People and Animal World in Middle Ages

(with references to the Romanian territory)

 Geophysical and historical context of the human-animal interrelationships.

 Animal species on which medieval societies rely for food, religious practices, artisan activity
(animal raw working).
 Biological aspects in the human-animal relationships: nutritional and defence requirements.
 Cultural aspects in the human-animal relationships:
o technology;
o economy;
o mentality.
 Iconography and documentary information about animals in the Middle Ages.
 Urban and rural bone assemblages.
 Animal raw materials use in Middle Ages:
o selection;
o manufacturing and use.
 Achaezoological assemblages as environmental indicators.

1. Valences of the archaeozoological information

The archaeozoology, a relative new interdisciplinary domain, analyses in principal the

relationships between the man and the animal, in the past. The archaeozoology aims to study the
faunal remains discovered in the archaeological sites. The results of an archaeozoological
research are useful for both the historian (regarding the way of liva reconstruction) and the
biologist (regarding the paleoecological, biogeographical and animal morphological
estimations). Consequently, we’ll present two principal categories of archaeozoological data:
historical and biological.

1.1. Historical data, so various, refer themselves to: paleoeconomy, paleoethnography,

establishment seasonality, identification of social structures, liaisons between human
communities, and ritual and/or funerary practices.

1
 Paleoeconomical data
Assez souvent, les vestiges osseux mis au jour dans les sites archéologiques ont une
provenance ménagère. L'analyse qualitative et quantitative des ces restes d'animaux offre des
informations concernant les ressourses animales utilisées par les respectives communautés
humaines dans l'alimentation. La stratégie d’exploitation des animaux peut être aussi estimée.
Une étude arhéozoologique synthétique réalisée pour le territoire de la Roumanie, relève certains
type de cheptels médiévaux. Par exemple (fig. 1) en nord de la Moldavie, du point de vue
arhéozoologique, le cheptel était dominé par des bovines et dans la zone montueuse de Crişana

A
Ovis/Capra
10% NMI

Sus
dom esticus
28% NMI
Bos taurus
62% NMI

(région de l’ouest de Roumanie) prédominait le porc (Bejenaru, 2003).

B
Ovis/Capra
17% NMI
Bos taurus
35% NMI

Sus
domesticus
48% NMI

Figure 1. Types de cheptels médiévaux: A - nord de la Moldavie; B - zone montueuse de Crişana

(NMI: nombre minimum d'individus).

Données de paleoethnographie
L'activité artisanale sur les matériaux d'origine animale et la technique de boucherie
peuvent être considerées comme faits culturelles. Parmi les matières animales utilisées par
l'homme, dans son activité artisanale, il y a certains qui, grâce à leurs résistance, se conservent
bien pendant le temps: les dents, les bois de cervidés, les os, les coquillage (fig. 2). La
contribution de l'arhéozoologist, dans l'étude de ces matériaux façonnés, réside en principal en
l'identification des éléments anatomiques et des espèces d'animales utilisées.
2
 Figure 2. Outils néolithiques en os et bois de cervidé (Ursulescu, 1998).

En ce qui concerne la technique de boucherie, l'arhéozoologist peut déchiffrer les traces

laissées sur le squelette animal par des différents opérations: l'abattage de l'animal, la découpe de
la carcasse (fig. 3). Les techniques de boucherie sont variables, étant influencées par des facteurs
socio-économiques, par des usages et des préjugés et par des normes religieuses.

Traces de
boucherie

Figure 3. Humérus (fragment distal) d'Ursus arctos avec des traces de boucherie (Bejenaru,
2003).

3
 Saisonalité d'un établissement
La saisonalité d'un établissement peut être suggérée par le présence des certains restes
animaux: bois des cervidés, ossements d’animaux migrateurs. L'estimation d’âge peut servir
parfois à l'identification de la saison dans lequel un animal a été déposé. Par exemple, l'étude des
âges, réalisée pour les animaux déposés comme offrande dans les tombes des deux nécropoles du
IVe siècle, de Târgşor et Spanţov, a permis la différenciation des comportements d'occupation
pour les deux communautés humaines. Ainsi, les habitants de Târgşor allaient probablement
avec les troupeaux d'animaux pendant le printemps pour revenir dans le début de l'automne; il
semble que ceux de Spanţov utilisaient la zone environnementale pour leurs troupeaux
(Bolomey, 1967).

Identification des structures sociales

Certaines structures sociales peut être identifiées par leurs habitudes alimentaires. Dans la
distinction réalisée, du point de vue archéozoologique, entre différents milieux sociaux
médiévals du Nord de la France, le lièvre parait était préféré à la campagne, le cerf dans les
villes, le sanglier chez les nobles. En ce qui concerne les animaux domestiques, le porc est plus
fréquent dans les villes, plus d'oies dans les monastères, mais pas de cheval (Chaix, Meniel,
1996). Dans autres monastères, comme celle Carthusian de Mauerbach (Autrich), très abondants
sont les poissons et aussi des autres animaux aquatiques: tortues, castors, mollusques (Galik,
Kunst, 2002). L'étude des restes fauniques attribués à la monastère de la résidence médiévale de
Sânnicolau Român (Roumanie) suggére que pendant les siècles XII-XIII n'existaient pas des
différences significatives entre la diète monacal et celle laïque (Udrescu, 1990). L'echantillon
arhéozoologique de Brăila (Roumanie), en apartenant à l’époque de l’occupation turque, reflète,
par sa structure, l’influence du facteur religieux. Parmi les espèces domestiques, celles qui
dominent sont les ovicaprines, tant au niveau du nombre de restes qu’au niveau du nombre
minimum d’individus présumés; les bovines les suivent à la petite distance. Le cochon manque
complètement de cet échantillon (Bejenaru, Hrişcu, 1995).

4
 100 Bos taurus % NR
90 Ovis/Capra % NR
80
70
60

50
40
30
20
10
0
Braila (n=217) Oradea - Cite (XV-XVI) Oradea - Cite (XVI-XVII) Oradea - Cite (XVII)
(n=242) (n=68) (n=173)

Figure 4. Proportions des principales espèces domestiques identifiées dans les échantillons
arhéozoologiques de Brăila et Oradea.

Suivant l’évolution temporelle de la structure de la faune dans la Cité de Oradea

(Roumanie), on peut surprendre également la forte diminution de la fréquence des restes de
cochon, de 32,23% (XVe-XVIe siècles) jusqu’à 8,82% (XVIe-XVIIe siècles), suivie d’une
quasidisparition, 0,57% seulement (XVIIe siècle), à l’époque de la conquête et d’occupation de la
cité par les Turcs (fig. 4). Les restes plus fréquents sont ceux de bovines et d’ovicaprines
(Bejenaru, 2000).

Données concernant les contacts entre les communautés humaines

En général, la présence dans un échantillon arhéozoologiques des certains animaux
exotiques représente un indice en ce qui concerne les liaisons de change entre les communautés
humaines. Ainsi les identification de chameau (Camelus bactrianus), dans les sites byzantins de
Garvăn-Roumanie (une phalange) et de Isaccea (un fragment distal de metapodium – fig. 5),
suggére des contacts avec les populations humaines de sud-est (Gheorghiu et Haimovici, 1965;
Bejenaru, ms).

Figure 5. Metapodium (fragment distal) de Camelus bactrianus identifié dans le site byzantin de
Isaccea.

5
 Donnees concernant les pratiques rituelles et/ou funeraires
Les animaux ont été souvent associés aux pratiques rituelles et/ou funéraires. L'étude des
restes d'animaux déposés dans ces contextes contribue à la meilleure connaissance du
comportement rituel ou funéraire dans une communauté humaine, à la connaissance des
habitudes et des religions. Dans les rites funéraires, l'animal peut accompagner le défunct ou peut
être utiliser comme offrande alimentaire (Udrescu et al., 1999). Donc, les restes fauniques
trouvés dans tels contextes peuvent représenter des animaux qui n'ont pas été consommés (les
restes présentent une fragmentation réduite, sans des traces de boucherie) ou des animaux qui ont
été consommés (les restes fortement fragmentés portent des traces de boucherie).

1.2. Les données de biologie se référent principalement à: la morphologie des animaux,

au contexte écologique d’un établissement, la paleopathologie et aux pratiques empiriques de
guérison.

Données de morphologie
L'analyse anatomique des restes fauniques permet de suivre l'évolution des certains
paramétres corporels pour des différentes espèces d'animaux. On peut signaler ainsi des
modifications phénotypiques pour certaines espèces. Dans le cas des bovines domestiques, on a
mis en évidence une évolution générale marquée par d'importantes fluctuations de la hauteur au
garrot. En provenance de l'aurochs, le boeuf domestique a souffert une première phase de
diminution en taille dès le Néolithique. Jusqu'à la fin de l' Epoque du Fer cette décroissance a
continué. Durant la période romaine, sous l'effet d'une amélioration pratiqué dans l'empire, la
taille des bovines domestique s'est augmentée.

Figure 6. Evolution des bœufs domestiques du Néolithique a nos jours (Arbogast et al., 1987).

Pendant le Moyenne Age les animaux ont subi de nouveau une décroissance de la taille
qui a poursuivi jusqu'à la révolution agronomique de XIXe siècle (fig. 6).

6
 Données de paleoécologie
L'identification arhéozoologique des restes, en provenance de certaines espèces sauvages
qui présentent des tolérances écologiques restreintes, est très utile en vue de reconstruire
l’environnement d'un établissement. Ces sont les espèces considerées comme indicateurs du
point de vue écologique.

Figure 7. Identifications archéozoologique de Cervus elaphus pour le Moyen Age, par rapport de
la distribution actuelle de l'espèce: 1-Negreşti; 2-Borniş; 3-Baia; 4-Siret; 5-Hudum; 6-Vaslui; 7-
Bârlad; 8-Bârlăleşti; 9-Garvăn; 10-Isaccea; 11-Piua Petrii; 12-Hârşova; 13-Capidava; 14-Bucov;
15-Dridu; 16-Chilieni; 17-Slon; 18-Ilidia; 19-Moldova Veche; 20-Gornea; 21-Berzovia; 22-
Parţa; 23-Oradea; 24-Sânnicolau Beiuş (Bejenaru, 2003).

Pour le Holocène, dans la zone tempéré de l'Europe, peuvent être identifiés des animaux
de forêt (le cerf, l'ours, le sanglier), de lisière (le chevreuil, le lièvre) ou de steppe (le saïga, le
hamster). Le castor indique l'existence d'un écosystème de forêt calme, avec de bois mou et une
abondante réseau hydrographique dans l'environnement. Ainsi, les résultats arhéozoologiques
(fig. 7) confirment pour le territoire de la Roumanie, dans le Moyen Age, la présence
extracarpatique de cerf, sur larges surfaces boisées, mentionnées souvent par les documents de
l'époque (Bejenaru, 2003).

Données de paleopathologie

7
 Un échantillon arhéozoologique peut contenir des restes ostéologiques avec des traces de
pathologie - souvent des fractures partiellement ou entièrement consolidées (fig. 8). L'anayse de
ces traces relève bien non seulement la pathologie mais aussi certaines pratiques vétérinaires
empiriquement appliquées. L'arhéozoologist peut établir même des corrélations entre la
fréquence des certaines pathologie et les conditions d'élevage.
Dans les sites de l'Âge du Fer de la Roumanie ont été rencontrés plusieurs cas de
paleopathologie animale et par leur analyse on a mis en évidence quelques modalités probables
de production des fractures et quelques pratiques empiriques de guérison (Udrescu, Nicolaescu-
Plopor, 1988).

Figure 8. Ovis aries, métacarpe, fracture diaphysaire: (a) vue antérieure; (b) vue latérale et (c)
vue postérieure; métatarse, fracture diaphysaire: (d) vue antérieure et (e) vue postérieure
(Udrescu et Nicolaescu-Plopşor, 1988).

Les exemples d’études montrent la multitude des sujets explorés par le domaine
d’arhéozoologie: de l’utilisation des ressources animales par les populations humaines, jusqu'à la
dynamique du paysage et des populations animales. L'arhéozoologie, meilleur développé durant
la dernière trentaine d'années, contribue près de l'arhéobotanique, l'anthropologie, géologie, à
une connaissance holistique de l'histoire humaine.

8
 2. GEOPHYSICAL AND HISTORICAL CONTEXT

2.1. Geophysical patterns

The presentation of the geographic context for the second millennium as dynamic and
complex assemblage, in which the episodes of faunal transformations have developed, includes
the elements of the present day environment which didn't modified or have a minimal changes in
the Middle Ages.
The geographic features of the present-day Romania are determinate of his location in the
Carpathian-Danubian-pontic space, in the south-east of Central Europe (to the contact with the
oriental and Balkan Europe). As result, different geographic influences interfere on the
Romanian territory (central-European, east-European, Balkan and pontic), and a variety of
climate, soil, vegetation and fauna elements appear. Since the old times, the territory of the
present day Romania was traversed by connecting roads between Baltic Sea and Danube mouth
(to north-east of Carpathians), between Central Europe and Black Sea (traversing the Carpathian
pass) (Dumitrescu, 1983).
There were many artificial lakes on the territory of Romania during the Middle Ages. The
first documentary source about ponds in Romania dates to the 12 th century. The Moldavian Plain
was the region that was most known for its numerous ponds as documented in the first centuries
of the past millennium. In total, about 1000 ponds were counted. The Romanian and
Transylvanian Plains also had many artificial lakes in medieval times (Giurescu 1964). Ponds are
frequently mentioned in documents regarding ownership and the possession of properties. Ponds
had a double economic role, one as a source of fish and another as a hydraulic source for mills.
Due to their importance, many ponds were found on the same course of water, frequently one
after another (Giurescu 1964).

Climate in the last 1000 years

The studies concerning the Holocene palaeoclimate have proved the process complexity,
inclusively for the last millennium. The palaeoclimatic reconstitutions use interdisciplinary
information, offered by the domains as: palynology, archaeozoology, the mensuration of the 14C
isotope atmosphere variation in the time (variation correlated with the fluctuation of the glacier
line), concentration of the 18O isotope from the ice calotte of Groenlande or from the sea and
ocean sediments (the values of the isotopic proportions 18O/16O be dependent on temperature).
Information from instrumental registrations has been also used, but it has not an extension in

9
time longer than two centuries. It is the case of meteorological mentions appeared in different
documents.

In Europe, the climate of the last 1000 years had many fluctuations, that can be described
through the relative characterization of the temperature and the precipitations, using as reference
the present day parameters (Dragan, Airinei, 1993). In the Table 1 are mentioned the climatic
conditions for winter, summer and the annual average for each period. The Middle Ages in
Europe (about 1150-1300 years) had so named “the little climatic optimum", with a relative
warm climate, due to gentle winters and very hot summers (the average of the summer
temperatures was with 0,5-1,0oC more than in present day). The rains were more abundant in the
winter (105%), and drought prevails in the summer (85%). In the 1550-1700 period was “the
little glaciation”, as consequence of a glacier expansion. The winter and summer temperatures
were, in average, less than the actual ones. The average of the winter temperature was low with
at least 1oC, and the summer temperature with about 0,5oC.

Tabel 1. Climatic fluctuation in the last milenium

(after C. Schuurmans, 1981; completed by J.C. Drăgan and Şt. Airinei, 1993).

Winter Summer Anual Period

Cold + dry Variable temperature + variable Very cold + 1700-1900
precipitation dry
Very cold + dry Very cool + humid Very cold + 1550-1700
humid
Cold + dry Variable temperature + extremely Cold + dry 1300-1550
variable precipitation
mild + humid Very warm + very dry Cold + dry 1100-1300
Cold Warm + dry 1000-1100

The low temperatures were associated with the conditions of a dry climate, especially in
winter (90% from the amounts of the past century precipitations). Short climatic variations have
caused food crises with impact on economic and politic activities of the humanity.
Concerning the ecologic effect of these climatic modifications, it is still little known, due to the
insufficient documentation (Dragan and Airinei, 1993). Although is still persisted the idea of no
changes in the secular climatic modification, we have to mention that in the “the little glaciation”
10
period has been noticed the decline of the superior limit of the forests in The Central Europe,
also probably in the Eastern Europe (Carciumaru, 1996).

Vegetation modifications in of last the millennium

According to the vegetation evolution in Holocene, on the territory of Romania,
established on the pollen analyses made by Emil Pop, the period of the Middle Ages corresponds
to the beech phase, in which we are today. The beginning of this period, named subatlantic phase
for the occidental Europe, is placed toward the years 700 B.C. The climate is humid and cold.
This tree has soon touched the maximum of its development, and has been constituted a beech
girdle. The altitudinal zoning of the Romanian territory was finished (Pop, 1960). The anthropic
influence against the vegetation became more evident in the last millennium, so that it was
produced a regress of the forests and an expansion of the grasslands. However, as opposed to the
occidental Europe, on the territory of Romania, in the Middle Ages, a strong unbalance of the
environment don't be produced. The environment preservation has been due by a relative low
density of the human population, and limited technical possibilities (Spinei, 1985). Important
deforestations have been produced later, in the modern period with direct consequences on
fauna. Thus, the distribution area of certain species has been limited (Cervus elaphus, Ursus
arctos), or other specie even disappeared from Romanian fauna (Castor fiber, Bizon bonasus,
Bos primigenius).

Deforestation and forest protection in the last millennium

Just from beginning of the second millennium A.D., from the migration period, have
been made certain deforestations using the axe, the hoe and the fire, in view to use the lands as
fields, hay fields, vineyards, orchards, apiaries, mills, clerical places, villages. On the other hand,
the forest has expanded as consequence of the abandonment of some fields and hay fields.

Unii termeni de limbă dovedesc deforestările practicate în diferite zone ale României, de-a
lungul mileniului II. Runc, cuvânt de origine latină (runcus), înseamnă un loc defrişat din pădure
(operaţiune care se făcea încă din timpul Daciei romane). O serie de sate ce poartă acest nume
apar pe o hartă din anul 1835: Runcul (în Argeş), Runcu (în Vâlcea, Dâmboviţa, Buzău), Runcu-
Rediu şi Runcşoru (în Mehedinţi) (Giurescu, 1976). Laz, cuvânt de origine slavă, are acelaşi
înţeles ca şi runc (slavii au practicat şi ei defrişarea). Un act eliberat la Braşov, în 1840,
pomeneşte că “…acum au lăzuit iobagii şi pădure de 50 de cară de fânu cu paguba curţii…”
(Giurescu, 1976), iar de pe harta statistică menţionată mai sus aflăm de satul Lazurile (din
Dâmboviţa). Curătură şi secătură sunt termeni formaţi mai târziu, având acelaşi înţeles ca runc

11
sau laz. Primul arată că s-a curăţit pădurea, făcându-se loc de fâneaţă sau arătură. Termenul de
secătură indică şi tehnica de cojire circulară a copacilor, în urma căreia ei se uscau “în picioare”
şi apoi erau tăiaţi şi întrebuinţaţi. La începutul secolului XIX, existau sate ce purtau astfel de
nume: Curătura, în Mehedinţi, Iaşi, sau Secătura, în Putna. În Transilvania, uneori şi în Moldova,
era întrebuinţat termenul de oaş (din maghiarul ovas) în loc de curătură. Ţara Oaşului ar fi deci
ţara curăturii sau a runcului, denumirea desemnând astfel defrişările făcute pe vremuri în marile
păduri din zonă. Jariştile şi arşiţile indică spaţii în care s-au efectuat deforestări prin incendiere,
aşa cum este şi cazul satului de potgorie Jariştea din Vrancea.
Au existat însă şi locuri în care erau oprite sau rezervate activităţile umane ca: tăiatul
lemnului, cositul fânului, păşunatul, vânatul, pescuitul, culesul fructelor de pădure; acestea se
numeau branişti. Cuvântul “branişte”, de origine slavonă, era folosit în Moldova, Ţara
Românească şi Transilvania. Braniştile puteau fi domneşti, mănăstireşti, boiereşti, primele fiind
în general cele mai întinse (Giurescu, 1976). În Ţara Românească, domnia avea mai multe
branişti vechi, contemporane întemeierii statului: braniştea Ialomiţei (din regiunea vărsării râului
Ialomiţei şi a bălţii Borcea); braniştea de la Slatina, pe Olt; braniştea de lângă oraşul Buzău;
braniştea din Vlaşca. Moldova a avut branişti domneşti tot de la întemeierea statului: braniştea
Bohotinului, cea mai însemnată, la sud-est de Iaşi, în ţinuturile Iaşi şi Fălciu; braniştea Ţuţora, pe
Prut; braniştea de pe cursul inferior al Siretului. De Braniştile din Transilvania aflăm dintr-un
document încă din 1181, care pomeneşte de doi pădurari ce păzeau două moşii între Someş şi
Tisa. În Ţara Făgăraşului erau numeroase păduri oprite de fag şi stejar, în care se îngrăşau porci,
precum şi păduri de brad.

Păduri importante menţionate în izvoarele istorice

Despre pădurile cele mai însemnate care au existat de-a lungul mileniului II, pe teritoriul
României, putem afla din unele documente, cronici şi hărţi ale epocii, precum şi din însemnările
unor călători străini.
Moldova. Legenda întemeierii, cu bourul vânat de Dragoş, sugerează întinsele păduri
moldovene cu vânat mare. Primele menţiuni de păduri din Moldova aparţin perioadei de domnie
a lui Alexandru cel Bun, fiind vorba de dumbrăvi (păduri de stejar): Dumbrava din nordul
Bucovinei, Dumbrava Înaltă din ţinutul Dorohoiului, Dumbrava Rotundă; dar şi de bucovine
(păduri de fag): “bucovinele cele mari” şi “bucovina cea mică”, din nordul ţării (Giurescu, 1976).
Pădurile de fag ale Moldovei sunt pomenite şi de Miron Costin în Cronica Ţării Moldovei şi
Munteniei. Codrul Crasnei, marea pădure care se întindea la sud de Vaslui, este menţionată de
cronica moldovenească, în care se povesteşte: ”Deci când au fost la mijlocul pădurii, făcut-au
năvală oastea lui Bogdan Vodă la carele leşilor, ci apărându-se leşii abia au scăpat cu multă

12
pagubă şi peire” (Giurescu, 1976). Măgura Odobeştilor, marea pădure de stejar, era în ţinutul
Putnei, la hotarul cu Ţara Românească. Ea este amintită în documente ca fiind “Plaiul bourilor”,
dar şi ca loc de refugiu în timpul războiului din 1736-1739 dintre ruşi-austrieci şi turci. Codrul
Capoteştilor, de la apus de Iaşi, este pomenit în Letopiseţul lui Miron Costin, în legătură cu
năvala tătarilor şi cazacilor în 1651, pe timpul domniei lui Vasile Lupu. Pădurea de la Moţca,
situată în vestul Iaşului, înainte de a ajunge la apa Moldovei, era cunoscută spre sfârşitul
perioadei fanariote şi prima jumătate a secolului XIX, ca adăpost al tâlharilor şi hoţilor. Codrul
Hârlăului, unul din cele mai mari ale Moldovei, situat în jurul Hârlăului, este pomenit din timpul
domniilor lui Radu Mihnea (1616-1619; 1623-1626) (Giurescu, 1976). Codrul Iaşilor se întindea
spre sud de oraş, intrând şi în ţinutul Vasluiului. I se mai spunea şi Codrul Bârnovei, deoarece
cuprindea Mănăstirea Bârnova, ctitorită în secolul XVII (Călători străini despre ţările române,
1972).
Ţara Românească. Pădurea Vlaşca este denumirea dată de slavi pădurii uriaşe din
Bărăgan, ea desemnând ţara Vlahilor sau românilor (Giurescu, 1976). Pădurea Vlăsia, întinsă la
nord de Bucureşti, a fost denumită tot de slavi, având acelaşi înţeles de ţara vlahilor. În epoca
fanarioţilor, această pădure ajunsese un temut adăpost al hoţilor şi haiducilor. Pădurea
Teleormanului acoperea partea de sud-vest a Munteniei. Numele ei (teli + orman = pădure
nebună) a rămas de la ultimii migratori, pecenegii şi cumanii (900-1241). Pădurea Brazda, din
judeţul Olt (între Tâmpenii de Sus şi Mierleşti), poartă numele Brazdei lui Novac care o străbate.
Această brazdă este de fapt un fost val roman, din vremea lui Constantin cel Mare, val care
pornea de la Dunăre (din Mehedinţi) şi se îndrepta spre nord-est. Probabil că pădurile care apar
străbătute de această “brazdă”, deci inclusiv Brazda, nu existau când a fost construit acest sistem
de apărare (Giurescu, 1976). Pădurea Brădetului, din judeţul Argeş, apare numită din vremea lui
Mircea cel Batrân (1386-1418). Codrii Grozăveştilor, Cotrocenilor şi Lupeştilor erau păduri mari
de stejari în jurul Bucureştilor, menţionate în documentele din a doua jumătate a secolului XVII.
Pădurile Câmpulungului, Rucărului, Măţăului, Dragoslavelor sunt amintite într-un document din
timpul lui Constantin Brâncoveanu (1697) ca furnizoare de catarge pentru şantierul naval din
Giurgiu. Despre pădurea de la Polovraci, din Oltenia (judeţul Gorj), aflăm dintr-un raport al
administraţiei austriece (1727), care consemna că românii localnici o numeau “Romanii”,
deoarece exista tradiţia că ar fi fost sadită de către romani.
Transilvania este “ţara de dincolo de păduri” (fiind vorba de pădurile Munţilor Apuseni
cu prelungiri spre sud şi nord), dar şi o ţara a pădurilor, după cum scria în 1598 italianul
Giovanni Antonio Magini, în lucrarea sa Geografia cioe Descrittione Universale della Terra:
Transilvania “are codri mari şi păduri nesfârşite în care se află zimbri, bivoli, elani, capricorni,
cerbi de o marime imensă, râşi, jderi,…, urşi deosebiţi de cei obişnuiţi,…, păsări de munte şi de

13
pădure, şoimi de o specie rară… păuni sălbatici, găini, cocoşi de pădure…” (Călători străini
despre ţările române, 1972). Cele mai întinse păduri erau în Maramureş şi Năsăud. Pădurea
românilor şi pecenegilor (Sylva Blacorum et Bissenorum) apare menţionată, într-un document
dat saşilor din 1224, ca existând în sudul Transilvaniei, ţinut deci locuit de români şi pecenegi.
Din documentele cancelariei regale maghiare (Giurescu, 1976) mai apar o serie de denumiri ale
pădurilor care existau în secolele XII-XVI: “pădurea cea lungă”, din regiunea râului Someş,
amintită în 1181; Pădurea Silvaş, din regiunea Târnavelor, menţionată în 1202-1203; Pădurea
Keykus, aflată între râurile Lăpuş şi Someş, pomenită în 1231; Pădurea Ardud, de pe lângă râul
Someş, loc în care actele secolului XVI spun că erau aduşi mii de porci pentru îngrăşat; “pădurea
neagră”, din Maramureş (pădure de brad), despre care aflăm dintr-un document al lui Iancu de
Hunedoara, din 1448. Pădurea Şercăii, din regiunea Braşovului, este amintită de călătorul
francez Jacques Bongars, în 1583, care a mers “…trei leghe mari prin păduri şi prin munţi numiţi
Pădurea Şercăii…” (Călători străini despre ţările române, 1971). Pădurea Craiului este indicată
de un document din secolul XVII, la 50 km de Oradea (Giurescu, 1976). Codrul Scorăgetului era
nu departe de râul Someş, în Munţii Albacului, fiind un loc legat istoric de sfârşitul lui Horia şi
Cloşca, în 1784.
Dobrogea. Codrul din nordul Dobrogei apare menţionat documentar încă din 1281. Mai
târziu, în timpul dominaţiei turceşti (1417-1877), a fost puternic exploatat pentru cherestea
(Giurescu, 1976). Alte păduri dobrogene erau: pădurea de pe grindul Letea, înscrisă pe o hartă
din 1835; pădurea din insula Păcuiu lui Soare, pe Dunărea Veche, în aval de Ostrov; pădurile din
judeţul Constanţa: Negureni-Băneasa, Talaşmanul; pădurea din Cheile Albeştilor, lângă graniţa
de miazăzi; pădurea de la Murfatlar.

Procesul de antropizare a vegetaţiei (atât acţiunea directă a omului prin defrişări, cât şi
indirectă prin intermediul animalelor domestice), intensificat în ultimul mileniu, a avut ca efecte
majore restrângerea şi fragmentarea continuă a arealului pădurilor, precum şi modificări în
structura arboretului. În domeniul forestier şi în etajul subalpin, au apărut pajiştile ca formaţiuni
secundare pentru păşunat. În acelaşi timp, acolo unde condiţiile naturale au favorizat extinderea
pajiştilor, a coborât limita altitudinală a pădurilor. Ca urmare a păşunatului excesiv, aciditatea şi
sărăcirea solului au favorizat extinderea în păşunile subalpine şi montane a nardetelor. Unele
tipuri de păduri, din zonele favorabile agriculturii, s-au restrâns foarte mult. În zonele de deal şi
câmpie acţiunea antropică a declanşat procese de eroziune a solului, care au antrenat pătrunderea
elementelor de stepă şi silvostepă mult în interiorul zonei forestiere. Uneori s-a modificat şi
compoziţia pădurilor, fiind în general favorizate de acţiunea antropică speciile de arbori aflate
într-un proces natural de expansiune (fag, carpen), în detrimentul speciilor cu caracter relictar

14
(pin negru, alun turcesc) sau cu posibilităţi de regenerare mai reduse (brad, gorun) (Muică,
1983).

2.2. Historical repere

Europe….

Pentru teritoriul ţării noastre, perioada primelor secole din mileniul II d.Hr. este marcată
în principal de momentele întemeierii statelor româneşti (Georgescu, 1992). La începutul
mileniului, după instalarea ungurilor în Pannonia (spre sfârşitul secolului IX), cele dintâi atacuri
ale lor, din vremea lui Arpad, s-au îndreptat spre voievodatele din Crişana şi Banat. Primul a
fost anexat la scurt timp după expediţie, iar incursiunile din Banat şi Transilvania au fost reluate
mai târziu (secolul XI), după creştinarea ungurilor în timpul domniei regelui Ştefan I cel Sfânt.
Integrarea Banatului s-a realizat cu mai mare uşurinţă, dar cucerirea voievodatului din
Transilvania a avut loc doar după alungarea pecenegilor din această regiune. Pentru a-şi întări
poziţiile, ungurii au colonizat în secolul XII graniţele sudice şi estice ale Transilvaniei cu saşi şi
secui, iar în prima jumătate a secolului XIII au fost aduşi cavaleri ioaniţi în Banat şi cavaleri
teutoni în Ţara Bârsei, care s-au retras apoi din ţara noastră.
În Ţara Românească, la începutul secolului XIII, existau două voievodate şi două
cnezate, acestea din urmă dependente de Ungaria. Unificarea acestor formaţiuni statale, începută
de cnezatul lui Litovoi, va fi desăvârşită de către voievodul Basarab, în 1330 - anul înlăturării
suzeranităţii maghiare şi apariţiei primului stat românesc independent.
Şi pe teritoriul Moldovei, aflat după 1241 în cea mai mare parte sub stăpânirea Hoardei
de Aur, începe procesul de centralizare a puterii, existând la acea vreme câteva formaţiuni
politice: cea condusă de voievodul român Olaha; blacii - din nordul Moldovei; “ţara valahilor”
din sud. În prima jumătate a secolului XIV, când puterea Hoardei de Aur intră în declin, încep
campaniile ungurilor împotriva tătarilor, la ele participând şi voievodul maramureşean Dragoş.
La graniţa de nord a Moldovei, ungurii au organizat o marcă militară, numind ei duci români.
Moldova a devenit stat independent odată cu înscăunarea lui Bogdan I ca domn al Moldovei,
după ce l-a înlăturat pe Balc, fiul lui Dragoş, obedient coroanei maghiare (Spinei, 1994).
După întemeierea voievodatelor române, a urmat o perioadă de stabilitate, mai ales până
spre secolul XIV, după care reîncep invaziile, războaiele şi conflictele interne.

15
 3. ANIMAL SPECIES ON WHICH MEDIEVAL SOCIETIES RELY FOR FOOD,
RELIGIOUS PRACTICES, ARTISAN ACTIVITY (ANIMAL RAW WORKING)

Resturile animale găsite în săpăturile arheologice constituie materiale arheozoologice, ele

reflectând cu mai multă sau mai puţină acuitate utilizarea animalelor de către om. Activităţile
umane care implică prezenţa animalului sunt diverse, sintetic însă ne putem rezuma la:
alimentaţia cu produse animale, practicile rituale, activitatea artizanală.
Archaeozoologist use systematic nomenclature for the identification of species
represented in archaeological sites in view to clearly communicating results, in international
language. The species is considered the most important unit in whole animal biology. Folk
taxonomy is also used (common or vernacular names), but we have to remark that these differ
from one place and in one language to another. For, example, Alces alces is called elk in Europe
and moose in North America. The systematic nomenclature is a binomial one (Linnaeus system),
with clearly defined species diagnoses. For example, in the scientific name Cervul elaphus,
Cervus represent the genus (a collection of species that are similar and presumed to have a
common phylogenetic origin, having evolved from a common ancestor – Mayr et al., 1953), and
elaphus the species (a reproductive community of populations that occupies a specific niche in
nature – Mayr, 1982).
Main anatomical characteristics of the archaeozoological remains consist of its endurance
against various destruction factors and thus its conservation in lithosphere sediments. This
property results from the structure and chemical composition of the remains that are strongly
mineralized.
Relative resistance against destruction in various animal materials is largely varying
according to their structure and properties. Substances with an immediate solubility are the first
that disappear: salts, hydrocarbonates, components of the internal liquids, aminoacids. The
category of convertible substances suits: proteins, glycogen and collagen. Among the animal
materials that may be preserved a longer time due to their specific primary constituents, those
subject of the archaeozoological studies usually are highly mineralized such as: bones, teeth,
bony core of horns and antlers, bony scales of fish, external radii of fish, dorsal fins
(lepidotrichia), tegument bony plates, shells, calcified cuticles, egg shells, calcified cartilages,
medullar bones, gastroliths, otoliths.

Table 2. Taxonomic list which includes identified animals.

16
 Class Order Family Genus and species Common name
Pisces Acipenseriformes Acipenseridae Acipenser sp. sturgeon
Clasa Osteichthyes Clupeiformes Esocidae Esox lucius pike
Cypriniformes Cyprinidae Cyprinus carpio carp
Carassius carassius crucian
Tinca tinca tench
Abramis brama bream
Aspius aspius rapacious carp
Siluridae Silurus glanis sheatfich
Perciformes Stizostedion lucioperca zander
Perca fluviatilis perch
Clasa Aves Galliformes Phasianidae Gallus domesticus domestic chicken
Anseriformes Anatidae Anser domesticus domestic goose
Anas sp. duck
Clasa Mammalia Lagomorpha Leporinae Lepus europaeus hare
Rodentia Castoridae Castor fiber beaver
Artiodactyla Suidae Sus scrofa wild boar
Sus domesticus domestic pig
Camelidae Camelus sp. camel
Cervidae Cervus elaphus red deer
Capreolus capreolus roe deer
Alces alces elk
Bovidae Bos primigenius aurochs
Bos taurus domestic cattle
Ovis aries domestic sheep
Capra hircus domestic goat
Perissodactyla Equidae Equus caballus domestic horse
Equus asinus domestic ass
Carnivora Canidae Canis familiaris domestic dog
Canis lupus wolf
Vulpes vulpes fox
Mustelidae Martes sp. marten
Lutra lutra otter
Meles meles badger
Ursidae Ursus arctos bear
Felidae Felis domesticus domestic cat
Felis sylvestris wild cat

4. UTILIZAREA ANIMALULUI
Most animal remains found in the medieval sites are the result of use of animals for
human nutrition. Nutritional uses of animals and plants constitute the basis of subsistent
strategies and of economic institutions. Animal remains reflect only a little part from what was
consumed. Many parts of an animal, such as viscera or eggs, were used for food but have leaved
so poor evidences of their used.

4.1. Aspecte de nutriţie

17
 Aportul de carne la alimentatie nu poate fi determinat în arhezoologie de o maniera
absolută. Pot fi însă oferite date de ordin relativ, precum: lista animalelor consummate, frecvenţe
bazate pe diferite criterii (număr de resturi – NR, număr minim de indivizi – NMI), vârstele de
abataj, sex-ratio. Aceste informaţii arheozoologice permit distingerea contribuţiei la dietă a
vânătorii, pescuitului şi creşterii animalelor. Precizarea unor caracteristici pentru vânătoare (lista
speciilor vânate, selecţia pe vârstă şi sex) contribuie la cunoaşterea faunei sălbatice, a
modalităţilor de captură, a produselor folosite (carne, blana/piele, coarne), dinamica efectivelor
sub presiunea cinegetică. În ceea ce priveşte animalele domestice, pot fi deosebite din punct de
vedere arheozoologic cele de măcelărie de cele folosite şi pentru alte produse (lapte, ouă, lână,
forţă de tracţiune, reproducere).
Pe lângă carne, multe alte produse alimentare sunt de natură animală: măruntaiele,
sângele, laptele şi produsele lactate, grăsimea, ouăle etc. Evidenţierea acestora în context
arheologic este foarte dificilă, deorece material organică din care sunt formate, nemineralizată
puternic, precum oasele sau dinţii, se degradează progresiv în timp. Totuşi, astăzi sunt folosite
metode de studiu molecular, spectrometrie în infraroşu şi cromatografie, care identifică resturi
ale unor astfel de materii moi organice (de exemplu, grăsimi, proteine) prelevate de la nivelul
fragmentelor de recipiente în care au fost păstrate. Astfel este posibilă identificarea urmelor de
sânge de pe unelte sau alte suporturi şi chiar precizarea speciei de la care provine. Lipidele se
degradează incomplet în timp şi astfel au putut fi studiate unele grăsimi, conservate în oase, în
recipiente de păstrare sau chiar în sol. Cojile de ouă de la diferite specii (gâscă, raţă, găină,
bibilică) au fost descoperite şi identificate în diferite contexte arheologice.

Numeroase documente atestă că, în alimentaţia europenilor medievali din secolele XIV-
XVI, produsele de origine animală aveau o pondere apreciabilă. În această perioadă, consumul
de carne a fost în exces, căci vastele intinderi ofereau condiţii prielnice creşterii animalelor. În
Franţa secolului XIV de exemplu, erau servite cantităţi mari de carne, fiartă sau friptă, cu sau
fără legume, iar masa putea să includă şase feluri. Un singur fel putea include pateu de vacă,
colţunaşi cu carne, ţipar, două fierturi de carne, sos alb de peşte, iar peste toate sos deunt,
smântână, zahăr şi suc de fructe. Consumul mare de carne nu era un lux doar pentru cei bogaţi.
În hanurile Germaniei, în secolul XVI, carnea era servită din belşug: de vită, oaie, porc, pasăre,
miel etc. Carnea de vânat preţuia de regulă mai mult decât cea a animalelor domestice, iar lista
speciilor vânate pentru consum este foarte cuprinzătoare: bâtlani, egrete, lebede sălbatice, buhai
de baltă, cocori, potârnichi, găinuşe, prepeliţe, porumbei gurelaţi, turturele, fazani, mierle, sitari,
ciocârlii, flamengo, găinuşe de baltă, cufundari, mistreţi, cerbi, căprioare, iepuri etc. În Ţările de

18
Jos, în secolul XV, carnea era de asemenea un aliment curent. În Germania, potrivit unei
ordonanţe din 1482, meşteşugarii trebuiau să primească la prânz şi la masa de seară patru feluri
în total: o zeamă, două feluri de carne şi unul de verdeţuri; vinerea fiind post primeau o zeamă,
un fel de peşte şi două de verdeţuri. În Parisul anului 1557, porcul era hrana oamenilor săraci.
Consumul mare de carne în aşezările medievale, mai cu seamă din centrul şi vestul
Europei, presupunea o aprovizionare regulată. Ea se realiza din satele apropiate, dar şi din
regiuni mai îndepărtate răsăritene.
După anul 1550, în Europa raţia de carne s-a micşorat, dar totuşi rămâne mai privilegiată
decât în alte zone, precum cele ale orientului, în care carnea era rară. În Europa, carnea proaspătă
devinea un lux, iar cea sărată, de porc sau vită, asigura săracilor o anemica raţie. Călători
europeni în zonele orientale au lăsat mărturii privind obiceiurile alimentare întâlnite. În Japonia
s-ar fi mâncat numai animale vânate. În China, excesul de populaţie reduce porţia de carne
consumată, care putea provi de la porcul domestic, vită, păsări, vânat, câini. Mongolii preferau
carnea fiartă de oaie. În Turcia, se consuma carnea uscată de vacă, dar şi carnea de oaie în
cantităţi mari în Serai sau foarte reduse (cam o jumătate de oaie/om pe an).

4.2. Alte materii şi servicii folosite

4.1.1. Materii moi şi cornoase
Materiile moi şi cornoase se degradează în timp, în condiţiile climatului temperat.
Uscăciunea şi, circulaţia aerului, imersia şi izolarea de aer, temperatura scăzută, pot constitui
condiţii speciale de conservare a lor. Aceste materii pot fi: piei, blănuri, lână, tendoane, coarne,
unele viscere, coprolite.
Pielea, inclusive cea prelucrată, poate fi păstrată în condiţii, precum cele menţionate
anterior. Analiza histologică a ei, precum şi a perilor păstraţi în structura ei permite uneori
identificarea speciei de la care provine. Analiza chimică poate preciza produsul folosit la
prelucrarea ei (tăbăcire).
Cornul de la cavicorne este constituit din materie keratinizată, nerezistentă în timp, de
origine epidermică, la fel ca unghiile, ghiarele sau copitele. De obicei, în contexte arheologice
apar suporturile osoase ale acestora numite procese cornulare, frecvente mai ales în ateliere de
prelucrare a materiei cornoase.
Lâna a jucat un rol deosebit în istorie …..

5. ECONOMICAL ASPECTS IN THE HUMAN-ANIMAL RELATIONSHIPS

19
 According to different chronicles, fishing was an important subsistence practice in the
economy of Danubian settlements in Medieval times. Generally, the fish remains from these
archaeological sites were underestimated. This was in part the result of the fact that fish remains
are either too small or fragile and could become more easily fragmented. On the other hand,
sieving was not applied to archaeological materials, which might in turn have led to an under-
representation of fish remains. Only during the past years, Romanian archaeozoological studies
have started to evaluate the significance of fishing as a potential paleoecologic and
paleoeconomic indicators.

5.1. Fishing
Fishing on the Lower Danube
At the beginning of the last millennium, fishing was an important subsistence practice in
the economy of Danubian settlements. Byzantine and Russian chronicles describe the presence
of numerous anglers and the abundance of fish in this region. Archaeological materials from sites
in this area support these descriptions. For example, at Dinogetia, large numbers of fishing tools
such as fishing nets, fishing weights, fish-racks, and harpoons were recovered. Fishing was also
indicated by the presence of archaeological structures such as storage pits for the fish (Barnea
1953).
The fish remains found in three medieval settlements (e.g., Dinogetia, Harsova and
Capidava) are relatively numerous and an indicator of fishing on the Lower Danube. The faunal
assemblage from Harsova contained a larger proportion of fish remains, representing 36.65%
(NISP=600) of the sample. (Bejenaru, 1995). In the sample from Capidava, fish remains
accounted for 24.34% (NISP=370) of the total assemblage (Haimovici & Ureche 1979). The
sample from Isaccea contained only 6.5 % fish remains (NISP=148) (Bejenaru in press). The
assemblages from Piua Petrii (Bejenaru 2003) and Nufaru (Bejenaru & Maftei in press) had even
smaller proportions, around 1.5% each.
Medieval documents describe the intensity of fishing for commercial purposes in the
Lower Danube Area. Since antiquity, the Greek colonies located on the north coast of the Black
Sea, supplied their metropolis with smoked and salty meat of sturgeons, as well as with caviar.
Later, in the 10th and 11th centuries, similar trade activities were sustained with Constantinople
and the Kievian Russia. In the upper country, as chronicles describe, cartfuls of fish travelled on
the so-called "roads of fish", from Danube to Transylvania, Valachia, and Moldavia. These roads
were also called the "roads of salt", because they were used to transport salt from the mines in
the Carpathians to the Danube River (Giurescu 1964).

20
 This intensive internal and external commerce with fish can explain the sturgeon remains
found in the medieval urban sites from Siret (Bejenaru & Tarcan-Hriscu 1996), Baia, and the
Oradea Fortress and of carp remains in the Sub Carpathian site of Siliste-Negoiesti (Haimovici &
Cojocaru 1987).

Fishing in Moldavia
In Medieval Moldavia, peoples fished especially in big rivers such as the Danube, Prut,
Siret, but also in puddles and larger ponds such as the one at Dorohoi. The first medieval
description of ownership over ponds comes from Prince’s Alexander times. On December 13 th
1421, he gave his wife "Volhovatul with all its villages, mills, and ponds" (Giurescu 1964).
Fish remains from Moldavian sites are scarce. In the faunal assemblage from the
medieval town of Siret (NISP=4000), only nine fish remains were identified (Bejenaru &
Tarcan-Hriscu 1996). Fish remains were also sporadically present in other six sites: 3.08% at
Vaslui (Haimovici 1992), 3% at Obarsia Neamt (Haimovici 1994), 1.8% at Negresti Neamt
(Haimovici & Cojocaru 1987), 4.2% at Nicolina Iasi (Haimovici 1993), and 0.30% at Barlad
(Haimovici 1980).

Fishing in Transilvania
In Transylvania, the natives fished in rivers such as Mures, Olt, Somes, and Cris since
earlier times. Beginning with the 12th century, we also have documentary proof about fishing in
ponds. A document from 1169 mentions the ponds and lakes on the properties of the Siniob
Monastery from the Bihor region such as the villages donated by the Geza king and "the Saard
pond", "the Lake of the Peceneg" with "… twelve fisher houses and with a pond" (Giurescu
1964).
Archaeozoological evidence for fish consumption was found in some settlements in
Transylvania. For examples, at the Oradea Fortress, 41 fish remains were identified representing
3.09% of the assemblage (Bejenaru 2003). At Sannicolau-Beius, fish remains account for only
0.2% of the assemblage (Udrescu 1987). The source of fish could have been the rivers (e.g.,
Crisul Repede, Crisul Negru) and ponds from areas adjacent to the sites, as frequently described
in medieval writings. According to the Turk traveller Evlia Celebi, only the ditch around the
Oradea Fortress had fish. He described that during the temporary siege from 1660, the Turk
soldiers fished in the ditch around the fortress (Giurescu 1964).
In the region of Banat, 12 fish remains were identified at Moldova Veche-Rat (3.2%),
and 8 at Berzovia Patruieni (1.6%) (El Susi 1996). As for Valachia, fishing was

21
archaeolzoologically identified at sites located in the Prahova Valley: 0.19% at Bucov
(Haimovici 1979) and the Ialomita Valley: 0.04% at Dridu (Necrasov & Haimovici 1967).

5.2. Hunting
În majoritatea siturilor medievale de pe teritoriul României, resturile de mamifere
sălbatice nu reprezintă decât o mică parte a eşantioanelor, situaţie care a fost constatată în
general şi pentru restul Europei (Bökönyi, 1974). Proporţia lor variază între 0,4 şi 23% din
numărul total de resturi determinate. Activitatea cinegetică sugerată de aceste procente, variabile
în limite destul de largi, trebuie interpretată şi din perspectiva dreptului de a vâna. Acest drept,
cu un pregnant caracter social, revenea cu precădere claselor conducătoare, după cum bine este
ilustrat şi prin procentele ridicate ale vânătorii înregistrate pentru castelele medievale din Elveţia,
Germania sau Polonia (Bökönyi, 1974).
Poporul de rând avea restricţii în acest sens, putând vâna în anumite limite - dovadă fiind
şi dările în vânat sau numai în blănuri de vânat, pe care trebuia să le plătească. Domeniile
private, cât şi cele de stat, erau protejate în ceea ce priveşte folosinţa lemnului, păşunatului,
pescuitului şi vânătorii.
Aşezările militare, analizate din punct de vedere arheozoologic, sunt cele de la gurile
Dunării: Dinogetia (Haimovici, 1989b), Capidava (Haimovici şi Ureche, 1979), Hârşova
(Bejenaru, 1995). Pentru ele vânătoarea este bine reprezentată, lucru lesne de explicat având în
vedere tipul vieţii cazone, dar şi cadrul ecologic extrem de favorabil acestei activităţi, oferit de
Valea Dunării inferioare (păduri întinse, liniştite, cu sol fertil şi vânat bogat). Alte situri din zonă
(Isaccea, Piua Petrii) prezintă valori uşor mai scăzute ale frecvenţelor speciilor vânate.

22
 În aşezările medievale civile de pe teritoriul României, vânătoarea avea în general o
pondere mai redusă, dar şi în cadrul lor se pot surprinde diferenţe. În Moldova, doar la Bârlad
(Haimovici, 1980a) şi Negreşti-Neamţ procentele resturilor de mamifere sălbatice au valori mai
ridicate, de 11,06, respectiv 7,87. Restul staţiunilor, atât urbane (Siret - 0,46%, Baia - 1,08%),
cât şi rurale sau preurbane (Vaslui - 0,4%; Silişte - 0,54%; Măleşti - 1,35%; Obârşia - 1,34%;

m.domest.
100%
m.salb.
90%

80%

70%

60%

50%

40%

30%

20%

10%

0%
Baia Siret Barlad Vaslui Barlalesti Nicolina Hlicea Negresti Malesti Siliste Obarsia Hudum

Bârlăleşti - 2,26%; Hlicea - 2,68%; Hudum - 3,23%; Nicolina - 5%), au o slabă reprezentare a
vânătorii (figura 9).

Figura 9. Proporţiile resturilor de mamifere sălbatice în cadrul eşantioanelor arheozoologice din

Moldova.

Aceeaşi pondere scăzută a vânătorii este înregistrată şi în staţiunile din sudul ţării (Bucov
- 2,22%, Dridu - 1,48%, Slon - 1,11%) sau în unele din Transilvania (Sânnicolau Român -
2,33%, Oradea - 1,93%). La Sânnicolau Beiuş două eşantioane studiate din acelaşi complex
medieval diferă mult între ele în ceea ce priveşte procentul de vânat: unul, provenit se pare dintr-
o locuire provizorie, foarte scurtă, înregistrează 25,1% (Udrescu, 1987a), iar celălalt,
reprezentând un lot menajer al unei mănăstiri, doar 7,3% (Udrescu, 1990a). Banatul în schimb
are în toate punctele analizate o rată relativ crescută a vânătorii: Ilidia -12%, Moldova Veche -
19,4%, Berzovia - 11,8%, Gornea - 26,5% şi 18%, Parţa - 38,8% (El Susi, 1996).

Importanţa relativă a speciilor de mamifere vânate

Între resturile de animale vânate, cele de mamifere mari (cerb, mistreţ, căprior, bour) sunt
predominante. De aici ar putea rezulta şi scopul principal al acestei îndeletniciri, acela de a
acoperi o parte din necesarul proteic animal al alimentaţiei. În figura 63 se regăsesc proporţiile

23
acestor patru specii, în cele mai importante eşantioane medievale de pe teritoriul României. Nu
trebuie însă excluse şi celelalte foloase aduse de vânat, precum obţinea blănurilor (de jder,
castor, vulpe), stârpirea dăunătorilor (lup, urs, vulpe) şi chiar de agrement.
Diversitatea speciilor sălbatice depistate depinde în mare măsură de abundenţa resturilor.
Speciile mai frecvente (Cervus elaphus, Sus scrofa) sunt prezente în majoritatea eşantioanelor,
pe când cele mai rare (de exemplu Ursus arctos, Canis lupus, Felis sylvestris) nu apar decât în
eşantioanele mai mari.
Din punct de vedere ecologic, lista speciilor vânate indică exploatarea unui anumit
biotop. Cel mai adesea apar speciile de pădure (Cervus elaphus şi Sus scrofa). Au fost precizate
însă şi alte medii: acvatice, prin resturile de Castor fiber la Hârşova (Bejenaru, 1995), Moldova
Veche (El Susi, 1996), Capidava (Haimovici şi Ureche, 1979) şi de Lutra lutra la Dinogeţia
(Haimovici, 1989) şi Isaccea (Bejenaru, inedit); de lizieră sau chiar câmp deschis (după cum
indică adesea resturile de Capreolus capreolus şi de Lepus europaeus).

5.3. Husbandry
Creşterea animalelor a constituit o ocupaţie de bază pentru locuitorii de pe teritoriul
României, în cursul mileniului II d.Hr. Mai mulţi călători străini menţionează acest fapt în
însemnările lor. Giovanni Maria Angiolello, care l-a însoţit pe Mohamed al doilea în Moldova,
împotriva lui Ştefan cel Mare, în anul 1473, scria “…Moldova este o ţară mănoasă şi bogată în
vite, boi şi cai buni” (Călători străini despre ţările române, 1968). Despre Ţara Românească,
Michael Bocignoli din Raguza, într-o epistolă adresată unuia dintre secretarii împăratului Carol
Quintul “Geraldo Plania”, din 29 iunie 1524, menţiona: ”În acest şes necurmat pământul este
gras, potrivit pentru cultură, afară de locurile unde e tăiat de mlaştini sau păduri;…nu este
nicăieri în altă parte o mai mare mulţime de vite, iar hergheliile de cai sunt abia mai puţin
numeroase ca turmele de vite mărunte…” (Călători străini despre ţările române, 1968).
Transilvania este descrisă de Sebastian Münster, în Cosmografia (1544), ca fiind ”…nespus de
productivă în vite, vin, bucate şi de asemenea în aur şi argint…” (Călători străini despre ţările
române, 1968).
Pe lângă desele menţiuni făcute de călătorii străini cu privire la bogăţia în animale
domestice întâlnită pe teritoriile româneşti, mai stau mărturie unele toponime, care amintesc de
vechi îndeletniciri (Bivolari, Brânzeni, Porceşti, Porciuleşti, Valea Calului, Izvorul Vierului),
acte şi sigilii. Resturile animalelor domestice descoperite în siturile arheologice de pe tot
cuprinsul României constituie dovada directă a acestei vechi îndeletniciri - creşterea animalelor.
Analizele arheozoologice făcute în ultimii ani în România, pentru perioada mileniului II d.Hr.,
oferă multe informaţii în sprijinul celor afirmate mai sus. Urmele directe lăsate de exploatarea

24
animalelor domestice de către populaţiile medievale de pe teritoriul României constituie obiectul
studiilor arheozoologice, care vizează şi perioadele anterioare celor atestate documentar
(însemnările călătorilor străini încep abia de la 1331).

Pentru prima parte a mileniului II (secolele X-XIV), numeroasele eşantioane arheozoologice

cuprind resturi de animale domestice în proporţii variabile. În Moldova apar unele din cele mai
mari procente, ele fiind cuprinse între 82,97% - Nicolina (Haimovici, 1993a) şi 97,11% -
Bârlăleşti (Haimovici, 1983-1984). Eşantioanele arheozoologice care aparţin secolele XIV-XVII
cuprind resturi de animale domestice în proporţii mai mari, care depăşesc aproape în toate
cazurile 90%.
În medie, cele două perioade istorice considerate par a se deosebi în ceea ce priveşte
ponderea creşterii animalelor în cadrul economiilor locale, aceasta fiind maximă în secolele
XIV-XVII. Situaţia istorică proprie fiecărei perioade a influenţat cu siguranţă şi stabilitatea
economică a populaţiilor respective. În primele secole ale mileniului II (secolele X-XIV), pe
teritoriul ţării noastre au avut loc însemnate transformări economice şi sociale, urmate de o
perioadă de relativă stabilitate (secolele XIV-XVI). Aceste împrejurări par să se reflecte în
rezultatele analizelor arheozoologice, chiar în stadiul actual al cercetărilor româneşti.

5.3.1. Caracteristicile zonale ale şeptelului medieval

În urma analizei varietăţilor locale, în ceea ce priveşte compoziţia de bază a şeptelului
medieval, se pot contura mai multe zone, cărora le-ar corespunde anumite tipuri de creştere a
animalelor. Având în vedere faptul că fragmentarea resturilor scheletice poate varia mult de la o
aşezare la alta sau de la o specie la alta, pentru aprecierea compoziţiei de bază a şeptelului a fost
luat în calcul în principal numărul minim de indivizi estimaţi (NMI).

Regiuni de creştere a bovinelor

Pe o mare parte din teritoriul României - zonele de nord şi de est ale Moldovei, zona
bălţilor Dunării inferioare, Muntenia de est, regiunea de câmpie a Banatului şi regiunile
muntoase - şeptelul medieval era dominat de bovine, ale căror proporţii, faţă de porcine şi
ovicaprine, puteau să varieze de la o regiune la alta între 38,63% şi 60,25% ca NMI sau între
53,04% şi 73,64% ca NR.

25
 Ovis/Capra
10%

Sus
domesticus
28%
Bos taurus
62%

Figura 10. Proporţiile principalelor specii domestice (NMI) în nordul Moldovei (Podişul
Sucevei).

Creşterea specializată a bovinelor, animale care constituiau peste jumătate din efectivul
trupelor domestice, era practicată în nordul Moldovei (Podişul Sucevei) - la Baia şi Siret (figura
10), unde bovinele întreceau porcinele şi ovicaprinele, înregistrând proporţii în medie de 60,25%
(NMI) sau 73,64% (NR), în Câmpia Moldovei - Hudum, Nicolina Hlincea (figura 11), în medie
cu 50% (NMI) sau 69,24% (NR), precum şi în Podişul Bârladului - Vaslui, Bârlad, Bârlăleşti
(figura 12) cu 57,32% NMI şi 72,92% NR. În primele două zone menţionate, locul secund
revenea porcului, în medie cu 27,4% NMI, 18,33% NR în Podişul Sucevei şi cu 36,11% NMI,
23,92% NR în Câmpia Moldovei, pe când ovicaprinele aveau un rol minoritar, înregistrând în
medie 10,04% din grupul celor trei specii în Podişul Sucevei şi 13,88% în Câmpia Moldovei. În
Podişul Bârladului poziţia secundă este ocupată de ovicaprine cu 23,61% NMI şi 14,29% NR,
ponderea porcului fiind doar de 19,06% NMI sau 12,77% NMI. Acest tip de creştere a
animalelor este similar celui întâlnit şi în alte zone ale Europei - câmpia ungară, câmpia Nordului
sau în actuala Cehie, unde bovinele constituiau aproape jumătate din şeptel, restul lui fiind
reprezentat de porcine şi ovine (Audoin-Rouzeau, 1997). În restul zonelor menţionate de creştere
a bovinelor: zona bălţilor Dunării inferioare (figura 13), Muntenia de est (figura 14), regiunea de
câmpie a Banatului (figura 15) şi regiunile muntoase (figura 16), proporţiile dintre cele trei
animale de bază se diferenţiază mai puţin tranşant, efectivul bovinelor reprezentând mai puţin de
jumătate din şeptel (38,63-45,75%), cel al porcinelor variind între 27,20% şi 34,39%, iar cel al
ovicaprinelor între 22,97% şi 34,21% .

26
 Ovis/Capra
24%

Bos taurus
57%
Sus
domesticus
19%

Figura 11. Proporţiile principalelor specii domestice (NMI) în nord-estul Moldovei (Câmpia
Moldovei).

Ovis/Capra
34,21%

Bos taurus
37,37%

Sus
domesticus
27,20%

Figura 12. Proporţiile principalelor specii domestice (NMI) în estul Moldovei (Podişul
Bârladului).

Ovis/Capra
14%

Bos taurus
50%

Sus
domesticus
36%

27
 Figura 13. Proporţiile principalelor specii domestice (NMI) în zona bălţilor Dunării inferioare.

Figura 14. Proporţiile principalelor specii domestice (NMI) în Muntenia de est.

Ovis/Capra
29%
Ovis/Capra
24%
Bos taurus
43%

Sus Bos taurus

domesticus 46%
28%
Sus
domesticus
30%

Figura 15. Proporţiile principalelor specii domestice (NMI) în zona de câmpie a Banatului.

Ovis/Capra
23%

Bos taurus
43%
Sus
domesticus
34%

Figura 16. Proporţiile principalelor specii domestice (NMI) în zona de munte.

Regiuni de creştere a porcinelor

Un alt tip de creştere a animalelor, întâlnit în Crişana (figurile 19 şi 20), zona deluroasă a
Banatului (figura 18) şi regiunea pericarpatică a Moldovei - zona Neamţului (figura 17), ar fi
caracterizat de o importantă prezenţă a porcului. Această specie constituie între 44,72% şi
47,72% NMI, deşi ca NR doar între 29,29% şi 49,42%. Un acelaşi tip de şeptel a fost descris
pentru Franţa nemediteraneeană şi Germania centrală, unde porcul constituie 41% până la 45%
de indivizi şi de resturi (Audoin-Rouzeau, 1997). Ponderea mai ridicată a porcului apare mai

28
accentuată în zona deluroasă a Banatului decât în celelalte zonele menţionate, în care partea
bovinelor este mai bine reprezentată. Dezvoltarea acestui tip de creştere era probabil determinat
în principal de condiţiile de mediu potrivite acestei specii care pare să fi dominat şeptelul, dar
posibil şi de tendinţa de scădere a ponderii bovinelor şi creşterii celei a porcului înregistrată în
perioada secolelor XI-XIII la nivel macroregional, în câmpiile nordice şi centrale ale Europei
medievale (Ţările de Jos, Suedia, Cehia, Ungaria) (Audoin-Rouzeau, 1997).

Ovis/Capra
18%
Bos taurus
37%

Ovis/Capra Bos taurus

25% 29%

Sus
domesticus
45%

Sus
domesticus
46%

Figura 17. Proporţiile principalelor specii domestice (NMI) în vestul Moldovei (zona
pericarpatică).

Figura 18. Proporţiile principalelor specii domestice (NMI) în zona deluroasă a Banatului.

Ovis/Capra Bos taurus

17% 35%

Sus
domesticus
48%

Figura 19. Proporţiile principalelor specii domestice (NMI) în zona deluroasă a Crişanei.

29
 Bos taurus
28%
Ovis/Capra
26%

Sus
domesticus
46%

Figura 20. Proporţiile principalelor specii domestice (NMI) în zona de câmpie a Crişanei.

5.3.2. Caracteristici generale ale sistemului de gospodărire a şeptelului

Regulile aplicate pentru gospodărirea şeptelului în aşezările medievale studiate variau de
la o specie la alta, după cum era interesul pentru produsele lor primare sau pentru cele secundare.
Produsele primare sunt cele pentru care animalele trebuie sacrificate, iar cele secundare, precum
laptele, lâna, forţa de tracţiune, progenitura, sunt obţinute repetat în cursul vieţii animalelor.
Gospodărirea rumegătoarelor pare să fi fost orientată în principal spre obţinerea de
produse secundare. Existând teoretic un sex-ratio la naştere de 1:1, este clar că se practica o
selecţie a sexelor la vârste mici ale animalelor, atât în cazul bovinelor cât şi al ovicaprinelor.
Astfel se explică rezultatele referitoare la raportul dintre sexe, prezentate anterior. În cazul
bovinelor, femelele erau păstrate până la maturitate, pentru reproducere, lapte, chiar şi tracţiune,
ele urmând a fi sacrificate ca adulte, atunci când potenţialul productiv şi reproductiv începea să
descrească (după şase ani). Erau probabil şi excepţii, când exemplare sterile sau tarate trebuiau
să fie sacrificate pentru consum mai devreme.
Masculii aveau, se pare, diferite destinaţii. În mică parte erau păstraţi pentru reproducere,
fiind de fapt cei identificaţi ca maturi în eşantioanele arheozoologice. Alţii dintre ei erau castraţi
pentru a fi utilizaţi în activităţile gospodăreşti. După rezultatele arheozoologice, numărul
acestora era destul de mic, în fiecare aşezare medievală, ceea ce ar însemna că femele suplineau
în mare măsură prezenţa lor la tracţiune. Exemplarele de masculi rămase erau sacrificate pentru
consum fie la vârste mai mici (până într-un an), fie spre atingerea maturităţii, când rata creşterii
se reduce semnificativ. O bună gospodărire a bovinelor, făcută cu scopul principal de menţinere
a unui efectiv constant sau chiar în creştere, a fost surprins în aşezările din nordul Moldovei:
Baia şi Siret. Aici sistemul de exploatare permitea pe de o parte asigurarea unui aport de carne

30
important, prin eliminarea unor animale, iar pe de altă parte a produselor secundare, prin
păstrarea altora în funcţie de randamentul lor, fără a diminua capacitatea reproductivă a turmelor.
Mai puţin evidentă, din punct de vedere arheozoologic, apare această grijă în aşezările din sud-
estul ţării (Hârşova, chiar şi Isaccea, Piua Petrii sau Brăila), în care ponderea sacrificărilor la
vârste tinere este mai mare. La Hârşova, ca aşezare militară, este de presupus că din efectivul de
bovine crescut din zonele învecinate, erau selectate separat vitele ce urmau să fie duse pentru
sacrificare în cetate, fiind alese exemplare şi tinere dar în acelaşi timp şi suficient de mari (având
în jur de doi ani şi jumătate). La fel se întâmpla probabil şi pentru Cetatea Oradiei, rezultatele de
aici confirmând şi mai clar acest lucru, prin ponderea mare obţinută a exemplarelor tinere
sacrificate.
Gospodărirea ovicaprinelor se realiza în mare după aceleaşi reguli, ca şi în cazul
bovinelor. Aceeaşi selecţie pare să fi fost aplicată, de vreme ce printre exemplarele adulte
identificate în eşantioanele arheozoologice femelele sunt predominante. Castrarea la ovine se
pare că nu era o practică curentă, prezenţa batalilor fiind presupusă doar printre resturile de
origine turcă.
De asemenea, creşterea găinilor s-ar apropia de acest model de exploatare pentru
obţinere, aproape în egală măsură, atât de produse secundare cât şi primare, având în vedere
predominanţa femelelor în efectivul de maturi sacrificaţi.
În cazul porcului domestic, proporţiile importante de animale tinere sacrificate indică
tipul de exploatare, aproape exclusiv pentru carne, aplicat acestei specii. Grija pentru asigurarea
capacităţii reproductive a efectivului ar explica menţinerea unor animale, în special vieri, cu
vârste de peste trei ani, iar ponderea crescută a animalelor sacrificate aproape de doi ani poate fi
pusă pe seama interesului de a obţine o cantitate maximă de carne. Raportul aproape egal între
femele şi masculi, stabilit pentru animalele adulte, indică lipsa unei selecţii pe sexe la
exemplarele sacrificate de tinere.
Consumul cărnii de cal este cert, după urmele de tranşare, pentru unele aşezările
medievale (Baia, Târgu Trotuş, Isaccea, Piua Petrii), dar vârsta înaintată la care a survenit
sacrificarea celor mai multe exemplare îndreptăţeşte ideea că scopul principal al creşterii cailor
nu era producţia de carne, ci folosirea pentru harnaşament, după cum de altfel se întâmpla şi în
alte aşezări medievale mai târzii ale Europei occidentale (Prummel, 1990). Astfel, este de
presupus că doar în momente de criză alimentară se putea sacrifica un animal destul de costisitor
de întreţinut, ori mai degrabă exemplarele accidentate puteau fi consumate. Deşi nu există date
privind sexul exemplarelor sacrificate, este de presupus, şi în sensul celor afirmate mai sus, că nu
se făcea o selecţie în acest sens.

31
 5.3.3. Date arheozoologice privind tehnica de măcelărie
De la moartea animalului şi până la descoperirea resturilor sale într-un sit arheologic,
intervin o serie de modificări cantitative şi calitate ale ansamblului iniţial, precum
dezorganizarea şi dispersia scheletului, conservarea oaselor. Aceste transformări sunt sub
influenţa diferiţilor factori antropici, precum practicile culturale (tranşare, stocare a rezervelor
alimentare, comerţ, confecţionare de unelte, practici rituale), săpătura arheologică, metodele de
colectare şi de analiză ale resturilor faunistice, dar şi a factorilor naturali, precum acţiunea
chimică a solului, intervenţia rozătoarelor şi a carnivorelor. Ca fapt cultural, tehnica
măcelărească poate fi influenţată la rândul său de factori economici, sociali, obiceiuri si
prejudecăţi, norme religioase. De aceea, descifrarea urmelor lăsate de ea pe resturile osoase
poate avea importanţă pentru istoria economiei şi a mentalităţilor.
Cercetarea arheozoologică din ultimii ani a evidenţiat o variabilitate a practicilor
măcelăreşti medievale în diferite regiuni ale Europei occidentale. Un studiu comparativ al
tehnicilor măcelăreşti practicate în Evul mediu, în diferite zone ale teritoriului ţării noastre, ar
putea constitui o sursă suplimentară de informaţii privind economia şi mentalităţile.
În cele ce urmează oferim sinteza unui studiu de caz privind semnele tehnicii de
măcelărie pe un eşantion de 1085 resturi provenit din oraşul medieval Baia. Alte câteva date de
tranşare a cerbului aparţin eşantionului arheozoologic de la Isaccea.
Distribuţia anatomică a fragmentelor scheletice provenite de la principalele specii
identificate în eşantionul de la Baia relevă prezenţa, cu frecvenţe variabile, a resturilor tuturor
părţilor corporale, lucru evidenţiat şi pentru celelalte eşantioane analizate. Variaţia de frecvenţă a
resturilor provenite din diferite porţiuni scheletice este datorată mai cu seamă fragmentării şi
conservării diferenţiate, dar în unele cazuri ea reflectă şi o selecţie de anumite părţi corporale,
cum bine apare ilustrat în cazul coarnelor de bovine domestice de la Târgu Trotuş.

32
 Oradea (XV-XVII)
Oradea(XII-XIV)
craniu
Cefa
vert.coaste
Harsova
centuri
Isaccea
stilopod
Braila
Tg. Trotus zeugopod

Siret autopod

Baia(XV-XVII)
Baia(XIV-XV)

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100
%

Figura 21. Distribuţia pe regiuni corporale a resturilor de Bos taurus, provenite din
diferite situri medievale.

Pentru speciile mai frecvente ca număr de resturi în cadrul unui eşantion arheozoologic
de la Baia, au fost analizate localizarea şi frecvenţa semnelor de măcelărie. În cazul căpriorului,
reprezentat de foarte puţine resturi, s-au identificat urme de măcelărie doar la nivelul mandibulei:
o tăietură transversală pe diastem şi o tăietură cu spărtură pe unghiul mandibular. Resturi de cerb
de la Isaccea au oferit bune indicii privind modalitatea de tranşare la acest vânat.

Evaluarea unor tehnici de măcelărie

În urma analizei caracteristicilor de localizare şi de frecvenţă a urmelor de măcelărie, s-
au estimat câteva din operaţiile de măcelărie aplicate speciilor de animale luate în discuţie.

Moartea animalelor
Urmele lăsate de abatajul animalelor ar putea să difere în funcţie de metodele aplicate
diferitelor specii, dar nu au fost identificate pe resturile analizate pentru această lucrare.

Jupuirea animalului
Degajarea şi desprinderea pielii lasă de regulă urme de forma unor striuri fine pe
extremităţile capului şi ale membrelor, în zonele în care pielea de află în contact direct cu osul.
Semnele de jupuire au fost identificate cu certitudine doar în cazul speciei Bos taurus, pe
frontale, în jurul bazei coarnelor.

33
 Tranşarea primară
Această operaţie urmăreşte în primul rând separarea capului şi a membrelor de trunchi,
fiind influenţată de anatomia animalului, dar şi de regiunea geografică şi epoca istorică în care a
fost aplicată.
Detaşarea capului de corp a fost executată, pentru toate speciile analizate, prin lovituri
puternice de satâr sau toporişcă. De regulă, loviturile se aplicau între occipital şi atlas, deseori
fiind retezate marginile posterioare ale atlasului sau condilii occipitali. Urmele unor astfel de
lovituri apar mai frecvent pe resturile de Bos taurus, fiind de asemenea evidenţiate şi pentru
ovicaprine. Uneori lovitura pentru detaşarea capului era aplicată şi uşor mai posterior, la limita
dintre atlas şi axis. Semnele unei astfel de lovituri apar la bovine domestice, apofiza odontoidă
fiind secţionată transversal, la cerb, marginea caudală a atlasului fiind ştirbită şi la porcul
domestic, la care indirect secţionarea longitudinală a atlasului ar indica că el a rămas ataşat de
cap, fiind tăiat odată cu acesta în plan sagital.
Detaşarea membrelor de corp se realiza la nivelul centurilor. Omoplatul era probabil
separat prin tăierea masei musculare care-l leagă de trunchi, nerămânând urme pe resturile
scheletice la nici una dintre speciile analizate. Coxalul pare să fi fost detaşat de sacrum, la
bovinele domestice, prin tăierea paletei iliace şi secţionarea puternicului ligament
sacrospinotuberal, secţionarea acestuia din urmă cuprinzând uneori şi creasta supraacetabulară.
Aceeaşi operaţie este sugerată de semne identificate pe rarele resturi de coxale ale celorlalte
specii domestice: Equus caballs, Sus domesticus, Ovis/Capra.

Eviscerarea
Extragerea viscerelor din cavitatea toracică (inima, pămânii) şi din cea abdominală lasă
rareori urme pe partea internă a coastelor şi pe cea inferioară a corpilor vertebrali. În cazul
resturilor studiate, aceste urme nu au fost identificate. În schimb, semnele eviscerării de la nivel
cefalic sunt numeroase şi uşor de recunoscut.
Scoaterea limbii necesita îndepărtarea mandibulei de la craniu, cel mai bine dovedit la
bovine, cerb şi căprior prin întreruperea legăturii osoase la limita dintre corpul şi ramul
mandibular. Probabil această tăietură era precedată de o secţionare a legăturii musculare
superficiale (în special maseterul), dar şi profundă (precum pterigoizii). Separarea celor două
corpuri simetrice ale mandibulei se realiza prin secţionarea de regulă la nivelul diastemului.
Corpul mandibular era secţionat în vederea extragerii măduvei, destul de abundentă la specii
precum Sus domesticus, chiar şi Bos taurus, la care de altfel s-au identificat semnele
corespunzătoare.

34
 Figura 22. Fragmente craniene de Cervus elaphus cu urme ale despicării sagitale.

Deschiderea cutiei craniene se realiza cu scopul de a extrage creierul. La porcul domestic,

craniul era despicat longitudinal, după urma loviturii aplicate la nivelul occipitalului, dar craniul
mai era îmbucătăţit şi prin tăieturi transversale aplicate pe frontal sau maxilar superior.
Despicarea sagitală a craniului mai apare în cazul bovinelor şi al cerbului, la care, în plus, apar şi
urme evidente de tăiere în sens transversal a neurocraniului (figura 22).

Tranşarea secundară
Operaţie care corespunde pregătirii unor bucăţi mai mari de carne, tranşarea secundară
poate varia după obiceiurile sau gusturile consumatorilor, dar şi după importanţa animalelor
folosite în alimentaţie.
Tranşarea coloanei vertebrale este sugerată prin urmele lăsate doar pentru bovine şi porc.
La ambele specii se pare că se practica despicarea longitudinală prin două şiruri de tăieturi
paralele aplicate de o parte şi de alta a arcurilor vertebrale, fiind prinse deseori şi apofizele
transverse.
Dezarticularea, ca urmare a secţionării ligamentelor, lasă multe urme profunde şi scurte
pe capetele oaselor. Ea apare bine marcată doar la speciile de talie mare precum bovinele şi
calul, părând să preceadă operaţia de porţionare. Dezarticularea scapulo-humerală la bovine
implica de regulă secţionarea bureletului glenoid, în care caz erau prinse şi marginile cavităţii
glenoide. Tăietura acestei dezarticulări, la porc, chiar şi la cerb, apare la nivelul colului, iar la
oaie atinge şi afectează apofiza coracoidă. Dezarticularea cotului (humero-radioulnară), prin
secţionarea capsulei articulare, determina tăierea feţelor inferioare ale trohleei şi condilului
humeral (evidenţiate la speciile mari precum bovinele şi cerbul), iar uneori şi a olecranului
(deseori la bovine); prin secţionarea ligamentelor colaterale erau tăiate epitrohleea şi epicondilul
humeral (la bovine). Dezarticularea antebrahio-carpo-metacarpiană este sugerată la bovine şi cal
35
de secţionarea colţurilor laterale sau chiar a întregii suprafeţe articulare distale (la bovine) de la
nivelul zeugopodului. Abordarea articulaţiei coxo-femurale era mai dificilă datorită adâncimii
cavităţii acetabulare. După cum indică semnele de pe resturile de bovine, se pare că era secţionat
colul femural sau uneori porţiunea capului femural necuprinsă în cavitate. Dezarticularea
genunchiului nu a fost surprinsă pe resturile osoase analizate pentru acest studiu. Se poate
presupune că în acest caz erau mai uşor de evitat distrugerile oaselor implicate, datorită distanţei
mai mari existente între capetele acestora, prin intercalarea meniscurilor articulare.
Dezarticularea tibio-tarso-metatarsiană este bine evidenţiată în cazul bovinelor prin ştirbirea
colţurilor extremităţii distale de tibie, în urma secţionării ligamentelor colaterale, tăierea
transversală a trohleii superioare a astragalului, în urma separării de tibie, precum şi prin tăierea
suprafeţelor articulare calcaneo-astragaliene. Este de remarcat faptul că la cerb elementele
tarsului identificate nu poartă nici o urmă de tranşare, ceea ce ar însemna că nu se realiza o
dezarticulare la acest nivel.
Porţionarea era realizată pentru prepararea propriu-zisă a hranei zilnice (fierbere, frigere)
sau pentru conservare. Urmele lăsate de această operaţie variază în funcţie de particularităţile de
structură osoasă, dar şi de cerinţele culinare. Oasele late, fiind bine îmbrăcate în carne, erau
tranşate în mai multe porţii. Porţionarea omoplatului consta, în general, în separarea capătului
articular de restul scapular - operaţie bine evidenţiată în cazul resturilor de bovine, porc, cerb sau
sugerată numai la ovicaprine printr-o încercare de tăietură a cărei urmă s-a păstrat pe marginea
vertebrală a osului. Restul scapularelor mari, după cum indică resturile de bovine, puteau fi în
continuare porţionate. Coxalul era porţionat de regulă într-o manieră asemănătoare - în trei
porţiuni - la toate specii analizate. Se separa o porţiune preacetabulară, prin secţionarea
transversală a ilionului şi o poţiune postacetabulară, printr-un acelaşi tip de tăietură aplicată
ischionului şi pubisului, rămânând astfel şi cea de a treia parte corespunzătoare cavităţii
acetabulare. La speciile de talie mijlocie, precum porcul şi ovicaprinele, se putea aplica o singură
tăietură transversală pe cavitatea acetabulară, rezultând astfel doar două porţiuni - una anterioară
şi alta posterioară. Oasele lungi ale stilopodului şi zeugopodului erau, la toate speciile, porţionate
în câte trei segmente: proximal, mijlociu şi distal. În figura 122 sunt prezentate oase lungi stilo-
şi zeugopodale de cal, cu urme de tranşare secundară. Apar şi cazuri - atât la speciile de talie
mare (bovine), cât şi la cele de talie mijlocie (porc, ovicaprine) - în care aceste oase erau
porţionate doar în două segmente. Metapodalele de bovine, ovicaprine sau cal, care sunt
elemente osoase lungi bine dezvoltate, dar neîmbrăcate în carne, apar şi ele deseori fragmentate,
cu intenţia probabilă de recuperare a măduvei osoase, bogată în grăsimi.
Dezosarea a lăsat urme mai rar identificabile pe resturile studiate. Majoritatea acestora se
găsesc la nivelul omoplaţilor de bovine, sub formă de tăieturi pe fosele scapulare (subscapulară,

36
infraspinoasă şi supraspinoasă), rezultate din detaşarea muşchilor de pe ele. Pentru cerb s-au
identificat urme rămase de la detaşarea muşchiului biceps brahial de pe radius şi de asemenea
semne pe faţa externă a coastelor.

În cazul resturilor studiate apare clar o standardizare a tehnicii de măcelărie aplicată, mai
cu seamă, speciei Bos taurus, pentru care s-a analizat şi un număr mai mare de fragmente osoase.
Avem astfel şi din punct de vedere arheozoologic dovada că în aşezarea medievală de la Baia
meşteşugul măcelăriei era bine instituit şi practicat de persoane specializate - măcelari. Satârele
şi cuţitele erau instrumentele de măcelărie medievală cele mai utilizate, acestea fiind descoperite
la Baia în număr foarte mare de către arheologi (Neamţu et al., 1980). Urmele folosirii lor au fost
cele frecvent identificate şi prezentate anterior.

Figura 23. Fragmente de oase lungi aparţinând calului, cu urme de tranşare, identificate în
eşantioanele arheologice de la Baia, Târgu Trotuş şi Isaccea.

În cadrul modelelor de tranşare descrise, trei principii par să ghideze aplicarea lor:
modalitatea de despicarea a animalelor, separarea diferitelor categorii de carne, folosirea fiecărei
părţi din corp. Despicarea animalelor sacrificate se făcea, cel puţin la bovine, porc şi ovicaprine,
după o metodă mai greoaie, considerată primitivă, care consta în aplicarea a două şiruri de
tăieturi paralel pe corpii vertebrali. Acest obicei rustic a fost evidenţiat şi în Franţa secolelor XI-
XIV, perioadă după care a fost înlocuit cu metoda despicării în două a coloanei vertebrale prin
mijlocul axei sale. Pentru porc s-a menţinut multă vreme vechea metodă (Audoin-Rouzeau,
1987). Chiar şi la vite - această metodă se mai aplică şi în zilele noastre de către măcelari din
37
medii rurale româneşti (Bejenaru şi Agache, 2000), sau chiar din Franţa (Audoin-Rouzeau,
1987). Astfel, este demonstrat caracterul conservator al acestei maniere de desfacere a
animalului. Tranşarea secundară de înscrie, prin majoritatea operaţiilor ei, într-un anumit
schematism dictat de anatomia animalului. Particularităţile specifice scheletului au fost luate în
considerare pentru simplificarea în efort şi viteză a tehnicii de măcelărie, în timp ce specificitatea
distribuţiei masei musculare a influenţat tranşarea în funcţie de calitatea cărnii.

6. WRITTEN INFORMATION AND ICONOGRAPHY ABOUT ANIMALS IN THE

MIDDLE AGES
Numeroase documente medievale oferă informaţii despre animale, ele însă trebuie
interpretate cu o oarecare rezervă dtorită subiectivităţii lor, mai mult sau mai puţin exprimată.

6.1. Calculele şi cifrele apar în registrele nobililor sau meseriaşilor ori în contractele de
arendă sau de exploatare rurală. Ele oferă informaţii privind vânătoarea sau creşterea animalelor,
pe baza cărora poate fi apreciată raritatea unor specii sălbatice, preferinţa faţă de anumite
animale domestice. Cheltuielile seniorilor pentru hrană, îmbrăcăminte sau mobilier sunt foarte
edificatoare în privinţa provenienţei ţesăturilor de lână, de mătase, a blănurilor şi pieilor, a
alimentelor de origine animală. Registrele negustorilor indică animalele consumate de toată
lumea (peşti, vânat, animale domestice), atît săraci cât şi bogaţi, produsele transformate (lână,
piei, blănuri, pergamente.

6.2. Dispoziţii ale meseriaşilor

Comercianţii, artizaţii, furnizării beneficiau de reglementări pentru practicarea meseriei,
regăsite în statute, contracte, arhive. În meseriile legate de prelucrarea pieilor materia primă
provinea parţial de la animale sălbatice. Din înscrisuri lor putem afla că pielea de urs era folosită
la confecţionarea de curele, cea de pui de lup, iezi, jderi, sau castori pentru mănuşi, de vulpi
pentru pungi de bani, de cerbi, elani, foci, cerbi-lopătari pentru şireturi şi şnururi. Blănarii
prelucrau blănuri unui numări foarte mare de specii sălbatice (hermină, nevăstuică, jder, dihor,
castor, pârş, vidră, linx, iepure, bursuc, popândău, nurcă, cerb lopătar, élan, lup, marmotă, urs,
vulpe), dar şi domestice (ied, miel, oaie). Meşteşugurile pentru prelucrarea lânii semnalează
printre altele calităţile materiei prime, originea şi modul de prelucrare. Pălărierii utilizau părul
pentru fetru şi pielea pentru bonete, iar producătorii de perne şi plapumi foloseau pene de la
diverse specii. Meseria de măcelar aduce precizări legate mai cu seamă de carnea specilor

38
domestice. Pescarii vindeau numeroase specii de peşti marini şi dulcicoli. De la apicultorii au
rămas multe informaţii despre albine.

6.3. Reglementări ale autorităţilor laice şi religioase

În Europa medievală, ordonaţele şi edictele autorităţilor supreme (domnitori, regi)
reglementau funcţionarea târgurilor, vânătorii, agriculturii (cultivarea plantelor şi creşterea
animalelor), meşteşugurilor. Condica cu drepturile seniorilor privitoare la veniturile obţinute din
diverse surse, vămile, impozitele stabilite pentru anumite zone, constituie toate exemple de
dispoziţii ce trebuiau respectate. Prin intermediul vămilor, precum şi a punctele de percepere a
taxelor pentru mărfurile transportate situate la intrarea/ieşirea din oraşe sau în unele puncte ale
drumurilor, aflăm despre circulaţia animalelor, întrucât turmele, animalele de povară,, mărfurile
de origine animală erau supure impozitului direct. Autorităţile erau orientate spre protecţia
animalelor, dar şi a oamenilor împotriva unor animale. Astfel, vânătoarea de bouri, bizoni sau de
castori era foarte controlată de legislaţia poloneză de la sfârşitul evului mediu. Existau însă legi
care prevedeau despăgubiri pentru situaţii când un om ar fo fost omorât sau rănit de animale.
Existau situaţii în care animalelor le era asociată o anumită personalitate umană, ele putând astfel
fi judecate, condamnate şi executate (tauri ucigaşi de oameni, scroafe mâncătoare de copii), ori
excomunicate (omizile, cărăbuşii).
Tabuuri alimentare apar prescise în Coran, în Biblie.

6.4. Texte didactice

Textele cu caracter didactic, păstrate în biblioteci şi muzee, descriu şi explică animalele şi
particularităţile lor.
Enciclopedii, dicţionare, istorii generale, evocă animalele în mod diferit, uneori autorul
ocupându-se în mod deliberat de un anumit animal remarcat printr-un comportament deosebit
(invaziile şi ravagiile făcute de lăcuste, explozia demografică a lupului, vrăjitoriile associate
pisicii negre). În L’Histoire des peoples du Nord, Olaus Magnus observă sistematic animalele, de
la, descriind heringi, balene, iepuri, reni, oi, boi, glutoni etc.
Textele de zoologie sunt numeroase, unele preiau şi continuă informaţiile din tratatele
antice, iar altele, precum cele din lumea bizantină, apar foarte subordonate cărţilor sfinte.
Tratatele de vânătoare şi pescuit erau scrieri specializate, bazate pe o cunoaştere precisă
şi pe contacte cotidiene cu anumite specii de animale. Cărţile cinegetice din Europa medievală
oferea informaţii diverse şi foarte utile, despre: dresarea şoimilor (Demetrios Pupagomenos),
anatomia, morfologia şi comportamentul şoimilor, cocrolor, stârcilor, şi al păsărilor acvatice
(Frederic al II-lea, secolul XIII, De arte venandi cum avibus), descrierea amănunţită pentru urşi,

39
iepuri, cerbi şi mistreţi (Alfonso al XI-lea, secolul XIII, Libro de la monteria), obiceiurile
animalelor, înfăţişarea şi etiologia tipurilor de vînat (Gaston Febus, 1387), cinegetică-fauna
pădurilor (Henri de Ferrieres, 1380, Cartea regelui Modus şi a reginei Ratio). Existau tratate de
vânătoare la care se foloseau pentru hăituire animale domestice (câini, cai) sau îmblânzite (şoimi,
dihori albi). Erau de asemenea, în manualele de creşterea animalelor, recizări la prădătorii
sălbatici (lupi, urşi, vulpi, dihori, corbi etc.).
Manuale pentru crescătorii şi îngrijitorii de animale oferă informaţii despre hrănire şi
tratarea în caz de boli. La bizantini, precum şi în lumea musulmană lucrările representative earu
consacrate cailor, acest animal având un loc privilegiat în societate.
Tratatele medicale şi farmaceutice menţionează uneori animale folosite pentru tratarea
unor boli. De exemplu, în Tratat despre otrăvuri al unui mare gânditor evreu, Maimonide (1135-
1204), sunt descrise multe animale veninoase. Medici, precum Paracelsus, Vesalius, realizau
disecţii pe animale pentru studii de anatomie comparată.
Textele de gastronomie şi diete sunt compuse din numeroase reţete culinare. Medicii se
preocupau în general de alimentaţia pacienţilor. La mănăstiri se puteau găsi multe în scris felurile
de mâncare, unele folosind înmeniu chiar vânat. Cărţile de bucate ale Europei occidentale din
secolele XIV-XV sunt preţioase surse de informaţii privitoare la consumul de produse animale.
Descrierile de ţinuturi include informaţii despre animale, unele însă cu totul fanteziste.
Însemnările călătorilor descriu lumea animală întâlnită în locurile străbătute.

6.5. Texte literare

Pe lângă textele cu caracter relativ ştiinţific, au circulat şi texte literare care implicau
prezenţa animalului sub diverse forme şi atitudini. Nuvelele, textele hagiografice sunt bogate în
în evocări de animale. În proverbe şi fabule, animalul poate fi descries într-o manieră precisă şi
se pot evoca fie oameni, fie calităţi sau comportamente umane. În astfel de texte sub înfăţişarea
superficială a animalelor, adesea exactă însă, autorii şi cititorii interpretează referiri la oameni şi
instituţii , în funcţie de tradiţii şi de contextual mental din vremea lor.

6.6. Iconografie
Imaginea lumii animale realizată de om reproduce mai mult sau mai puţin realist detalii
de înfăţişare ale diverselor specii. Modalităţile diverse de exprimare utilizează o pluralitate de
suporturi materiale, precum picturi pe lemn, piatră (inclusiv fresce), tablouri de şevalet, miniaturi
ale manuscriselor, ilustraţii de hărţi, sau cărţi, gravuri pe materiale dure (os, fildeş, metal,
ceramică), sculpturi, mozaicuri. În această largă diversitate de reprezentări, numeroase animale
nu corespund cu modelul văzut de artist, fie datorită greşelii prin neîndemânăre, lipsă de talent

40
sau de tehnică, fie deliberat prin stilizare sau/şi imaginaţie. Stilizarea poate adesea să aibă drept
cauză spaţiul limitat destinat reprezentării, precum în cazul gravării pietrelor preţioase,
monedelor, sigiliilor, vaselor, pieselor de fildeş. Miniaturile manuscriselor prezintă foarte multe
animale uneori stilizate sau simplificate prin recopiere repetată după modele mai vechi, alteori
însă cu o mare exactitate a reprezentării.
Iconografia medievală poate reda specii de animale dispărute sau foarte rare. De
exemplu, o gravură medievală pe lemn a lui Herberstein din Moscova, lucrată probabil după
natură, înfăţişează unul din ultimele exemplare poloneze de bour. Pictorii olandezi din secolul
XVII au prezentat cel mai bine pasărea dodo din insula Mauriciu, înainte de distrugerea ei totală
de către oameni şi mai als de către maimuţele rhesus aduse din afară, care, mâncându-le ouăle,
le-au împiedicat să se reproducă. Frescele, mozaicurile şi fildeşurile bizantine prezintă imagini
ale unor ecvide rare care trebuiau să alerge pe hipodrom: colonul, hemipul, catârul.
Bestiarul fantastic medieval a fost great de fantezia debordantă a oamenilor, dar şi de
observarea deformată a unei realităţi caudate, neînţelese, prin urmare monstruoasă. O astfel de
creatură frecvent apărută în iconografie este balaurul (dragonul).
……………………..

41