie sintactică la relaţia apozitivă, consideră
conţinutul semantic al acesteia exclusiv explicativ, distinct de cel al subordonării. Argumentul pe care se bazează
demonstraţia are în vedere faptul că apoziţia stă pe acelaşi plan logic cu termenul la care se referă şi pe acela pe care
îl reia sub altă ipostază. Aceeaşi opinie – conţinut semantic explicativ şi nu determinativ al apoziţiei – este
determinată şi de D. Irimia, în GLR, p. 519. Pentru distincţia dintre unităţile subordonate apozitiv şi cele
intermediare-explicative, vezi C. Dimitriu, GES, p. 137.
Luând drept reper corespondenţa nivelelor sintactice – parte de propoziţie, propoziţie şi invers, propoziţia incidentă
are un corespondent în unitatea inferioară deci (Dar adevărul era, deci, că nu se putea obţine nimic de la el), ceea ce
nu este posibil în cazul propoziţiei explicative, argument suplimentar pentru distribuirea acestora în categoria
propoziţiilor principale.
Reluând definiţia conţinutului relaţiilor sintactice, concretizabile şi prin fenomenalizarea unei funcţii sintactice,
generată sau implicată de acestea, ori prin absenţa unei funcţii sintactice, se opinează pentru axioma că relaţia
sintactică dintre unităţile conexate prin relatorul căci (din exemplul […] Căci nu mă-ncântă azi) este o subspecie a
13
relaţiei de coordonare , ca negeneratoare de funcţii sintactice.
Dacă avem în vedere că unităţile sintactice coordonate admit, în general, intervertirea şi omisiunea, în condiţiile
14
respectării ordinii de succesiune şi a menţinerii relaţiei prin cel puţin doi termeni, cf.
“…aşteptam cu privirile mărite nu atât de răcoarea dimineţii […], ci de mirosul de varză”
(M. Preda, Moromeţii, II, p. 58)
aşteptam cu privirile mărite nu atât de mirosul de varză, ci de răcoarea dimineţii.
imobilitatea unităţii explicative faţă de enunţul-antecedent nu justifică încadrarea relaţiei explicative în limitele
coordonării:
“Să mă porţi ca gândul meu/ şi s-ajungi p’ăl câine rău,/ că mi-a răpus zilele”
(Toma Alimoş, după I. Coteanu, Subordonatele explicative, p. 28)
Metodologia investigaţiei ştiinţifice distinge că enunţul I (s-ajungi p’ăl câine rău) şi enunţul II (că mi-a răpus
zilele), deşi au importanţă superioară în cadrul planului căruia aparţin, reflectă, prin formarea relaţiei – conectivul
atipic că, o altă relaţie sintactică, distinctă de cea de subordonare.

15
Criteriul formei relaţiilor sintactice îşi demonstrează insuficienţa în demersurile lingvistice care converg spre
acceptarea, în contexte conforme reperelor date la ceea ce am vizat prin relaţia explicativă, a unei relaţii de
16
subordonare cauzală . Însă, o restricţie impusă de regula interferenţelor cauzale este că, dacă există relaţie cauzală,
atunci fenomenele respective sunt coprezente. În exemplele:
“Ai fi zis că era rău pieptănată aici, fiindcă avea un nas borcănat, o gură hilară”
(M. Preda, Cel mai iubit, III, p. 113)
“Omul trecu prin faţa noastră, ghici probabil existenţa unui singur excursionist întârziat şi obosit, căci trupurile
noastre erau atât de aproape încât se confundau”.
(Gândirea, 1938, nr. 2, p. 99)
Valoarea cauzală a conjuncţiilor fiindcă şi căci este adevărată numai dacă nu este adevărat că unul din termenii
relaţionaţi este, raportat la celălalt, fals. Conjuncţia fiindcă relaţionează T1 (era rău pieptănată) şi T2 (fiindcă avea
un nas borcănat), a căror validitate este relevantă prin statuarea ca efect a T 1 şi cauză generatoare a efectului T2.
Conectivul căci nu se mai concretizează ca relator subordonator activ între T 1 (ghici probabil existenţa), care nu mai
este efectul “cauzei” impus de T2 (căci trupurile noastre erau atât de aproape), ci antecedentul, a cărui explicaţie o
reprezintă T2. Testarea veridicităţii cauzale a T2 se realizează prin omisiune şi contragere, operaţii care structurează
enunţul, cf.
Omul trecu prin faţa noastră, ghici probabil existenţa unui singur excursionist întârziat şi obosit, încât se
confundau.
Dacă diagrama relaţiei cauzale demonstrează că intersecţia efectului (antecedentului) cu secventul (cauza) se
produce:

12 Vezi D. Irimia, GLR, 522, în care autorul, deşi recunoaşte caracterul subordonator nul al conjuncţiilor căci, că, fiindcă, încadrează structurile
sintactice de natura: “Ferice de părinţii care l-au născut, că bun suflet de om este” (I. Creangă) şi “Nu credeam că este atât de ranchiunos. Fiindcă
ăsta era sentimentul pe care ţi-l inspira ” în clasa propoziţiilor incidente.
13 Vezi H. Tiktin, Gramatica, p. 220-221, GLR, ed. I, 1954, p. 169, în care propoziţia subliniată din fraza: “Zi-mi
Radule, pe nume, că doară sunt copilul d-tale” (V. Alexandri, în Convorbiri literare, IV, 316) este admisă ca
propoziţie cauzală în limitele relaţiei de coordonare, cu distincţia conţinutului semantic cauzal (al cauzalei
subordonate) şi explicativ (al cauzalei coordonate), ultima nemaifiind, din punct de vedere logic, cauza regentei. I.
Coteanu, în Subordonatele explicative fixează realitatea sintactică în discuţie în cadrul “Coordonatei cauzale”, mai
precis al “principalei cauzale”; I. Iordan, în LRC, consideră propoziţiile de acest tip “coordonate conclusive”, deşi
recunoaşte caracterul lor semantic explicativ.
14 Excepţiile vizând imposibilitatea de omisiune sau de schimbare a ordinii de succesiune sunt valabile pentru
coordonarea copulativă, conclusivă şi disjunctivă, realizată prin doi termeni.
15 J. Byck – Al. Rosetti, GLR, p. 181-182, GLR, II, ed. a II-a, p. 252; Gh. N. Dragomirescu, Structura, p. 39-63;
Mioara Avram, Observaţii şi Evoluţia; Noul Dicţionar, p. 364; D. Draşoveanu, Teze, p. 219 ş. u.
16 Flora Şuteu, în Superlativul cauzal – component semantic al unei relaţii sintactice fixe, SCL, XXXII, 1983,
nr. 5, p. 481, [Şuteu, Superlativul], intepretează structurile cu perifraza conjuncţională de…ce (O pierdea din ochi de
frumoasă ce era) ca o subordonată cauzală cu sens superlativ, indicând prezenţa unei caracteristici cu intensitate
maximă. În virtutea criteriului importanţei unităţilor sintactice în cadrul planului căruia aparţin, considerăm că
enunţuri de acest fel sunt incompatibile cu ce am vizat prin conţinutul relaţiei explicative, admiţând comutabilitatea
cu zero, ca unităţile sintactice secundare şi, deci, nemaifiind baze ale unor fraze explicative. Pentru aceeaşi
interpretare, vezi C. Dimitriu, Tratat, p. 216.
 unde A = efectul
B = cauza
în contextul relaţiei explicative, între antecedent (falsul efect) şi secvent (falsa cauză), deşi există elemente
comune, acestea sunt independente gramatical, fixându-se ca două enunţuri diferite:

unde A = antecedentul
B = secventul
Cele două enunţuri nu pot fi false în acelaşi timp, dar pot fi adevărate simultan.
În parcursul gândirii, inelele argumentării relaţiei cauzale rămân neconcludente, de vreme ce nu există un
antecedent-efect al unui secvent-cauză. Dacă enunţul A este produsul enunţului B relaţia este cauzală, susţinută şi în
baza relatorului cauzal fiindcă.
În exemplul Omul trecu prin faţa noastră, ghici probabil existenţa unui singur excursionist întârziat şi
obosit, căci trupurile noastre erau atât de aproape ...enunţul A (Omul trecu…, ghici…) nu este efectul enunţului B
(căci trupurile…), pentru următoarele argumente:
1a) A şi B nu au elemente comune, B fiind explicaţia logică a lui A;
2b) segmentele A şi B apar ca blocuri informative distincte, ceea ce nu favorizează intersecţia lor:

Omul trecu prin faţa noastră, căci trupurile noastre

ghici probabil existenţa unui erau atât de aproape…
singur excursionist întârziat
şi obosit
(A) (B)
1c) neintersectarea logică a unităţilor dezactivează conotaţia cauzală a relatorului, ecluzând relaţia dintre
termeni de la subordonarea cauzală;
2d) efectul asemantizării conjuncţiei “cauzale” este validarea termenilor A şi B ca funcţii de adevăr
simultan.

17
Neconcordanţa dintre conţinutul gramatical şi cel logic impune distincţia explicită între acestea .
1. Planul conţinutului gramatical presupune implicit forma de concretizare a relaţiei, prin conectivele că,
căci, deoarece, fiindcă, pentru că, ceea ce traduce domeniul relaţiei de subordonare cauzală, după modelul
configurativ
TR efect ← TS cauză, cf.

“N-a învins pentru că ceea ce voia să facă el nu era decât ceea ce se făcuse şi se făcea în faţa ochilor lui uluiţi”
(N. Steinhardt, JF, p. 291)

2. Planul conţinutului logic vizează raportul logic dintre doi termeni (Omul trecu…, ghici…T1 / căci
trupurile noastre erau atât de aproape, T2)
18
Inferenţele cauzale se sprijină pe axioma că, dacă există raport cauzal, fenomenele respective sunt
coocurente, antecedentul implicând în mod necesar secventul. În exemplul:

“Întrucât este un fenomen (T1), care se naşte în raport cu o logică a conştiinţei […], tragicul nu poate fi
implicat decât în acele sisteme filosofice (T2) […]”
(G. Liiceanu, Tragicul, p. 33)
T1 este implicat ca secvent în T2, în relaţia cauză → efect, relaţia intervertibilă T 2 ← T1 (efect ← cauză). În
contextul propoziţiilor cauzale, antecedentul este premisa, iar condiţia ca interferenţa (T 1) să fie validă este ca ea să
fie implicată în premisă (premisa T2 implică necesar argumentul T1). Spre deosebire de acestea, enunţul:

“Milosu-i şi-ndurat Domnul

Că rabdă-ndelung pre omul
Şi cu mila sa cea mare
Ne fereşte de certare.”
17 Vezi D. Draşoveanu, Teze, p. 219, în care autorul distinge o notă comună între subordonatele cauzale şi cele “explicative” relatorul (“ fiindcă”
în exemplul său), iar ca notă distinctivă inversarea logică a termenilor, de la termenul “efect” în regentă şi “cauzal” în subordonată, pentru
circumstanţiala de cauză, la “cauză” în regentă şi “efect” în “subordonată”.
18 P. Botezatu, Logica, II, p. 175
(Dosoftei, Opere I, p. 232)

T1 (Milosu-i şi-ndurat Domnul) nu mai este premisa T2 (Că rabdă-ndelung pre omul), datorită conţinutului
semantic explicativ al T2, întreţinut şi prin neintersectarea logică a unităţilor şi, de aici, prin efectul asemantizării
relatorului că. Conţinutul semantic nefiind un argument suficient de relevant, descrierea relaţiei dintre T 1 şi T2 se
pretează unei interpretări din perspectiva adevărului conex pe care îl presupun unităţile, ceea ce propune adoptarea
unui criteriu verifuncţional.
În acest sens, pentru a putea determina coprezenţa fenomenelor trebuie cercetat singurul antecedent constant în
19
circumstanţe variate . În domeniul relaţiei cauzale, propoziţia subordonată îşi produce efectul în anumite condiţii.
În exemplul:

“Şi fiindcă el e mai sărac decât mine, l-am hotărât să primească leafa mea […]”
(I. Al. Brătescu Voineşti, Niculăiţă Minciună ; p. 45)
condiţia însoţeşte efectul (l-am hotărât), ca şi cauza (fiind el mai sărac) şi se comportă în raţionamentele
cauzale ca şi acesta. Condiţia care însoţeşte efectul se deosebeşte de cauză prin faptul că poate să varieze de la un
caz la altul, cauza rămânând aceeaşi. Inferenţa cauzală impune coprezenţa antecedentului (l-am hotărât) şi
secventului (fiindcă el mai sărac).
Ceea ce este constant apare prin contrast cu ceea ce este variabil. În relaţia T 1 (Milosu-I şi-ndurat Domnul) –
T2 (că rabdă-ndelung pre omul), T2 nu poate fi cauzala lui T1, deoarece nu e prezent în toate cazurile în care T 1
este prezent. Propoziţia cauzală este expresia unei operaţii deductive (şi l-am hotărât fiindcă el e mai sărac);
propoziţia explicativă nu obligă la operarea unei deducţii, deoarece, în silogismele pe care structurile cu propoziţii
explicative le presupun, propoziţia explicativă poate constitui premisa, iar propoziţia regentă din planul conţinutului
gramatical este concluzia. În exemplul:
Am fost la mama, căci mama se află la ţară.
Rescrierea aserţiunilor pe structura silogismului: Mama se află la ţară/ Eu am fost la ţară/ Deci eu am fost la
mama nu verifică relaţia cauzală, deoarece propoziţia căci mama se află la ţară este premisa regentei concluzie –
20
am fost la mama. În acest caz relaţia de la premisă la concluzie ar fi justificativă sau argumentativă .
În planul conţinutului gramatical propoziţia căci mama e la ţară este o subordonată cauzală, datorită
conectivului cu distribuţie subordonatoare căci, asociat cu pauza şi intonaţia; în planul conţinutului logic, propoziţia
este explicativă, putându-se constitui şi ca premisă a concluziei.
21
Admiterea propoziţiei intermediare-explicative ca subordonată cauzală inversă sau în absenţa regentului are
drept temei numai conţinutul logic (afirmaţie-constatare), insuficient pentru descrierea acestei relaţii sintactice. Spre
deosebire de propoziţia cauzală, al cărei relator poate avea un corelativ în propoziţia regentă (Şi de aceea l-am
hotărât […], fiindcă el era mai sărac), propoziţia explicativă nu admite un corelativ, datorită intersectării
antecedentului cu secventul. Independenţa sintactică a propoziţiei explicative ar fi indiciul unei aserţiuni analitice,
adică al unei judecăţi necesar adevărate în virtutea sensului elementelor constitutive şi a regulilor sintactice ale
22
limbii . În ipoteza concretizării sale ca enunţ exocentric, propoziţia explicativă este un constituent imediat al unui
constituent principal şi primar, neexprimat, un coefect al relaţiei de subordonare in absentia, marcată formal prin
23
relatorul căci . În structura de adâncime, contextul Am fost la mama, căci mama se află la ţară, admite
restructurarea prin implicarea unui verb de declaraţie, care să fenomenalizeze relaţia de subordonare cauzală prin
căci: Am fost la mama, spun asta, căci mama se află la ţară rămâne expresia unei relaţii logice de contrarietate sau
24 25
deducţionale , reproducând expresiile unei structuri silogistice entimeme .
Dacă din punctul de vedere al conţinutului semantic, considerarea propoziţiei mama e la ţară, drept
subordonată cauzală, este o eroare de demonstraţie, din punct de vedere formal, conjuncţia căci este improprie
subordonării cauzale, realizându-se, în virtutea relaţiei explicative pe care o marchează, ca jonctiv intermediar
26
explicativ . Simultaneitatea veridicităţii celor două enunţuri, susţinută prin relatorul intermediar căci, este validată
şi de implicaţiile temporale ale verbelor, care indică un alt fel de succesiune, distinctă de cea cauzală, respectiv un
prezent continuu sau gnomic în propoziţiile intermediare-explicative (Am fost la mama, căci mama e la ţară. Îmi
merge rău astăzi, fiindcă mi se bate ochiul drept). Verbul la timpul prezent, cu valorile indicate, nu mai impune
efectul într-un antecedent construit, în general pe baza unui timp trecut. Situaţia favorabilă apariţiei propoziţiei
explicative în frază se creează prin intenţia comunicativă a vorbitorului, care se supune unor exigenţe mentale,
concretizate în primul rând formal, prin relatorul intermediar căci, prefaţând propoziţia care explică sub aspect
semantic antecedentul. Valoarea de adevăr simultan a enunţurilor conexate prin relatorul căci acţionează asupra
direcţiei intonaţionale, orientată spre enunţul explicativ, complementar semantic al antecedentului.
19 Idem, p. 179
20 D. Draşoveanu, Teze, p. 219 ş. u.; Noul Dicţionar, p. 364
21 D. Draşoveanu, Teze, p. 222
22 J. Lyons, Introducere, p. 498. În Noul Dicţionar, p. 167, aceste realizări propoziţionale sunt calificate drept
inferenţe ipotetice sau abducţii, respectiv enunţuri necesre în stilizarea contextului.
23 M. Mitran, Note, p. 507-514; D. Draşoveanu, în Teze, p. 235, consideră contextul Bate vântul fiindcă plouă
expresia unei relaţii de subordonare cauzală.
24 D. Draşoveanu, Teze, p. 222
25 P. Botezatu, Logica, II, p. 129
26 C. Dimitriu, GES, p. 13
Relaţia explicativă generează o unitate sintactică de tip propoziţional, şi anume o propoziţie egală ca
importanţă cu propoziţiile principale, necomutabilă cu zero şi bază a frazei explicative, şi secundară din punctul de
vedere al formei, marcată prin relatorii căci, că, fiindcă, deoarece, pentru că, ceea ce motivează opţiunea pentru
27
cuantificarea ei ca propoziţie intermediară-explicativă .

BIBLIOGRAFIE
1. AVRAM, MIOARA, OBSERVAŢII ASUPRA COORDONĂRII, SG, II, 1957, p. 151 ş. u.
[AVRAM, OBSERVAŢII]

2. AVRAM, MIOARA, EVOLUŢIA SUBORDONĂRII CIRCUMSTANŢIALE CU ELEMENTE CONJUNCŢIONALE

[AVRAM, EVOLUŢIA] ÎN LIMBA ROMÂNĂ, 1960, Editura Academiei, Bucureşti

3. BOTEZATU, P., INTRODUCERE ÎN LOGICĂ, I, II, 1994, Editura Graphix, Iaşi

[BOTEZATU, LOGICA]

4. BYCK, J., ROSETTI, AL., GRAMATICA LIMBII ROMÂNE, Ediţia a II-a, 1945, Bucureşti
[BYCK, ROSETTI, GLR]

5. COTEANU, I., ÎN LEGĂTURĂ CU “SUBORDONATELE EXPLICATIVE”, 1960, LR, IX, nr. 1, 27-33
[COTEANU, SUBORDONATELE EXPLICATIVE]

6. *** DICŢIONAR GENERAL DE ŞTIINŢE. ŞTIINŢE ALE LIMBII, Editura Ştiinţifică, 1997, Bucureşti
[DGŞ]

7. DIMITRIU, C., GRAMATICA LIMBII ROMÂNE EXPLICATĂ. SINTAXA, Editura Junimea, 1982, Iaşi
[DIMITRIU, GES]

8. DIMITRIU, C., DISCONTINUITATEA ÎN BIBLIA DE LA BUCUREŞTI (1688), LR, XXXIV, 1985, NR. 5, P. 395- [DIMITRIU,
CONTINUITATEA] 401

9. DIMITRIU, C., TRATAT DE GRAMATICĂ A LIMBII ROMÂNE. MORFO-LOGIA, Institutul European, 1999, Iaşi
[DIMITRIU, TRATAT]

10. DRAGOMIRESCU, GH., N., STRUCTURA GRAMATICALĂ ŞI STILISTICĂ A COORDONATEI CAUZALE, LL, 1960, IV, p. 39-63
[DRAGOMIRESCU, STRUCTURA]

11. DRAŞOVEANU, D. D., TEZE ŞI ANTITEZE ÎN SINTAXA LIMBII ROMÂNE, Editura Clusium, 1997, Cluj
[DRAŞOVEANU, TEZE]

12. GRAUR, AL., PENTRU O SINTAXĂ A PROPOZIŢIILOR PRINCIPALE S. G., 1956, I, p. 121-129
[GRAUR, PENTRU O SINTAXĂ]

13. *** GRAMATICA LIMBII ROMÂNE, Vol. I (1963), vol. al II-lea (1966), Ediţia a II-a revăzută şi
[GLR, I, II] adăugită, Bucureşti

14. IORDAN, I., LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ, 1956, Editura Ministerului Învăţământului, Bucureşti
[IORDAN, LRC]

15. IRIMIA, D., GRAMATICA LIMBII ROMÂNE, 1997, Editura Polirom, Iaşi
[IRIMIA, GLR]

16. LYONS, J., INTRODUCERE ÎN LINGVISTICA TEORETICĂ, 1995,

[LYONS, INTRODUCERE] Editura Ştiinţifică, Bucureşti

17. MITRAN, M., NOTE DESPRE COORDONARE, LR, 1962, XI, nr. 5, p. 507-513
[MITRAN, NOTE]

18. *** NOUL DICŢIONAR ENCICLOPEDIC AL ŞTIINŢELOR LIMBAJULUI, autori JEAN-MARIE SCHAFFER,
[NOUL DICŢIONAR] DUCROT, OSWALD, Editura Babel, 1996, Bucureşti

19. OIŢĂ, I., DESPRE PROPOZIŢIILE EXPLICATIVE, LR, 1961, X, nr. 5, p. 445-461
[OIŢĂ,PROPOZIŢIILE EXPLICATIVE]

20. RIZESCU, I., NOTE ASUPRA SUBORDONATELOR EXPLICATIVE, LR, 1960, IX, nr. 1, p. 21-26
[RIZESCU, NOTE]

21. SĂTEANU, C., COORDONAREA EXPLICATIVĂ, LL, 1966, XI, p. 375-385

[SĂTEANU, COORDONAREA]

22. SECRIERU, MIHAELA, NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE, 1998, Editura GEEA, Botoşani
[SECRIERU, NIVELUL]

23. STATI, S., EXISTĂ PROPOZIŢII SUBORDONATE CAUZALE, LR, 1954, III, nr. 6, p. 92-98
[STATI, COORDONATE CAUZALE]

24. ŞUTEU, FLORA, SUPERLATIVUL CAUZAL – COMPONENT SEMANTIC AL UNEI CONSTRUCŢII SINTACTICE FIXE,
[ŞUTEU, SUPERLATIVUL] SCL, XXXII, 5, 1983, p. 481
27
Ibidem
25. TEODORESCU, ECATERINA COORDONATA “CAUZALĂ”, SCŞT, 1962, XIII, fasc. 2, p. 246-251
[TEODORESCU, CAUZALA]

26. TIKTIN, H., GRAMATICA ROMÂNĂ. I, ETIMOLOGIA, 1893, Ediţia I, Iaşi

[TIKTIN, GRAMATICA]

27. TRANDAFIR, GH., PROBLEME CONTROVERSATE DE GRAMATICĂ A LIMBII ROMÂNE ACTUALE, Craiova,
[TRANDAFIR, PROBLEME] 1982, Editura Scrisul Românesc

IZVOARE

1. BRĂTESCU-VOINEŞTI, I., AL, NICULĂIŢĂ MINCIUNĂ, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1973
[Brătescu-Voineşti, NM]

2. CIORAN, E., ANTOLOGIA PORTRETULUI DE LA SAINT-SIMON LA TOQUEVILLE, Editura Humanitas, 1997

[Cioran, Antologia]

3. DOSOFTEI, OPERE. Vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1978

[DOSOFTEI]

4. EMINESCU, M., POEZII. PROZĂ LITERARĂ, I, II, Editura Cartea

[Eminescu, PP I] Românească, 1978, Bucureşti
[Eminescu, PP II]

5. *** GÂNDIREA, nr. 2 şi nr. 12 1938

[Gândirea]

6. LIICEANU, G., TRAGICUL, Editura Humanitas, 1993, Bucureşti

[Liiceanu, T]

7. PREDA, M., MOROMEŢII, II, Editura Cartea Românească, ediţia a VI-a, 1981, Bucureşti
[Preda, Moromeţii II]

8. REBREANU, L., RĂSCOALA, Editura Eminescu, 1981, Bucureşti

[Rebreanu, Răscoala]

9. STEINHARDT, N., JURNALUL FERICIRII, Editura Dacia, 1997, Cluj-Napoca

[Steinhardt, JF]

lect. dr. Maria-Magdalena Jianu