Emanuel Tăvală

Recunoaşterea căsătoriei între persoane

de acelaşi sex în jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului

Lector univ. dr. EMANUEL TĂVALĂ

Facultatea de Drept, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

LA RECONNAISSANCE DU MARIAGE ENTRE LES PERSONNES

DU MÊME SEXE DANS LA JURISPRUDENCE
DE LA COUR EUROPÉENNE DES DROITS DE L’HOMME
RÉSUMÉ
La réglementation juridique des relations de famille a été formulée au niveau de
l’Europe, et non seulement, dans un contexte traditionnel avec une empreinte
religieuse, qui reconnaissait la famille comme étant formée d’un homme et d’une
femme, avec leurs enfants. Ces réglementations ont déterminé, selon l’avis de
certaines personnes, la protection de ce type de famille, pendant que les couples non
mariés, les couples de personnes de même sexe, les personnes divorcées ayant des
enfants et ainsi de suite étaient considérées comme ne bénéficiant pas de la protection
de la loi lorsqu’il s’agit de la famille. Si dans une première phase ces types de
cohabitation n’ont pas relevé de l’article 8 de la Convention européenne des droits de
l’homme, eu cours des derniers décennies on a remarqué un changement dans
l’approche en ce qui concerne la notion de famille, en réalisant une adaptation du
droit aux réalités modernes de la vie de famille. Dans cet article, nous essaierons de
surprendre cette évolution historique dans le contexte social et culturel européen,
avec ses implications sur le droit et, implicitement, sur la vie.
Recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului  EMANUEL TĂVALĂ

Mots-clés: la famille; le mariage; des couples non mariés; des couples formés de
personnes de même sexe; l’art. 8 de la Convention européenne des droits de l’homme.

RECOGNITION OF MARRIAGE BETWEEN PERSONS OF THE SAME SEX

IN THE CASE LAW OF THE EUROPEAN COURT OF HUMAN RIGHTS
ABSTRACT
The legal regulation of family relationships has long been formulated around a
„traditional” religious notion of the family as a unit comprising a heterosexual
married couple who conceive children within wedlock. This has resulted in the
protection mechanisms of the law focusing on such family units, with other family
forms such as same-sex couples, unmarried couples, couples who are unable to
conceive naturally and single parents failing to have their family relationships
adequately recognized and protected in law. This often included not recognizing
“non-traditional” families’ rights to respect for their family life under Article 8 of the
ECHR. In the recent decades there has been progress in dispelling the traditional
notion of family and in adapting the law to the modern realities of family life. In this
article we will try to present the historical evolution in the socio-cultural European
context with its implications on the law ad of the life.

Keywords: family; marriage; unmarried couples; couples made up of persons of the

same sex; art. 8 of the European Convention of Human Rights.

402
 Recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în jurisprudenţa CEDO

Dezbaterile europene cu privire la căsătoriile între persoane de acelaşi sex au

evoluat în ultimele decenii. Până în momentul de faţă un număr de 18 ţări şi-au modi-
ficat legislaţia în acest sens, procesul fiind, de fapt, în desfăşurare în diferite părţi ale
continentului, în diverse faze, de la dezbatere publică şi până la faza de adoptare
parlamentară. Trebuie să spunem că în Europa situaţia a evoluat rapid şi în feluri
contrastante. În ultimul deceniu s-a observat o dublă mişcare: pe de o parte, o mişcare
de legalizare a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex în partea occidentală a Europei,
iar pe de altă parte, de întărire a prevederilor privind căsătoria heterosexuală, doar între
un bărbat şi o femeie, în Răsăritul Europei, unde putem vorbi chiar de o constituţio-

ŞI PARTENERIATUL CIVIL
nalizare a acestei instituţii în sensul pomenit mai sus1. Rezultatul este cel al unui
continent divizat pe această problemă. Reglementarea căsătoriilor între persoane de
acelaşi sex este prezentată ca o chestiune de egalitate şi nediscriminare, deci ca o

FAMILIA
problemă ce intră în sfera drepturilor omului.
Consiliul Europei, al cărui rol este acela de a garanta şi de a promova respectul
pentru drepturile omului pe continent, este principalul avocat în dezbatere. În 2010,
principalele foruri ale Consiliului Europei au fost orientate în direcţia extinderii
principiului non-discriminării pe baza orientării sexuale la nivelul tuturor domeniilor.
La 31 martie 2010, Comitetul de miniştri al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea
CM (2010)5, recomandând statelor membre să adopte măsuri împotriva discriminării
bazate pe orientarea sexuală sau identitatea de gen. La 29 aprilie 2010, Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1728(2010) privind „Discrimi-
narea bazată pe orientarea sexuală şi identitatea de gen”, promovând aceleaşi măsuri ca
Recomandarea CM (2010)5. Niciunul dintre aceste documente nu cerea statelor să
legalizeze căsătoriile între persoane de acelaşi sex, dar acordau, în schimb, suport
explicit legalizării parteneriatului civil. La 24 iunie 2010, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a pronunţat decizia în cauza Schalk şi Kopf c. Austriei, arătând,
pentru prima dată, că relaţia stabilă între parteneri de acelaşi sex cade sub incidenţa
noţiunii de „viaţă de familie” (nerămânând doar în sfera vieţii private), la fel ca relaţia
unui cuplu format din parteneri de sex diferit (par. 94). Prin aceasta se garantează
egalitatea de tratament prin mijloace ce ţin de principiul nediscriminării cu privire la
viaţa de familie.
În septembrie 2011, 6 state membre au susţinut crearea unui „proiect LGBT” în
cadrul Consiliului Europei, care să promoveze adoptarea unei legislaţii naţionale bazate
pe prevederile Recomandării CM (2010)5. Seria de documente amintite şi deciziile ce au
urmat au angajat Consiliul Europei în promovarea drepturilor LGBT. Evident că dezba-
terea legată de uniunile încheiate între persoane de acelaşi sex nu este finalizată, ci
continuă foarte puternic. Pe de o parte, Curtea de la Strasbourg a statuat foarte clar că
instrumentul principal al drepturilor omului, anume Convenţia pentru apărarea drep-
turilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu garantează niciun drept la căsătorie
pentru persoanele de acelaşi sex, iar pe de altă parte, se încearcă construirea unui drept
al recunoaşterii legale pentru cuplurile formate din persoane de acelaşi sex.

1 Conf. G. Puppinck, Same-Sex Unions and the ECHR, p. 1. Este vorba de o statornicire a căsă-

toriei tradiţionale la nivelul constituţiilor fiecărei ţări, care vede un pericol în acest sens la nivelul
societăţii sale.

403
Emanuel Tăvală

I. Căsătoria între persoane de acelaşi sex: nu există un drept

prevăzut în acest sens
În ultimii ani, 18 state europene au legalizat căsătoriile între persoane de acelaşi
sex. În Europa situaţia arată astfel: OLANDA: În aprilie 2001, devine prima ţară care le
permite gay-ilor şi lesbienelor să se căsătorească – într-o ceremonie civilă – şi să adopte
copii. BELGIA: Căsătoria între persoane de acelaşi sex este legalizată în 2003, cu unele
restricţii. Cuplurile de acelaşi sex au primit în 2006 permisiunea să adopte copii.
SPANIA: Guvernul socialist a legalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex în iulie
2005. Cuplurilor gay li s-a permis, totodată, să adopte copii, indiferent de statutul lor
marital. NORVEGIA: Toate cuplurile au primit drepturi egale în ianuarie 2009,
permiţându-li-se să se căsătorească, să adopte copii şi să folosească tehnologii de
reproducere asistată. SUEDIA: Cuplurilor de acelaşi sex li s-a permis să se căsătorească –
în ceremonii civile sau luterane – în mai 2009. Adopţia este legală pentru toţi începând
din 2003. PORTUGALIA: Căsătoria între persoane de acelaşi sex este legală din iunie
2010, însă nu şi adopţia de către persoane gay. ISLANDA: Căsătoriile între persoane de
acelaşi sex au fost legalizate în iunie 2010, iar adopţiile de către cupluri gay în 2006.
DANEMARCA: Începând din 2012, gay-ilor şi lesbienelor li s-a permis să se căsătorească –
în ceremonii luterane. Danemarca a fost prima ţară din lume care a legalizat uniunile
civile ale cuplurilor de acelaşi sex, în 1989. FRANŢA: Căsătoria între persoane de acelaşi
sex şi adopţiile de către persoane de orientare homosexuală au fost legalizate în mai
2013. ANGLIA şi ŢARA GALILOR: O lege care autorizează căsătoria între persoane de
acelaşi sex a fost adoptată în iulie 2013, urmată de SCOŢIA în februarie 2014. IRLANDA
DE NORD este profund divizată pe această temă. LUXEMBURG: Căsătoria între per-
soane de acelaşi sex a fost legalizată în ianuarie 2015, iar premierul Xavier Bettel s-a
căsătorit cu partenerul său în mai 2015. IRLANDA: Egalitatea în privinţa căsătoriei a
fost autorizată prin referendum în mai 2015 şi a devenit lege în octombrie. FINLANDA:
A votat pentru egalitate în privinţa căsătoriei în 2014, iar legea urmează să intre în
vigoare în 2017. SLOVENIA: Alegătorii au respins căsătoriile între persoane de acelaşi
sex printr-un referendum, pe 20 decembrie 2015, infirmând o decizie a Parlamentului
din martie de a le legaliza. Slovenii au spus „nu” şi într-un referendum anterior, în 2012.
În tot acest context, alte 13 state europene au constituţionalizat definiţia căsătoriei
ca fiind realizată între un bărbat şi o femeie şi ca fiind monogamă. Situaţia aceasta este
întâlnită în: Belarus (art. 32), Bulgaria (art. 46), Croaţia (art. 62), Ungaria (art. L.1),
Letonia (art. 110), Lituania (art. 38), Moldova [art. 48 alin. (2)], Muntenegru (art. 71),
Polonia (art. 18), Serbia (art. 62), Slovacia (art. 41), Ucraina (art. 51), Reglementările
cele mai recente în materie constituţională sunt cele din Ungaria (2012), Croaţia (2013),
Slovacia (2014) şi Macedonia (unde, la 20 ianuarie 2015, Parlamentul a adoptat un
amendament constituţional cu 72 de voturi pentru şi 4 împotrivă). Aceste ultime ţări
menţionate au dorit, prin reglementările constituţionale, să prevină introducerea căsă-
toriilor între persoane de acelaşi sex pe cale legislativă sau prin jurisprudenţă. De aceea
definiţia căsătoriei vorbeşte despre „legătura unică dintre un bărbat şi o femeie”
(Slovacia), în loc de a garanta simplu pentru bărbaţi şi femei dreptul de a se căsători şi
de a întemeia o familie conform Convenţiei europene a drepturilor omului (art. 12),
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 16), Pactului internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice (art. 23). Formulările din aceste documente au permis Curţii
Constituţionale spaniole, pe baza hotărârii din cauza Schalk şi Kopf c. Austriei, să arate că

404
 Recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în jurisprudenţa CEDO

formularea „bărbat şi femeie”2 indică doar deţinătorii dreptului de a se căsători şi nu

implică faptul că această căsătorie trebuie în mod obligatoriu să fie realizată între un
bărbat şi o femeie3.
În chestiunea căsătoriei, divergenţele existente la nivelul ţărilor europene au deter-
minat Curtea să pornească de la evoluţia interpretării Convenţiei, recunoscând lipsa
oricărui drept pentru încheierea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Celelalte
instituţii ale Consiliului Europei au urmat îndeaproape această evoluţie.

1. PERSPECTIVĂ ASUPRA ABORDĂRILOR CURŢII DE-A LUNGUL TIMPULUI. De la

începuturile sale, Curtea a primit numeroase sesizări care vizau aspecte legate de

ŞI PARTENERIATUL CIVIL
orientarea sexuală a petenţilor, dar majoritatea au fost declarate inadmisibile4. Această
perioadă a creionat, totodată, maniera în care Curtea a abordat cazurile prin care i se cerea
să redreseze situaţiile în care statele erau acuzate că interferează cu viaţa persoanelor care

FAMILIA
aparţineau minorităţilor sexuale. Primul caz ce vizează acest aspect este identificat ca fiind
W.B. c. Republicii Federale a Germaniei5, din 1955. În această speţă este de remarcat faptul
că, deşi a fost invocată încălcarea articolelor 2, 8, 14, 17 şi 18 ale Convenţiei, a fost
constatată doar încălcarea art. 8, decizia bazându-se pe încălcarea dreptului la viaţă
privată, astfel fiind indicată calea de urmat pentru eventuale viitoare cazuri.
În 1977 a fost declarată pentru prima dată admisibilă o aplicaţie adresată Curţii
împotriva legilor LGBT în cauza X c. Marii Britanii (cererea nr. 7215/75). Deşi această
cauză a fost interpretată ca un progres, decizia Comisiei nu a fost una marcantă, din
cauza tranziţiei Curţii de la faza formativă spre cea judiciară. Mai bine zis, Curtea era
preocupată cu asigurarea legitimităţii sale, lăsând la o parte, după opinia unora, o
pronunţare tranşantă în chestiunea drepturilor unei minorităţi sexuale pentru a nu-şi
submina legitimitatea6. Începutul drumului pentru Curte în direcţia unor decizii precum
cele care ne interesează pe noi azi şi care fac obiectul prezentelor studii a fost marcat de
decizia Marii Camere din cauza Dudgeon c. Regatului Unit (cererea nr. 7525/76,
hotărârea din 22 octombrie 1981). Curtea a decis că legea anti-sodomie (abrogată în
2017) încalcă dreptul la viaţă privată a unei persoane homosexuale. Decizia marchează
două lucruri care trebuie avute în vedere: pe de o parte, o interpretare largă a terme-
nului „viaţă privată”, prin care cetăţenii din comunităţile LGBT sunt practic încurajaţi să
caute o „îndreptare” la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi, pe de altă parte,
Curtea defineşte homosexualitatea ca fiind o manifestare privată a personalităţii umane7.
Paul Johnson este de părere că „instanţa europeană a stabilit definiţia ontologică a
homosexualităţii şi aceasta continuă să servească drept bază a viziunii Curţii faţă de
această chestiune. Deosebit de importantă în recunoaşterea Curţii potrivit căreia incri-
minarea actelor homosexuale constituie o încălcare a art. 8 a fost, de fapt, ideea că
circumstanţele personale ale reclamantului şi tendinţele sale îl predispun la anumite acte
sexuale. În acest fel, admiterea naturii congenitale a orientării sexuale a reprezentat
temeiul acceptării statutului său de victimă a legii penale”8.

2 Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului şi femeii – art. 23

par. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

3 Decizia Curţii Constituţionale din Spania din 6 noiembrie 2012, nr. 198/2012.
4 P. Johnson, Homosexuality and the European Court of Human Rights, Routledge Publishing,

2013, p. 69 şi urm.
5 Ibidem, p. 24.
6 V.J. Marzano, Oliari and the European Court of Human Rights: Where the Court Failed, în Pace

International Law Review nr. 241, 2017, p. 250.

7 Hotărârea Dudgeon c. Regatului Unit, par. 60.
8 P. Johnson, op. cit., p. 50.

405
Emanuel Tăvală

În 1986, Curtea s-a pronunţat în cauza Rees c. Regatului Unit, în care a statuat că
dreptul la căsătorie prevăzut de art. 12 presupune şi un aspect biologic, care nu poate fi
aplicat în cazul în care unul dintre soţi a suferit o operaţie de schimbare de sex, ca
urmare a căreia să fi rezultat o relaţie heterosexuală (conform deciziei, dreptul la căsă-
torie se referă la căsătoria tradiţională între persoane de sex biologic diferit). Curtea a
menţinut această linie de orientare, dar a înfăţişat şi o perspectivă asupra a ceea ce va
oferi posibilitatea de redeschidere a problemei, aşa cum s-a demonstrat în Cossey c.
Regatului Unit în anul 1990. Într-adevăr, în această speţă se arătă că evoluţiile din ultimii
ani nu pot duce la abandonarea conceptului tradiţional de căsătorie. 12 ani după această
decizie, Marea Cameră a susţinut, în cauza Christine Goodwin c. Regatului Unit, că
evoluţiile internaţionale au mers suficient în direcţia recunoaşterii unui statut legal
pentru indivizii transgender în vederea recunoaşterii legale a propriului lor gen, putând
fi, astfel, cerută înlăturarea aspectului biologic de gen din cadrul interpretării art. 12.
Cauza invocată mai sus a reprezentat un pas înainte în lărgirea spectrului pentru „un
progres subsecvent”. Astfel, Marea Cameră a arătat că art. 12 este singurul care iden-
tifică bărbatul şi femeia ca gen şi că nu mai poate fi asumat ca aceşti termeni să fie
înţeleşi ca referindu-se la determinarea de gen din perspectivă pur biologică9. Această
argumentare este bazată pe schimbările sociale majore în ceea ce priveşte instituţia
căsătoriei, precum şi pe schimbările dramatice survenite în urma evoluţiei medicinei şi
ştiinţei în domeniul transsexualităţii. Aşadar, Curtea a reinterpretat art. 12 în lumina
înţelegerii contemporane de atunci a genului.
Curtea a continuat progresul său în interpretarea vieţii de familie. Astfel, art. 8 al
Convenţiei enumeră două drepturi importante: dreptul la viaţă privată şi dreptul la viaţă
de familie. Prin urmare, art. 8 a rămas o cale sigură de atacare a legilor anti-LGBT. Curtea
a perceput viaţa de familie ca fiind în legătură şi cu cuplurile de acelaşi sex în 1983, când
nu a admis o cerere din cauza aspectului biologic amintit în art. 12 şi pentru că nu a
apărut niciun consens între state în ceea ce priveşte reinterpretarea acestei definiţii. În
cauza Mata Estevez c. Spaniei, reclamantul locuia şi avea aceeaşi viaţă privată cu
partenerul său de mulţi ani, dar Curtea a refuzat să accepte relaţia lor ca intrând în sfera
dreptului de familie prevăzut de art. 8. Dar menţionarea faptului că art. 8 coroborat cu
art. 14 poate duce la interpretarea în direcţia discriminării arăta dorinţa Curţii de a
extinde viaţa de familie şi pentru cuplurile formate din persoane de acelaşi sex.
La doi ani după Mata Estevez, Curtea a mers exact în direcţia menţionată mai sus în
cauza Karner c. Austriei, în care statul austriac era reclamat că nu a acordat dreptul
partenerului necăsătorit de a moşteni o locuinţă, acest lucru nefiind posibil pentru
parteneri de acelaşi sex. Prima Cameră a văzut aceasta ca o încălcare a art. 8 coroborat
cu art. 14, pentru că Austria nu avea o prevedere prin care să fie evitată discriminarea
împotriva cuplurilor de acelaşi sex în materie succesorală. O decizie asemănătoare a fost
înregistrată şi în cauza Kozak c. Poloniei, când s-a arătat că excluderea partenerilor de
acelaşi sex de la dreptul de succesiune în cazul unei coabitări maritale de facto este
discriminatorie.
În hotărârea Schalk şi Kopf c. Austriei din 2010 s-ar putea crede că instanţa a
pregătit, de fapt, calea spre recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Este
de reţinut faptul potrivit căruia Curtea a acceptat aplicarea art. 12 al Convenţiei în ciuda
faptului că reclamanţii nu erau bărbat şi femeie, aceasta în contextul în care prevederile
art. 12 al Convenţiei10 ar putea fi interpretate în această direcţie şi, astfel, să nu excludă
căsătoria între doi bărbaţi sau două femei (par. 54-55).

9Hotărârea Christine Goodwin c. Regatului Unit, par. 100.

10Art. 12 – Dreptul la căsătorie: Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au
dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează
exercitarea acestui drept.

406
 Recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în jurisprudenţa CEDO

2. APLICAREA PRINCIPIILOR GENERALE ÎN SPEŢĂ

54. Curtea reaminteşte că, conform articolului 12, „bărbatul şi femeia” au dreptul de
a se căsători. Conform versiunii engleze, „men and women (...) have the right to marry”.
Versiunea franceză este formulată astfel: „l’homme et la femme ont le droit de se marier”.
De asemenea, articolul 12 prevede dreptul de a întemeia o familie.
55. Reclamanţii susţin că această formulare nu presupune neapărat că un bărbat
poate să se căsătorească cu o femeie şi viceversa. Curtea observă că, privită separat,
formularea articolului 12 ar putea fi interpretată ca neexcluzând căsătoria între doi
bărbaţi sau două femei. Totuşi, toate celelalte dispoziţii materiale ale Convenţiei garan-

ŞI PARTENERIATUL CIVIL
tează drepturi şi obligaţii „fiecărei persoane” sau statuează că „nimeni” nu poate fi
obiectul anumitor feluri de tratament interzis. Prin urmare, formularea articolului 12 a
fost intenţionată. Mai mult decât atât, urmează a se ţine cont de contextul istoric în care a
fost adoptată Convenţia. În anii 1950 căsătoria era cu siguranţă percepută în sensul

FAMILIA
tradiţional ca fiind o uniune între parteneri de sex diferit.

Curtea a recunoscut astfel că art. 12 garantează bărbatului şi femeii dreptul de a se

căsători şi de a întemeia o familie. De aceea, ţinând cont de art. 9 al Cartei, Curtea nu va
mai considera că dreptul la căsătorie consacrat în art. 12 trebuie în toate cazurile să fie
limitat la căsătoria între persoane de sex opus. În consecinţă, nu se poate afirma că
art. 12 nu este aplicabil în speţă. Totuşi, în starea actuală a lucrurilor, problema refe-
ritoare la autorizarea căsătoriilor între parteneri de acelaşi sex rămâne a fi reglementată
prin legi naţionale de statele contractante (par. 61). Totodată, Curtea observă: căsătoria
are conotaţii sociale şi culturale profund înrădăcinate care pot să difere considerabil de la
o societate la alta. Curtea reiterează că nu trebuie să se grăbească să înlocuiască propria
apreciere celei a autorităţilor naţionale, care sunt mai bine plasate să dea apreciere şi să
răspundă necesităţilor societăţii (par. 62).
Curtea a concluzionat că statele rămân a fi libere, în temeiul articolului 12 al
Convenţiei, precum şi în temeiul articolului 14 combinat cu articolul 8, să limiteze accesul
la căsătorie la cuplurile de sex opus. Cu toate că reclamanţii par să invoce că, dacă statul
decide să ofere cuplurilor de acelaşi sex modalităţi alternative de recunoaştere, el este
obligat să confere acestora un statut, chiar dacă cu o altă denumire, care să corespundă
căsătoriei din toate punctele de vedere, Curtea nu este convinsă de acest argument. Ea
consideră că, dimpotrivă, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privinţa
statutului exact conferit de modalităţile alternative de recunoaştere (par. 108).
Formularea Curţii din 2010 a implicat faptul că decizia sa urmează a extinde
garanţia drepturilor legate de căsătorie şi prevăzute de art. 12 pentru toate cuplurile,
indiferent de complementaritatea lor sexuală. Această decizie din 2010 a fost un fel de
promisiune, după cum afirmă unii cercetători, prin care s-au pus bazele evoluţiei subsec-
vente a jurisprudenţei, potrivit schimbărilor sociale. Dar tocmai aceste schimbări sociale
s-au îndepărtat de un posibil consens european favorabil căsătoriilor între persoane de
acelaşi sex, determinând o nouă decizie a Marii Camere. Pe 16 iulie 2014 a fost publicată
decizia în cauza Hämäläinen c. Finlandei (cererea nr. 37359/09), în care Marea Cameră a
răspuns întrebării referitoare la dreptul asupra unei căsătorii între persoane de acelaşi
sex, formularea fiind definitivă şi arătând că nici art. 8 şi nici art. 12 din Convenţie nu pot
fi înţelese ca impunând o obligaţie statelor contractante de a garanta cuplurilor formate
din persoane de acelaşi sex dreptul la căsătorie (par. 71 şi 96). Curtea a clarificat în
par. 96 al hotărârii din cauza Hämäläinen c. Finlandei faptul că art. 12 al Convenţiei
reprezintă o lex specialis în ceea ce înseamnă căsătoria, prevederile de aici potrivit
cărora un bărbat şi o femeie au dreptul la căsătorie şi au dreptul să întemeieze o familie
407
Emanuel Tăvală

se referă la conceptul tradiţional de căsătorie, realizată între un bărbat şi o femeie.

Constatând lipsa de consens în Europa asupra acestei chestiuni, Marea Cameră a arătat
că, „deşi este adevărat că unele state membre au extins căsătoria şi la partenerii
homosexuali, articolul 12 nu poate fi înţeles ca impunând o obligaţie statelor membre de a
acorda accesul la căsătorie cuplurilor de persoane de acelaşi sex” (par. 96).
Două organisme ale Consiliului Europei au adoptat poziţii similare. La 24 martie
2014, Consiliul de Miniştri a răspuns unei întrebări scrise ce făcea referire la „interzi-
cerea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex” în Croaţia11. Comitetul de Miniştri a
reafirmat că art. 12 al Convenţiei nu impune obligaţia pentru Guvern de a garanta
cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex să se poată căsători.
Aceasta este şi poziţia Comisiei de la Veneţia, care, în Opinia nr. 779 din 25
septembrie 2014 asupra proiectului Constituţiei Macedoniei, unde căsătoria era definită
ca monogamă, iar familia ca fiind formată din bărbat şi femeie, reiterează jurisprudenţa
CEDO, arătând inexistenţa unui drept de căsătorie pentru cuplurile de acelaşi sex, şi
subliniază că proiectul constituţional macedonean este conform şi cu evoluţiile recente
manifestate şi în alte ţări europene, menţionate deja. Când a fost sesizată pe aceeaşi
temă, dar cu privire la Constituţia maghiară (2011), Comisia a concluzionat că, „în
absenţa unor standarde europene în domeniu şi în lumina jurisprudenţei, Comisia
conchide că definiţia căsătoriei aparţine statului ungar şi legislativului său”12.
Este clar că reglementările Consiliului Europei nu cer guvernelor naţionale să
garanteze cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex dreptul la căsătorie, dar nici nu
se pronunţă împotriva definirii căsătoriei ca fiind necesar a se încheia între un bărbat şi
o femeie şi a reglementării constituţionale a acestei definiţii. Întrebarea dacă poate
exista o obligaţie pozitivă a statelor membre de a oferi acestor cupluri alte forme de
recunoaştere legală rămâne deschisă.

II. Spre un drept convenţional al recunoaşterii legale

Posibilitatea cetăţenilor de a încheia o uniune sau un parteneriat civil este prezen-
tată ca o alternativă a căsătoriei. Deşi, aşa cum am văzut, nu există un drept la căsătorie
care să fie garantat pentru cuplurile formate din persoane de acelaşi sex la nivelul
dreptului european, există o tendinţă crescândă între statele europene de a oferi un
cadru legal în această direcţie, iar instituţiile Consiliului Europei o recomandă.
Privind parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex, acestea sunt regle-
mentate, în anumite forme de recunoaştere, în următoarele state: Danemarca (1989),
Norvegia (1993), Suedia (1995), Islanda (1996), Spania (1998), Olanda (1998), Franţa
(1999), Belgia (2000), Germania (2001), Portugalia (2001), Finlanda (2002), Anglia
(2005), Ungaria (2007), Cehia (2006), Elveţia (2007), Luxemburg (2010), Slovenia
(2010), Irlanda (2010), Austria (2010), Liechtenstein (2011), Malta (2014), Croaţia
(2014), Estonia (2014), Grecia (2015).
Se susţine că recunoaşterea parteneriatelor civile nu se datorează doar acţiunilor
privind recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, ci se doreşte oferirea

Întrebarea nr. 647, doc. 13369.

11
12 CDL-AD(2011) 016, 17-18 iunie 2011, par. 50. Opinia este disponibilă pe pagina
http://www.venice.coe.int/webforms/documents/CDL-AD(2011)016-E.aspx (accesată ultima dată la
data de 1 mai 2017).

408
 Recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în jurisprudenţa CEDO

unei posibilităţi pentru cetăţeni a unui mod privat de convieţuire. Dacă ne îndepărtăm
puţin de zona strict juridică pe care doream să o prezentăm aici, suntem, de fapt, în faţa
unei siluiri a moralei publice prin acest gen de reglementări.

Din perspectiva iniţiatorilor legii din România, Parteneriatul civil este

un contract încheiat în faţa unui notar public, fără niciun fel de discriminare,
între două persoane adulte de sex diferit ori de acelaşi sex, care consimt să
convieţuiască în baza afecţiunii, respectului şi sprijinului reciproc şi a egali-
tăţii în drepturi.

ŞI PARTENERIATUL CIVIL
A legaliza o formă alternativă la căsătorie nu înseamnă a elimina
„discriminarea”, aşa cum este ea interpretată de iniţiatori. Căsătoria este o
formă de convieţuire familială, iar relaţiile matrimoniale presupun în primul
rând stabilirea unei descendenţe legitime şi apoi a unor relaţii de rudenie

FAMILIA
între familiile de provenienţă ale soţilor. Partea contractuală a căsătoriei,
legalizată în România, în Europa şi în cele mai multe alte state ale lumii, este
menită a veni în sprijinul acestei misiuni fundamentale şi definitorii a
căsătoriei. Subliniem că, din punctul de vedere al realităţii social-umane, aşa
cum este evidenţiat în istoria, sociologia sau antropologia familiei şi aşa cum
se poate constata şi la nivelul simţului comun, al populaţiei reale, nu
contractul, drepturile şi obligaţiile reciproce sau comune ale soţilor
sunt definitorii pentru relaţia căsătoriei, ci angajarea acestora în statu-
tele de părinţi, respectiv de mamă şi de tată. Înregistrarea contractuală
legală a drepturilor şi obligaţiilor reciproce sau comune sunt doar
garanţia pe care statul, ca reprezentant al societăţii, o dă căsătoriei
pentru a-i înlesni atingerea scopului de creare a unei filiaţii legitime.
Dimpotrivă, discriminatorie ar fi considerarea unei persoane căsătorite
(aşadar, una care a optat pentru asumarea statutului de părinte) ca nedi-
ferită de o persoană necăsătorită, aşa cum este vizibil în acest proiect legis-
lativ. Concubinajul, celibatul, relaţia homosexuală sunt de asemenea opţiuni
la căsătorie – dar unele care implică fundamental doar legătura afectivă şi
sexuală dintre parteneri. Menţionăm că istoria a înregistrat, în Europa anilor
’70, tocmai o respingere a căsătoriei ca instituţie din perspectiva promovării
acestor formule alternative de convieţuire a adulţilor, bazate pe dragostea
necontractuală, nesupusă altor imperative, precum crearea unei filiaţii. Cu
atât mai contradictorie este revendicarea actuală, de către cei care promo-
vează acest tip de legături afective libere de constrângeri, a unei forme
contractuale de reglementare a lor13.

În Franţa, de exemplu, 95% dintre parteneriatele civile sunt încheiate de cupluri

heterosexuale, raportul fiind de 2 uniuni civile la 3 căsătorii.
În cauza Schalk şi Kopf c. Austriei, Curtea a analizat dacă statul austriac trebuia să
ofere reclamanţilor modalităţi de recunoaştere legală a relaţiei acestui cuplu format din
persoane de acelaşi sex înaintea adoptării Legii parteneriatului civil la 1 ianuarie 2010
(par. 105-106)14.

13 Sursa: http://parteneriat-civil.ro/argumente-contra/o-perspectiva-sociologica/.
14 „105. Curtea nu poate decât să noteze că un consens european referitor la recunoaşterea
cuplurilor de acelaşi sex este în curs de dezvoltare. Mai mult decât atât, această tendinţă s-a
dezvoltat rapid în ultimul deceniu. Cu toate acestea, încă nu există o majoritate a statelor care
oferă recunoaştere juridică cuplurilor de acelaşi sex. Domeniul în cauză trebuie în continuare să fie

409
Emanuel Tăvală

Se vede foarte clar că legiuitorului austriac nu i s-a putut reproşa că nu a introdus

parteneriatul civil (înregistrat) mai devreme.
În cauza Vallianatos şi alţii c. Greciei (cererile nr. 29381/09 şi 32684/09), din 2013,
Curtea a decis că, dacă se recunoaşte uniunea civilă pentru persoanele de sex diferit, cele
de acelaşi sex nu pot fi discriminate.
Curtea a recomandat statelor membre, fără să impună însă, să adopte o legislaţie de
acest gen. La fel au procedat şi Comitetul de Miniştri şi Adunarea Parlamentară. Ceea ce
recomandă Curtea este de a se ţine seama de evoluţia socială şi de percepţia socială
asupra căsătoriei şi a statutului civil, asumând faptul că, atunci când este vorba de
familie sau statut civil, nu există doar o singură cale.
Anexa Recomandării (2010)5 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei arată
că nu se pot strânge date statistice cu privire la preferinţele sexuale ale oamenilor;
trebuie să se permită schimbarea de sex şi de nume; iar, dacă legislaţia recunoaşte
parteneriatul civil, acesta trebuie să se aplice şi persoanelor de acelaşi sex (par. 25). În
cauza Salgueiro da Silva Mouta c. Portugaliei, CEDO a decis că obligarea unui părinte
homosexual care a divorţat de a-şi ascunde orientarea sexuală faţă de fiica sa atunci
când are program de vizitare îi încalcă dreptul la viaţă privată.
Simili modo, Rezoluţia 1728(2010) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
subliniază că Contestarea drepturilor „familiilor LGBT” de facto în multe state membre
trebuie de asemenea abordată, inclusiv prin recunoaşterea legală şi protejarea acestor
familii (par. 10), iar statele membre trebuie să garanteze recunoaşterea legală a parte-
neriatelor de acelaşi sex doar atunci când legislaţia naţională prevede o astfel de recu-
noaştere, aşa cum este deja recomandat de către Adunare în 2000, asigurând:
 aceleaşi drepturi şi obligaţii pecuniare cu cele ale cuplurilor heterosexuale;
 statutul de „rudă cea mai apropiată”;
 măsuri care garantează că, acolo unde unul dintre partenerii dintr-o relaţie
homosexuală este străin, acestui partener îi sunt acordate aceleaşi drepturi de rezidenţă
cu cele pe care le-ar avea dacă ar fi implicat într-o relaţie heterosexuală;
 recunoaşterea prevederilor cu efecte similare adoptate de alte state membre
(par. 16.9).
Recunoaşterea unui statut legal pentru cuplurile de acelaşi sex este o provocare
pentru statele naţionale care nu au realizat acest gen de recunoaştere până acum,
inclusiv în cazul României.
La 11 mai 2016, Parlamentul italian a adoptat legea prin care erau recunoscute
parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex, adoptarea legii cu 372 voturi pentru,
51 împotrivă şi 99 de abţineri fiind prezentată ca o adevărată victorie asupra unui
bastion occidental foarte important pentru promotorii acestei iniţiative15.

privit ca fiind unul în care drepturile evoluează fără existenţa unui consens, în care statele trebuie
să beneficieze de o marjă de apreciere în procesul de introducere a modificărilor legislative.
106. Legea austriacă cu privire la parteneriatul înregistrat, în vigoare de la 1 ianuarie 2010,
reflectă evoluţia descrisă mai sus şi, astfel, face parte din consensul european în curs de
dezvoltare. Chiar dacă nu este în avangardă, legislatorului austriac nu îi poate fi reproşat faptul că
nu a adoptat Legea cu privire la parteneriatul înregistrat mai devreme.”
15 Pe rolul CEDO se aflau deja, la momentul adoptării, cel puţin 3 cauze, în speţă Oliari c.

Italiei, Felicetti c. Italiei şi Francesca Orlandi c. Italiei. În aceste cazuri, cuplurile formate din per-
soane de acelaşi sex au clamat lipsa unei recunoaşteri legale în Italia pentru relaţia lor, care fusese
consacrată în afara graniţelor Italiei, invocând în acest sens art. 8, 12 şi 14 ale Convenţiei.
Hotărârea din cauza Oliari c. Italiei, din 21 iulie 2015, definitivă (cererile nr. 18766/11, 36030/11),
priveşte trei cupluri italiene de homosexuali care se plâng de imposibilitatea de a se căsători sau

410
 Recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în jurisprudenţa CEDO

O piatră de hotar în această chestiune este hotărârea din cauza Oliari şi alţii c. Italiei
din 21 iulie 2015, referitoare la legalizarea parteneriatelor civile între persoanele de
acelaşi sex din Italia. Specificitatea acestei hotărâri rezidă în faptul că este prima care
reţine pentru statele membre obligaţia pozitivă generală de a adopta o reglementare
care să recunoască posibilitatea pentru cuplurile de acelaşi sex de a încheia un parte-
neriat civil şi de a beneficia de protecţie pe baza art. 8 al Convenţiei.
De fapt, cazul Oliari însemna plângerea a trei cupluri formate din persoane de
acelaşi sex ale căror cereri de recunoaştere a statutului lor în Italia au fost respinse de
autorităţile italiene. Pe cale de consecinţă, petenţii s-au adresat Curţii Europene a

ŞI PARTENERIATUL CIVIL
Drepturilor Omului invocând încălcarea a trei articole ale Convenţiei, adică art. 8, 12 şi
14. Curtea a respins orice posibilă încălcare a art. 12 (dreptul la căsătorie) atât în sine,
cât şi coroborat cu art. 14. Prin aceasta, Curtea şi-a păstrat linia tradiţională de decizie în
aceste cazuri, nedorind să redeschidă discuţia referitoare la existenţa unui drept pentru

FAMILIA
o căsătorie homosexuală. Curtea nu a analizat nici art. 8 coroborat cu art. 14, insistând,
în schimb, pe aplicabilitatea dreptului la viaţă privată şi la viaţă de familie.
Curtea a confirmat, de fapt, cazuistica sa precedentă referitoare la dublul sens al
art. 8, arătând că, în ciuda dimensiunii negative a art. 8, rolul său rămâne cel de a proteja
persoanele împotriva intervenţiei arbitrare a autorităţilor publice16.

Concluzii
Căsătoria cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex nu este un drept prevăzut
de Convenţie, aşa cum am arătat deja în prima parte a materialului, drept care să poată fi
fundamentat pe art. 12.
În 21 de state din Uniunea Europeană se permite uniunea civilă, în 12 state se
permite căsătoria între persoane de acelaşi sex, iar tendinţa este în creştere în ceea ce
priveşte numărul de state.
Preferinţele sexuale ţin de viaţa privată şi intimă a persoanelor şi ele nu pot
constitui temei pentru niciun fel de defavorizare.
Recunoaşterea parteneriatelor civile, a uniunilor civile sau a căsătoriilor reprezintă
doar un pas (fiecare cu importanţa lui) în obţinerea ulterioară a tuturor drepturilor care
decurg din statutul marital rezultat din căsătorie.
A legaliza o formă alternativă la căsătorie înseamnă tocmai a discrimina căsătoria şi
persoanele care optează pentru aceasta, considerând-o insuficientă pentru satisfacerea
trebuinţelor umane, biologice, psihice sau sociale; înseamnă, de fapt, a încuraja renun-
ţarea la căsătorie sau a descuraja căsătoria în beneficiul relaţiilor temporare, provizorii.

de a încheia un parteneriat civil. În par. 185, Curtea constată că Guvernul italian a depăşit marja sa
de apreciere şi nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a asigura reclamanţilor un cadru legal
specific care să recunoască parteneriatele între persoane de acelaşi sex. Această hotărâre vine la
puţin timp după decizia Curţii Supreme a SUA în cauza Obergefell şi alţii c. Hodges, Director,
Ministerul Sănătăţii Ohio şi alţii, decizie avută în vedere de CEDO în considerente. Astfel, prin
hotărârea CEDO din 21 iulie 2015, situaţia drepturilor persoanelor homosexuale s-a schimbat,
CEDO recunoscând dreptul persoanelor de acelaşi sex de a încheia parteneriate civile în cadrul
art. 8 din Convenţie.
16 Par. 159 al deciziei, după ce, în 1968, Curtea (în condiţiile menţionate mai sus) arăta că

obiectivul art. 8 este acela de a proteja individul de intervenţia autorităţilor publice în viaţa sa
privată (cauza „referitoare la unele aspecte ale regimului lingvistic al învăţământului din Belgia” c.
Belgiei, 23 iulie 1968).

411
Emanuel Tăvală

Menţinerea, încă, a căsătoriei ca opţiune de viaţă pentru majoritatea populaţiei

româneşti arată inexistenţa unei nevoi sociale la care un proiect legislativ referitor la
parteneriatul civil ar putea să răspundă.
Odată recunoscut parteneriatul civil, va veni şi problema legată de drepturi şi
obligaţii ce decurg din căsătorie şi parteneriatul civil. În hotărârea Schalk şi Kopf c.
Austriei, Curtea susţine că, „cu toate că reclamanţii par să invoce că, dacă statul decide să
ofere cuplurilor de acelaşi sex modalităţi alternative de recunoaştere, el este obligat să
confere acestora un statut, chiar dacă cu o altă denumire, care să corespundă căsătoriei
din toate punctele de vedere, Curtea nu este convinsă de acest argument. Ea consideră, că,
dimpotrivă, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privinţa statutului
exact conferit de modalităţile alternative de recunoaştere” (par. 108), dar această dife-
renţă de drepturi trebuie să reflecte diferenţa de scop dintre căsătorie şi parteneriatul
civil, prima dintre aceste diferenţe fiind tocmai întemeierea unei familii.
Dezvoltarea legislaţiei privind parteneriatul civil indică o acceptare oarecare la
nivel social, dar mai mult ea reflectă o modificare de atitudine a societăţii, care, în
detrimentul naturii instituţionale şi stabilităţii pe care le are căsătoria, tinde să încline
spre o uniune contractuală şi mai uşor de revocat. Este expresia unei societăţi în care
familia nu mai reprezintă grupul social primar, natural, fundamental al societăţii (aşa
cum este definită în art. 16 par. 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului) sau
celula de bază a societăţii, ci accentul se pune pe individ. Impactul pe care parteneriatul
civil îl poate avea asupra societăţii, chiar dacă el este permis şi numai cuplurilor formate
din bărbat şi femeie, este la fel de important ca şi atunci când el ar fi permis oricui
doreşte să uzeze de el. Pericolul rezidă în acceptarea de către societate a unui mod de
parteneriat casant, care nu este orientat spre fundamentarea unei familii şi asumarea
acestei responsabilităţi, cu tot ceea ce presupune ea.

Am văzut până acum că sunt făcute recomandări pentru reglementări în domeniu şi

sunt invocate argumente dintre cele mai jucăuşe în favoarea acestor reglementări pe
care ulterior să le transformăm în drepturi, unul dintre aceste argumente fiind acela că
familiile din România au la bază realităţi multiple şi diferite: toate sunt însă îndreptăţite la
protecţie egală din partea legii. Dacă suntem la un moment socotit a fi alfa pentru
reglementarea juridică a realităţilor multiple şi diferite, atunci să le reglementăm pe
toate. În acest sens, putem să ne amintim numai câteva dintre „căsătoriile” nelegale din
state ale UE: căsătoria olandezei Jennifer Hoes cu ea însăşi în 2003, căsătoria cu Turnul
Eiffel a americancei Erika „La Tour Eiffel” (a luat numele „soţului” după căsătorie),
mariajul din 1979 al germanei Eija-Riitta „Berliner-Mauer” cu Zidul Berlinului (care a
păstrat în casă machete ale „regretatului soţ”), căsătoria unui fotograf german cu o
păpuşă sexuală (despre care a precizat că este bisexuală) şi multe altele. Toate se
constituie ca „realităţi multiple şi diferite: toate sunt însă îndreptăţite la protecţie egală
din partea legii”. Oare când vor legaliza statele respective aceste realităţi?

412