Capitolul IV

PROGRAME DE
RECONSTRUCŢIE
ECOLOGICĂ

Cursul nr.6
 Noţiuni generale
1
Reconstrucţia ecologică în ecosistemele
2 marine

Reconstrucţia ecologică a zonelor umede

3

Reconstrucţia ecologică a ecosistemelor

4 lacustre

Reconstrucţia ecologică a unor ecosisteme

5terestre

6 Ecosistemele urbane

2
5.4. RECONSTRUCŢIA ECOLOGICĂ A SISTEMELOR
LACUSTRE

Lacurile sunt mase de apă stătătoare,

localizate în zone depresionare din
domeniul continental. Dimensiunile lor
faţă de mări şi oceane, sunt mult limitate.
Apariţia şi evoluţia lacurilor în zone foarte
diferite de pe glob, determină o foarte
mare varietate a lor şi a sedi­mentelor pe
care le găzduiesc.
 În a doua jumătate a secolului 20, una dintre marile
probleme cu care s-au confruntat ecologii, dar şi alte
categorii de specialişti care îşi desfăşoară activitatea în
perimetrul lacurilor a fost eutrofizarea lacurilor ca
urmare a „importului” de substanţe chimice din
ecosistemele învecinate sau aduse de apele curgătoare
care se varsă în lacuri. Aceasta reprezintă şi principala
formă de degradare a ecosistemelor lacustre, fiind asociată
cu o serie de modificări majore a calităţilor fizico-chimice
ale apei, dar şi în comunităţile de plante şi animale.

Majoritatea programelor de reabilitare ecologică a

unui lac sunt concentrate pe fenomenul de
eutrofizare şi identificarea unor soluţii care să
permită reducerea acestuia şi eliminarea factorilor
responsabili de producerea sa

1) Creşterea masei organice a unei ape stagnate (lac, baltă etc) sau cu scurgere lentă
prin îmbogăţirea naturală sau artificială cu substanţe nutritive
 Spre deosebire de zonele umede, care au o mare capacitate
de regenerare în condiţiile reconectării lor la circuitul
natural al apei în cadrul bazinului hidrografic de care
aparţin, reconstrucţia ecologică a unui lac puternic
poluat şi, în consecinţă, afectat de fenomenul
eutrofizării, implică eforturi financiare mult mai
mari şi mijloace tehnice mult mai complexe.
 
Studiu de caz : Marea ARAL
 Studiu de caz : Marea ARAL

Marea Aral a devenit unul dintre cele

mai cunoscute exemple de degradare
completă a unui ecosistem prin
intervenţia omului.

În anul1918, pornind de la aprecierea că

apele fluviilor Amu Darya şi Syr Darya
ar putea asigura irigarea suprafeţelor
deşertice din centrul Asiei, transformând
această zonă în una dintre cele mai mari
producătoare de bumbac (privit ca „aur
alb”) şi orez din lume, guvernul rus a
decis amenajarea unui întins şi complex
sistem de canale de irigaţii.

Specialiştii sovietici au privit Marea

Aral ca pe „eroare a naturii”.
În Asia Centrală, un cimitir de nave ruginite se află
în mijlocul unui deşert care se întinde pe zeci de
kilometri, în toate direcţiile.

Acolo a fost Marea Aral, odată al patrulea lac de pe

Pământ. Situat între Uzbekistan şi Kazakhstan, Aral
era mare cât Irlanda. Din anii 1960, de când a
început producția de bumbac în acea zona, apa a
început să se micșoreze.
Amenajările hidrotehnice au fost iniţiate în anii ’30,
dar modul defectuos de amenajare a canalelor a
favorizat procesele de pierdere a apei prin dispersare
şi evaporare (specialiştii apreciază că pentru 30 –70%
din pierderile de apă din Marea Aral este
„responsabil” numai canalul Qaraqum, cel mai întins
şi larg din centrul Asiei).

Se estimează că până în anii ’60, între 20 – 50 km3 de

apă au fost dispersate pe terenurile riverane celor
două fluvii în loc să ajungă în Marea Aral
 The Changing Profile of the Aral
Începând din anii ’60, nivelul Sea: 1960-2020  
mării a început să scadă, cu o
viteză de circa 20 cm/an, în
perioada 1961 – 1970, viteză care
a atins 80 –90 cm/an, la sfârşitul
anilor ’80, când marea s-a
separat într-un sector nordic
(Marea Mare Aral) şi unul sudic
(Mica Mare Aral), salinitatea apei
triplându-se faţă de nivelul din
1950.

În ciuda amenajării unui canal de legătură între sectorul nordic şi

cel sudic al mării în anii ’80, fenomenul de evaporare şi reducere a
suprafeţei luciului de apă a continuat. Astfel, unul dintre cele mai
mari lacuri de apă dulce din lume a pierdut mai mult de jumătate
din suprafaţa şi a devenit la fel de sărat ca orice mare sau ocean de
pe glob. Modificarea salinităţii şi compoziţiei minerale a apei a
determinat distrugerea faunistică a Mării Aral.
La sfârşitul secolului 20, în perimetrul
Mării Aral, dar, în special, în regiunea
sudică a acestui teritoriu, s-a înregistrat
cea mai ridicată rată din lume a
îmbolnăvirilor de cancer al laringelui,
anemie şi boli ale rinichilor; specialiştii
pun acest fenomen pe seama expunerii
populaţiei la praful toxic, contaminat cu
sare, pesticide şi fertilizanţi chimici,
purtat de furtunile de nisip devenite
extrem de frecvente în această zonă din
Asia.

În anul 1994, ţările riverane

– Kazakhstan, Uzbekistan,
Tajikistan şi Kyrgystan – au
convenit să aloce, 1% din
bugetul anual pentru
reconstrucţia ecologică a Mării
Aral.
Vezi şi
https://www.descopera.ro/natura/10439989-cazul-aral-o-mare-in-moarte-clinica
Lucrările de reconstrucţie ecologică au fost iniţiate în sectorul nordic,
unde, după finalizarea amenajărilor hidrotehnice ce au vizat
repararea şi extinderea sistemului de irigaţii Syr Darya, nivelul apei
a început să crească.

Octombrie guvernul Kazakhstanului a decis amenajarea unui dig pentru

2003 separarea completă a celor două sectoare ale Mării Aral, finalizat
în august 2005; în sectorul nordic, nivelul apei a continuat să
crească, iar salinitatea apei să se reducă.

2006 Banca Mondială a iniţiat un program de reconstrucţie ecologică

în sectorul nordic al mării, cu rezultate remarcabile –
populaţia piscicolă a cunoscut un reviriment neaşteptat,
permiţând chiar iniţierea activităţii de pescuit industrial, iar
marea, care se retrăsese la aproape 100 km de portul Aralsk, se
află acum la circa 25 km distanţă

2009 a fost proiectată iniţierea amenajării unui nou canal de legătură

între cele două sectoare, dar şi a unui dig nou, pentru a permite
revenirea apelor până în porturile Aralsk şi Heralsk.
Secarea mării are consecințe directe asupra vieții din zonă, lacul
având influență asupra condițiilor meteorologice: iernile sunt
acum mult mai reci, iar verile au devenit caniculare.

În plus, s-au acumulat produse chimice agricole purtate de ape

care au contaminat pânza freatică
 5.5. RECONSTRUCȚIA ECOLOGICĂ A UNOR ECOSISTEME TERESTRE

5.5.1. Pădurile

Pădurea este o suprafață mare de teren pe

care cresc în stare sălbatică specii
de arbori și arbuști, specii de plante
erbacee, mușchi, dar trăiesc și diferite
specii de animale. După natura lor, pădurile
pot fi naturale (apărute spontan) sau
cultivate (prin plantarea puieților de arbori
crescuți în pepiniere). Pe glob, pădurea
ocupă circa 30% din suprafața uscatului; în
România, ele se întind pe circa 27% din
suprafața totală a țării.
Defrișarea pădurilor din România este un proces economic care s-a
manifestat din cele mai vechi timpuri, fiind una din principalele resurse ale
populațiilor ce s-au dezvoltat în spațiul actual al României. Lemnul, fiind o
resursă regenerabilă, este ideal pentru susținerea și dezvoltarea indivizilor, a
civilizației umane în general, fiind folosit ca materie primă energetică,
material pentru construcții, unelte, arme, hârtie, mobilier etc.
La plantarea unui hectar de
pãdure se folosesc 8000 de
puieţi, iar pânã la vârsta de
exploatare mai rãmân doar 600
de exemplare.

Tãierea unui brad dureazã un

minut, dar cã sã ajungã la
maturitate, bradului îi sunt
necesari 60-80 de ani.

Un hectar de pãdure de conifere

capteazã anual 50 tone de dioxid
de carbon şi elibereazã, în
acelaşi timp, 2530 tone de
oxigen.

În ţara noastrã, în perioada

medievalã, pãdurea reprezenta
75% din suprafaţã, la începutul
secolului al XIX-lea 38%, iar dupã
1975, 27%. În prezent, suprafaţa
acestora este continuã sã scadã.
Defrişarea unei păduri de câteva sute sau mii
de hectare se poate realiza în câteva zile, cel
mult săptămâni, graţie mijloacelor tehnice
moderne disponibile.
Reconstruirea ecologică a unei păduri implică
refacerea tuturor comunităţilor biologice tipice
pentru acel tip de ecosistem forestier.

Refacerea unei păduri presupune nu numai eforturi

financiare semnificative (numai plantarea arborilor,
arbuştilor şi tufişurilor înseamnă pregătirea
materialului săditor şi personal uman implicat în
operaţiunile de plantare), dar şi un timp de
„aşteptare” foarte lung, ceea ce implică şi
necesitatea asigurării continuităţii programului de
reconstrucţie ecologică şi management durabil a
ecosistemului respectiv.

Generaţia care a iniţiat programul poate aprecia

succesul acestuia prin apariţia pădurii tinere, dar
refacerea completă a ecosistemului forestier se
realizează în câteva zeci până la sute de ani, în
funcţie de tipul de pădure.
 
 Ca regulă generală,un
program de reconstrucţie
ecologică a unei păduri se
bazează pe speciile
indigene, care sunt mai bine
adaptate la condiţiile locale de
pe teritoriile unde s-au
realizat defrişări şi asigură
premisele pentru refacerea
structurii, dinamicii şi
funcţionării pădurii originale,
Orice ecosistem forestier este antrenând popularea
caracterizat de aspectul său ecosistemului forestier cu
general, diversitatea speciilor numeroase comunităţi animale
vegetale care intră în
compoziţia sa, stratificarea
şi structura ecologică a Reconstrucţia ecologică a unei păduri
pădurii, precum şi de porneşte de la două elemente cheie:
relaţiile dintre habitatele
sale
evoluţia comunităţilor vegetale pe
termen lung, respectiv, evoluţia
solului, ambele fiind puternic influenţate
de climat, structura iniţială a solului, relief
şi expoziţia versanţilor (când este cazul),
compoziţia specifică şi relaţiile inter-
specifice stabilite de comunităţile
biologice existente.
 Reconstrucţia ecologică a unei păduri poate fi
privită şi ca un proces de succesiune ecologică
accelerat prin intervenţia omului, pe baza
unei bune cunoaşteri a factorilor-cheie
determinanţi.

Succesiunea ecologică este un proces natural,

comunităţile biologice existente fiind înlocuite
de alte noi, pe măsură ce condiţiile de viaţă
din acel ecosistem se modifică; mecanismul
prin care se produce succesiunea ecologică
este încă neelucidat, mai ales că, în
ecosistemele stabile, succesiunea ecologică
devine foarte lentă şi este greu de
cuantificat.
 
Reconstrucţia ecologică în cazul ecosistemelor forestiere
reprezintă nu numai o posibilitate de valorificare practică a unor
cunoştinţe de ecologie fundamentală ci şi un proces de testare
a unor ipoteze privind succesiunea ecologică, structura,
dinamica şi funcţionarea pădurilor, importanţa diversităţii
specifice şi a suprafeţei ocupate de pădure pentru stabilitatea
pe termen lung a ecosistemului, astfel:

1
2 4
3

Numărul de specii de plante şi a

Un proiect de reconstrucţie ecologică a
straturilor de vegetaţie care formează
unei păduri trebuie să plece de la faptul că
pădurea au o influenţă majoră în
numeroase specii de arbori nu se pot
stabilitatea ecosistemului. Chiar dacă
instala pe terenuri degradate; chiar dacă
numărul de specii este stabilit corect în
materialul săditor este plantat când a atins
cadrul programului de reconstrucţie
deja o talie mai viguroasă, deoarece, în
ecologică, plantarea şi însămânţarea
absenţa unor specii lemnoase pioniere,
lor trebuie realizată succesiv, dar la
arborii plantaţi mor în câţiva ani.
momentul oportun:
Spre exemplu, stratul ierbos şi cel
format din alge, ciuperci, muşchi şi
ferigi nu pot supravieţui în absenţa
arborilor care le umbresc. Dacă speciile
de tufişuri ar fi plantate concomitent
cu arborii, cei din urmă ar fi eliminaţi
rapid deoarece tufişurile cresc mai
repede.
Dezvoltarea arborilor şi umbrirea
solului poate întârzia instalarea
speciilor ce formează straturile
inferioare ale pădurii; mai mult decât
atât, o serie de plante invazive se pot
instala, iar eliminarea lor, pentru a
face loc speciilor caracteristice pădurii,
poate constitui o problemă dificilă în
proiectul de reconstrucţie ecologică
iniţial
Pe de altă parte, compoziţia speciilor
de arbori şi vârsta acestora
condiţionează instalarea şi evoluţia
comunităţilor animale dintr-o pădure,
de la cele de nevertebrate până la
populaţiile de păsări şi mamifere
 3
4
Absenţa unor specii de animale
poate împiedica instalarea unor specii
de plante, animalele asigurând
dispersia acestora
Suprafaţa reprezintă una dintre problemele majore
ale unui proiect de reconstrucţie ecologică a unui
ecosistem forestier – o pădure trebuie să fie proiectată
suficient de întinsă şi de compactă pentru a elimina
riscul influenţelor de tip lizieră, respectiv, de tip izolare
insulară. În acelaşi timp, nu trebuie neglijată crearea unor
poieni şi luminişuri în interiorul pădurii, combinarea
speciilor de arbori şi arbuşti, în proporţii optime pentru
supravieţuirea lor (speciile care sunt plantate în număr
mic şi pe suprafeţe restrânse pot sucomba foarte repede
ca urmare a unor deficienţe în procesul de polenizare şi
răspândire a seminţelor).
 Studiu de caz : Costa Rica

În Costa Rica, după o jumătate de secol de-a

lungul căreia pădurea tropicală umedă a fost
defrişată fără control, supravieţuind sub forma
unor păduri insulare, la începutul anilor ’90, a
fost iniţiat un program de reconstrucţie ecologică
a pădurii tropicale umede.

În 1993, au fost realizate plantaţii mixte de specii

de arbori caracteristici pădurii tropicale umede
pe terenuri ocupate de păşuni degradate, cu
soluri ce şi-au pierdut fertilitatea prin spălare
repetată determinată de ploi.
Au fost folosite seminţe ale arborilor nativi,
colectate din arbori izolaţi,
supravieţuiesc în perimetrul unor ferme.
Stratul ierbos a fost ajustat continuu
pentru a permite supravieţuirea arborilor
tineri şi a celorlalte plante indigene
însămânţate pe parcurs.
Creşterea unor specii de arbori a fost
spectaculoasă, înregistrând un spor în
înălţime de aproape 2 m/an.
care
După cinci ani de la iniţierea
proiectului, arborii aparţinând unor
specii heliofile erau deja bine
dezvoltaţi, asigurând o umbrire
completă a solului. Deoarece multe
specii de arbori din pădurea tropicală
umedă nu pot supravieţui şi nu se
pot dezvolta în absenţa micorizelor,
aceste rezultate au dus la formularea
ipotezei conform căreia speciile de
fungi şi bacterii micorizante pot
supravieţui perioade extrem de lungi în
sol.
 Studiu de caz : INDIA
2
1 susţinut financiar şi din surse
În India, în provincia Tamilnadu, începând
din 1997, se derulează un amplu program
de reconstrucţie ecologică a pădurilor
tropicale uscate degradate ca urmare a
supraexploatării resurselor forestiere de
către populaţia din satele limitrofe
(exploatarea masei lemnoase, păşunat,
incendieri repetate, etc.). Prin rărire
excesivă, densitatea arborilor a ajuns la
valori de 0,4 – 0,6 arbori/ha, teritoriul
fiind expus eroziunii accelerate, spălării
solurilor şi alunecărilor de teren
Prima etapă s-a derulat între 1998
– 2005, programul având ca
obiective iniţiale refacerea pădurii,
îmbunătăţirea regimului hidrologic
al teritoriului şi creşterea nivelului
de trai al comunităţii locale, fiind
externe (Banca Japoniei). Într-un
interval de 8 ani, a fost
reîmpădurită sau reabilitată
ecologic pădurea degradată de pe
o suprafaţă totală de aproximativ
4800 km2, folosindu-se peste 50 de
specii de arbori nativi.
 3

Au fost amenajate o serie de canale şi

poldere pentru reţinerea şi acumularea apei
din precipitaţii, în vederea valorificării sale
atât pentru necesarul ecologic al pădurii, cât
şi pentru irigaţii şi alte nevoi ale comunităţii
locale.
4

În ciuda perioadelor îndelungate de secetă,

resursele de apă accesibile populaţiei au
înregistrat creşteri de 5 – 10 %. Comunitatea
locală a fost implicată activ în diferite etape
ale programului, fiind realizate şi ample
campanii de educare pentru exploatarea
durabilă a resurselor forestiere
Monitorizarea permanentă a rezultatelor programului a relevat o
creştere cu 35 % a suprafeţelor forestiere în zona respectivă,
încurajând guvernul să extindă această experienţă şi în alte regiuni ,
fiind lansată o a doua etapă, pentru intervalul 2006 – 2013, pe
parcursul căreia urmează să fie reabilitate sau reconstruite păduri pe
o suprafaţă de circa 162500 ha, susţinând comunităţile locale din
aproximativ 650 de sate din vecinătatea acestor păduri. La această
suprafaţă, se adaugă şi terenuri de circa 15000 de ha, în zonele
locuite de populaţii tribale dependente de resursele forestiere; pe
acestea, vor fi plantate specii de arbori şi arbuşti exploataţi în mod
tradiţional de către aceste populaţii pentru nevoile cotidiene şi
producţia artizanală locală.