Vous êtes sur la page 1sur 42

Ideologia politică.

Polimorfîile unui concept clasic

Chestionările esenţiale şi problematica generală a cursului.

Abstract în franceză:

Ce cours vise d'abord et avânt tout â introduire et â initier aux enjeux, aux questions et aux
problemes que posent la notion d'ideologie dans Ies differents contextes et sur cette base, â Ies conduire,
vers une appreciation critique de differentes approches importantes de l'ideologie.
Qu'est-ce qu'une ideologie ? Qu'est-ce qui est ideologique et qu'est-ce qui ne l'est pas ? Quelle
est la nature d'ideologie ? Quels en sont Ies elements, l'extension ou le domaine reference ? Quelle en
est l'origine et la genese, quels en sont Ies mecanismes d'elaboration ? Quel est le rapport du domaine
ideologique au mythique et quelle en est Pefficacite propre ? Peut-on en delimiter Ies fonctions
principales ? - - ■
Faire une theorie de l'ideologie suppose apparemment que l'on dispose d'un savoir qui ne serait
pas lui-meme ideologique, un savoir qu'on dira « scientifique ». II s'agit d'un savoir ou un point de vue
scientifique qui se situerait, pour ainsi dire « dehors », en surplomb, « hors de » et â l'abri de ce domaine
ou de ce systeme illusoire de croyances. Est-ce possible ? Quelle serait la nature et le fondement de ce
discours transcendant, science ou philosophie scientifique ? Affirmer qu'il est possible de parler des
ideologies sans faire de son discours une forme ideologique, c'est, somme toute, reconnaître la
possibilite d'un discours vrai qui devoile un discours faux, baptise pour l'occasion, d'ideologique. C'est
ainsi que l'approche traditionnelle utilise le critere du vrai et du faux, de la verite et de l'illusion pour
determiner le sens et l'efficacite de l'ideologie en general.

l.Prolegomene
2.Fundamentele conceptului de ideologie. Naşterea ideologiei politice. (Substituirea referinţei
transcendente printr-un proiect imanent)
3. Ideologia politică- un concept polisemie şi polimorf. Perspective teoretice de referinţă
4. Ideologia între distincţii conceptuale şi adevărul ştiinţific
5. Limbaj, ştiinţă, ideologie
6. Filosofie şi ideologie politică. Raporturi şi funcţii. Forme şi tipuri de ideologii
7. Postmodernismul şi deconstrucţia ideologiilor. Ideologia ca „spectacol total" şi reflex
paradigmatic al biopoliticului
8. Viitorul ideologiilor
9. Despre noile imago-ideologii
10. Ideologia şi dispensele ei

l.Prolegomene
Tentativa de a oferi câteva referinţe lămuritoare asupra conceptului de ideologie politică riscă, de
altfel ca orice demers scolastic, să se cantoneze în zona unor clişee corecte, dar vai, atât de neinteresante
pentru practică şi atât de puţin revelatoare în esenţa lor.1 Luminarea conceptului de ideologie politică se
petrece în epoca noastră sub ameninţările voalate, dar prezente a ceea ce, în mod indistinct este plasat
acum sub eticheta de postmodern? Ambiguitatea cadrelor în care termenul urmează să prindă
semmficaţii este structurală. McLellan apreciază că ar fi extrem de raspindit obiceiul de a califica drept
ideologie doar perspectiva „celuilalt". Cea proprie se configurează, pe cale de consecinţă, ca un punct de
referinţă al obiectivitătii ce ar permite o identificare corectă a reperelor gândirii ideologice.3
Ieşirea din cadrele hermeneuticii ontologice (contează impactul conscecinţelor, în viitor, iar nu
prezentul, fiinţarea actuală) face extrem de dificil efortul de fixare a perspectivei. Totuşi, în afara
oricăror contestări rămâne faptul că perspectivele nostre (implicit şi cele politico-ideologice) au fost
marcate de ceea ce Frederic Jameson numea „milenarism inversat" în sensul precis în care conceptul de
ideal centrează şi domină orice discurs despre ideologie. Ideologiile moderne au tot mai rar (şi în
manieră explicită) pretenţii universaliste. Ele completează şi exploatează seria de ,,-isme" de nuanţă mai
mult sau mai puţin serioasă: epocă post-industrială, (Daniel Bell, vorbeşte despre „postindustrialism")
epocă post-comunistă, post-istorie ş.a. Ce ne împiedică atunci să prezumăm existenţa unei epoci post-
ideologice? Dacă există o „condiţie post - istorică" (unde progresul tehnic se banalizează ca semnificaţie
şi, conform lui Arnold Gehlen, devine rutină) de ce nu ar fi întrunite condiţiile necesare şi suficiente
pentru o epocă post-ideologică? Mai are omul recent timp pentru ideologii? în orizontul acestor
dezbateri orice discuţie contemporană asupra ideologiilor tinde să devină un pretext facil.
Cu riscul de a simplifica nepermis lucrurile reiterăm evidenţa conform căreia puterea (condiţie
esenţială a libertăţii) şi preeminenţa propriei fiinţe în raport cu orice e scopul natural al vieţii. Ideologia
există azi ca o conversiune a instinctului natural de competiţie şi dominare. Ea este expresia cea mai vie
a unor principii cu valoare etobiologică, preluare obsesivă, cu nesfârşite variaţiuni a „voinţei de putere"
de care vorbeşte Nietzsche. Fără a lua o formă teoretică cristalizată ideologiile au existat practic în toate
societăţile, în măsura în care au oferit (sau au pretins că oferă) o expresie de legitimitate exerciţiului
puterii. „în vreme ce monarhii şi ideologiile se pot schimba, libido dominandi rămâne mereu aceeaşi". 4
între instinctul primar de marcare a teritoriului şi biopolitica epocii contemporane stau, e adevărat,
milenii de rafinamente. Toate acestea nu fac însă decât să conserve decalajul iniţial dintre competitori.
Ideologia rămâne un produs al realităţii sociale şi al conştiinţei umane, a unei conştiinţe grevate de
anumite aspiraţii, idealuri5 şi mai ales de interese. Din această perspectivă, se poate aprecia că omul
individual sau colectivitatea (organizată politic) participă la toate etapele „producţiei" de ideologii. De la
germinare, elaborare şi până la transpunerea în istorie, ideologia dominantă e o probă indubitabilă de
tenacitate existenţială şi istorică. Ea supravieţuieşte doar prin exerciţiul constant (şi la limită explicabil
etobiologic) a unor voinţe.
Ideologia nu a fost receptată deloc prietenos la nivelul simţului comun. Repulsia faţă de ideologie
are rădăcini istorice: până nu demult o ideologie dominantă se impunea şi se concretiza pentru marea

'Nu ne rămâne decât să sperăm că trimiterile insistente şi riguroase la sursă se vor justifica prin claritatea cu care vom
enunţa anumite concluzii. Cunosc repulsia studenţilor faţa de bibliografiile impuse (şi adesea abundente) dar sper că
momentele în care expunerea se va dovedi demnă de interes să apară suficiente pentru a compensa disconfortul pricinuit de
„obsesia" oricărui profesor pentru citat şi referinţa încrucişată. Sunt atât de puţin preocupat de aceste lucruri deoarece am
presupus că lipsurile oricărei prelegeri profesorale au ceva incitant pentru student: lasă oamenilor interesaţi ocazia de a-şi
exersa inteligenţa în starea ei naturală. (în starea de măcel, adică)
2
Nu îşi are locul aici o detaliere a conceptului de postmodernism şi politică a postmodernismului. Semnalez totuşi existenţa
unei lucrări (în traducere românească la Editura Univers în 1997) de a cărei utilitate vă puteţi convinge singuri. Este vorba de
lucrarea Politica postmodernismului, a Lindei Hutcheon.
3
McLellan, David, Ideologia, Ed. Du Style, Bucureşti, 1998, p. 24.
4
Maffesoli, Michel, Clipa eternă. Reîntoarcerea tragicului în societăţile postmoderne, trad. rom. Magdalena Tălăban Ed.
Meridiane, Bucureşti 2003, p. 24
5
„...dorinţa pentru conceperea unei...contralumi ideale, sunt, probabil, la fel de vechi ca şi omenirea. Platon a pus bazele
acestui exerciţiu mental" cf. Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. rom. Doru Pop, Ed. Polirom, Iaşi,
1999, p. 76
masă ca manual al pedepselor. O ideologie propune anumite valori, dar trimite insistent la o seamă de
tabuuri şi interdicţii. O ideologie era la modul practicii cotidiene şi pentru cei mai mulţi oameni numai
textul care justifică o corecţie. Forma de obiectivare cea mai comună a ascend entului ideologic este
puniţia. „Cealaltă linie de obiectivare a avut, dimpotrivă, consecinţe mult mai rapide şi mai hotărâtoare,
în măsura în care era în chip mai direct legată de reorganizarea puterii punitive: codificare, definire a
delictelor, fixare a pedepselor, reguli de procedură, definire a rolului magistraţilor. Şi, de asemenea
pentru că se sprijinea pe discursul deja constituit al Ideologiilor. într-adevăr acest discurs oferea, prin
teoria intereselor, reprezentărilor şi semnelor, prin seriile şi genezele pe care le reconstituia, un fel de
reţetar general de exercitare a puterii asupra oamenilor: „spiritul" ca suprafaţă de înscriere pentru putere,
cu semiologia drept unealtă; supunerea corpurilor prin controlul asupra ideilor; analiza reprezentărilor ca
principiu al unei politici a corpurilor mult mai eficace decât anatomia rituală a supliciilor. Gândirea
Ideologiilor nu a fost numai o teorie privitoare la individ şi societate; ea s-a dezvoltat ca o tehnologie a
puterilor subtile, eficiente şi economice, în opoziţie cu risipa somptuoasă a puterii suveranilor." 1 Pe
scurt, existenţa unei Ideologii se leagă de perenitatea raportului dintre un fel de „adevăr oficial" şi
exerciţiul puterii. Ideologia apare ca fundament teoretic al mecanismelor punitive care întreţin disciplina
şi stabilitatea socială.
Orice dezbatere actuală asupra conceptului de ideologie şi asupra ideologiilor în general, se
petrece astfel în orizontul acestei moşteniri. Memoria politicului e definitiv marcată de orizontul
discreţionar unde faptul de A AVEA O IDEOLOGIE definită apare ca o opţiune imprudentă, dacă nu
chiar un stigmat. Cei mai radicali (şi mai articulaţi) detractori a conceptului se bazează pe acel pretins
„realism", al cărui final poate fi identificat azi sub sintagma „moartea ideologiilor". Şi totuşi, în graba
lor de a îngropa chestiunea au uitat un detaliu: înainte de a decreta „moartea ideologiilor" ar trebui mai
întâi să ştim foarte exact ce este, din punct de vedere teoretic şi practic, o ideologie.
Suntem şi noi, iată, în situaţia de a răspunde acestei nevoi de ancorare conceptuală a unui termen
care trimite, pentru simţul comun, la atât de multe şi în fond la nimic determinat. în plus, dincolo de
orice suspiciuni teoretice, ideologiile în acţiune se dovedesc extrem de active într-o lume unde ideile au
devenit tunuri de calibru greu 2. „în timp ce difuzarea şi penetrarea ideilor, cel puţin în forma lor
ideologică, reprezintă un fenomen tot mai extins la nivel planetar, gândirea empirică se manifestă mai
ales prin practicalism (folosind termenul lui Wiliam James), care îşi face un titlu de glorie din a fi în
stare să se descurce fără idei." 3 Există schimbări de fond la nivelul segmentului ideologic al fenomenului
politic contemporan sau schimbările se opresc la nivelul formal ? Există doar noi mitologii politice sau
miturile politice au sucombat în pragmatismul accentuat a unora dintre contemporani ? Poate că Gilbert
Durând are dreptate şi atunci mitologiile politice continuă să exercite o influenţă importantă asupra
ideologiilor, chiar dacă acestea au încetat să mai fie, aşa cum credea Napoleon, „o metafizică de
călău"? Atitudinile ideologice nu şi-au pierdut nici azi din aroganţă. S-a afirmat chiar că nu există un
virus mai rău decât „virusul" ideologiei. Ideologiile „forte", demodate şi inacceptabile în lumea
democratică actuală sunt înlocuite cu altele mai gelatinoase care prin manevrarea miturilor, figurilor
simbolice încearcă să convingă poporul să creadă că vrea ceea ce conducătorii consideră că este mai
bine pentru mase (Giorgio Negrelle).
în consecinţă, aşa cum arată Lucâks „un fenomen real de dezideologizare nu poate fi decât ceva
contradictoriu în plan social, iar teoria dezideologizării, în cel mai bun caz, o autoamăgire." 5 Ideologiile
sunt părţi ale vieţii sociale. Cât timp există societatea ideologiile vor continua să lucreze. Poate că
ideologiile trăiesc puţin. însă ele lucrează dincolo de conjuncturi, adepţi şi epoci.
1
Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi, trad. rom. Bogdan Ghiu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 158
2
Colin Powell, secretarul american al apărării, deplângea în 2003, în timpul războiului din Irak, faptul că presa a devenit
noua artilerie grea într-un război unde victoriile se acreditează în communicate.
3
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. rom. Doru Pop, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 71
4
Oricum Napoleon nu greşea în mod fundamental: Pedeapsa este forma prin care se manifestă la lumina zilei raportul de
forţe ce conferă autoritate legii.. .Fără braţul înarmat al legii ideologia este „poezie" desuetă cu pretenţii moralizatoare.
5
Lucâks, Georg, Ontologia existenţei sociale, trad. rom George Purdea, Vasile Dem. Zamfirescu, Ed. Politică, Bucureşti,
1986, p. 556
Chiar dacă recursul la etimologii este un exerciţiu minimal de conformism academic, în ceea ce ne
priveşte, el nu apare, nici pe departe lămuritor. Totuşi recursul la el poate constitui un punct de plecare
util. Rădăcinile termenului ideologie sunt greceşti.
Logos - aici cu sensul discurs raţional, teorie
Eidos - idee, aici cu sensul de viziune asupra lucrurilor
într-o primă aproximare ne referim deci la ideologie ca modalitate de a converti, de a traduce
lumea în idei, abstracţii. Le Robert defineşte termenul drept „un ansamblu de credinţe caracteristice unei
epoci, unei societăţi sau unui creator de sistem, de doctrină". în acest sens Hannah Arendt este
îndreptăţită să scrie „...o ideologie este aproape literal ceea ce indică numele său: logica unei idei ...
Ideologia tratează înşiruirea evenimentelor, ca şi cum aceasta ar urma aceeaşi „lege" ca şi expunerea
logică a „ideii" despre ea."
Semnificaţiile termenului ideologie trebuie însă urmărit pe cel puţin două culoare:
a) direcţia de mişcare politică, „cursa" angajată în urmărirea idealul politic (aspectul dinamico-
eshatologic)
b) perspectiva, viziunea asupra realităţii pe care o produce şi o alimentează (aspectul mito-
arheologic)
Reflecţia asupra etimologiei susţine această bivalentă a receptărilor. Rădăcinile logice ale
termenului sunt două, chiar dacă sunt foarte apropiate: ideal şi idee. Interpretările conceptului de
ideologie ar trebui să poată lua ambele direcţii pe care etimologia le sugerează; idealogie şi ideologie
adică teorie despre ţelurile mişcării politice (un proiect al „paradisului") şi respectiv o teorie despre
temeiurile ei de factură mitic-legitimatoare. De aceea nu există practic o ideologie care să nu exhibeze
valenţele sale etice.
Ne aflăm, încă odată, destul de departe de pretenţiile noastre iniţiale, dacă nu chiar cantonaţi într-o
înţelegere limitată, irelevantă a unui concept care riscă să devină acum nu numai polisemie, ci şi
polimorf până la o relativă disoluţie. Cum poate fi deci reabilitată o înţelegere riguroasă şi funcţională a
conceptului într-un context (cel post-modern) care denunţă tocmai exigenţele acestor rigori raţionaliste?
într-o epocă când teorii de tot felul exersează limba repulsiei morale şi a denunţării această sarcină nu se
anunţă deloc uşoară. în plus, trebuie să o facem sub presiunea „profeţiilor premature" de la începutul
anilor 60 despre clamatul „sfârşit al ideologiilor".2
începuturile acestor teoretizări sunt legate de gândirea politică din Europa. Sintagma apare mai
întâi la Mannheim şi apoi la Raymon Aron în Opium des Intellectuels ( 1955). Apoi englezul Seymour
Martin Lipset, în lucrarea sa Political Man, (1960), într-un capitol intitulat The End of Ideology,
concluzionează că şi în viitor va exista lupta de clasă, fără să mai existe şi ideologii. Aceiaşi concluzie
formulează şi Daniel Bell în cartea sa The End of Ideology -On the Exhaustion of Political Ideas în
Fifties (1960), care vede în ideologia descalificată de eşecul comunismului şi fascismului „o fundătură"
şi opune ferm ideologiei o abordare ştiinţifică. Michel Oakeshott, în Raţionalismul în politică (1962f',
va glorifica politicile inspirate de cunoaşterea empirică a trebuinţelor, împotriva „politicilor după
manual". Respingerea ideologiei în Europa consideră Mc Lellan, este asociată cu conservatorismul.
Marile dezvoltări ale sfârşitului ideologiilor aparţin însă americanilor. Hannah Arendt în
Originile totalitarismului (1951). Hannah Arendt apreciază în mod surprinzător că orice gândire
ideologică are potenţial totalitar. Gândirea ideologică devine efectiv mijloc de opresiune prin întâlnirea
cu mişcările totalitare. „Ideologia tratează istoria, cursul evenimentelor ca şi cum ar fi urmat aceeaşi lege
cu expunerea logică a ideii sale". Ideologiile pun istoria sub Teroarea logicii, suprimând libertatea,
instituind ruptura cu ideile pe care le produce experienţa şi izolarea oamenilor. Odată plasată sub

1
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994,
2
A se consulta în această chestiune Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. rom. Doru Pop, Ed. Polirom,
Iaşi, 1999, p. 447
3
Michel Oakeshott, în Raţionalismul în politică (1962), Bucureşti, Editura AII, traducere românească Mihai Radu Solcanu,
1994
teroarea logicii istoria devine câmp de aplicaţie a politicii ideologice. în viziunea Hannei Arendt, natura
reală a ideologiilor a fost relevată doar prin rolul pe care aceasta îl joacă în dominaţia totalitară. în
această perspectivă există „trei elemente specific totalitare" ce caracterizează orice gândire ideologică.
Ca politică ideologică, ideologia se caracterizează prin:
1) tendinţa de explicaţie totală, fără atenţie la fenomen, la fiinţele concrete, de aici
făgăduinţa de a explica total trecutul, de a cunoaşte total prezentul şi a prevedea veridic viitorul;
2) independenţa de orice experienţă care duce la „evadarea" din realitate, ale cărei lecţii
sunt ignorate. Ideologiile se rup de existenţa imediată de vreme ce o realitate „mai adevărată" care
„reclamă un al şaselea simţ prin care să putem deveni conştienţi de ea". Acest simţ special este cultivat
prin „îndoctrinare ideologică" desfăţurată metodic în instituţii academice. La H. Arendt, un element
esenţial al educaţiei ideologice şi al propagandei are în vedere „să injecteze un înţeles secret în orice
eveniment public, ...sa suspecteze o intenţie ascunsă în spatele oricărei acţiuni politice publice".
Elementul conspirativ dobândeşte un rol cheie în modelarea şi resemnificarea publică a realităţii sociale
3) aplicarea la realitate a unei consecvenţe logice uniliniare pe care realitatea nu o are
nicăieri şi de aici acceptarea în dezvoltarea ideologiilor doar a procedeelor deducţiei logice. l
In aceste conjuncturi orice construct ideologic se realizează prin suspendarea „supervizărilor"
factuale, ale istoriei. Ideologiile nu acceptă proba realităţii. Ideologiile se nasc din nostalgia libertăţii şi
mor în urma excesului de control.
. Problema sfârşitului ideologiilor e o provocare pentru metafizicieni şi nu o problemă a filosofiei
politice. Sfârşitul unei ideologii 2 nu înseamnă neapărat sfârşitul oricăror ideologii. Probabil că această
pretenţie megalomană de maximizare a anvergurii ideologicului a condus în final la acel tip de concluzie
resentimentar-metafizică şi superficială conform căreia „termenul de ideologie a devenit un passe-
partout, însemnând orice şi deci nimic". 3 Pentru a clarifica motivaţiile în virtutea cărora homo
ideologicus este azi un „animal rătăcit" şi o ciudăţenie a evoluţiei, devine necesar un survol critic a
interpretărilor succesive ale conceptului de ideologie politică. Distincţia clasică dintre ideologie şi
doctrină politică nu e nici pe departe lămuritoare. în ciuda acestui fapt chestiunea a fost adesea lichidată
cu un inexplicabil apetit pentru placiditate: „De fapt, ideologia este mai generală decât o doctrină, fiind
un mod universalist de a interpreta realitatea, din care derivă interpretarea realităţii politice."4
Spre deosebire de polisemantismul unor concepte-cheie din câmpul ştiinţelor social-politice
(precum democraţia sau libertatea, de exemplu) care au o vechime milenară, termenul ideologie are o
vârstă de mai puţin de două secole. Apariţia şi mai apoi consacrarea lui definitivă pare încununarea
firească a maturizării unui curent de gândire - iluminismul - care, prin laicizarea valorilor şi fetişizarea
raţiunii a remitizat abil orizontul comunităţii. In ce măsură această laicizare este veritabilă (ori posibilă)
rămâne pentru moment un subiect legitim de dezbatere.
Conceptul de ideologie, „friabil" şi polimorf deopotrivă, e descris de Alain Besanşon prin
raportarea la zone conceptuale limitrofe, precum gnoza, credinţa, ştiinţa, utopia escatologică şi mitul.
Ideologiile, în variantele moderne (comunismul şi nazismul) prezintă o structură fundamental duală:
credinţa (care-i conferă o consistentă mai solidă decât cea a programelor politice, prejudecăţilor şi
crezurilor) şi ştiinţa (ca teorie argumentată raţional şi pretins dovedită). Conceptul de ideologie e
„copilul teribil" născut în urma unui coup defoudre între un zeu (crezul) şi o muritoare (raţionalitatea
ştiinţifică) Ca atare, el trebuie cercetat atât din direcţia aşa numitei „raţiuni mitice" care o face posibilă,
cât şi a raţionalităţii secularizate, filosofice şi ştiinţifice, care o hrăneşte.

2.Fundamentele conceptului de ideologie. Naşterea ideologiei politice. (Substituirea


referinţei transcendente printr-un proiect imanent)

1
. H, Arendt, Originile..., p. 612
2
Asta dacă nu cumva super-ideologia sau ideologia absolută, aşa cum apare comunismul, este într-o criză gravă şi prelungită,
iar nu într-o veritabilă agonie
3
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. rom. Doru Pop, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 447
4
Doctrine politice, coord. Mungiu Pippidi, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 9
Evoluţia filosofică a conceptului de ideologie este tratată de David McLellan în lucrarea sa
Ideologia . Fără a remarca măcar în treacăt faptul că ideologia s-a manifestat implicit încă din prima
clipă în care intre oameni s-au instituit forme primare de relaţie autorul vorbeşte despre premisele
conceptuale care au permis cristalizarea conceptului.
Premisele istoriei conceptuale sunt:
1) critica religiei de către Machiavelli,
2) epistemologia lui Bacon2 din Novum Organum (1620)
3) tradiţia empirică engleză reprezentată de Hobbes şi Locke;
4) iluminismul francez
Toate acestea sunt premise cu caracter nemediat, filosofic. Premisa indirectă este, potrivit
autorului, impactul protestantismului, care pune accentul pe individ, pe libertatea conştiinţei şi pe
puterea cuvântului. Lupta teoretică a filosofilor cu „ideologia" dogmatică a bisericii marchează
începutul modernităţii.
Elitele intelectuale din Europa Occidentală pregătesc, încă din secolul XVII, triumful principiului
imanenţei şi autonomiei în domeniile umanului, al moralei, lăsând în urmă principiul clasic al
transcendenţei şi heteronomiei. Societatea pe care o etichetăm aici ca fiind heteronomă este caracterizată
de o „ortodoxie" socială şi morală care se sprijină pe legi şi norme de sorginte religioasă. Morala
societăţilor tradiţionale, „ortodoxe" este un derivat divin. Ea se întemeiază întotdeauna printr-o formulă
mitică. Prestigiul unei astfel de autorităţi socio-politice se menţine prin probe epifanice, diverse ritualuri.
Aşa cum arătam, începând cu secolul XVI, se naşte un proiect al vieţii sociale şi individuale ale
cărui baze sunt deliberat desprinse de o referinţă explicit transcendentală (religioasă). (Machiavelli,
Hobbes, Locke, Rousseau) Societăţile aşa numit „autonome" sunt concepute în plan intelectual drept
constructe raţional-umane. Expresie a unor „contracte" între oameni, existenţa acestor societăţi poate fi
legitimată în termenii raţionalităţii. Noutatea elementară a acestui fenomen (constitutiv de altfel întregii
modernităţi) rezidă în voinţa elementară de substituire a mito-religiosului prin politic. Dacă până la acest
moment există o anume interpenetrare între religios şi politic (să ne gândim numai la faraonii Egiptului,
la regii persani sau împăraţii romani) odată cu sec XVII se petrece o secularizare progresivă a
ingerinţelor religiosului în viaţa politică şi în planul politicului, în general. Această l imitare a
influenţelor religiosului se manifestă în orizontul doctrinar ca absenţă a meditaţiei cu caracter pur
filosofic în lucrările unor autori precum Machiavelli ori Jean Jacques Rousseau. în cazul celor doi
autori, puterea politică este instanţă supremă care decide destinele individuale sau pe cele ale
comunităţilor.
Ideologiile, dincolo de diversitatea lor, implică la nivelul fundamentelor, scenarii mitice. Schema
generală a ideologiei e de factură maniheistă: se află mereu în luptă, două principii (Bine-Rău). Există
fără excepţie, cicluri iniţiatice care acreditează social, abilitează moral. Ca procedeu romantic tipic,
antiteza dintre Bine şi Rău, trecut glorios-prezent meschin pregăteşte explozia mitului istoric în
conştiinţa politică a secolului al XlX-lea. Prin manipularea ideologică a acestor structuri mentale
romantismul creează o nouă formă culturală numită „mit istoric". Unii cercetători români definesc acest
mit „hibrid cultural" sau „pseudo-mit", deoarece în această formă culturală în ideologie precumpănesc
constelaţiile mitice, istoricitatea şi evenimenţialul, deşi funcţiile mitului, acelea dea explica şi a orienta,
de a conserva identitatea comunităţii, coeziunea socială, sistemul fundamental de valori au rămas
aceleaşi. Burghezi ori proletari, apar, în funcţie de momentul istoric, în postura de iniţiaţi ori învăţăcei.
Mai mult, marile teme de nuanţă gnostică se regăsesc în ideologiile majore ale modernităţii: lipsa de
însemnătate şi perenitate a realului, ca operă a unui demiurg rău; conştiinţa acută a unei duble decăderi a
lumii şi a sinelui, asociată revoltei împotriva acestei condiţii degradate; cele două cicluri de mântuiri
(aleşii şi ceilalţi); salvarea prin cunoaşterea (gnosis) teoretică a legilor cosmo-antropice şi istorice
(evoluţia cosmosului şi practică (mijloacele de mântuire); existenţa unei morale proprii (exterioritatea
1
David McLellan Ideologia, traducerea rom. Adriana Bădescu Editura DU Style, Bucureşti, 1987, pp. 25-108
2
care denunţă cele patru tipuri de idoli ca producători de erori: idola tribus, idola specus, idolafori, idola theatri
răului în raport cu omul), diferită de cea comună 1. Gnosticul îşi oferă asentimentul nu datului revelat, ci
sensului ascuns, pentru că elimină în principiu riscul credinţei şi se afirmă ca o evidenţă rational-
demonstrabilă, care obligă subiectul să-şi dea asentimentul (negarea liberului arbitru).2
Am putea concluziona atunci că ideologiile se nasc printr-un proces de substituţie al heteronomiei
religiosului (mitologiei clasice) cu autonomia, legitimată raţional, a unei etici normative de provenienţă
umană. In realitate mecanismul de substituţie nu este decât un paleativ. Oamenii au nevoie de repere şi
orice reper e legat de existenţa unei autorităţi aflate în afara contestărilor. Ricoeur observă că toate
sistemele de autoritate atrag după ele nevoia de legitimiare. De obicei, pretenţiile de legitimitate ale
sistemelor de putere depăşesc limitele a ceea ce se poate oferi ca simplu act de credinţă, a ceea ce apare
ca fiind legitimitate naturală. Această nevoie de prestigiu legitimator implică mitizarea în diversele sale
forme. „Mitul politic" îşi trage forţa propulsivă din structura memoriei colective şi din imaginarul social.
Relaţia cu mitul pare definitorie pentru ideologie: ideologiile nieeferne germinează pe fondul unei crize a
epistemei creştine şi a secularizării tradiţiei religioase dublate de mişcarea complementară a re-încifrării
mitico-magice. Altfel spus, asistăm la o întoarcere la paradigma arhaică şi la „mecanismul victimar"
subsecvent3, la remitizarea („revrăjirea") lumii europene în era revoluţiilor tehnologice. Ideologiile
devin, în acest context, succesoarele iudeo-creştinismului, de la care preiau entuziasmul apocaliptic în
dorinţa instaurării unei comunităţi definitive, eschatologice. Religiosul se camuflează sub social şi
politicul devine semnificantul unor sensuri sacre. Simbolurilor religioase, tari în ordine ontologică,
graţie întemeierii lor hierofanice, li se substituie semne ale profanului („simbolismul" politic).
în consecinţă, la nivelul vieţii sociale, nu se poate vorbi despre „o ruptură între lumea arhaică şi
lumea modernă"4, întrucât „gândirea colectivă" nu poate fi abolită complet în nici un tip de societate.
Adevăratele succesoare ale miturilor arhaice în modernitate sunt ideologiile, graţie structurii lor
mitologice şi eschatologice bine camuflate şi graţie funcţiei lor evazioniste. în plan contemporan,
miturile omului modern sunt camuflate în forme profane de activitate, iar în plan psihic desacralizarea
progresivă a omului a constat în alungirea mitologiei şi religiei în străfundurile inconştientului, în acea
zonă din adâncurile fiinţei care depozitează toate experienţele cruciale în aventura umanităţii. Nevoia de
mituri a epocii moderne se datorează nevoii permanente de simboluri arhetipale, ca „mărci totemice ale
identităţii". De aici şi importanţa ceremoniilor pe care o comunitate le reactualizează în legătură cu
evenimente pe care le considera intemeietoare pentru propria identitate. „Funcţia ideologiei este atunci
aceea de a servi drept legătură pentru memoria colectivă, pentru ca valoarea inaugurală a evenimentelor
fondatoare să devină obiectul credinţei întregului grup."5 La nivel ritualic serul e substituit prin eroic şi
istoric.
Dacă ideologia se naşte în temeiul unei „fracturi intelectuale" faţă de religie nici o ideologie nu
poate renunţa la caracterul profetic specific oricărei doctrine religioase. 6 Aşa cum am mai spus, pentru
că păstrează o dimensiune explicit etică orice ideologie are implicit o bază mitică subiacentă. Dacă
respinge orice referinţa religioasă ea păstrează discret nostalgia mitică a temeiniciei absolute.
Ruptura faţă de religie determină pentru ideologia politică două consecinţe determinante:
a. Orice ideologie stă sub semnul unei omogenităţi intelectuale specifice epocii moderne.
b. Nu mai există o instituţie politică simbolică, semnificativă pentru ansamblul fenomenului
politic. Nu există instituţie politică care să se constituie într-un centru de legitimare absolută. Fiecare pol
de autoritate este un actor determinat al câmpului social în funcţie de care se defineşte şi se redefineşte
puterea politică.

1
cf. A. Besancon, Originile intelectuale ale leninismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp.13 - 20
2
cf. regulile interpretării hennetice dupăUmberto Eco^Limitele interpretării, Editura Pontica, Constanţa, 1996, cap.
« Aspecte ale semiozei hennetice ».
Supralicitarea mecanismului «ţapului ispăşitor » (Rene Girard), specific raţionalităţii mitice şi comportamentului religios
arhaic, în societăţile totalitare moderne.
4
Eliade, M., Eseuri. Mituri, vise, mistere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 128..
5
Ricoeur, Paul, De la text la acţiune. Eseuri de hermeneutica II, Ed. Echinox, Cluj, 1999, p. 363
6
Pornind de la aceasta definire şi clasificare a ideologiei, D. Bell apără ideea conform căreia „marxismul este o ideologie şi
în această calitate marxismul este o religie seculară"
Relaţia cu credinţa e şi mai problematică, întrucât ideologia tinde să se substituie religiei, fără a fi
în mod fundamental religie: la temelia ei nu există un „non-ştiut conştient", ci un „dat ştiut". Ideologia
materialismului dialectic e exemplul cel mai clar în acest sens: „Lenin nu ştie că el crede. El crede că
ştie"1.
Deşi ambele au o structură soteriologică, religia se construieşte în raport cu dimensiunea
transcendentă, în vreme ce ideologia vizează imanentul (paradisul mundan). Ea abandonează orice
referire la religie şi devine uneori, în spiritul concurenţei, o antireligie declarată. Ideologia nu e, aşa cum
s-a văzut, o corupere directă a religiei, ci una indirectă - via pervertirea de tip gnostic. Ideologia poate
suprima ritualul, dar nu poate reduce la tăcere simbolismul. Fără asumarea unui scenariu de construcţie
mitică nu se poate asigura angajamentul necondiţionat. Găsirea şi păstrarea adepţilor e o chestiune de
metodă.
Ideologia devine astfel o corupere reciprocă a gnozei şi a ştiinţei, în timp ce gnoza e o corupere
reciprocă a credinţei şi a speculaţiei. Din această perspectivă, ideologia apare ca o formaţiune mentală
care excede conceptul pentru a se constitui într-un hiper-real, ce tinde să ia locul realului comun,
cotidianului. Puterea nu-şi pune atât problema adevărului, cât cea a eficienţei. în acest sens Lucaks
spunea „în consideraţiile noastre asupra ideologiei în general şi a ideologiei politice în special, am
accentuat neutralitatea acestora în raport cu problema adevărului;"3
Ideologia devine, în acest sens, avatarul modern al gnozei, cu deosebirea că acum argumentaţia se
bazează pe descoperiri de tip ştiinţific, nu pe revelaţie, ca în cazul gnozei clasice. Dar datele ştiinţifice
nu sunt tratate în spiritul şi cu rigoarea proprie domeniilor respective, ci ca şi când ar fi adevăruri de
factură religioasă. Ideologia se foloseşte de datele ştiinţifice în manieră parazitară. Ştiinţa furnizează
iniţial principiul de certitudine, dar e redusă ulterior la rangul de ancilla ideologiae: obligată să se
descentreze, ea devine un argument stimabil al ideologiei. Principiul ştiinţificităţii nu face decât să
remitizeze în manieră camuflată percepţia socialului. Ideologia propune neomitologii şi utopii cu
structură mitică (pentru a putea seduce): mitul progresului; mitul succesului; mitul abundenţei şi al
consumului exprimă această încercare de recompunere a unei imagini fondatoare cu privire la locul şi
rolul omului în lume. Invadarea ideologiei în structurile mitice ale imaginarului colectiv se datorează nu
numai nevoii de conservare a identităţii şi nostalgiei după solidaritatea comunitară dar, mai mult,
folosirii miturilor istorice în progresul de legitimare a puterii. Din cele de mai sus rezultă că mitul politic
este o manipulare ideologică a structurilor mentalului colectiv, ca imagine ideală cu rol compensativ. în
această perspectivă, comunismul şi naţional-socialismul 4 sunt mitologii ocultate, care preiau şi
distorsionează mituri mediteraneene şi nordice, reinterpretându-le conform propri ilor reguli
hermeneutice.5 înţelegerea corectă a originii, semnificaţiei şi metamorfozelor conceptului de ideologie
implică o analiză preliminară a structurilor mitice care jalonează antropologia culturii. Un efort şi
decisiv în acest sens a fost intreprins de Gilbert Durând. în trecerea de la mitocritică la mitanaliză acesta
a surprins o serie de constante ale scenariului mitic a cotidianului.

1
A. Besancon, op.cit., p.13
2
A. Besancon, Confuzia limbilor. Criza ideologică a Bisericii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 128
3
Lucâks, Georg, Ontologia existenţei sociale, trad. rom George Purdea, Vasile Dem. Zamfirescu, Ed. Politică, Bucureşti,
1986, p. 552
4
O anumită structură duală o decelăm şi în cazul nazismului: mitologia vârstei eroice se altoieşte pe o ideologie
eschatologică de factură germanică (Ragnarok, Amurgul Zeilor).
5
Comunismul, spre exemplu, este o ideologie optimistă ce proferează promisiuni şi consolări, calchiindu-se pe virtuţile
creştine pe care le parazitează, până la distorsiune. ■.
6
Durând, Gilbert, Figuri mitice şi chipuri ale operei. De la mitocritică la mitanaliză, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999, pp. 301-
316 Mitocritică şi mitanaliză sunt instrumente esenţiale menite să permită înţelegerea fenomenului politic contemporan.
Mitocritică şi mitanaliză abordează fenomenul ideologiilor contemporane în sensul identificării elementelor de continuitate
dintre arhaic şi modern, dintre tradiţiile prin excelentă religioase şi noul val al culturii seculare. Un atare demers analitic ar
avea drept scop, cel puţin într-o primă etapă, morfologică, definirea principalilor invarianţi mitici ai unui fenomen cultural
delimitat spatio-temporal, în vederea mito-diagnozei acestuia, prin observarea prezentei sau absentei unor mituri sau
complexe mitice.
în ciuda pretenţiilor de rigoare, ideologiile au o adresabilitate emoţională deliberată. De aceea nu
sunt rare ideologiile care se justifică proiectiv sau se legitimează argumentând abisal. Utopismul
modern, non-ficţional penetrează în ideologii, mişcări sociale, programe, proiecte, experimente şi
apeluri. Totodată, el are profunde rădăcini inconştiente, întrucât actul mental de a crea o lume utopică e
un fenomen regresiv, o fantasmă, o „iluzie compensatorie" (Adler). Diferenţa dintre utopie şi ideologie
(în perspectiva lui Besancon) e mai degrabă una de rang, decât de calitate: utopia e un proiect intelectual
şi imaginativ (vizionar). Utopismul, ca forma mentis, alimentează ideologiile, dar le şi transcende, având
o dinamică proprie, transistorică. Ideologiile modernităţii, în schimb, moştenesc pozitivismul dogmatic
şi istoricismul secolului al XlX-lea, pe care le convertesc în exigenţe socio-politice cu statut de
exemplarităţi.
Invarianţii mito-politici sunt decelabili atât prin hermeneutici „tari", de factură fenomenologică
(patterns, configuraţii „modele exemplare") sau psihanalitică (arhetipurile jungiene), cât şi prin
semiologii structuraliste sau cognitiviste (implementarea la nivelul structurilor cognitive a unor „seturi
de reguli"1). Adevăratele succesoare ale miturilor arhaice în modernitate sunt însă ideologiile, graţie
structurii lor mitologice şi eschatologiee bine camuflate şi funcţiei pronunţat evazioniste.2
Concubinajul ideologiilor cu demersul ştiinţific are însă consecinţe importante şi de partea
cealaltă: el privează ideologia de facultăţile sale speculative, poetice şi mitologice. Limbajul ştiinţific e
imitat numai formal şi redus la nivel de jargon academic şi pedanterie. Precaritatea fundamentală a
convingerii ideologice atrage după sine reacţia ofensată a ştiinţei tot mai disponibilă pentru a face pasul
înapoi. Această disponibilitate de principiu deschide calea postmodemismului politic.

3. Ideologia politică - un concept polisemie şi polimorf. Perspective teoretice de referinţă

Conceptul de ideologie politică nu se bucură de o interpretare uniformă. El cunoaşte, în planul


semnificaţiilor un parcurs cronologic determinat. Această constatare rămâne fundamentală pentru orice
tip de abordare teoretică de vreme ce „Nici chiar cei mai puţin rafinat empirişti nu scapă de inevitabil, şi
anume de faptul că datele pe care le deţin se află şi se exprimă prin concepte, prin urmare depind de
cuvintele prin care sunt exprimate conceptele." Iată de ce o scurtă privire asupra semnificaţiilor pe care
le înregistrează termenul e absolut necesară.
La 1801 termenul este folosit de Antoine Desttut de Tracy 4 (1754-1836) cu intenţia de a inaugura
o ştiinţă nouă, ce urma să devină o „teorie a teoriilor". Lucrarea unde acesta intenţiona să pună bazele
1
în Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, Nemira, 1995, cap.I. cf. Pascal Boyer, Tradition as Truth and
Commnication. A Cognitive Description of Tradiţional Discourse, Cambridge University Press, 1990.
2
Din punct de vedere mitanalitic, ideologia comunistă e structurată pe două paliere: mitul vârstei de aur (care stă la baza
construirii unei societăţi fără clase şi dispariţia consecutivă a tensiunilor istorice) şi ideologia mesianică iudeo-crestină, cu
secvenţa de omologii Mesia = proletariat, lupta finală Bine-Rău = conflictul apocaliptic Christos-Antichrist, victoria
definitivă a primului şi speranţa escatologică a unui sfârşit absolut al Istoriei
3
Sartori, Giovanni, op. cit, p. 91
4
Filosof francez, care alături de Cabanis, A., aparţine curentului „ideologilor"- grup de filosofi materialişti din perioada
Revoluţiei Franceze. O altă lucrare a sa, mai cunoscută, apărută la 1796 este Memoriu asupra facultăţii de gândire. Termenul
„ideologie" a fost creat în 1789 de Antoine Destutt de Tracy, unul din filosofii pe care Convenţia revoluţionară îi
însărcinaseră cu conducerea nou creatului Institut Francez, special pentru a răspândi ideile iluminismului. Institutul s-a
bucurat pentru puţin timp de patronajul lui Napoleon, care a devenit membru de onoare înaintea Concordatului său cu
Biserica şi a cezarismului crescând care au cauzat o rupere a relaţiilor.
Termenul de ideologie a fost folosit de Destutt de Tracy (1754 -1836) în 1796 în eseul său Memoires sur la Faculte de
pensee (1796-1798) şi a fost pus în circulaţie ulterior prin Projet d'Elements de ideologie (1801). Sensul termenului era de
ştiinţă a ideilor. Ideile erau considerate rezultate ale experienţei subiectului şi de aceea oameni diferiţi au idei diferite. Rostul
ştiinţei era acela de cunoaşte cauzele ideilor pentru ca acţionând prin ele să se ajungă la îmbunătăţirea societăţii. O societate
bună este una raţională şi fericită. Multe idei sunt greşite şi false. Pentru scopul de a îmbunătăţi societatea acestea trebuie
îndepărtate. Idei greşite sunt superstiţiile şi ideile religioase. Cu această înţelegere, de Tracy a situat ideologia împotriva
societăţii tradiţionale şi a bisericii.
acestei „teorii a teoriilor" apare, aşa cum am spus la 1801, cu titlul de „Elemente de ideologie
-Ideologia propriu zisă"
împotriva sensului şi programului propus de de Tracy a scris Stendhal (Henry Beyle), care a
considerat ca ar fi o adevărata obrăznicie să se scrie un tratat ştiinţific al ideilor, pentru că acesta
implică semnificaţia conform căreia tot ce nu este conform cu acest tratat este greşit. Observaţia lui
apare ca o anticipare a dificultăţilor de legitimare principială a oricărei ideologii.
Totuşi termenul de ideologie şi derivaţii săi (ideologişti şi ideologi) a făcut o carieră de câteva
decenii. Au existat ideologişti - cum îi numea de Tracy. Ideologiştii francezi au fost: Destutt de Tracy,
Cabanis, Garat, Voloney, Dounou etc. E vorba în principal de grupul de filosofi şi politicieni care
credeau că socialul şi politicul sunt complet raţionale şi pot fi descrise şi modelate raţional. împotriva
ideologiştilor şi a pretenţiilor lor de a deţine monopolul ameliorării sociale prin raţionalizare, Napoleon 1
şi Chateaubriand au lansat şi impus un termen contrar: Ideologi2 şi au făcut din Ideologie un termen cu
sens peiorativ. Napoleon a etichetat în mod explicit ideologia ca fiind „o metafizică de călău".
Iluminismul francez credea că depăşirea prejudecăţilor, minciunilor apărate de cler, este educaţia
bazată pe raţiunea umană omnipotentă. în acest climat este limpede de ce credea de Tracy, că originea
ideilor ar sta la origine a tuturor ştiinţelor. în Elements d' ideologie el foloseşte pentru prima dată
cuvântul cu sensul de teorie a ideilor, de ştiinţă a ideilor, care ar putea întemeia toate celelalte ştiinţe.
în mediul francez, sensul pozitiv al conceptului a fost ruinat moral şi totodată propulsat, aşa cum
remarcam, de către Napoleon. Al doilea părinte al ideologiei conceptualizate este romantismul german,
pentru care ideologia este, mai ales, interpretarea pe care o dăm lumii, ca răspuns la schimbarea
împrejurărilor. Hegel va depăşi secvenţialitatea romantică şi va da o versiune universală de interpretare,
în care Spiritul Universal prin viclenia raţiunii îşi face loc prin circumstanţe particulare, dar se mişcă
după legile lui proprii.
Ideologie este un termen de sorginte franceză, „ca mai toate lucrurile ispititoare", dar cu temeiuri
larg europene. El a fost impus tocmai când se părea, în urma şarjelor practicienilor, că va fi definitiv
condamnat la derizoriu. Meritul acestui paradox istoric este al lui Napoleon, care a lansat public
împotriva criticilor săi (intelectuali liberali,) acuza conform căreia ei vorbesc în numele ideologiei care
nu este decât „metafizică nebuloasă", adică ceva ce nici ei nu pot defini. Această „descalificare"
academică, a calificat definitiv un termen livresc într-un orizont politic şi istoric marcat.
Curentul care îşi propune cea mai exclusivistă luare în posesie a termenului este, fără îndoială,
gândirea marxistă. Andre Tossel e unul din autorii care licitează sentenţios „Conceptul de ideologie este
un concept ştiinţific care nu şi-a primit adevăratul statut decât în interiorul teoriei generale a
materialismului istoric."3 în mod evident, chiar şi după „privatizarea" conceptului de ideologie politică
în beneficiul marxismului acest concept rămâne dificil de utilizat cu un sens univoc. Michel Foucault
arăta, într-un interviu din 1975,4 că aceste dificultăţi sunt legate în principal de trei considerente:
1. mai întâi pentru că ideologia va fi totdeauna într-o virtuală opoziţie cu orice va fi fost
adevărul5

în Elements d'ideologie, scrisă între 1801 şi 1805, de Tracy propunea o nouă ştiinţă a ideilor, o ideologie, care ar fi baza
tuturor celorlalte ştiinţe. Respingând conceptul de idei înnăscute, de Tracy explica modul în care ideile noastre sunt bazate pe
senzaţii fizice. O explicaţie raţională a originii ideilor, eliberată de prejudecăţile religioase sau metafizice, ar constitui
fundamentul pentru o societate dreaptă şi fericită.
1
Mai întâi Napoleon a fost de partea Ideologilor, dar după 1800, când a devenit împărat şi a avut nevoie de sprijinul Bisericii
şi a nobilimii a denunţat ideologia ca o « metafizică sinistră » şi un suport pentru proiectele politice subversive ale
oponenţilor şi criticilor săi. Vezi şi Terence Bal şi Richard Dager Idelogii politice şi idelul democratic, (1995) , Iaşi, Editura
Polirom, 2000 .
2
vezi Andre Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, (1902-1923), Paris, PUF, 1997, voi I. p. 458
3
Tossel, A., în Aron, Raymond, L 'opium des intellectuels, Ed. Gallimard, Paris, 1955
4
Foucault Michel Theatrum philosophicum, Ed. Cărţii de ştiinţă 2001, Cluj, p. 398-399, la numai şase ani de la apariţia
celebrei sale Archeologie du savoir, la Gallimard în 1965
5
Remarcăm la Foucault un loc comun ce poate fi identificat la gânditori din epoci şi de orientări diferite: e prezumată o
opoziţie radicală între ideologie şi adevăr. (La fel precum în cazul lui Platon, Hobbes sau Hannah Aiendt)

10
2. apoi pentru că se referă la un lucru oarecare ca la un subiect (Foucault este şi el împotriva
separaţiei artificiale, clasic-carteziene, dintre subiect şi obiect)
3. în cele din urmă pentru că ideologia va fi întotdeauna în poziţie secundară prin raportare
la ceva ce trebuie să funcţioneze ca infrastructură sau determinant economic ori material

Percepţia conceptului de ideologie politică în orizontul marxismului cunoaşte, în mod tradiţional,


două interpretări.
l)Un sens peiorativ ( Ideologia este apanajul idealismului, ca înţelegere falsă a realităţii). în
Ideologia germană Marx şi Engels identifică ideologia cu alienarea religioasă şi filosofică. Ideologia ca
reflectare cu capul în jos a realităţii este analizată în Ideologia Germană (1845), carte neterminată şi
nepublicată de către Marx însuşi 1. Aici se susţine teza Ideologie = iluzie, „falsă conştiinţă' 2. Falsa
conştiinţă nu este o simplă eroare. înţelegerea falsă este o consecinţă a vieţii sociale distorsionate.
Ideologia apare ca o imagine răsturnată a realităţii; ea decurge din alienarea societăţii scindată în două
clase antagoniste (dintre care una, trebuie în mod necesar să o domine pe cealaltă). Ideologia apare astfel
ca o reprezentare falsă a realului constituită în profitul clasei dominante. Acest sens al ideologiei se
înscrie în orizontul unei patologii a societăţii divizate, este un simptom al alienării, „aproape întreaga
ideologie se reduce fie la o concepţie eronată a istoriei (omului) fie face abstracţie complet de această
istorie." 3 Astfel producţiile intelectualilor germani despre social, care nu demască r ealitatea
exploatatoare sunt ideologii, vederi ale realităţii cu picioarele în sus.
2) Marx avansează însă o a doua accepţie a termenului de ideologie, mai largă, la care face referire
în Manifestul Partidului Comunist (1848) Ideologia va fi definită aici ca o structură constitutivă şi
permanentă a spiritului uman: conştiinţa imediată a realului social trăit de o comunitate de indivizi
localizată istoric, ideologia reflectă poziţii de clasă. Prima înţelegere marxistă este proprie perioadei de
început în elaborarea operei lui Marx, cealaltă perioadei de închegare. Pentru Marx, nu orice idee este
ideologie, ci doar ideile legate de conflictul social. Conexiunea cu lupta de clasă şi cu determinarea ei
socio-economică transformă unele idei în ideologie. Ideile, care camuflează natura nedreaptă a
relaţiilor economice şi sociale, cele care servesc claselor aflate la putere, sunt ideologii. în Prefaţa la
ediţia din 1859 a cărţii Contribuţii la Critica Economiei Politice, el va considera ideologia ca o forţă
reală, care maschează exploatarea şi inegalitatea proprii relaţiilor de producţie capitaliste sub aparenţa
liberului schimb. De aici se degajă concepţia potrivit căreia, toate ideile care influenţează praxisul sunt
ideologice. Pe aceiaşi linie merge şi prima parte din Capitalul. Raportul esenţial în devenirea socială
este cel dintre baza şi suprastructură. Baza este alcătuită din elementele materiale ale relaţiilor de
producţie, suprastructura din ideile care apără şi consolidează relaţiile din bază. Baza determină
suprastructura în statica şi în dinamica sa. Suprastructura influenţează baza. Există în suprastructura şi
aspecte neideologice: ştiinţa, arta.
Neomarxiştii (influenţaţi de structuralism şi freudism) amendează această direcţie de interpretare
observând că ideologia poate fi în anumite condiţii sursă de eroare, fapt explicabil de altfel, datorită
rolului inconştientului.
Circulaţia şi perenitatea termenului ideologie sunt susţinute de lucrările lui Marx, Engels,
Berstein, Lenin, Gramsci, Lukâcs precum şi a altor autori din perimetrul marxismului. Referindu-se la
înţelegerea pe care Gramsci o acordă termenului de ideologie Lukâcs scria: „Ideologia este în primul
rând acea formă de prelucrare mentală a realităţii care serveşte conştientizării pr axisului social al
oamenilor, determinându-i pe aceştia la acţiune." Ei îl leagă de mişcarea muncitorească şi de politica
propriu-zisă. Mai târziu, ideologiile de tip fascist îl vor expune resentimentelor unei umanităţi îngrozite
de forţa mobilizatoare a ideologiilor. De aici se va concluziona prin extrapolare faptul că ideologiile în

1
ci doar târziu, după 1900 de către marxişti.
2
Sintagma „falsă conştiinţă"nu a fost folosită de către Marx, ci doar de către Engels în celebra scrisoare către Mehring.
3
Marx, K. Opere complete, voi. VI,
4
Lukâcs, Georg, Ontologia existenţei sociale, voi 2, trad. rom., George Purdea, Vasile. Dem. Zamfirescu, Ed. Politică,
Bucureşti, 1986, p.

11
general devin pericole sociale şi umane. Ca urmare mântuirea omenirii şi în orice caz, intrarea istoriei
într-un stadiu etic superior, ar depinde de un proces de dez - ideologizare. Dezideologizarea a fost un
concept forjat de politica de denazificare şi de cea anticomunistă şi anti-sovietică din timpul răzb oiului
rece, dar continuă să suscite interes chiar şi în actuala etapă (post Irak).

Este interesant de remarcat faptul că Talcott Parsons, cu care Edward Shils a colaborat la
nenumărate lucrări, propune o definiţie a ideologiei apropiată de cea a lui Marx: „Criteriul esenţial al
ideologiei este deviaţia sa în raport cu obiectivitatea ştiinţifică... Problema ideologiei apare atunci când
există o contradicţie între ceea ce credem şi ceea ce poate fi stabilit în mod ştiinţific ca fiind corect." 5 Se
revine în fapt la problema mai veche a calibrării prestigiului. Adevărul e pus în discuţie în măsura în
care poate fi un factor esenţial de credibilitate. „Politica ar trebui să fie realistă; politica ar trebui să fie
idealistă; două principii care sunt adevărate atunci când se completează unul pe celălalt şi sunt eronate
când sunt separate." (M. Bluntschli)
Termenul a circulat deci dinspre teorie spre politică şi invers dinspre politică spre teorie mai ales
în secolul XX. Joncţiunea între tezele marxiste şi dezvoltarea ulterioară a analizelor funcţionaliste asupra
conceptului de ideologie este realizată de Karl Mannheim. Karl Mannheim (1893-1947) este cel care a
elaborat prima teorie cuprinzătoare a ideologiei, în lucrarea din 1929, Ideologie und Utopie, (Bonn
1929). Mannheim consideră că ataşamentul faţă de conservarea situaţiei politice va genera ideologii, iar
ataşamentul faţă de schimbare utopii. Lucrarea sa Ideologie şi Utopie, apărută în 1929, păstrează de la
Marx ideea potrivit căreia ideologia e menită să producă un raport de dominare socială, dar observă că
această dominare e un dat structural şi permanent al istoriei societăţilor umane. Mannheim vede în
IDEOLOGIE - o expresie conservatoare, o viziune întoarsă spre trecut
UTOPIE - o viziune orientată spre viitor, investită cu o funcţie revoluţionară.
în esenţă, iată ce spune Mannheim: „Prin ideologie noi înţelegem aceste interpretări ale situaţiei
care nu sunt produse de experienţe concrete, ci un tip de cunoaştere denaturată de aceste experienţe care
servesc la escamotarea situaţiei reale şi acţionează asupra individului în manieră constrângătoare" 1 La
fel tranşantă este interpretarea lui Sartori la teoretizările lui Mannheim: „Pe scurt, pentru Mannheim,
utopia nu este nimic altceva decât un complement al ideologiei, plasând ideologiile revoluţionare pe un
talger al balanţei (şi rebotezându-le utopii), iar ideologiile conservatoare (ideologiile pur şi simplu) pe
celălalt."2 Ideologiile sunt idealuri ce nu se realizează de facto niciodată. Când utopiile reuşesc să
influenţeze direct realitatea, nu mai sunt, propriu zis, ideologii. Mannheim nu este neapărat original în
viziunile sale dar are marele merit de a fi supus datele istorice unei subtile analize critice. Pornind de la
Marx şi Weber el încearcă să realizeze o „sociologie a cunoaşterii", acuzând natura limitată a oricăror
puncte de vedere politice, dependenţa lor de situaţia politică în continuă schimbare. Giovanni Sartori îl
va prelua într-o direcţie critică observând că: „Idealurile pot fi trădate în multe feluri, iar cel mai perfid
mod este acela de a ignora faptul că funcţia semnificativă a idealurilor se transformă pe măsură ce
mediul real în care acestea evoluează se transformă."3
De asemenea Mannheim caută să furnizeze un program de contracarare a eroziunii valorilor.
(Corodarea valorilor este provocată, în viziunea lui, de extinderea capitalismului industrial. Mannheim
îşi numeşte punctul de vedere relaţionism, pentru a-1 diferenţia de punctele de vedere care relativizează
orice cunoaştere socială, şi o face dependentă exclusiv de situaţia pe care o descrie. Concepţia totală
despre ideologie presupune după el supunerea la o analiză critică nu numai a punctului de vedere al
adversarului, ci şi al celui propriu. Mannheim pledează pentru o ideologie de perspectivă totală,
realizabilă prin metoda analizei critice.
„în ce relaţie sunt sistemele de gândire ideologice cu societatea ?" se întreabă Mannheim. Este
evident că ele sunt determinate existenţial, dar nu în mod direct. Astfel condiţionarea socială a
cunoaşterii nu epuizează determinantele conţinutului său. înţelegerea unui sistem de idei este influenţată

1
Mannheim, Karl, Diagnosis ofour time, (Diagnoza timpului prezent)
Sartori, Giovanni, op. cit, p. 77 3
Sartori, Giovanni, op. cit., p. 86

12
de structura socială cu care este conexat. Modul nostru de a gândi lumea este ghidat de o anume
poziţionare socio-istorică.
Lărgirea cunoaşterii sociale este o datorie şi o oportunitate a intelectualilor, pătura socială cu o
poziţie de clasă mobilă, neataşată, neamplasată ferm în ierarhia socială. Intelectualii sunt în poziţia
socială cea mai potrivită pentru producerea ideologiilor particulare, dar şi a celor de perspectivă
generală. Ei sunt beneficiari ai unui sistem educativ care reflectă complex tendinţele generale ale
societăţii. Ei sunt reprezentanţii ai unor origini de clasă diferite, ai unor îndeletniciri ce presupun studiul
unor timpuri şi locuri diferite, fiecare furnizoare ale unei înţelegeri proprii, dar legată de vederile şi
interpretările celorlalţi. Intelectualii pot şi sunt datori să producă ideologii.

Sociologia funcţionalistă americană descrie ideologia în două perspective diferite:


1. în perspectiva funcţiei sale de integrare socială Talcott Parsons o defineşte drept „sistem
de credinţe acceptat de toţi membrii unei colectivităţi şi orientaţi spre integrarea acesteia".
2. în perspectiva funcţiei sale de schimbare socială Daniel Bell, afirmă că „o ideologie
totală este un sistem care cuprinde realul în întregul său, corpul de credinţe animate prin pasiune şi care
tinde la o schimbare totală a modului de viaţă". Politologul nord american Daniel Bell, pornind de la
demersul lui K. Mannheim, de la împărţirea ideologiilor de către acesta în concepţii particulare despre
ideologii şi concepţii totale despre ideologie. Bell va oferi ideologiei politice o nouă definiţie şi va
încerca să precizeze destinul ei în epoca contemporană. „în primul sens - precizează D. Bell - .. .putem
vedea că indivizii care profesează anumite valori au interese asemănătoare (...), dar acestea nu pot sa fie
întotdeauna economice; ele pot fi interese de statut (precum de grup etnic care doreşte o poziţie socială
mai bună) şi interese politice. O ideologie totală - este, înainte de toate, un sistem închis realităţii
comprehensive, este un set de credinţe, infuzate cu pasiune care vizează sa transforme în întregime un
mod de viaţă".1
în mod tranşant, problema renunţării la ideologie va fi pusa în 1955 de Raymond Aron, care în
lucrarea sa Opiul intelectualilor, va lansa teza „sfârşitul erei ideologice". Caracterizând ideologia
marxistă drept opiu pentru intelectualitate, în numele progresului contemporan şi al obiectivitătii
ştiinţifice, Raymond Aron cere renunţarea la ideologie.
în timp ce unii autori vorbesc despre „sfârşitul ideologiei" sau despre necesitatea renunţării la ea,
alţii, mult mai pragmatici (cum este cazul filosofului K.R. Popper sau al economistului J.A. Schumpeter
şi al politologilor L. Althusser, P. Cambell şi P. Howard), deşi admit că subiectivitatea ideologiei este un
impediment în cercetarea ştiinţifică, nu este un motiv ca aceasta să fie înlăturată din teoria şi practica
social-politică contemporană.
încă din 1957, P. Campbell şi P. Howard în lucrarea lor cu titlul semnificativ America are nevoie
de idei. argumentează necesitatea ideologiei astfel „Omul care dispune de o anumită ideologie poate
atrage de partea sa pe cei care n-au ideologie... în schimb, omul care nu dispune de idei nu-i poate
câştiga pe cei care au deja idei formulate". Chiar şi iniţiatorul „sfârşitului erei ideologice", Raymond
Aron, revine asupra propriei sale teze anunţând că „discuţia asupra sfârşitului ideologiei s e încheie,
începe discuţia şi dezbaterea asupra noului ev ideologic". Nu numai cercetătorii ideologia ca o
necesitate, ci chiar şi politicienii (practicienii). Fostul preşedinte al S.U.A., J.F. Kennedy, afirma că
„naţiunea americană are mai mare nevoie de forţa ideilor, decât de forţa atomică, de forţa aeriană, de cea
financiară şi industrială".
Cu aceste argumente, considerăm ca s-a argumentat clar poziţia conform căreia eliminarea
ideologiei din planul cercetării ştiinţifice şi din planul practicii politice nu este posibilă şi nici necesară.
„Relaţia dintre ştiinţă şi ideologie nu poate fi nicidecum descrisă, nici măcar în liniile sale mari, prin
proclamarea pretinsei neutralităţi valorice a ştiinţei, a abţinerii ei de la valorizări.(...)...valorizările
claselor dominante în momentul respectiv sunt considerate drept fapte imparţiale, scăpându-se din

Daniel Bell, Sfârşitul ideologiei în Occident. în Politica! Ideas în the Filties, London, 1967, p. 400-401

13
vedere faptul că cea mai elementară alegere a tematicii, de pildă alegerea faptelor în ştiinţa istoriei, nu
poate avea loc într-un mod cu totul independent de orice ideologie."1
Aceste consideraţii ne permit să apreciem că ideologia se justifică în primul rând ca un sistem
ierarhizat de opinii. în limba română, din pricina conjuncturii socio-istorice, termenul de doctrină e
adesea preferat celui de ideologie. în fapt ideologia este un concept mai general decât doctrina. Ea
reprezintă, potrivit unei abordări deja clasice, un mod universal de interpretare din care decurge apoi o
interpretare specifică a realităţii politice. Ideologiile se înrădăcinează în orizontul unor orientări şi
curente filosofice, din acest motiv apar ca efecte ale construcţiilor spirituale. Ele rămân esenţialmente
viziuni asupra vieţii sociale. în mod grosier, termeni ca: filosofie, viziune, concepţie, teorie politică au
fost folosiţi uneori ca sinonimi pentru ideologie. Dincolo de eterogenitatea acestor fixări conceptuale
anumite repere care definesc ideologiile pot fi identificate:

1. Ideologiile sunt, în general, credinţe de grup pe care indivizii le asimilează prin procesele de
socializare; mulţi oameni primesc o ideologie prin identificarea cu un grup social sau prin distanţarea
faţă de acesta.
2. Ele se transformă în argumente: ele sunt menite să convingă şi să contracareze concepţiile rivale.
3. Ele afectează profund valorile majore ale vieţii.
4. Ele cuprind programe pentru schimbarea sau conservarea ordinii politice; pentru apărarea, reformarea
sau abolirea unor instituţii social-politice.
5. Ele sunt, în parte, raţionalizări ale intereselor de grup (dar nu în mod necesar interesele tuturor
grupurilor care le îmbrăţişează).
6. Ele sunt normative, etice, moralizatoare în ton şi în conţinut.
7. Ele sunt, inevitabil, părţi ale unui sistem de credinţe mai vast şi împărtăşesc proprietăţile structurale şi
stilistice ale acestui sistem.
8. Ele au un corp de documente fundamentale sacre (Constituţii; Declaraţii ale Drepturilor; manifeste;
programe) şi eroi (părinţi fondatori; unificatori; salvatori; profeţi şi înţelepţi; mari interpreţi şi autori).
9. Orice ideologie, ca toate celelalte credinţe, implică o teorie a cauzei şi a efectului în lume, precum şi
o teorie despre natura umană (bună sau rea; perfectibilă sau nu).
Ideologia este aţa cum se poate constata, un termen viu, din moment ce teoreticienii se
„războiesc" permanent cu sensurile asociate. Din moment ce mişcările politice cele mai diverse îşi caută
un temei doctrinar, un cheag supra-situaţional, tocmai pentru a se defini şi legitima, înseamnă că are
suficiente raţiuni de fi. în condiţiile în care opţiunile existenţiale ale indivizilor şi ale comunităţilor se
bazează pe ideologii, înseamnă că el funcţionează politic, indiferent la disputele teoretice despre
inconsistenţa ori inoportunitatea lui. Actualitatea conceptului de ideologie se leagă în principal de
utilitatea lui într-o practică politică şi nu de o prezumtivă puritate teoretică. Reperele ideologice actuale
se calibrează ţinând cont în principal de acest aspect.

Resemnificări contemporane ale termenului ideologie. înţelesul istoric, de ideologie ca ştiinţă a


ideilor, nu mai are relevanţă în contemporaneitate. Astăzi sunt denumite cu acest cuvânt o varietate
deconcertantă de produse din sfera politică 2.
Terry Eagleton, încercând o fixare sintetică a semnificaţiilor termenului ideologie structurează
următoarea listă: ,,a) Procesul de producere a semnificaţiilor, semnelor şi valorilor în viaţa socială; b) un
corpus de idei caracteristice pentru un anumit grup social sau clasă socială; c) idei care contribuie la
legitimarea unei puteri politice dominante; d) idei false care contribuie la legitimarea unei puteri politice

11
Lukacs, Georg, Ontologia existenţei sociale, voi 2, trad. rom., George Purdea, Vasile. Dem. Zamfirescu, Ed. Politică,
Bucureşti, 1986, p. 553
2
în 1961, David W. Minar a inventariat înţelesurile termenului în literatura americană de speacilitate (Ideology and Politica!
Behavior) în ,Midwest Jounal ofPolitical Science November, 1961, pp 317-331. Cf cuMcKeena, George, The Drama of
Democracy. American Government and Politics , (1994), Guilford Connecticut, Dushkin Publishing Group Inc., 1994., p.
390

14
dominante; e) comunicare distorsionată sistematic; f) acel ceva care oferă o poziţie pentru un subiect; g)
forme ale gândirii motivate de interese sociale; h) gândirea identităţii; i) iluzia socială necesară; j)
conjunctura discursului şi a puterii; k) mediul în care actorii sociali conştienţi dau sens propriei lumi; 1)
set de convingeri orientate spre acţiune; m) confuzia dintre realitatea lingvistică şi cea fenomenală; n)
închidere semiotică; o) mediul indispensabil în care indivizii îşi manifestă relaţiile cu structura socială;
p) procesul prin care viaţa socială este convertită într-o realitate naturală."1
înţelesurile contemporane mai semnificative care pot fi luate în considerare sunt, în opinia
noastră următoarele:
a)proiecte politice, bazate pe idei abstracte şi întemeind o prognoză politică derivată din
dinamica şi din logica ideii (care nu au rădăcini în realitatea la care se referă), utopii; (După Marx, era
ideologic, tot ceea ce nu ţinea cont de realităţile economice), cu varianta de utopii periculoase, tocmai
pentru că ignoră realitatea.
b) falsă conştiinţă de clasă, cum a fost înţeleasă în marxism;
c) proiecte politice partinice care disting, separă diferitele părţi ale unei comunităţi, proiecte
bazate pe prezumţia diferenţierii comunităţii după interese şi valori politice ireconciliabile sau cel puţin
ferm opuse de-a lungul marilor linii de clivaj social2
d) idealuri, valori şi proiecte politice care integrează o comunitate sau o subunitate a unei
comunităţi.
Pe scurt, termenul a circulat şi circulă cu două tipuri de accepţiuni, legate de poziţia partizană,
respectiv obiectivîsiă. în perspectiva partizanatului politic se vorbeşte în termeni pozitivi despre
ideologia propriei poziţii şi se vorbeşte critic, şi chiar peiorativ, despre ideologia / ideologiile adverse,
în perspectivă obiectivistă ideologia este văzută ca violare a devenirii sociale prin impunerea politică a
unor canoane deduse din teorii utopice (H. Arendt) şi ca falsă conştiinţă de clasă. (Marx, în tinereţe,)
Din cauza acestor multiple straturi conotative termenul ideologie lasă realitatea cu profil ideologic într-
un spaţiu confuz, tocmai pentru că se aplică cu prea multă uşurinţă la realităţi foarte diferite şi uneori
contradictorii. Câteva delimitări ar fi, tocmai de aceea, cât se poate de binevenite.
Teoriile despre ideologie parcurse arată că, sub aspectul cuprinderii există două mari tipuri de
înţelegeri ale ideologiei:
a) maximală, dar inoperantă
b) restrânsă sau operaţională.
Unii autori favorizează înţelegerea largă, iar alţii pe cea restrânsă. înţelegerea largă este utilă
atunci când are loc o analiză precumpănitor epistemică, iar cea restrânsă pentru înţelegerea politică,
propriu-zisă.
Exemplu de definiţie maximală este definiţia lui McLellan: Pentru el ideologia este, cum am
văzut, este suma ideilor despre structura şi dinamica societăţii în care există asimetrii de putere şi de
resurse. Practic înseamnă că într-o societate în care există putere constituită toate ideile care au legătură
cu puterea sunt de factură ideologică . Ca descrieri ale societăţii şi ca proiecte de viitor ele fie se supun,
fie se opun puterii constituite4. Nu se poate vorbi despre putere la modul neutru, analitic (ştiinţific), ci
numai partinic.
Definiţiile operaţionale şi de forţă ale ideologiei insistă că ideologia este un sistem de credinţe şi
că ele mobilizează oamenii la acţiune politică. Pentru Terence Ball şi Richard Dagger o ideologie este:
„... un set de idei credinţe şi convingeri mai mult sau mai puţin consistent despre cum este lumea şi
despre cum ar trebui să fie" 5 sau „...un set coerent şi comprehensiv de idei 1, care explică şi evaluează
1
Terry Eagleton, Ideology. An Introduction, Verso, Lomdon, 1991, pp. 1-2.
2
anume: clivajul social de tipul 1) bogaţi / săraci; 2) credincioşi / necredincioşi ai unei religii sau credincioşi a două religii
exclusive:
3
Această perspectivă este consonantă concepţiei lui K, Mannheim, care susţinea în Mensch und Gesellschaft im Zeitalter des
Umbaus (1935) că libertatea individuală este primejduită şi de liberalismul extrem şi de dictatura totalitară.
4
Concepţia este îndatorată filosofiei marxiste şi nu exclude nici consecinţa cea mai dramatică a acesteia: totalitarismul,
implicat aici după formula: „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră. " .
5
T. Ball şi R. Dagger, op. cit., p 22

15
condiţiile sociale, ajută oamenii să-şi înţeleagă locul în societate şi oferă un program pentru acţiune
socială şi politică."2 Pentru Giovanni Sartori, Ideologia este „...un sistem de idei şi idealuri transformate
în credinţe"2 O altă definiţie de acelaşi sens dă şi Mc Keena. Ideologia este un set de credinţe politice
sau de valori care sunt legate între ele în mod sistematic şi sunt predictibile. 4
Analizate ca realităţi teoretice, ideologiile sunt idei transformate în credinţe, adică în idei asupra
cărora nu se mai revine. Ele sunt „idei congelate"5, obiect de cult şi nu de reflecţie critică.
Analizate ca puteri asupra realităţii, ideologiile sunt pârghii de mobilizare politică. Gramsci a
arătat cel mai direct acest lucru: „Ideologiile sunt forme de popularizare filosofică, menite să ducă
masele la acţiune concretă, la transformarea realităţii."6
în lumina acestor definiţii, ideologiile apar drept teorii politice despre social care ajung să
conducă masele la acţiuni politice concrete. (între teoriile despre social sunt ideologii cele care îşi asumă
sarcini de a explica situaţia socială, de a le aprecia - critic sau apologetic -, de a le facilita înţelegerea
locului lor ca grup şi ca persoane în ansamblul social şi le propune un program politic. 7) Sunt acele
teorii, care pe lângă funcţiile teoretice îşi asumă direct funcţii practice de mobilizare / demobilizare faţă
de o anume acţiune socială sau chiar faţă de evoluţiile sociale. Sartori notează că Ideologiile se
deosebesc de idei prin aceea că sunt foste idei, care trec pe lângă ureche fără să le mai gândească
cineva8; că unele idei nu pot deveni ideologii pentru că nu au forţă mobilizatoare.
= Din cele arătate rezultă că în orice societate există, concomitent şi în concurenţă, mai multe
ideologii. Ideologia există şi trebuie să existe exclusiv sub forma ideologiilor polarizate calitativ.
Cum se observă uşor, sensurile nu sunt exclusive, de aceea ele se contopesc uneori, după cum de
multe ori generează false conflicte teoretice, pentru că se discută sub acelaşi termen despre realităţi
diferite. Vorbim în consecinţă de un sens concret şi un sens strict, teoretic. Aşa cum observa Lukâcs
„Sensul concret al ideologiei este aşadar mai bogat decât cel al conceptului de ideologie înţeles în sens
strict. El se referă doar la faptul, aparent tautologic, că în existenţa socială nu poate să se ivească nimic a
cărui apariţie să nu fi fost codeterminată de această existenţă." Puterea şi ideologia sunt noţiuni
codependente. Codeterminarea ideologică existenţei sociale a dat naştere unor conflicte teoretice acute.
Doctrina este principala armă a luptei politice. îndoctrinarea şi propaganda presupun în subsidiar o
ideologie dominantă. Propaganda propriu-zisă este azi ideologie în acţiune, modelată conform artei şi
codurilor audio-vizualului. Ca mesaj propriu-zis este un text care pregăteşte sau justifică acţiuni concrete
ale puterii, pe când ideologia justifică ansamblul luărilor de poziţie, partizanatul puterii. Propaganda
devine posibilă numai după conturarea conceptului de ideologie. în orizontul propagandei puterea
politică este supusă unui sistematic proces de mitizare menit să-i consolideze autoritatea şi legitimitatea.
Ideologia acţionează în plan teoretic cu intenţii similare coerciţiei exercitate prin intermediul pârghiilor
puterii juridice: disciplinarea socială trebuie să se facă şi nu e atât de important dacă acest ţel e atins prin

1
Precizare discutabilă teoretic şi în vădit dezacord cu prima definire.
2
T. Ball şi R. Dagger, op. cit, p 22
3
G. Sartori, Teoria Democraţiei..., p. 448
4
McKeena, George, The Drama ofDemocracy. American Government and Politics, (1994), Guilford Connecticut, Dushkin
Publishing Group Inc., 1994., p 373, 696
5
G. Sartori, Teoria Democraţiei,..., p. 448
6
Gramsci, Antonio apud G. Sartori, op. cit. p. 448
7
Acelaşi tip de definiţie se regăseşte în în Dicţionarul Larousse de filosofic Dicţionarul Oxford consideră că este ideologie
„... orice sistem de idei şi norme care orientează acţiunea politică şi socială", în Dicţionar defilosofie şi logică (1979),
Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, traducere D, Stoianovici. Dicţionarul Larousse defineşte idelogia drept „totalitate
credinţelor proprii unei societăţi sau unei clase sociale", cf Didier Julia, Larousse. Dicţionar de Filosofle, (1991),
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, Traducere de Leonard Gavriliu.
8
Ca să nu cădem în vicioase speculaţii, am spune că nu li se mai discută orientarea, idealul. Dar simpla lor utilizare
presupune o recirculare în forme noi. Apariţia naţionalismelor marxiste presupune o regândire a marxismului. Apariţia ideilor
despre democraţia populară ca opusă dictaturii proletariatului presupune acelaşi lucru. însuşi Sartori consideră că Gramsci
este un gânditor marxist, ori marxismul este pentru Sartori chiar super-ideologia.
9
Lukacs, Georg, Ontologia existenţei sociale, voi 2, trad. rom., George Purdea, Vasile. Dem. Zamfirescu, Ed. Politică,
Bucureşti, 1986, p. 453

16
convingere ori prin constrângere. Convingerea este preferată, dar nu din motive „umanitare" ci pur
economice: pur şi simplu are costuri sociale mai reduse. Din acest motiv orice ideologie eficientă are
ceva din caracterul persuasiv al unui mit. Ideologiile mari sunt mai mult sau mai puţin mito-milenarisme
politice. Mitul politic, la fel ca orice mit, este pasibil de analiză şi decodificări.

4.1deologia între distincţii conceptuale şi adevărul ştiinţei

„Ştiinţa nu este şi nu a fost niciodată parte a unei culturi ideologice. Mai mult chiar, spiritul în
care operează ştiinţa este total opus ideologiei. In măsura în care ştiinţele sociale au fost reale explorări
intelectuale cu legi proprii de apreciere şi observare, deschise criticilor şi revizuirilor, ele sunt opuse
ideologiei." EDWARD SHILS

în sens larg, putem include în ideologie nu numai concepţiile politice sau economice, dar şi
valorile morale, religioase, familiale, estetice, juridice. „Astfel începând cu hrănirea şi sexualitatea şi
terminând cu cele mai abstracte expresii ale gândirii, nu există nici o parte componentă a existenţei
sociale a cărei existenţă concretă întocmai-astfel să nu fie codeterminată într-un mod esenţial de
condiţiile sociale în care a apărut. Aceasta şi nimic altceva este cea mai largă definiţie a ideologiei." 1
Daeă ideologia ar conţine numai minciuni şi iluzii, cum ar putea ea să fie totuşi eficientă? Oricât am
dori, în numele anumitor trăsături, să prezentăm ideologia ca fiind o construcţie raţională, recunoaştem
că mulţi ideologi pretind — şi nu totdeauna abuziv — că se sprijină pe o argumentaţie quasi-ştiinţifică.
Ei refuză, desigur, să ia în considerare argumentele şi faptele care le displac. Iar aşa ceva reprezintă
totuşi o negaţie a spiritului ştiinţific.
în studiul Marxism şi umanism, Louis Althusser deşi face distincţie între ideologie şi ştiinţă,
afirmând că în ideologie precumpăneşte funcţia practică socială, în timp ce în ştiinţă cea cognitivă. El
defineşte ideologia ca o expresie a raportării omului faţă de lume, dar o raportare imaginară, care nu
descrie o realitate. Pledează pentru necesitatea ideologiei în orice societate şi în orice epocă, atribuindu-i
un rol reglator al raporturilor umane.
La o părere apropiată ajunge şi cercetătorul austriac Ernst Fischer. în Marxismul şi ideologia, el
consideră că ideologia nu reprezintă cunoaşterea ştiinţifică a lumii. Ea ar fi, potrivit expresiei lui Marx
„falsă conştiinţă". Ideologia nu reflectă lumea cum este ea în realitatea, ci aşa cum pare ea în dorinţele
deţinătorilor puterii social politice. în acelaşi sens Lukâcs observa că „Nici o concepţie individuală
adevărată sau falsă, după cum nici o ipoteză sau teorie ştiinţifică etc. nu este- în sine şi pentru sine-
ideologie, ci ea poate, aşa cum am văzut, să devină ideologie."2
Raporturile ideologiei cu adevărul trebuie evaluate în contextul dinamicii specifice orizontului
politic al realităţii. într-un text numit Ideologie şi adevăr Guy Debord punctează revelator: „Nu este de
ajuns să fi descoperit adevărul rămânând orbi în ceea ce priveşte cunoaşterea limitelor sale practice, a
contextului. Dimpotrivă bunele intenţii, cele care susţin buna conştiinţă, pavează drumul către Infern cu
nenumărate masacre."3 Există o tradiţie lungă şi nefericită a momentelor istorice în care oamenilor le-au
fost confiscate destinele în numele unor ideologii cu premise respectabile, (nazism, comunism).
Decisiv impregnată de voinţa indivizilor ideologia nu-şi acceptă condiţia de gândire speculativă şi
simbolică. Pretenţia de obiectivitate (mai mult sau mai puţin definită) însoţeşte majoritatea constructelor
ideologice. Totuşi orice ideologie rămâne un discurs structural argumentativ. Ideologiile nu dovedesc,
ele exprimă.

1
Lukâcs, Georg, Ontologia existenţei sociale, voi 2, trad. rom., George Purdea, Vasile. Dem. Zamfirescu, Ed. Politică,
Bucureşti, 1986, p. 453
2
Lukâcs, Georg, Ontologia existenţei sociale, voi 2, trad. rom., George Purdea, Vasile. Dem. Zamfirescu, Ed. Politică,
Bucureşti, 1986, p. 452
3
II ne sufflt pas d'avoir decouvert la verite, ii ne faut pas s'y aveugler mais en decouvrir Ies limites pratiques, le contexte. Les
bonnes intentions ne suffisent pas mais, tout au contraire, la bonne conscience qu'elles procurent pavent notre enfer de
massacres innombrables.

17
Intenţiile lor de legitimare sunt la o elementară analiză, transparente. Potrivit lui Debord,
„L'Ideologie est, precisement, le discours de la justification, de la pensie posiîive, reconstruction de la
realite â partir de sa propre position valorisee, pour faire passer le reel pour rationnel et immuable,
objectivite independante de toute subjectivite. Ce n'est pas un mecanisme bien complique puisqu'on
peut appeler cela lapensee zero repetant: ce qui est doit etre, tout ce qui est bon apparaît, mais aussi, on
ne peut rien savoir, tout est trop complexe et surtout on ne peut rien faire, on ne peut rien changer." în
ciuda acestui fapt, ideologia nu este o „credinţă" de sorginte laică. Poate fi un crez în sensul precis în
care ataşamentul ideologic are rădăcini dincolo de considerentele de ordin raţional. Raţionalul nu
epuizează explicitările unor luări de poziţie de ordin ideologic.
In ciuda punctelor comune ideologia şi credinţa au regimuri de funcţionare diferite, dar răspund
unor nevoi psihologice similare.1 Ambele mizează pe un răspuns emoţional, dar angajamentele solicitate
sunt de natură diferită. Simplificând didactic problema, ideologiile se disting de alte tipuri de credinţe
prin poziţia pe care o ocupă în raport cu opt criterii:
— caracterul explicit al formulărilor
— tendinţa de a se concentra asupra unei credinţe pozitive sau normative cu caracter particular
— distincţia faţă de alte sisteme de credinţe
— închiderea sau respingerea inovaţiei
— caracterul intolerant al prescripţiilor
— caracterul pasional al promulgării lor
— exigenţa lor privind adeziunea
— asocierea lor cu instituţiile menite să întărească şi realizeze credinţele respective
în ceea ce priveşte raportul dintre progresul cunoaşterii şi succesul social al ideologiilor lucrurile
sunt deosebit de complexe. „S'il n'y a pas d'acces a la verite hors du savoir, le savoir peut etre aussi
l'obstacle â la verite, comme religion ou abstraction de l'argent, lorsque le savoir ne se corrige plus dans
la pratique et se fige en ideologie (Marx). " 2 Marca speculativă a cunoaşterii specifice ştiinţelor spiritului
riscă să îndepărteze de realitate teoria politică. „Ideologiile politice amestecă întotdeauna, într-un mod
mai mult sau mai puţin fericit, propoziţii de fapt şi judecăţi de valoare. Ele exprimă o perspectivă asupra
lumii şi o voinţă orientată spre viitor. Ele nu cad în mod direct sub alternativa adevărului şi falsului, nici
nu aparţin gustului sau culorilor."3 Ideologia are valoarea evidenţei empirice (evidenţă eminamente non-
reflexivă). Ea se impune în primul rând prin puterea obişnuinţei (habitus, aşa cum arată Pierre
Bourdieu) şi se susţine printr-o aparenţă logică. Această aparenţă logică a legitimărilor întreţine interesul
practic şi deschide posibilităţi imediate la nivelul practici sociale. Ideologia este o realitate evaluabilă în
perspectivă fenomenologică în sensul în care e susţinută în mod originar de intenţionalitate.
în problema raporturile dintre ideologie şi adevăr ştiinţific sunt cunoscute câteva teoretizări
clasice. Cele mai utile par concepţiile lui Raymond Aron , Karl Mannheim şi Louis Althusser.
în ciuda insistenţei cu care se recurge în epoca noastră la conceptul de ideologie politică el
păstrează o imagine polimorfă. Se poate totuşi vorbi de câteva linii de raportare la realitate. Raymond
Aron4 semnalează pe fondul ambiguităţii funciare a termenului, o oscilaţie a sensurilor identificabile în
utilizarea lui curentă:
l.în accepţiunea peiorativă a termenului (depreciativă, critică şi polemică) ideologia apare ca o
idee falsă menită să legitimeze interese ascunse şi pasiuni viscerale.
2. în accepţiunea neutră (uneori laudativă) ideologia este definită ca o interpretare mai mult sau
mai puţin sistematică a realităţii.

1
Cf Guy Debord, Ideologie şi adevăr, (sursa Internet) ,JLes deductions rationnelles ne sont qu'un mode d'hallucination du
principe de plaisir, un escamotage de la realite qui ne se manifeste comme Reel qu'â surgir dans la representation, â y faire
tâche, â surprendre le savoir, â ex-sister comme singularite."
2
Cf Guy Debord, Ideologie şi adevăr, (sursa Internet)
3
Ortega y Gasset, Revolta maselor
4
Aron, Raymond -a se vedea Trei eseuri asupra epocii industriale

18
Plecând de pe aceste baze putem denunţa ideologia ca fiind o reprezentare, un construct. Denunţul
trebuie să vizeze însă numai acele ideologii care au pretenţia de a fi total separate de subiectivitate.
Angajarea în sentinţe dogmatice, total independente de o anumită practică istorică şi de orice context
social nu face decât să pericliteze statutul ştiinţific al domeniului. Un enunţ ideologic trebuie să-şi asume
indisociabilitatea subiectului şi obiectului discursului. în practică enunţul şi enunţătorul trebuie în egală
măsură supuşi aparatului critic. A asuma un discurs ideologic onest nu înseamnă a nega subiectivismul,
ci a preciza poziţia politică în orizontul căreia el se configurează şi finalităţile practice pe care le
urmăreşte. Ideologia e condiţionată de un punct de vedere constituant. Analiza oricăror ideologii rămâne
inevitabil o analiză fenomenologică.
O altă corelaţie importantă, cel puţin prin prisma incidenţelor ei epistemologice, este aceea între
ideologie şi suprastructură. între cei doi termeni nu există o simplă relaţie de cauzalitate socială.
Suprastructurile au în mod evident o origine socială şi datorează destul de multe ideologiei (în virtutea
celebrei „legi a mediului")- Pe de altă parte ideologia nu face la rândul ei decât să codifice doctrinar
interesul propriu al diverşilor agenţi politici. Constatăm şi aici o preeminenţă defacto a realităţii asupra
adevărului ştiinţei.
O teoretizare interesantă a distincţiilor conceptuale care apar la nivelul înţelegerii noţiunii de
ideologie se găseşte, aşa cum am mai arătat, în tipologia lui Karl Mannheim. El distinge, analizând
textele marxiste, două interpretări posibile:
1. Un concept particular şi polemic al noţiunii de ideologie. Această înţelegere îşi asumă
egocentrismul natural al vieţii politice. Ideologia este în acest sens gândirea politică a celuilalt.
2. Un concept total, general şi structural, în interiorul căruia ideologia se prezintă ca o formă
universală, care fasonează inevitabil orice gândire. Orice formă de gândire este „angajată". Ea implică
simultan o atitudine şi o poziţionare care rămân (măcar în subsidiar) ideologice. E adevărat poate, faptul
că Mannheim foloseşte termenul de utopie într-o formulă insuficient rafinată. Aşa cum observă R.
Ruyer, el nu distinge între utopia care ignoră istoria (pe care, personal, aş numi-o utopie pasivă) de
utopia care îşi propune să stimuleze schimbarea, şi care intervine cu putere la nivelul conştiinţe i
acţionale a indivizilor (ceea ce putem cataloga drept utopii active). Utopiile active, spre deosebire de
cele pasive se află într-o strânsă legătură cu realitatea şi într-o relaţie de „concubinaj" interesat cu
adevărul.
Problema raportului dintre ideologie şi adevăr e o dilemă pur teoretică născută din preocuparea de
a produce o definiţie „corectă" a ideologiei. Raymond Boudon distinge „două tipuri fundamentale de
definiţie a ideologiei: cea tradiţională, care defineşte ideologia plecând de la criteriul adevărului şi
falsului şi cea modernă, care o defineşte mai curând plecând de la ideea de sens. Astfel, o normă poate
avea un sens, poate fi adaptată la o anumită stare a societăţii, fără să fie, din această cauză nici adevărată
nici falsă.
Pe de altă parte, se pot distinge două tipuri principale de explicaţie a fenomenelor ideologice:
explicaţia iraţională şi explicaţia raţională. Primul tip reia într-o mare măsură filosofia clasică a erorii;
ca eroare, ideologia ar fi produsul forţelor care scapă controlului subiectului. în explicaţiile de tip
raţional adeziunea la ideologii poate, dimpotrivă, să fie analizată ca un comportament comprehensibil, în
sensul lui Max Weber. Aceasta nu înseamnă, evident, că acest comportament este produsul deliberării şi
al calculului" Din încrucişarea celor două tipuri de definiţii şi a celor două tipuri de explicaţie, Raymond
Boudon obţine patru combinaţii posibile:
1. Definiţie tradiţională (ideologia este o eroare) şi explicaţie iraţională (adeziunea la ideologie este
rezultatul forţelor care scapă controlului subiectului;
2. Definiţie tradiţională (ideologia este o eroare) şi explicaţie raţională (adeziunea la ideologie este
comprehensibilă);
3. Definiţie modernă (ideologia nu relevă criteriul adevărului şi falsului) şi explicaţie iraţională
(adeziunea la ideologie este rezultatul forţelor care scapă controlului subiectului);
4. Definiţie modernă (ideologia nu relevă criteriul adevărului şi falsului) şi explicaţie raţională
(adeziunea la ideologie este comprehensibilă).

.19
TIPURI DE DEFINIŢIE A TIPURI DE EXPLICAŢIE A IDEOLOGIEI
IDEOLOGIEI
Explicaţie iraţională Explicaţie raţională

Definiţie tradiţională 1. Orbirea 2. Fetişismul mărfurilor,


(în raport cu criteriul provocată de interesele de clasă ideologie mercantilă
adevărului şi falsului) (Marx). Adeziunea la ideile false (MARX) Magia (MAX
din fanatism (ARON, SHILS) WEBER)

Definiţie modernă (fără 3. Respectul 4. Zeii romani, cultul lui


referinţă la criteriul drapelului (DURKHEIM). Mithra (MAX WEBER).
adevărului şi falsului) Admiraţia pentru şeful carismatic Respectul aristocratului
(MAX WEBER) pentru monarhia absolută
(MARX). împrumutul cu
dobândă (MANNHEIM).
Legea Taft-Hartley
(GEERTZ).

Tipuri de explicaţie a ideologiei1

TIPURI DE EXPLICAŢIE EXPLICAŢIE RAŢIONALĂ


TRADIŢIE IRAŢIONALA

TRADIŢIE MARXI: MARX II: Ideologia ca efect


MARXISTĂ Ideologie, imagine al perspectivei sau ca
inversată a realităţii adeziune conştientă la
constituită sub influenţa credinţe utile. LENIN:
intereselor de clasă Ideologia, armă în panoplia
luptei de clasă

TRADIŢIE ARON-SHILS: MANNHEIM: Ideologia =


NONMARXISTĂ Ideologia, produs al credinţa în norme adaptate la
fanatismului, al pasiunilor. o „situaţie istorică".
GEERTZ: Ideologia, hartă
rutieră care permite
orientarea într-o lume
complexă.

Cf. Raymond Boudon, op. cit., p. 79 şi urm.

20
S-au conturat astfel două linii de interpretare a raportului dintre ideologie şi adevăr:
1) cea a lui Destutt de Tracy, conform căruia ideologia poate fi o reflectare obiectivă a
universalităţii umane
2) cea a lui Marx, conform căreia ideologia poate fi doar o reflectare partizană a societăţii şi
politicii în veşnică schimbare, prin prisma intereselor şi poziţiilor de clasă.

Cele două linii sunt, după McLellan, evidente până azi. Linia Tracy, priveşte ideologia ca studiu
ştiinţific şi obiectiv al lumii şi societăţii. Empirismul anglo-saxon, durkhemismul, structuralismul,
teoriile dezideologizării, post-modernismele sunt expresii derivate ale acestei linii. Linia istoristă
germană este ilustrată de Hegel, Marx, Mannheim, Habermas, care consideră că adevărul se constituie în
societăţi măcinate de conflicte. McLellan observa că Marx şi-a văzut propriile idei ca ştiinţifice, deci
non-ideologice. în realitate, pentru Marx distincţia dintre ideologia claselor exploatatoare şi ideologia
claselor exploatate este criteriu de relevanţă. Ideologia claselor ne-exploatatoare este critică prin vocaţie
şi program. Partizanatele şi poziţiile de clasă nu conferă aceeaşi poziţie şi nici nu sunt echidistante faţă
de adevăr. în vreme ce clasele progresiste merg în direcţia adevărului, c ele conservatoare, merg
împotriva sa. „Comuniştii .... din punct de vedere teoretic.au superioritatea de a înţelege limpede,
condiţiile, mersul şi rezultatele generale ale mişcării proletare"1
Engels se va recupera linia obiectivistă a lui Destutt de Tracy, pentru a modela totul în manieră
marxistă. Pentru el ideologie însemna idei despre real deduse din concept şi nu induse din realitate.
Ideologie înseamnă, la limită, „falsă conştiinţă". Astfel ideologia ar fi falsă prin chiar rădăcinile sale, dar
şi prin ignoranţa celor ce produc ideologii. Aceştia ignoră determinările esenţiale de ordin material care
generează ideile lor. în scrisorile de la sfârşitul secolului trecut, el Engels vorbeşte despre relaţii
economice, politice şi ideologice, între care există determinări şi influenţe reciproce. Forţa principală a
determinării revine însă economicului, urmat de politic şi ideologic. Ideologiile sunt părţi ale
suprastructurii. Tipurile de ideologii sunt dispuse ierarhic - în funcţie de îndepărtarea lor de baza
economică. în rândul ideologiilor intră ideile politice, juridice, morale religioase, filosofice. Uneori la
Engels, cuvântul ideologie are şi sens de idei determinate social, fără conotaţii negative. (Dar esenţial el
impune o înţelegere a negativistă a termenului.)
Lenin, în pamfletul Ce-i de făcut?, schimbă din nou perspectiva. Pentru el există ideologii
adevărate şi false. Ideologia elaborată de pe poziţiile de clasă ale burgheziei este falsă şi reacţionară. Cea
elaborată de pe poziţiile proletariatului este adevărată şi revoluţionară. Astfel ideologiile majore sunt cea
burgheză şi respectiv cea socialistă. Pentru că muncitorimea nu poate dezvolta decât o conştiinţă
sindicală, ideologia clasei muncitoare va fi elaborată de intelectualitatea socialistă. Ideologia marxistă
este ştiinţifică pentru că este elaborată de pe poziţii de clasă obiective.
Georg Lukacs subliniază importanţa poziţiei istorice a clasei. Clasele interesate în progres şi
revoluţionare socială vor avea ideologii progresiste, iar cele interesate în conservare sau revenire la
trecut ideologii retrograde. Această poziţie decide caracterul fals /adevărat al unei ideologii sau alteia.
Forţa şi adevărul unei ideologii vine din poziţia de clasă, din orientarea ei socială şi economică, şi nu
din instituţii, cum afirma Lemn. Ideologia poate avea aşadar şi un caracter pozitiv. Materialismul istoric
este o ideologie, dar este şi mai mult decât o ideologie. Este expresia conştiinţei de clasă a proletariatului
care se auto-eliberează. Practica va dovedi validitatea / invaliditatea acestei ideologii. Burghezia prin
statutul său social este legată de o producţie de idei care reifică relaţiile sociale, şi chiar lumea statului
-prin birocraţiile moderne. Producţia burgheză fărâmiţează întregul, subminând relaţiile dintre oameni.
Subordonarea materială a proletariatului în capitalism se datorează şi subordonării sale ideologice,
împotriva acestora proletariatul este determinat să adopte punctul de vedere al întregului şi să examineze
dacă părţile sunt atât de inamovibile pe cât par. Aceasta va fi conştiinţa sa de clasă. Ideologia are la
Lukâcs un rol copleşitor, ea este forţa motrice a istoriei.

Karl Marx şi Friederich Engels, Manifestul partidului comunist, în Opere voi 4. Editura Politică, Bucureşti, 1958, p. 478

21
McLellan îi reproşează lui Lukâcs caracterul excesiv de abstract, ruptura de orice abordare
empirică a teoriei sale şi lipsa teoriei complementare, cu privire la felul în care proletariatul îşi
construieşte ideologia. Aceste reproşuri impun anumite consideraţii de ordin metodologic. Lukâcs nu şi-a
propus să facă investigaţii sociologice, ci să limpezească principial în tradiţie hegeliană, nu empiristă,
nişte raporturi conceptuale. Nu şi-a propus o teorie despre construcţia unei conştiinţe proletare, pentru că
el era un filosof social şi nu un lider politic. De altfel referinţele lui McLellan la Lukâcs se opresc la
Istorie şi conştiinţă de clasă (1923), o lucrare de tinereţe şi nu ajung la Ontologia existenţei sociale
(1971) lucrarea majoră a lui Lukâcs, unde este dedicată o secţiune întreagă acestei analizei rolului
ideaticului în devenirea socială: Ideaticul şi ideologia.
Antonio Gramsci este considerat de marxişti teoreticianul exemplar al ideologiei. Ideologia are şi
pentru el, caracter de clasă. Ea nu este ab initio, prin natură falsă şi nici adevărată. Ideologia este
examinată de teoreticianul italian sub spectrul deosebirii între ideologiile organice şi ideologiile
arbitrare. Ideologiile organice răspund nevoilor unei societăţi reale „ele organizează masele umane şi
creează terenul pe care omul acţionează...". Ele creează o unitate între concepţia despre lume şi norma
de conduită.
Ideologiile sunt create de către intelectuali, care se divizează la rândul lor pe un criteriu similar, în
intelectuali organici, creatori ai ideologiilor progresiste şi intelectuali tradiţionali care se considera
deasupra intereselor de clasă şi purtători ai unei continuităţi istorice transcendente, dar legaţi în fapt de
clase istorice muribunde. Ei creează o ideologie idealistă, care maschează caracterul perimat al viziunii
lor. Intelectualii organici conectau ideologia (= conştiinţa colectivă) la lumea reală, politică, economică,
socială. Ei obţineau hegemonie intelectuală, astfel încât viziunea lor devine judecata sănătoasă a întregii
societăţi. Aceasta este - hegemonia ideologică. Cât timp hegemonia ideologică aparţine burgheziei,
revoluţia proletară este imposibilă. Impunerea unei contra-hegemonii presupune intervenţia activă a
intelectualilor, reprezentanţii clasei muncitoare. Partidul revoluţionar de asemenea este decisiv în
impunerea acestei hegemonii. Lupta partidului trebuie să fie şi culturală şi ideologică. Partidul trebuie să
fie o instituţie cu rol educativ, care sa poată oferi o contra-cultura serioasă faţă de cea promovată prin
instituţiile politice ale puterii, înainte de trece efectiv la acapararea puterii. Gramsci nu reduce ideologia
la un sistem de înaltă raţionalitate - la ideologie politică sistematică. Pentru el ideologia este Judecata
sănătoasă" despre societate.
Louis Althusser, marxistul structuralist francez, se individualizează în tradiţia marxistă prin
abordarea funcţiilor ideologiei. Pentru el ideologia este „felul în care oamenii îşi trăiesc relaţia între ei
şi condiţiile lor de existenţă. E vorba despre o relaţie reală,... dar încorporată într-o relaţie
imaginară...'". El priveşte ideologia ca existenţă cvasi-materială faţă de individ, pe care tocmai ideologia
îl subiectivizează, îl face persoană independentă şi subiectivă. Ea ne transformă astfel în prizonieri ai
propriei condiţii. Ea este un liant social, care cimentează dominaţia de clasă sau ordinea socială. După
Althusser şi în comunismul deplin va exista ideologie. Ideologia presupune aparatul ideologic de stat:
biserică, şcoli, sindicate. Ea include şi o componentă pronunţată de imagine.
Cat priveşte raportul ideologie-ştiinţă, pentru Althusser, el este un raport de opoziţie. Adevărul
teoriei ştiinţifice nu este dependent de istorie, metodele de validare îi sunt intrinseci. Adevărul
ideologiei se va valida ori invalida doar în plan istoric. Meritul lui Althusser rămâne recuperarea
conceptului în relaţie directă cu realitatea socială. Limita majoră a modului lui de înţelegere este
-potrivit lui McLellan opoziţia radicală ştiinţă - ideologie.
Eduard Shils în articolele sale din International Encyclopedia of Social Sciences pune problema
ideologiei în raport cu ştiinţa. în primă instanţă se acceptă faptul că gândirea ideologică influenţează
dezvoltarea ştiinţei, remarcând ulterior că;progresul ştiinţei erodează ideologia. Aceiaşi tradiţie a
opoziţiei ideologie - ştiinţă este preluată selectiv şi de Karl Popper, care în Societatea deschisă şi
duşmanii ei (1952 ) îi condamnă pe Platon, Hegel, Marx, pentru gândirea lor bazată pe metode
ideologice periculoase.

22
Reprezentanţii Scolii de la Frankfurt, consideră că ştiinţele sociale şi naturale nu sunt separate, că
însăşi tehnica are componente de natură ideologică. In consecinţă nu poate fi vorba de nici o opoziţie
ştiinţă - ideologie, de vreme ce însăşi ştiinţa este, la limită, ideologică.

Există o serie de dezbateri legitime cu privire la valoarea de adevăr a ideologiilor. Acestea pleacă
de la câteva constatări elementare:
1) faptul că ideologia este parte intrinsecă a existenţei sociale, parte a praxisului
2) faptul că ideologia dominantă ascunde şi reflectă contradicţiile sociale şi prin aceasta le
reproduce
3) ideologia poate fi şi un instrument critic, când este vorba de ideologia claselor neexpoatatoare

Vilfredo Pareto consideră că orice credinţă în adevăr, progres raţiune trebuie considerată ne -
logică. In natura umană - există reziduuri - care sunt sentimente legate de anumite instincte. Reziduurile
dau naştere la „derivaţii", credinţe cu privire la politic şi social. Ele sunt i-logice, iluzorii făgăduind
irealizabilul. Derivaţiile joacă rolul hotărâtor în orientarea comportamentului politic. Rolul derivaţiilor
este de a promova sau submina ordinea deja stabilită, în interesul uneia sau alteia dintre elite.
Ideologia este parte a praxisului, a muncii de construcţie politico - socială a comunităţii. McLelîan
considera ca acolo unde nu sunt explicit asumate ideologiile, se maschează şi chiar în teoriile cele mai
non-ideologice avem tendinţele ideologice ascunse. De aici însemnătatea propagandei în construirea
poziţiilor de clasă ale proletariatului şi respectiv în construcţia comunistă. Ideologia dominantă ascunde
şi reproduce contradicţiile sociale, pe când cea revoluţionară le dezvăluie şi caută să le rezolve, având
esenţial o funcţie critică. Conexiunile acestor poziţii politice cu teoria generală de după Ideologia
germană, nu se evidenţiază pe axa dihotomiei adevăr ( ştiinţă) - fals (ideologie), ci pe axa ideologii ale
unor clase progresiste ( ideologii autentice, adevărate, revoluţionare) versus ideologii ale unor clase
retrograde (ideologii false, mistificatoare şi mistificate, conservatoare şi reproducătoare de contradicţii,
de nedreptate şi inechitate socială).
Habermas face o analiză a unei societăţii în care conceptul de ideologie şi-a păstrat ascuţimea
critică. Pentru el progresul tehnologiei influenţează tipul ideologiei. In secolul nostru progresul a dus la
apariţia unei conştiinţe tehnocrate, care reduce politicul la tehnic. Intervenţia statului în economie şi
implicit în societate a dus la creşterea numărului de administratori şi experţi care adoptă decizii bazate
pe cerinţele sistemului tehnocrat. Ideologia se modifică: trece la schimbul corect şi la justificarea
deciziilor în termenii de egalităţii. Ea nu mai presupune idealizări şi iluzii cu privire la viaţa reală, ci
doar tehnici de ameliorare. De aici aparenta depolitizare a societăţii. Dar şi aceasta conştiinţă tehnocrată
este ideologică. Mult mai pătrunzătoare şi mai greu de contracarat, deoarece ea suprimă alternativele în
numele eficienţei, permiţând doar dezbaterile legate de mijloacele eficiente faţă de un scop
predeterminat.
■ în viaţa reală modelul tehnocrat a generat o serie de crize, propulsate de jos în sus. Aşa cum crede
Habermas: „crizele economice sunt translatate în sistemul politic, prin intermediul activităţii
guvernamentale de evitare a reacţiilor într-un asemenea mod încât ofertele de legitimare pot compensa
deficitele de legitimare...". De aici multitudinea de crize, care din punctul de vedere al managementului
guvernamental sunt „reciproc substituibile". Jocul analogic între eficienţă şi adevăr produce temeiurile
pentru legitimitate. Puterea se preocupă de adevăr în măsura în care acesta produce prestigiu. Adevărul
circulă sub formă de descripţii. Dar aceste propoziţii descriptive întreţin o relaţie cu realitatea socială
analoagă aceleia pe care hărţile rutiere o întreţin cu realitatea geografică, adică o relaţie de tip simbolic.
Daniel Bell vede în ideologii „transformareaideilor în leviere sociale... Pentru ideolog, adevărul derivă
în acţiune şi semnificaţia este dată experienţei prin transformarea momentului."
Un alt curent important este însă cel care încearcă să elaboreze concepte analitice, libere de
valori. Comportamentalismul înfierează analizele altora ca ideologice, fără să accepte determinarea
ideologică şi pentru propriile luări de poziţie. McLelîan demonstrează că, în ciuda încercărilor lor de a
elabora concepte neutre din punct de vedere ideologic, Giovanni Sartori reprezentantul consacrat al

23
direcţiei empiriste, porneşte de la premise ne-empirice şi ajunge prizonier a propriilor sale respingeri
epistemice. Sartori formulează recomandări şi ierarhizări ideologice, adică foarte puternic orientate
spre valori. Dar Sartori rămâne în istoria clarificării conceptului, prin încercarea de a realiza o unealtă
analitică şi prin tentativa de a impune teza potrivit căreia ideologia se opune pragmatismului. Crezurile
ideologice provin dintr-o matrice raţionalistă, sistemele de crezuri pragmatice din una empiristă. Ca
urmare, ideologia este văzută ca impenetrabilă pentru informaţii care nu provin din interiorul ei, fiind
chiar produsul rigid şi dogmatic al unei minţi închise. Mentalitatea pragmatică este lipsită de prejudecăţi
şi tinde să evalueze informaţia în funcţie de propriile merite. Mentalitatea ideologică are astfel mai multe
limite:
1) abordarea rigidă şi dogmatică a politicii
2) perceperea principială şi doctrinară a acesteia
3) conţinut emoţional ridicat

Alte proprietăţi care individualizează ideologiile sunt:


a) sunt inteligibile, au concepte explicite şi numeroase
b) sunt puternic restrictive fiindcă elementele sunt legate strâns intr-o manieră cvasi ideologică
a) menţinerea ideologiilor se limitează la o minoritate puţin numeroasă, la o elită. „Ideologiile
reprezintă pârghia crucială aflată la dispoziţia elitelor pentru a obţine mobilizare politică şi pentru a
maximiza posibilităţile de manipulare a maselor. Acesta mi se pare unicul motiv pentru care ideologiile
sunt atât de importante pentru noi. Ne preocupă ideologiile, deoarece, în ultima instanţă, ne preocupă
puterile omului asupra altor oameni, felul în care naţiunile şi popoarele pot fi mobilizate şi manipulate
pe drumul care duce la mesianism şi fanatism politic"1
Rezonabilă prin prisma consecinţelor sale rămâne teza de bază a lui McLellan cu privire la
prezenţa valorilor în orice teorie despre social, fie ea şi descriptivă. Faţă de aceasta adăugăm că orice
teorie proiectivă este esenţial orientată valoric. Dacă adevărul e o valoare esenţial umană, orice
ideologie se revarsă într-un orizont gnosic. în realitate orice ideologie este concomitent descriptivă şi
proiectivă. Ea produce instrumente şi cadre ale cunoaşterii. Este descriptivă în măsura în care la
temeliile oricărui proiect realizabil trebuie să stea o cunoaştere cât mai adecvată a problemelor,
resurselor, tehnicilor de acţiune potrivite comunităţii date, precum şi o identificare clară a obiectivelor
pe care acea comunitate le-ar putea asuma. Este proiectivă în măsura în care orice ideologie, propune
conform unui proiect istoric un modus vivendi sau un modus operandi mtr-o comunitate marcată de
interese diferite şi chiar opuse, de clivaj e structurale, ca şi de diferenţieri intelectuale, morale, afective.
Prin urmare ideologia este legată decisiv de
1) un ideal de cunoaştere
2) idealuri, mai mult sau mai puţin coerente de libertate, dreptate şi solidaritate, de un ideal de
acţiune politică şi de unul de stabilitate sau dinamism social în propunerile de participare socială.

5. Limbai, ştiinţă, ideologie

Teoriile pozitiviste, indiferent de nuanţă, sunt de acord că ştiinţele sociale ar trebui sa urmeze
modelul ştiinţelor naturii care produc cunoştinţe valide prin eliminarea din parametrii cunoaşterii 2 a
dorinţelor, valorilor, orientărilor personalităţii experimentatorului. Aceasta poziţie a generat o colecţie
impresionantă de date empirice. Datele ştiinţelor, obiective în sine, pot fi oricând folosite în manieră
partizană. Ştiinţa nu a elaborat până acum nici o formă de autoprotecţie. Pe lângă faptul că ide ologiile
politice şi-au însuşit atât de bine jargonul ştiinţific, ele nu ezită nici să folosească descoperirile ştiinţifice
în folos propriu. (Folosirea teoriei evoluţiei a lui Darwin de către nazişti este cel mai cunoscut exemplu.)
împotriva acestui curent s-au ridicat reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt: Herbert Marcuse, Max
Horkheimer, Theodor Adorno. Teza lor principiu este: Raţiunea a fost redusă la un jargon tehnic despre
1
Sartori, apud McLellan, op. cit. p. 77
2
eliminarea se referă atât la decupajele epistemice şi la alegerea metodelor cât şi la elaborarea concluziilor.

24
mijloace. Discuţiile despre scopuri au rămas pe tărâmul şi domeniul propagandei. Modernitatea a
industrializat raţiunea, a instrumentalizat-o şi în general, a produs o lume în care omul este condamnat la
unidimenisionalizare, iar civilizaţia la realitate unidimensională. Cea mai reprezentativă expresie a
acestei poziţii, este Omul unidimensional, cartea lui Herbert Marcuse,.
Structuralismul a furnizat o metoda riguroasa de analiza în ştiinţele sociale, pornind chiar de la o
ştiinţa socială: lingvişti ca Saussure fac deosebirea dintre limbaj şi vorbire. Limbajul stă la baza
vorbirii, este imuabil faţă de diferiţi vorbitori, are legi obiective, care acţionează în sistem. Unul dintre
structuraliştii care a analizat ideologia este Claude Levy Strauss. Levy Strauss a studiat mai întâi
miturile, considerate ca expresie a unor legi universale sistematice ale structurilor latente sub
-conştiente. Legile universale au fost asemănate de el cu regulile unui joc de cărţi. După aceleaşi reguli
se pot juca infinit de multe partide.
Mitologia secolului nostru este ideologia politică. Lumea ştiinţei contemporane şi lumea mitului
produc două ştiinţe pozitive distincte, deşi egale. Una ajunge în lumea materială prin intermediul
comunicării şi cealaltă ajunge în lumea comunicării prin intermediul materialului. Cunoaşterea este un
sistem închis. Consecinţa cea mai importanta în plan ideologic a gândirii lui Levy Strauss este trecerea
interesului de cunoaştere „spre felul cum operează miturile în minţile oamenilor fără ca ei să fie
conştienţi". El explica astfel consensul din viaţa socială, dar nu şi conflictul.
In ce priveşte ideologia, ea este latentă faţă de limbaj. Ea urmează a fi descoperită în limbaj.
Mesajul ideologic este descoperit în structura de bază, mai mult sau mai puţin accesibila vorbitorului /
auditorului. în acest context este explicabilă uşurinţa cu care Roland Barthes reuşea acreditarea
sintagmei „fascismul limbajului" (care nu-ţi interzice, ci dimpotrivă, obligă...) Socio-lingviştii vor
susţine împreună cu Chomsky, că, în subsidiar, fiecare enunţ conţine straturi succesive de structură
ideologică, divers transformate şi clasificate. Putem încerca sa ajungem la cele esenţiale, printr-un
proces de decodare, recursiv celui de geneză.
Analistul american (Levy-Strauss), nu pare foarte încrezător în structuralism. El cere să fie
păstrată funcţia critică a ideologiei. Vrea de asemenea să fie subliniat faptul că textul depinde de
context. Recunoaşte însă că socio-lingviştii au meritul de a fi demonstrat felul cum prejudecăţile
politice, sexuale şi sexuale sunt consolidate de limbaj.

Ideologiile apar în societăţile cu relaţii asimetrice de putere ca raţionalizări reprimate, ignorate şi


deformate de limbaj ale amintitelor relaţii. Este rolul teoriei critice sa conducă societăţile spre
conştiinţa de sine, aşa cum este rolul psihanalistului sa-si ajute pacientul nevrotic. Studiul ideologiei
devine treptat studiul comunicaţiei sistemic distorsionate.
Pornind de la limbaj, Habermas propune un criteriu de evaluare a ideologiilor. Situaţia ideală este
de comunicare nedistorsionată sau a discursului raţional, unde forţa argumentului superior va decide
singură rezultatul. Aceasta presupune ca partenerii angajaţi în interacţiunea comunicativă:
1) sa spună lucruri comprehensibile
2) adevărate
3) legitime în context
4) intenţionate cu toată sinceritatea
Pe scurt, presupune ca ei să aibă competenta comunicativă, autonomie şi responsabilitate. Or
deocamdată, această egalitate este departe de a fi realizata social. Realizarea ei presupune emancipare a
voinţei, ca voinţă discursivă.
Habermas1 vede „discursul practic" drept cale de dezvoltare a democraţiei participative şi
alternativa la ideologiile de intenţie manipulatoare sau autoritariste. în acest sens el vorbeşte despre
legitimarea normelor şi necesitatea ca statul constituţional modern sa aibă şi o justificare morală.
Legitimarea normelor se face în temeiul „discursului practic" - „raţional", adică „a căutării cooperative

1
Andrei Marga, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jurgen Habermas, Cluj Napoca , Editura Dacia, 1985. Habermas era
considerat la Congresul Mondial de Ştiinţe Politice de la Rio din 1982 gânditorul contemporan cel mai util dezvoltării
ştiinţelor politice

25
a argumentului celui mai bun", pentru că în viziunea sa normele au veridicitate şi pot fi analizate în
termenii adevărului 1, cu alte cuvinte „reflexivitatea", reflecţia de sine este emancipare, creiere de
subiecţi reali angajaţi în democraţia participativă; demontare a coerciţiilor internalizate 2; că ea este
completivă acţiunilor instrumentală şi comunicativă 3. Justificarea morală a statului de drept se discută
în termenii distincţiei legalitate / legitimitate. Statul de drept poate pretinde cetăţenilor săi supunere
calificată, nu necondiţionată. Nu legalitatea întemeiază legitimitatea, ci invers, legitimitatea întemeiază
legalitatea.
Pe scurt, Habermas face distincţia ideologie - discurs raţional. Pentru el ideologia este
„comunicare distorsionată". Discursul raţional este idealul de comunicare nedistorsionată. Habermas
este ultimul mare teoretician modern al cunoştinţelor şi cunoaşterilor, comunicării şi manipulării în
domeniul politic. Marele său merit este apelul la transmiterea şi deschiderea faţă de discursul raţional,
faţă de forţa argumentelor.

6. Filosofic şi ideologie politică. Raporturi şi funcţii. Forme şi tipuri de ideologii

„Ideologia are o funcţie cvadruplă: ea este instrument al puterii, mecanism de apărare împotriva
informaţiei, pretext de a te sustrage moralei, abrogând răul cu bună ştiinţă şi mijloc de a anula criteriul
experienţei, adică de a elimina criteriile de reuşită şi eşec." J.-F. REVEL

Aşa cum s-a putut observa nu există o manieră unidirecţională de fixare a conceptului de ideologie
politică cu atât mai mult cu cât istoria intelectuală a secolului XX a cunoscut o seamă de combinaţii
explozive, (cum este aceea dintre marxism şi psihanaliză, nihilism şi creştinism. Nu există o explicaţie
mulţumitoare a afinităţilor ideologice dintre stânga franceză a anilor 50- 60 şi textele „recuperate" ale lui
Heidegger şi Nietzsche). In mod evident o ideologie nu se rezumă la o filozofie chiar dacă orice filozofie
rămâne într-un fel sau altul structurată ideologic. înţelegerea cotiturii pe care o cunoaşte azi conceptul de
ideologie politică presupune o serie de analize preliminare. Aceste analize nu trebuie să determine
gândurile filosofice să-şi asume nedescriminatoriu un salt în orizontul politic. în mâinile politicianului
prea grăbit în drumul său spre putere, meditaţia filosofică rămâne o biată jucărie. Ea fascinează atâta
vreme cât rămâne utilă unei veritabile industrii de falsificare „Ideologia, ca explicaţie a lumii şi a
istoriei, pornind de la un concept unic, fie el de rasă ori de clasă, cu a sa pretenţie de totalitate, de
infailibilitate şi de apodicticitate va înlocui din nou cu efecte pe care le resimţim în nenumărate chipuri
şi astăzi, gândirea cu a sa insecuritate şi nelinişte." 4 Faptul de a face filozofie într-o epocă trădată de
ideologii nenumărate poate fi doar expresia întâmplării prin care, omul cuprins de frică, devine conştient
de o însingurare fără antidot.

Funcţiile generale ale ideologiilor.

Cu alte cuvinte, funcţia ideologiei este de a face politica posibilă, oferindu-i concepte dotate cu
autoritate şi capabile să-i dea un sens, ca şi imaginile evocatoare cu ajutorul cărora realitatea politică
poate fi percepută într-un mod sensibil.11 Ideologiile cuprind, deci, noţiuni şi propoziţii în acelaşi timp
descriptive şi normative.
Transformarea ideilor în credinţă presupune, în domeniul politicului, translatarea noţiunii de
credinţă într-o cauză nobilă, într-un scop suprem, într-un ideal. Cu cât acest scop este mai vag şi mai
general, cu atât fervoarea credinţei este mai mistuitoare şi cu atât se apropie mai mult de fanatismul

1
Andrei Marga, Acţiune şi raţiune.... p. 98
2
Andrei Marga, Acţiune şi raţiune..., p 297
3
Andrei Marga, Acţiune şi raţiune..., p. 286
4
Lacoue- Labarthe, Philipe, Mitul nazist, Ed. Dacia, Cluj, 1999

26
religios care încălzeşte mai nobil spiritele, cu cât o cauză politică dreaptă este înveşmântată în justificări
religioase.
Demn de remarcat apare aici faptul că aceste definiri ale ideologiei tind să o asimileze parţial sau
să-i atribuie câteva dintre funcţiile religiei.(totalitate, integrare) ideologia se reclamă în continuare tot
mai insistent ca o construcţie a spiritului uman care pretinde să înlocuiască referinţa la o alteritate de
consistenţă sacrală. Raportul dintre ideologia politică şi religie a fost abordat de Raymond Aron (Epoca
imperiilor şi viitorul Franţei, 1945) şi Julien Benda (Trădarea clericilor, 1947). Aron propune să
numim „religii secularizate" doctrinele care ocupă în sufletele contemporanilor locul credinţei dispărute.
El consideră că este posibilă o salvare a umanităţii aici pe pământ sub forma unei ordini sociale care
urmează să fie creată. Această salvare urmează să se petreacă într-un viitor incert, neprecizat.
Aceste interpretări ne conduc la ideea conform căreia orice ideologie îndeplineşte grosso modo
tizi funcţiuni fundamentale:
1. SUBSTITUIREA. în cadrul acestei funcţii ideologia furnizează o interpretare a realităţii
sociale. In acest sens orice ideologie este o neomitologie întrucât îndeplineşte rolul mitului, al marilor
povestiri din societăţile arhaice. Nevoia antropologică de absolut şi de totalitate găseşte în ideologie un
„succedaneu" al religiilor.
, 2. IMANENŢA. în cadrul acestei funcţii se oferă justificări şi mai ales o reprezentare de sine
pentru indivizi şi grupuri în aşa fel încât ei îşi pot explica rolul pe care îl joacă în societate.
3. SALVAREA. Această funcţie dă coerenţă, un sens superior unui ansamblu de evenimente şi
fenomene aparent disparate. Ideologia politică este considerată ca soluţie unică menită să asigure o
fericire colectivă. E adevărat că salvarea pe care o propune ideologia este imanentizată (realizabilă a ici
pe pământ), dar amânată întotdeauna fără termene precise (aici dar niciodată acum)1.

Funcţiile ideologiei în diverse perspective

Ideologia îşi evidenţiază rolul, utilitatea şi eficienţa socială în societate prin funcţiile exercitate.
Funcţiile exercitate de ideologii nu sunt aceleaşi în toate societăţile. Chiar în cadrul aceleiaşi societăţi
ideologiile urmăresc scopuri şi interese diferite, au conţinuturi, valori şi semnificaţii aparte, se folosesc
de mijloace şi forme diverse în exprimarea şi manifestarea a lor în practica socială. Locul şi rolul
ideologiilor în societate, funcţiile exercitate de acestea depind de:
-natura sistemului politic;
-gradul dezvoltării vieţii şi democratismului politic;
-statutul şi poziţia în societate a emitentului pe care ideologia îl reprezintă şi ale cărei interese şi
aspiraţii le fundamentează şi promovează;
-raportul sau faţă de sistemul puterii (mai precis dacă face sau nu parte din cadrul acestuia, altfel
spus este o ideologie a puterii sau se afla în opoziţie cu aceasta)

1. Funcţia de cunoaştere şi interpretare a realităţii politice. Este prima funcţie a oricărei


ideologii, ea realizează contactul acesteia cu realitatea, cu societatea. Pe baza cunoaşterii şi a
interpretării societăţii social-politice, ideologia îşi va putea constitui demersurile teoretice şi acţiunea
practica, îşi va formula atitudinea fata de aceasta, îşi va preciza obiectivele şi scopurile urmărite,
strategia, mijloacele şi tehnicile pe care le va utiliza în înfăptuirea acestora.
Obiectivitatea sau subiectivitatea cunoaşterii societăţii şi, în strânsa legătura cu aceasta, a
interpretării pe care o dă acesteia, ţine în cea mai mare măsură, de obiectivele şi scopurile urmărite şi
promovate de emitent, ideologia fiind doar forma teoretică concentrată a acestora, mijlocul de exprimare
a lor în planul politicii.
2. Funcţia partizană. Conţinutul unei asemenea funcţii este determinat, impus de emitentul
politic, a cărei emanaţie este prin excelenţă ideologia. Ţinând genetic şi funcţional de acesta, fiind
1
A se vedea în acest sens conceptul de societate socialistă multilateral dezvoltată precum şi orice proiect de fundare a unui „om
nou". (Arianul nazist, ori personalitatea multilaterală a omului socialist)
produsul său, ideologia va reflecta şi interpreta realitatea, va fundamenta şi promova interesele acestuia,
adică va fi partinică, partizană. Orice valoare, principiu care îi poate servi la realizarea obiectivelor şi
sarcinilor sale, chiar dacă acestea sunt într-o vădita contradicţie cu realitatea, cu adevărul, pentru
respectiva ideologie ele sunt valabile şi reale.
3. Funcţia teoretico-explicativă. Orice ideologie, în demersul său teoretic, îşi propune să explice
şi să justifice poziţia şi atitudinea emitentului său în societate, în raport cu puterea, obiectivele şi
scopurile sale urmărite. în situaţia că emitentul său se află la putere, ea va legitima acţiunile şi politica
acestuia, indiferent de strategiile şi mijloacele folosite, de rezultate şi eficienţă
4. Funcţia de defulare a emoţiilor şi frustrărilor Ideologiile au rolul de a determina anumite
comportamente fidelilor săi, mai ales în condiţiile alegerilor sau confruntărilor directe cu cei care sunt
consideraţi opozanţi. De aceea ele îşi propun prin mobilizare şi să determine o stare de permanentă re-
ideologizare a celor care sunt consideraţi membri de bază. Comuniunea tuturor membrilor cu liderii sau
rememeorarea celor consideraţi eroi au drept scop reîntărirea încrederii că au ales calea cea bună. în
acelaşi timp, este întărit şi dispreţul faţă de cei consideraţi duşmani şi de cauza acestora.

Pe de altă parte orice ideologie închegată îndeplineşte funcţii definitorii1 în trei planuri: în planul
cunoaşterii, comunicării şi al acţiunii politice. Cele mai importante funcţii sunt funcţiile din planul
acţiunii politice. In raport de sarcinile de acţiune se desemnează conţinutul celorlalte două tipuri de
funcţii.

Funcţiile de cunoaştere ale unei ideologii includ:

1). construirea unei concepţii proprii de ansamblu despre societate şi despre situaţia socială
curentă şi despre locul şi rolul unui agent politic concret în această situaţie; (Nu este însă o concepţie în
căutarea adevărului, ci în slujba legitimării dreptului subiectului de cucerire sau menţinere a puterii sau
doar a unor beneficii politice.) Este funcţia de teoretizare partizană a socialului şi a situaţiei sociale
concrete;
2). critica şi deconstruirea partizană a concepţiilor concurente despre situaţia socială;
3). elaborarea unei viziuni proprii asupra unui viitor mai bun, pentru agentul subiect. (Proiectul
poate fi utopic sau doar vizionar- realist).

Funcţiile de comunicare sunt congruente cu cele de cunoaştere. Ele sunt:


1) de popularizare, propagandă a idealului propriu, a legitimităţii sale morale, istorice etc; a
justeţei propriei înţelegeri despre societate şi starea socială; a realizărilor şi forţei proprii
2) de creare a atractivităţii şi credibilităţii faţă de propriile viziuni şi poziţii
3) de ocultare - simulare şi disimulare. Orice ideologie simulează avantajele generale şi
disimulează dezavantajele generale propuse de programul politic. Orice ideologie disimulează,
neajunsurile, eşecurile proprii în acţiunile întreprinse - pentru a sublinia forţa poziţiilor sale
4) de criticare a viziunilor, poziţiilor şi acţiunilor concurente;
5) de manipulare a altor grupuri sociale pentru susţinerea intereselor grupului subiect.

Funcţiile în planul acţiunii sunt:

1
Alte teorii despre ideologie grupează diferit funcţiile acestea. Pentru Terence Ball şi Richard Dagger funcţiile idelogiei sunt:
explicativă, evaluativă, orientativă şi programatică. Cf Cu op. cit. pp. 23-25. Profesorul Virgil Măgureanu Studii de
sociologie politică (1998), Bucureşti, Editura Albatros, 1998, pp propune următoarele funcţii: a) partizană - de părtinire a
propriei poziţii în competiţia pentru alocarea resurselor politice limitate; b).ocultativă (disimulare); c) justificativă - justifică
puterea într-un mod raţional; d) incitativă - propagandistică - prin limbaj ideologia scuteşte puterea să recurgă la violenţa
reală, transformă ameninţarea într-una îndepărtată şi simbolică; e) de raţionalizare - Forma discursului ideologic este de
cunoaştere raţională, dar conţinutul sau este volitiv; f) de identificare

28
1) de identificare cu un grup, de unificare şi solidarizare a grupului;
2) de raliere şi de mobilizare a grupului subiect pentru îndeplinirea propriilor idealuri şi sau
pentru atingerea propriilor interes;
3) de demobilizare şi destructurare a grupurilor adverse (intoxicarea ideologică);
de câştigare a susţinerilor publice pentru interesele şi proiectele grupului.
Ideologia reprezintă „transformarea ideilor în leviere sociale ... Pentru ideolog, adevărul derivă în
acţiune şi semnificaţia este dată experienţei prin transformarea momentului".

Martin Seymour Lipset consideră că ideologia îndeplineşte patru funcţii sociale, capabile să
integreze într-un singur set de concepte întreg universul social:
Explicativă - ideologia îşi propune să ofere explicaţii asupra cauzelor care determină condiţiile
sociale să fie aşa cum sunt. Dar, spre deosebire de o doctrină care încearcă să îşi fundamente ze
răspunsurile pe o dimensiune ştiinţifică, ideologiile se bazează pe mai degrabă pe structuri empirice, pe
credinţe, respingeri apriorice a unor realităţi ş.a.m.d. Mai mult unele ideologii construiesc şi pseudo-
ştiinţe pentru a-şi conferi un aer de infailibilitate şi a demonstra astfel că sunt singurele care au dreptate
(cum sunt de exemplu socialismul, care a folosit materialismul dialectic ca şi concept ştiinţific, sau
nazismul care folosea rasismul ca şi pe o ştiinţă cu fundamente empirice şi teoretice).
Dacă acceptăm teza lui Mannheim despre concepţia totală asupra ideologiei, atunci se poate spune
că toate ştiinţele se supun unui deziderat ideologica, dar nu voit, ci pentru că se înscriu în determinanta
epistemologică a timpului lor.
Evaluativă - ideologiile îşi arogă dreptul de a oferi dreptul de a oferi standarde de evaluare a
condiţiilor sociale, şi de a hotărî ceea ce este dezirabil sau nu. Astfel pe baza constructului ideologic pe
care un individ îl foloseşte (şi crede în el) se formulează evaluări privind o situaţie sau alta. Bineînţeles
că nu totdeauna aceste evaluări sunt exacte, dar ele au darul de a creea solidaritate în jurul ideii în care
se crede - de exemplu, războaiele sunt evaluate diferit de cei care le poartă, şi după ce se dă o explicaţie
pentru care s-a declarat războiul, el este declarat ca fiind drept pentru cei dintr-o tabără şi nedrept pentru
ceilalţi, şi invers.
îdentitară - o ideologie dă de cele mai multe ori sentimentul apartenenţei la o comunitate de idei
membrilor care cred în ea. Astfel, ideologia nu îşi propune numai funcţii raţionale, ci încearcă să facă
apel la sentimente şi emoţii profunde, la reacţii subiective care pot transforma pe un membru într-un
credincios. Desigur, numărul fanaticilor ideologici nu este faorte mare, dar existenţa lor nu poate fi
contestată. Dispariţia lor este transforamtă de grup într-un moment mistic de comuniune (atât în fascism,
cât şi în comunism se eroii cauzei erau transforamţi într-un fel de sfinţi). De altfel, Mannheim, dar nu
este singurul remarcă faptul că ideologiile pot fi considerate un fel de religii laice, împrumutând din
fenomenul religios aproape totul: o dogmă (un set de valori şi de fapte asupra cărora nu poate exista
îndoială), un ritual şi un sarcerdoţiu (în cazul ideologiilor activiştii de partid).
Programatică (prescriptiv-normativă) - orice ideologie are un caracter programatic, dorind să
impună un program general de acţiune socială şi politică. Toate ideologiile doresc să prescrie un model
de acţiune în conformitate cu idealurile lor (cele revoluţionare vor explica cum se pregăteşte si care sunt
paşii prin care se ajunge la revoluţie, cele democratice vor arăta cum se poate acţiona în opoziţie pentru
a obţine puterea ş.a.m.d.)

Formele si tipurile ideologiilor

Formele în care se îmbracă ideologiile sunt: teorii, doctrine, concepte şi concepţii; valori;
simboluri, teze, programe, lozinci politice.
Tipurile de ideologii politice sunt realităţi curente, tipologizări folosite în viaţa politică şi în
media, sau construcţii teoretice de tip academic.

29
Tipologizările din viaţa politică orientează opinia publică şi cultura politică în mod direct. Pentru
exemplificarea lor vom folosi axele cele mai uzuale: 1) Stânga-Dreapta şi 2) Liber alism-
Conservatorism; 3) Democraţie-Anti-Democraţie.
Pentru nevoi academice 1, cel mai potrivit criteriu este locul pe care îl ocupă ideologiile în
structurarea şi schimbarea societăţii.

Tipologizări tradiţionale din viaţa politică

Stânga vs Dreapta . Vechea delimitare ( cu origini mergând până la Revoluţia Franceză ) Deşi
permanent criticată ca irelevantă, distincţia este foarte larg folosită şi astăzi pentru a descrie orientarea
faţă de schimbarea socială. In sistemele democratice tradiţionale, cei care vor ca schimbarea sistemului
social să fie radicală, sunt consideraţi de Stânga, cei care vor ca schimbarea să fie controlată şi treptată
sunt de Dreapta. Faţă de aceste repere se distribuie pe o scală imaginară toate variantele de atitudini
politice faţă de schimbare. Astfel la extrema stângă, sunt consideraţi susţinătorii distrugerilor sistemelor
curente, inclusiv pe calea violenţei, (anarhişti, terorişti, comunişti şi revoluţionarii de orice fel). La
Stânga în societăţile democratice se aşează susţinătorii schimbărilor radicale ale sistemului -dar cu
excluderea violenţei. La Centru se aşează susţinătorii schimbărilor care accelerează ritmul progresului
în sistem, dar nu distrug sistemul, ba chiar controlează schimbarea în funcţie de posibilitatea de absorbţie
a sistemului. La Dreapta sunt susţinătorii evoluţiilor organice în sistem, a evoluţiilor neaccelerate prin
politici specifice. La Extrema Dreaptă sunt cei care nu acceptă nici un fel de schimbare, ba chiar
caută să restaureze situaţii şi condiţii politice de altă dată3.
In ţările cu democraţii tradiţionale cele mai populare ideologii, ca şi principalele orientări politice
legate de ele sunt de Centru. Nu există mari diferenţe ideologice între partidele importante din ţară. Li se
reproşează asemănarea programelor.

Faţă de această uzanţă politică, revoluţiile din Europa de Este au bulversat reperele. Ceea ce este
Dreapta în societăţile democratizate a ajuns în Est motorul democratizării. Stânga din aceste societăţi
este chiar continuatoarea comunismului.
n Prima orientare înseamnă - lichidarea stângismului comunist : 1) reinstaurarea proprietăţii
private; 2) delegitimarea politicilor egalitarismului social şi a colectivismului cu consecinţe favoritiste;
3) favorizarea constituirii şi funcţionării capitalului şi economiei de piaţă; 3) limitarea accesului la
decizia politică a purtătorilor ideologiei comuniste şi instaurarea unei noi clase politice diferite de cea
anterioară, promotoare a unor interese pro - capitaliste, 4) stimularea iniţiativelor individualiste şi a
răspunderilor individuale. Toate acestea sunt orientări care conduc la instaurarea democraţiei prin
deplasarea societăţii spre Dreapta.
n A doua orientare înseamnă prevenirea divizării sociale dramatice între bogaţi şi săraci şi a
monopolismului elitist şi sexist 1) consolidarea şi păstrarea unor forme de proprietate de stat - opuse
dezvoltării proprietăţii individuale 2) protecţie socială prin impozite progresive obstructive faţă de
dezvoltarea capitalului; 3) liberalizarea largă accesului la decizia politică a oricăror forţe politice
indiferent de orientarea şi de originea lor (depăşirea anti comunismului ca orientare politică); 4)
promovarea politică a femeilor şi a minorităţilor. Toate acestea sunt orientări care vor construi
democraţia împingând societatea către Stânga.

1
Considerăm că răspund nevoilor academice acele clasificări care satisfac exigenţele logice ale clasificării: 1)Clasificarea să
aibă un criteriu clar şi unic; 2) să nu lase rest; 3) nici un obiect să nu poată fi pus în două clase deosebite; 4) asemănările pe
baza cărora se grupăm obiectele în aceiaşi clasă să fie mai multe decât deosebirile;
2
Originea delimitării Stânga vs Dreapta se află într-un eveniment din Franţa. Adunarea Constituantă, în şedinţa din 28
august 1789 dezbătea problema: „Dacă regele trebuie să aibă sau mi drept de veto? ".. Pentru a simplifica votarea
susţinătorii dreptului de veto pentru rege s-au aşezat în dreapta preşedintelui oponenţii în stânga sa. Astfel s-a instituit
obiceiul ca susţinătorii intenţiilor şi politicilor tradiţionale şi conservatoare să fie numiţi de dreapta, iar cei pro reformişti,
revoluţionari de stânga.
3
O asemenea înţelegere a grupării Stingă vs Dreapta se găseşte la Mckeena.

30
în plan social, ideologiile orientează şi mobilizează participanţii pentru păstrarea sau
schimbarea socială. Ideologiile alimentează solidarizările pentru menţinerea identităţii respectiv pentru
cucerirea altei identităţi; pentru menţinerea status quo -lui social - conservatoare - respectiv pentru
schimbare - de tip reformist sau de tip revoluţionar.1
în planul partizanatelor concrete ideologiile alimentează identificările doctrinare şi identificările
de partid, identificările cu guvernarea reflectând principalele clivaj e sociale şi aspiraţiile modelate prin
ele.
Ca teorii politice putem considera că există cel puţin următoarele tipuri de ideologii 2: ideologii
tradiţionale (Liberalismul, Conservatorismul şi Socialismul şi Comunismul, Fascismul) şi noi ideologii
(Ideologiile eliberării: Eliberarea Femeilor, Eliberarea Homosexualilor, Teologia Eliberării, Eliberarea
Animalelor.) O nouă tendinţă este prezentată ca non-ideologie Ecologia.

Tipurile de ideologii politice se mai deosebesc după modul cum se raportează şi concep
transformările şi schimbările fenomenelor şi proceselor social-politice ale societăţii, ideologiile politice
se pot clasifica in:

1) ideologii politice conservatoare. Acestea au apărut încă din antichitate şi se regăsesc în toate
societăţile şi perioadele istorice. In societăţile absolutiste din sclavagism şi feudalism, ele au fost
ideologiile forţelor politice aflate la putere şi au urmărit cu orice chip şi cu orice mijloace, apărarea,
conservarea, justificarea şi legitimarea rânduielilor sociale existente, a vechilor instituţii social-politice,
şi a concepţiilor privind organizarea şi conducerea vieţii sociale. în cele mai multe cazuri pentru a se
impune, a fi mai credibile şi convingătoare, a domina şi a elimina orice opoziţie, ele si-au asociat
divinitatea. Aşa a fost cazul unor mari ideologii religioase ca brahmanismul, confucianismul, daoismul,
budismul, islamismul sau chiar creştinismul care au fundamentat regimurile politice dintr-o serie de ţări
ca India, China, Japonia în perioada antică şi medievală.
2) ideologii politice revoluţionare. Ca sisteme de gândire şi acţiune coerente şi închegate aceste
ideologii au apărut în perioada modernă, ca „ideologii" care vizau transformarea până la înlocuirea unor
sisteme social-politice perimate cu altele noi, bazate pe alte principii şi valori, chiar dacă unele au fost
numai nişte construcţii teoretice ideatice şi utopice, ele au existat încă din antichitate şi feudalism.
Aceste tipuri de ideologii urmăresc schimbări profunde, esenţiale de natura socială, politică şi
economică a societăţii. Un asemenea tip de ideologie a fost liberalismul, în perioada luptei sale
antifeudale şi a revoluţiilor burgheze de la 1848..
3) ideologii politice reformiste. Reformarea şi restructurarea sistemelor social-politice, a constituit
o permanenta a acţiunii şi luptei sociale. Ca ideologii, ele s-au cristalizat în perioada interbelica şi mai
ales postbelica, dar aceasta nu înseamnă ca asemenea ideologii nu au fost prezente şi în alte perioade
istorice. Aceste ideologii îşi propun transformări economice, sociale şi politice, în limitele aceluiaşi
sistem social fără a-şi propune înlocuirea, schimbarea acestuia, ci mai degrabă dezvoltarea,
perfecţionarea şi „umanizarea" sa, asigurarea echităţii şi dreptăţii sociale, condiţii şi situaţii egale pentru
toţi membrii societăţii. Cea mai relevantă din acest punct de vedere este, fără îndoială, social-democraţia
care cunoaşte astăzi o deosebită dezvoltare, răspândire şi atracţie social-politică.
1
Ideologiile menţinerii identităţilor sunt Ideologiile naţionaliste, autarhiste, izolaţioniste, anti-globaliste, provincialiste
(ideologii privite astăzi ca reacţionare) ideologiile promovării identităţilor culturale (privite ca fiind compatibile cu tendinţele
politice actuale de creştere a interdependenţelor, a integrărilor în mega- construcţii politice, şi a dependenţelor de nivel
global). '
Ideologiile cuceririi unor identităţi noi pe calea acumulărilor pas cu pas ideologii reformiste, sunt ideologiile europeniste,
ale globalizării, ale protecţiei Pământului, ale eliberărilor etc
Ideologiile cuceririi unor identităţi noi, revoluţionare pot fi considerate ideologiile anticlericală a revoluţiei franceze, (de
impunere a ateismului); cele comuniste (de impunere a urii de clasă, a ateismului, a internaţionalismului comunist etc); cele
fasciste (de impunere a urii de rasă, supremaţiei rasei ariene etc.)
2
Redăm tipurile de ideologii după Ball şi Dagger.

31
4) ideologii politice extremiste, dictatoriale. Asemenea modalităţi de gândire şi acţiune, de
concepere a relaţiilor interumane şi sociale au existat din totdeauna. Violenţa, forţa şi teroarea sunt
considerate instrumente şi mijloace unice, legale de transformarea şi înlocuirea sistemelor social-politice
şi economice. Cele mai reprezentative tipuri de asemenea ideologii au fost fascismul şi comunismul,
care au fundamentat respectivele regimuri politice şi mai recente neofascismul, noua stângă şi noua
dreaptă.
5) ideologiile politice elitiste. Esenţa acestor ideologii o constituie organizarea şi conducerea
societăţii de către o elită socială, de un grup, o clasă sau un partid, de persoane predestinate şi înzestrate
cu calităţi deosebite, extraordinare. Primele idei elitiste au apărut la Platon şi Aristotel şi mai târziu la N.
Machiavelli şi F. Nietzsche. Elitismul modern a avut ca fondatori pe Vilfred Pareto şi Gaetano Mosca,
Max Weber. în România teoreticieni ai elitismului au fost C. Rădulescu Motru, Eugeniu Sperantia.. în
teoria şi practica politică romaneasca, elitismul a îmbrăcat forma ideologiei şi mişcării legionare.
Ideologiile elitiste neagă sau subapreciază rolul maselor în istorie, în organizarea şi conducerea
societăţii. Prin conţinutul şi esenţa lor ele sunt ideologii nedemocratice.
6) ideologiile politice fundamentaliste. Sunt ideologii politice de esenţă extremistă, teroriste care
îşi justifică şi legitimează acţiunea şi conduita social-politică pe fundamente te ologice, în numele unor
sisteme religioase, cum ar fi cazul islamismului şi chiar creştinismului.

Tot ideologiile şi forţa lor de pătrundere în social alimentează forţa mişcărilor sociale, gradul de
adeziune a participanţilor la mişcări sociale. Astfel după gradul de raliere a oamenilor în jurul unei
ideologii vom avea ideologii cu puternică rezonanţă socială şi fără rezonanţă socială, respectiv
societăţi puternic ideologizate dar şi societăţi pragmatice, mai puţin receptive faţă de propagandă şi
ideologie.

7. Postmodernismul si deconstructia ideologiilor. Ideologia ca „spectacol total" şi reflex


paradigmatic al biopoliticului

Postmodernismul este curentul care respinge, subminează, distruge orice încercare a modernităţii
de a întemeia mari sisteme sau înţelegeri sistematice. El este împotriva tuturor „ismelor". Schemele cu
tendinţă universală sunt considerate „meta-naraţiuni" şi desconsiderate din principiu. Post-modernismul
vrea naraţiuni, descrieri de fapte şi perspective la scară localistă. Naraţiunile nu au cum fi şi nici nu se
doresc congruente. Ele nu pot fi reunite în aceiaşi explicaţie şi nici supuse aceleaşi aprecieri1.
Principalele poziţii post-moderne sunt:
l)Nu ne aflăm în contact direct cu realitatea, ci doar cu imaginile noastre despre realitate, şi cu
imaginile imaginilor noastre. Referentul nu mai există. (J. Derida).
2) Eu-\ nu mai este fiinţa suverană, puternică din gândirea modernă, dacă s-ar petrece o revoluţie
culturală, ca iluminismul, „omul s-ar şterge ca urmele de nisip pe malul marii" (Foucault).
3) Nu există nici o unitate întemeiată ontic. Existenţii sunt într-o imensă diversitate. Efortul de
omogenizare a imaginilor despre realitate, efortul de a oferi unitatea caracterizează gândirea
ideologică. Unitatea şi stabilitatea au dispărut.
Influenţa poziţiilor post-moderniste asupra realităţii economico-politice constă după McLellan în
următoarele:
a) „anti-planificare", anarhie în viaţa economică, frenetică producţie de nou cu orice preţ, frenetică
producţie de ambalaj şi imagine justificabile doar în mulţimea de zero-uri la cifrele de afaceri
b) informaţia despre evenimentele politice cele mai sângeroase sunt „naraţiuni" - „poveşti", iar
naţiunile teroriste sunt „piese pe eşicher; „politica se comercializează prin ambalaj şi imagine"

McLellan, op. cit., p. 100

32
c) spaţiul şi timpul se comprimă prin „autostrăzile informaţionale", realitatea este tratată ca
virtuală, valorile se relativizează astfel încât nimic nu mai este inacceptabil la modul absolut.

Unii autori post-moderni ca Lyotard şi Baudrillard, refuză orice ierarhie a intereselor, dorinţelor,
conflictelor. Interesele filateîiştilor şi ale politicienilor sunt, în acest sens, de acelaşi rang.
Post-modernismul este văzut şi ca o reciclare a tezei sfârşitului ideologiilor. Pasiunea sa principală
fiind eshatologiile de tot felul e uşor de înţeles apetitul său pentru „un milenarism inversat" în care
premoniţiile viitorului au fost înlocuite de perceperea diferitelor sfârşituri, (a „leninsmului" a social-
democraţiei; a „statului bunăstării".)
Richard Rorty - (un important reprezentant al post-modernismului în SUA) a proclamat din nou
sfârşitul ideologiei. Liberalismul său relaxat şi ironic, derivă din tradiţia europeană. (Nietzsche,
Heidegger ) în opinia sa societatea liberală contemporană nu are nevoie de nici o justificare de tip
teoretic. Ideologiile îi sunt inutile. Echilibrul reflexiv, bazat pe principii şi intuiţii, este unica metodă
necesară discutării strategiei sociale. Echilibrul reflexiv va elimina derivatele din comentariile filosofice
şi din orizontul raţiunii. - - -■
Cel mai influent gânditor contemporan al „sfârşitului" ideologiilor este Francis Fukuyama
Sfârşitul istoriei şi ultimul om - (1993)1 Victoria liberalismului politic şi economic asupra tuturor
concurenţilor înseamnă sfârşitul războiului rece, al istoriei şi prin urmare al ideologiilor.
Universalizarea ideologiei liberale occidentale înseamnă capacitatea statelor de democraţie liberală de a-
şi rezolva toate conflictele în termenii confruntării comerciale, înlocuirea tuturor vechilor entuziasme şi
mobiluri umane prin calcule economice. Universalizarea ideologiei liberale a dus la veşnicia sistemului
capitalist care a realizat egalitatea universală, „recunoaşterea universală a fiecărui om în calitate de
Cetăţean". Fukuyama oferă o teorie generală a istoriei în care ştiinţei şi Thymos -ului le revin roluri
importante în satisfacerea cerinţei umane de recunoaştere. în ultima parte a cărţii, imaginează critica
dinspre stânga şi respectiv dinspre dreapta a ideologiei liberale. Dinspre stânga vine cererea de
extindere generală a drepturilor omului pentru promovarea unui egalitarism radical. ( Se respinge aici
mişcarea susţinută de Alan Bioom pentru „ corectitudinea politică".)
încercând evaluarea contribuţiilor lui Fukuyama, McLellan inventariază o serie de ambiguităţi în
puncte cardinale ale sistemului, cum ar fi:
1) retragerea aserţiunii despre sfârşitul istoriei sub presiunea lui Platon, Hegel, Strauss, şi Kojeve
1) acceptarea pluralismului lipsit de direcţie al societăţii contemporane şi dezacordul cu post-
modernismul la modă.
Ca deficite de deschidere i se reproşează lui Fukuyama ignorarea lui Freud într-o carte care se
ocupă cu motivaţiile umane şi inoperabilitatea meta-naraţiunii sale pentru ideologii noi cum sunt
feminismul şi ecologismul.
McLellan relevă cu satisfacţie poziţia lui Fukuyama cu privire la chestionabilitatea legăturii
capitalism - democraţie. McLellan sesizează problema de principiu. Capitalismul presupune o anumită
formă de exploatare şi dominare, pe care democraţia n-o poate asimila. Capitalismul depinde de
inegalităţi, pe când democraţia cere egalităţi. El este satisfăcut să găsească la Fukuyama remarca despre
capitalismul occidental ca subminator al solidarităţii sociale şi ideea că în Orient ar putea câştiga teren o
alternativa nedemocratică, combinatoare a raţionalismului economic cu autoritarismul paternalist.
Democraţia liberală cu tendinţele ei auto-distructive ar putea fi sortită pierii asemeni comunismului
sovietic. Sfârşitul istoriei ar fi un capitalism confucianist est-asiatic.
Analiza logică a tezei despre sfârşitul ideologiilor îi arată slăbiciunile. Autorii aduc patru
argumente pentru a evidenţia precaritatea ideii că am intrat în era sfârşitului ideologiilor. Şi anume: 1)
teza a fost repetată în istorie; 2) există clivajele sociale care să alimenteze diferite ideologii; 3) teza
susţine de fapt triumful unei ideologii şi nu sfârşitul Ideologiei. 4) apar continuu noi provocări pentru
poziţii politice partizane şi noi dificultăţi în realizarea consensului.

Francis Fukuyama Sfârşitul istoriei şi ultimul om - Editura Paideea, Bucureşti, 1993, traducerea rom.

33
Teza a mai apărut în istorie. Autorii citează momentul lui 1960 marcat de consensul vestic privind
aceleaşi scopuri politice şi deci acceptarea încetării războiului ideologic. Momentul a fost proclamat de
cartea lui Daniel Bell The End of Ideology. Momentul consensului a avut însă o viaţă scurtă. Mişcările
studenţeşti şi cele de eliberare au arătat superficialitatea consensului şi inconsistenţa ideologiei
sfârşitului. Clivajele sociale şi poziţiile politice diferite există, iar reflectarea lor ideologică poate să
adauge disputelor dintre ideologii în interiorul ideologiilor. Disputele dintre liberalii bunăstării şi
liberalii neoclasici nu au cum să se stingă şi să genereze un consens în privinţa rolului guvern ului în
societate.
Pretenţia lui Fukuyama că ideologiile s-au sfârşit şi că liberalismul a triumfat se bazează, pe două
prezumţii false: a) că triumful unei ideologii însemnă anularea Ideologiei ca atare; b) că liberalismul ar fi
triumfat. Prima este evident falsă , iar doua confruntată cu realitatea conflictelor naţionaliste (ex
Yugoslavia, Irak, ) şi religioase (Jihadul islamic contra America, „mama furioasă" care a pierdut
Gemenii) Evoluţiile ultimilor ani dovedesc faptul că o asemenea evaluare e cel puţin naivă. Provocările
ecologice contemporane şi cele ale terorismului global readuc în prim plan funcţiile sociale şi rolul
politic al ideologiilor. Ca urmare ideologiile au vitalitate şi viitor. în termenii lui lui McLellan: nu
suntem în lumea actuală în faţa sfârşitului ideologiei, ci în faţa ideologiilor fără sfârşit. Aceasta pentru
„că ideologia este un aspect al tuturor sistemelor de semne şi simboluri în măsura în care ele sunt
implicate intr-o distribuţie asimetrică a puterii şi resurselor" 1 în această lume ideologia are rost ca
instrument de înţelegere a lumii asimetrice şi ca instrument critic.
Ne aflăm iată, destul de departe de pretenţiile noastre iniţiale, dacă nu chiar cantonaţi într-o
înţelegere limitată, irelevantă a unui concept care riscă să devină acum nu numai polisemie, ci şi
polimorf până la o relativă disoluţie. Cum poate fi deci reabilitată o înţelegere riguroasă şi funcţională a
conceptului într-un context (cel postmodern) care denunţă tocmai exigenţele acestor rigori raţionaliste?
într-o epocă când teorii de tot felul vorbesc limba repulsiei morale şi a denunţării această sarcină nu se
anunţă deloc uşoară mai ales că trebuie să o facem sub presiunea „profeţiilor premature" de la începutul
anilor 60 despre anunţatul „sfârşit al ideologiilor". Nu subscriem tonului apocaliptic al acestor profeţii.
Sfârşitul unei ideologii3 nu înseamnă neapărat sfârşitul oricăror ideologii. Probabil că această pretenţie
megalomană de maximizare a anvergurii ideologicului a condus în final la acel tip de concluzie
resentimentar-metafizică şi superficială conform căreia „termenul de ideologie a devenit un passe-
partout , însemnând orice şi deci nimic". 4 Pentru a clarifica motivaţiile în virtutea cărora homo
ideologicus este azi un „anumal rătăcit" şi un suflet pierdut, devine obligatoriu un elementar survol al
interpretărilor succesive ale conceptului de ideologie politică.
Spre deosebire de polisemantismul unor concepte-cheie din câmpul ştiinţelor social-politice
(precum democraţia sau libertatea, de exemplu) care au o vechime milenară, termenul ideologie are o
vârstă de mai puţin de două sute de ani. Apariţia şi apoi consacrarea lui definitivă reprezintă încununarea
firească a maturizării unui curent de gândire —- iluminismul care prin laicizarea valorilor şi fetişizarea
raţiunii la rang de lege universală credea că poate crea o lume în care pasiunile şi dorinţele umane să-şi
găsească o împlinire în conformitate cu dreptul omului la fericire

în urma trecerii în revistă a concepţiilor despre ideologie nu dobândim un instrument teoretic


operaţional pentru a aborda societatea în relaţia ei cu politica. Abordările invocate introduc o serie de
ambiguităţi.
Prima se referă la identificarea referenţialului cu modele epistemice, meta-naraţ iunile despre
social.

1
Mc Lellan, op. cit. p. 112
2
A se consulta în această chestiune Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. rom. Doru Pop, Ed. Polirom,
Iaşi, 1999, p. 447
J
Asta dacă nu cumva super-ideologia sau ideologia absolută, aşa cum apare comunismul, este într-o criză gravă şi prelungită,
iar nu într-o veritabilă agonie
4
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, trad. rom. Doru Pop, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 447

34
A doua este asimilarea în acelaşi referenţial a modelelor epistemice a filosofiilor cunoaşterii, cu
ideologii propriu-zise şi cu scontatele lor efecte sociale.
A treia şi poate cea mai importantă ambiguitate, este identificarea ideologiei ca tip de înţelegere a
socialului:
1) fie cu ceea s-ar putea fi o disciplină independentă ideal-logia, proiecţia idealurilor (de aici locul
central în analiza ideologică a opoziţiei ideologie ştiinţă şi a paralelei religie - ideologie la Gramsci,
Mannheim)
2) fie cu ideologiile totalitare;
3) fie cu poziţia partinică, de clasă a oricărei teorii despre social, fie ea colecţionară de date -aşa
zisa abordare empirică a realităţii sociale -, fie chiar ajunsă la nivelul de analiză şi sinteză despre social.

Parcurgerea domeniului conexiunilor cu ideologia intr-o perspectiva atât de larg arată


1) că înţelegerea devenirii sociale este marcată de limite aproape prin definiţie - datorită
conexiunilor acestei înţelegeri cu modelele generale de cunoaştere, cu modelele de înţelegere ale
socialului, cu modele de înţelegere ale politicului şi cu rolul idealurilor şi ideilor partizane în structura
şi dinamica sa.
2) că ideologia şi ideal - logia determină structura şi dinamica socialului, cel puţin în aceeaşi
măsura în care socialul determină conţinutul ideologiei şi al idealurilor dintr-o comunitate.
Credem că motivul care determină menţinerea ambiguităţilor este fixarea obiectului de analiză în
meta-naraţiunile despre ideologii şi nu în ideologiile însele, în structura şi funcţiile pe care una, două,
trei ideologii şi le-au asumat într-o mişcare sau într-o statică socială anume.

8. Viitorul ideologiilor

„Ideile economiştilor şi ale filosofilor politici, atunci când au dreptate, dar şi atunci când se
înşeală, sunt mult mai influente decât se crede îndeobşte. într-adevăr, lumea este condusă de către
acestea. Oamenii practici, care se cred scutiţi de influenţe intelectuale, sunt, în general, sclavii vreunui
economist defunct" JOHNMAYNAKD KEYNES

Ideologiile reprezintă conştiinţa politică a unei comunităţi, transmiterea şi receptarea ei, ca şi


efectele pe care le are asupra societăţii. Ideologiile pot fi privite ca produse teoretice, ca modalităţi de
comunicare politică şi ca instrumente de acţiune politică, ca arme de luptă politică.

a) Privite ca produse teoretice, ideologiile pot fi considerate, în termenii lui Pierre Ansart1, drept
componente centrale ale spiritualităţii politice. Ideologia este substanţa unei culturi politice, veritabila
purtătoare a unei anumite scheme de valori, a unei anumite viziuni asupra lumii pe baza căreia se
constituie o serie de strategii acţionate.
Considerate în sistemul de ansamblu al culturii (spiritualităţii, în termenii lui Ansart), ideologiile,
au fost puse alături de religii şi de bunul simf. Ca şi aceste sisteme de credinţe, şi ideologiile sunt văzute
ca fiind alcătuite din mecanisme extrapersonale de percepţie, judecată şi manipularea lumii. Experienţe
diferite ale unor grupuri interpretate de către anumiţi lideri sau teoreticieni prin prisma unor conflicte
sociale duc la ideologii politice variate şi variabile.
De asemenea, înţelese teoretic, xdeplogiile sunt formulele culturale cele mai explicite şi
explicitate, ale segmentărilor şi regrupărilor politice. Ele reflectă omogenităţi (solidarizările la nivel de
sistem) şi segmentări politice existente (solidarizările şi desolidarizările la nivel de grup), dar şi
proiectează omogenităţi şi segmentări viitoare. Ideologiile alimentează distanţele dintre grupuri şi c a
1
apud Zăpîrţan, Liviu Repere în Ştiinţa politicii, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, 1992, pp. 224-228
2
R. Lane, Political Ideology (1962), apud*** Politologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992 p. 134

35
regrupările. Solidarizările sociale la rândul lor vor defini societatea ca fundamental unitară vs mulţi
-structurată (social, cultural, etnic, religios), omogenă sau cu clivaje interioare. în funcţie de ideologii şi
de difuzarea lor, se structurează şi se afirmă conştiinţa de sine a unui grup social, se construieşte
identitatea de grup.

b) Privite ca modalităţi de comunicare politică între membrii unui grup politic, între grupurile
politice, ca şi între grupurile active politic şi ansamblul societăţii, ideologiile, sunt singurele canale de
unificare socială înjurai unor puncte generale de consens politic, după cum sunt şi singurele instrumente
de exprimare a conştiinţei diviziunilor care alimentează conflictele şi confruntările politice. Pornind de
aici vom avea comunităţi cu înaltă conştiinţă şi stimă de sine - durabile şi, respectiv societăţi lipsite de
asemenea trăsături, construcţii politice precare. Vom avea societăţi puternic partizanale, conştiente de
polarizările lor şi în stare să le medieze politic vs societăţi slab partizanale, incapabile să-şi medieze
politic polarizările şi conflictele.

c) Privite ca mijloace de acţiune, ideologiile sunt instrumentele principale de mediere ale


solidarizărilor şi mobilizărilor politice. Ideologiile sunt îmbrăţişate de indivizi şi de grupuri sociale.
Indivizii îşi identifică locul şi rolul în sistemul social după schemele propuse de ele, capătă şi îşi
definesc interesele, valorile şi aspiraţiile în matricile propuse de ideologii. în funcţie de ide ologii apar
cele mai multe tipuri de solidarizări sociale generale, de grup şi între grupuri. Solidarizările generale
de tipul patriotismului, naţionalismului, globalismului sunt produse ideologice şi ca urmare apar, se
dezvoltă şi dispar ca efecte ale ideologiilor.

Potrivit lui Sartori , mizeria contemporană a ideologiei constă în două pierderi substanţiale:
1) „epuizarea idealurilor" în sensul moral al cuvântului şi transformarea întregii dezbateri care
viza rostul ideologiei de justificare a împărţirii prăjiturii sociale într-o problemă economică: să crească
prăjitura
2) criza ideilor, în sensul că ideile actuale şi-au pierdut temeinicia raţionamentelor 4 . Criza
idealurilor5 în lumea de azi este una îngrijorătoare. Criza ideilor, dacă este realmente o criză, apare drept
una remediabilă pe termen scurt.
Totuşi, după Sartori, în sens strict politic, putem spune că anumite ideologii - de exemplu
marxismul s-a epuizat, dar nu s-a epuizat Ideologia ca atare. în plus, rostul ideologiilor ca surse şi
expresii ale idealurilor politice este peren. Revirimentul ideologiilor la sfârşitul anilor 60, al exploziilor
de naţionalism şi mesianism acolo unde prăjitura este mică şi lipsită de savoare, probează din plin
nevoia de ideologie.
Aşadar Sartori ne propunem să înţelegem Ideologia în sens larg, ca Idea-logie politică, ca teorie
despre împărţirea legitimă a beneficiilor politice. Această înţelegere ne conduce la ideea că Ideologia,
ca depozitară de idealuri politice este în criză şi acest lucru este grav. Omul este un animal în căutare de
idealuri. „Idealurile pot modela lumea reală, dar în acelaşi timp pot şi eşua în vendete, în funcţie de
modul în care ştim să ne raportăm la pericolul opus şi să înţelegem că principiile duse la extrem tind să
acţioneze în sens invers."7
Terence Ball şi Richard Dagger în lucrarea lor despre ideologiile politice, demonstrează că
ideologiile au roluri constante şi inepuizabile în viaţa politică, că datele empirice actuale şi analizele
logice arată că ideologiile au consistenţă şi viitor. Mai mult autorii găsesc că dezbaterile ideologice sunt
3

, Sartori, Teoria democraţiei... pp.


425 -449

1
Există şi alte tipuri de solidarizări sociale (decât cele.prelucrate şi redifuzate social prin ideologie): de familie, de interese
materiale, economice, locale etc,
3
Sartori, op. cit. ,p. 425
4
Sartori, op. cit, pp. 430, reia o idee susţinută de Bertrand de Jouvenell.
D
Idealurile care se întemeiază pe contestări şi negaţii sunt lipsite de consistenţă.
6
Sartori, op. cit, pp. 427
7
Sartori, op. cit, pp. 437
de actualitate chiar în legătură cu idealul general al omenirii contemporane: idealul democratic. Căderea
comunismului, singura dezbatere tranşată de istorie, apare strâns legată de epuizarea uneia din cele trei
căi consacrate de realizare a idealului democratic1. Realizarea idealului democratic pe calea susţinută de
comunişti, a democraţiei populare este de acum compromisă. Democraţia populară s-a dovedit inaptă
politic. Dar, şi în legătură cu realizarea idealului democratic, au rămas active confruntările dintre
Democraţia Liberală şi cea Socială. Alegerea între ele presupune o alegere de tip ideologic. „...în
viitorul apropiat principala luptă va fi dusă între liberalism şi socialism, fiecare proclamându-şi
devoţiunea faţă de democraţie."
Ideologiile eliberării vor avea desigur un rol în politică, dar rămâne deschisă întrebarea dacă ele se
vor constitui în centre separate de orientare politică, dacă se vor alinia la una din orientările consacrate
-liberalism, socialism, conservatorism - sau dacă vor fi absorbite de una din aceste orientări. Predicţia
aici este, nu doar precară, ci de a dreptul inutilă pentru că „lumea politică este capabilă mereu să ne
surprindă" 3 Realitatea probează vitalitatea ideologiilor clasice, adaptate lumii contemporane 4 şi
apariţia unor noi teme de confruntare ideologică. Liberalismul, socialismul, conservatorismul
regrupează sub principiile lor forţele politice ale contemporaneităţii. în acest secol s-au structurat moduri
diverse de înţelegere ale termenului de ideologie. Utilizat de pe poziţiile de clasă, partid, ideologia a
devenit termenul teoretic de exprimare a partizanatului. Utilizat de la înălţimea poziţiilor filosofiei
speculative, liberă de asumări şi de răspunderi, a devenit termenul care renunţă la claritate şi
obiectivitate în favoarea iraţionalităţii relative a particularului. De aici imperativul dezideologizării,
legat strâns de cel al denunţării utopiilor şi al dezvăluirii mecanismelor manipulatoare ale propagandei.
Utilizat de către filosofii politice decent asumate, termenul şi-a regăsit parte din semnificaţiile care i-au
conferit prestigiul clasic. în doctrinele post-totalitare partizanatul s-a autodesfiinţat, şi-a asumat el însuşi
limitele de a fi doar o perspectivă asupra socialului, una din variatele perspective posibile, cu avantajele,
riscurile şi beneficiile ale.
In trendul ideilor inventariate putem aprecia că Ideologia este o parte inseparabilă a funcţionării
complexului politic. Ideologiile ca proiecte istorice legitimabile moral şi aplicabile social reprezintă
-alături de altele - un mijloc de modelare socială raţională şi o resursă motivaţională de angajare a
cetăţenilor în procesul politic. Ele sunt viabile, tocmai pentru că sunt necesare stăpânirii mişcărilor
haotice ale socialului.
în esenţă termenul a circulat şi circula cu două accepţiuni majore: 1) în perspectiva partizanatului:
una pozitivă- legată de ideologia propriei poziţii şi una peiorativă legată de ideologia adversă 2) în
perspectiva obiectivistă: una falsă, iraţională şi totalizantă şi a doua obiectivă, relativă şi pluralistă.
Ideologiile trebuie să trăiască pentru că în absenţa lor moare democraţia. Iar „Democraţiile
noastre ne dezamăgesc, dar nu ne trădează."5

9. Despre noile imago-ideologii

în orice societate ideologiile sunt menite să legitimeze din punct de vedere moral exerciţiul
puterii. De aceea ideologiile nu explică la rigoare nimic, ci înrolează spirite şi postulează valori. Latura
emoţională este prioritară pentru orice construct ideologic a cărui ţintă nu e adevărul, ci credibilitatea,
într-o societate imagocentrică, aşa cum este societatea noastră, „ideologicul nu poate fi separat de
estetic, iar reprezentarea îşi are întotdeauna politica sa." 6 Societatea noastră este saturată de imagini

!
Autorii consideră democraţia un ideal general al lumii moderne, care antrenează dezbateri doar în legătură cu cele mai
potrivite căi de a fi realizat - democraţie populară, democraţie liberală şi democraţie socială. Vezi Terence Ball şi Richard
Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, pp. 35-54
" Terence Ball şi Richard Dagger, op. cit., p. 247
J
Terence Ball şi Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, p. 247
4
Ideologiile clasice şi-au modificat conţinutul în mod major. Astfel că astăzi liberalii bunăstării sunt mai aproape de
socialiştii moderaţi decât de libertarieni.
5
Sartori, Teoria democraţiei... p. 437
6
Hutcheon Linda, Politica postmodernismului, Ed. Univers, Bucureşti, 1999, p.129

37
deoarece imago-vizualul a devenit pârghia uzuală a puterii. Tendinţa este ca imaginea să devină şi
pârghie privilegiată a schimbării de vreme ce suportul video apare tot mai mult ca principal vehicul al
informaţiei. în acest univers imagocentric procesul de „educare" a cetăţeanului nu mai reprezintă o
opţiune, ci un dat inevitabil. Această educaţie direcţionată rămâne în mod esenţial impregnată ideologic.
Ea este conform expresiei lui Peter Sloterdijk un „dresaj". în aceste cadre reapare pericolul pe care-1
semnala Nietzsche în urmă cu o sută de ani: acela ca omul să devină „ o bestie dementă şi tristă"1
Faptul că suntem cetăţenii temporali ai unei societăţi ai spectacolului se explică, măcar în parte
printr-o deturnare formală a modalităţilor de expresie ale puterii : „Spectacolul este capitalul ajuns la un
asemenea grad de acumulare încât devine imagine. 2" Cum informaţiile despre orice subiect pot fi
falsificate cu destulă uşurinţă, atunci când două surse de informare rivalizează pe teren politic produc
falsificări care intră în competiţie. Eficienţa imago-ideologiilor scade proporţional cu masa informaţiilor
de pe piaţă de vreme ce timpul şi inteligenţa disponibile pentru a le analiza sunt într-o dramatică scădere.
Sintezele şi rezumatele nu au resursele emoţionale ale materialului original.
Nu se poate spune clar dacă asistăm azi la agonia „galaxiei Gutenberg" sau doar la o criză a
docilităţii individului obosit de „dresaj" şi „regularizare socială". în mod cert zorii „roiului de galaxii
Argus" îşi anunţă arogant prezenţa. E cea mai bună ocazie de a reanima biopoliticile în epoca în care
ochii care nu se închid niciodată, nu descoperă lumea, ci mai degrabă o pierd.
Deriva ideologiilor de formulă clasică (stânga şi dreapta nu sunt azi într-o opoziţie atât de
radicală) se explică, cel puţin în parte, prin caracterul ambivalent al spectacolului de imagine, devenit
„principala producţie a societăţii actuale".3 Imaginea este vulnerabilă la dedublarea sensului. Ea rezolvă
dificultăţile de conservare a coerenţei pe care le întâmpină textul. Sfârşitul istoriei nu este un fenomen
străin de invazia şi rafinamentul simulacrelor-imagine. „Când ideologia, devenită absolută, prin
deţinerea puterii absolute, s-a transformat dintr-o cunoaştere fragmentară într-o minciună totalitară,
gândirea istoriei a fost atât de perfect nimicită încât istoria însăşi, la nivelul cunoaşterii cele i mai
empirice, nu mai poate să existe." Şi dacă se află destul de uşor argumente în favoarea unui consens
referitor la sfârşitul istoriei, (nu neapărat al istoriei, ci al conceptului clasic de istorie) nu la fel stau
lucrurile în ceea ce priveşte un eventual sfârşit al ideologiilor căci: „Spectacolul este ideologia prin
excelenţă, pentru că el expune şi manifestă în toată plenitudinea sa esenţa oricărui sistem ideologic:
sărăcirea, aservirea şi negarea vieţii reale. Spectacolul este efectiv expresia separaţiei şi îndepărtării
omului de om."
Imaginile publice sunt vehicule ale ideologiei. Ele dau aceeaşi falsă conştiinţă a întâlnirii (iluzia)
cu o realitate, nu aşa cum este ea, ci cum am fost „învăţaţi" că aceasta trebuie să fie. în societatea
spectacolului îşi află împlinirea idealul amoralismului din politicile clasice: imaginea-spectacol şterge
discret graniţele dintre adevăr şi fals, dintre bine şi rău. Ideologiile vizuale răspund mai bine exigenţelor
de eficienţă ale noilor „principi". Puterea, care este la fel de veche ca omul, înseamnă arme. Puterea e
aceeaşi mereu, armele ei cunosc un progres continuu. Războiul clasic e, de o bună bucată de vreme,
desuet. La modă sunt războaiele psihologice unde răpăitul metalic al gloanţelor este înlocuit cu şoapta
insidios-otrăvitoare a mega-maşinii. Se pretinde uneori că dezinformarea ar reprezenta doar o formă de
utilizare abuzivă şi malignă a adevărului. Vina celui care lansează dezinformarea e însoţită, pentru noi,
de un fel de admiraţie tacită, căci confecţionarea unui zvon credibil e simultan un certificat de
inteligenţă adaptativă. Iar cei care cred, sunt trataţi, în mod implicit, ca fiind limitaţi în potenţialul lor,
dacă nu chiar socotiţi imbecili.
Funcţia principală a puterii nu mai este cea clasică (de a gestiona un set de interdicţii), ci tot mai
mult aceea de a seduce şi a penetra. Esenţa puterii glisează dinspre formele dominatoare ale „violenţei

1
Cf. Nietzsche Friedrich, Genealogia moralei
2
Debord, Guy, Societatea spectacolului, trad. rom. Ciprian Mihali, Ed. EST, Bucureşti 2001, p.51
3
Debord, G., op. cit., p. 43
4
Debord, G., op. cit., p. 100
5
Debord, G., op. cit., pp. 159-160

38
legii" către tehnicile controlului şi ale manipulării, „odinioară, nu se conspira niciodată decât împotriva
unei ordini stabilite. Astăzi, a conspira în favoarea sa este o nouă meserie în puternică dezvoltare."1
în aceste cadre ia naştere conceptul modern de biopolitică. (Medicina modernă devine un
instrument politic prin asumarea sarcinilor de „securitate socială".) Foucault remarcă faptul că
biopolitică renaşte într-o societate care s-a metamorfozat în propria poliţie politică. Şi nu este deloc
miraculos faptul că, pe fondul criticilor antiumaniste (care debutează cu Nietzsche şi Heidegger) revine
odată cu apetenţele contemporanilor pentru biopolitică pericolul „bestializării" umanului. Celebrul zoon
politikon a lui Aristotel e în pericol de a pierde nu doar eterica,,iubire de înţelepciune" ci chiar iubirea de
sine. Ce mai rămâne de înţeles la o societate în sânul căreia moartea ajunge să se înscrie într-o coerenţă
logică care trezeşte acel sentiment de civism letal care poate împinge fiinţa umană să refuze „ruşinea"
provocată de degradarea inevitabilă a laturii sale biologice ?2 Societatea spectacolului dezinformează în
manieră metodică o lume pentru care accesul la realitatea neinterpretată rămâne un accident. Noi toţi
trăim în această lume care nu ne interzice aproape nimic, dar ne încurajează tacit să dorim doar ceea ce
se cade.

10. Ideologia si dispensele ei

în concepţia lui Jean-Francois Revel ideologia oferă o întreită dispensă: dispensă intelectuală,
dispensă practică şi dispensă morală.
Dispensa intelectuală constă în dreptul a reţine din realitate numai elementele convenabile tezei pe care
o susţii, ba chiar a „inventa o realitate" convenabilă, negând elemente care o contrazic, omiţându-le ori
împiedicând accesul la ele.
Dispensa practică suprimă criteriul eficacităţii, elimină semnificaţiile oricărui contraargument. Una din
funcţiile ideologiei rămâne fabricarea explicaţiilor care absolvă, deviind responsabilităţi. Câteodată,
explicaţia se reduce la o simplă afirmaţie, un act de credinţă/
Dispensa morală anulează noţiunile de bine şi de rău, în ce-i priveşte pe protagoniştii ideologici. în
cazul lor, ideologia ţine loc de morală.
Dat fiind că se poate lipsi de adevăr, de onestitate şi de proba a praxis-ului istoric imediat, oferind
atâtea dispense, ideologia, sub diverse denumiri, a fost întotdeauna un instrument necesar exercitării
puterii politice. Ce este azi ideologia ? Nimeni nu poate oferi azi o definiţie transistorică (ferită de
polimorfism şi contagiune socio-culturală) a ideologiei. Cred totuşi că există câteva dimensiuni ale
conceptului care pot fi luate ca reper. Cele mai utile ni se par definiţiile oferite de Louis Althusser şi
Karl Jaspers. Iată cum sună ele:
„O ideologie este un sistem (care posedă logica sa şi rigoarea sa proprie) de reprezentări (imagini,
mituri, idei sau după caz, concepte) înzestrat cu o existenţă şi un rol istoric în sânul unei societăţi date."
(Althusser, L., Pentru om )
„O ideologie este un complex de idei şi reprezentări care trec în ochii subiectului drept o
interpretare a lumii şi a situaţiei proprii, care reprezintă pentru el adevărul absolut..." (Jaspers, K.,
Originea şi sensul istoriei.)
în esenţă orice ideologie de succes este un instrument de legitimare eficace. Ea dă energiilor
sociale convergenţă şi converteşte la docilitate. Din acest motiv orice aspect ideologic trebuie supus unui
control. Aşa cum observă Michel Foucault (în Arheologia cunoaşterii şi în A supraveghea şi a pedepsi),
încă din secolul XVII puterea se exercită printr-o supraveghere continuă. Această supraveghere există

1
Debord, G., op. cit., p. 223
" Există azi în Europa occidentală o „Asociaţie pentru dreptul de a muri în demnitate" care luptă pentru legalizarea
eutanasiei.
3
„Nu socialismului trebuie să i se impute dificultăţile întâlnite de ţările socialiste în dezvoltarea lor", scria Mihail Gorbaciov
mPerestroika, volumul său publicat în 1987.

39
peste tot (în şcoală, în cazarmă, în spital) şi nu face decât să confirme într-o nouă dimensiune celebra
intuiţie a lui Rousseau care afirma că: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri."1
Pe aceeaşi linie a raţionamentului Olivier Reboul afirma că: „ideologia justifică puterea într-un
mod raţional, prin consens sau necesitate, disimulând ceea ce puterea are esenţial: faptul că ea rămân e
sacră pentru cei ce o exercită, că ea trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o
ameninţare pentru cei ce o refuză."2
In lumina acestor consideraţii propunem o definiţie a ideologiei care nu poate concura cu
laconismul şi prestigiul celor deja invocate, dar care este într-un anume sens revelatoare pentru spiritul
ludic a celor mai mulţi dintre contemporanii noştri:

IDEOLOGIA ESTE EXPRESIA UNUI RICOŞEU CONTROLAT AL VOINŢEI DE PUTERE A


INDIVIDULUI DEVENIT CONŞTIENT DE PROPRIILE NEPUTINŢE (LIMITE FIZICE ŞI
SPIRITUALE)

Câtă vreme omul va avea competitor, ideologiile vor anima istoria. Practica politică merge mai
departe pe folosirea ideologiilor (în diverse chipuri) în ciuda temerilor că „ideologia este un termen
iremediabil deteriorat".3

BIBLIOGRAFIE

Althusser, Louis, «Ideologie et appareils ideologiques d'Etats», în Positions, Editions sociales, Paris,
1976, pp. 79-137.
Ansart, P., Les ideologies politiques, PUF, Paris, 1975.
Aron, Raymond, L 'opium des intellectuels, Ed. Gallimard, Paris, 1955
Chatelet, F.(dir.), Histoire des ideologies, Hachette, Paris, 1978.
Debord, Guy, Societatea spectacolului, Ed. EST, Bucureşti, 2001
Dumont, F., Les ideologies, PUF, Paris, 1974
Fukuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994
Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului, Editura Univers, Bucureşti, 1997
Larochelle, G., Philosophie et ideologie, PUF, 1995
Lacoue- Labarthe, Philipe, Mitul nazist, Ed. Dacia, Cluj, 1999
Lipjhardt, Adrend, Modele ale democraţiei, traducere rom. Cătălin Constatinescu, (1999) Editura
Polirom, Iaşi, 2000, pp. 29-40 şi 51 -52
Marx, Karl, Ideologia germană, în Opere, voi 3., Ed. Politică, Bucureşti, 1958
Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, 1957, p. 82
Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Servier, J., L 'ideologie, PUF, Paris, 1982.
Simon, Michel, Comprendre les ideologies, Collection Synthese, Chronique Sociale de France et
Editions du Cerf, Lyon et Paris, 1978, 254 pages.
Vadee, M., L 'ideologie, PUF, Paris, 1973.

1
Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, 1957, p. 82
2
Olivier Reboul, Langage et ideologie, P.U.F. Paris, 1980, p. 30
J
Daniel Bell, Sfârşitul ideologiei în occident, în Politica! Ideas în the Filties, London, 1967, p. 400-401

40
Bibliografie recomandabilă

Adrendt, Hannah, Originile totalitarismului (1951), traducere Ion Dur Editura Humanitas, Bucureşti,
1994,, Totalitarismul la putere, pp 507-596
Albaster, Anthony, Democraţia. Introducere în definirea democraţiei, traducere Adriana Baboi Stroe,
Editura DU Style, 1998,, pp 25-36
Althusser, L. PourMarx, Maspero, Paris, 1965.
Althusser, L., Positions, Editions sociales, 1982.
Althusser, L., Reponse ă John Lewis, Paris, Maspero, 1972.
Ansart, P., Les ideologies politiques, PUF, Paris, 1975.
Ansart, P., Ideologies, conflits, pouvoir, PUF, Paris, 1977.
Arendt, H., Condition de l'homme moderne, Calmann-Levy, Paris, 1983.
Arendt, H., La crise de la culture, Gallimard, Paris, 1972.
Aron, R., Trois essais sur l'âge ideologique, Pion, Paris, 1966.
Aron, Raymond, Democraţie şi totalitarism, Ed. AII Educaţional, Bucureşti 2001
Baechler, J. Qu'est-ce que l'ideologie, Gallimard, Paris, 1976.
Ball, Terence, şi Dagger, Richard, Ideologii Politice şi Idealul democratic (1995), traducere rom.
Monica Marchiş, Romana Careja, Olivia Toderean, Iaşi, Polirom 2000,
Barthes, R., Lecon, Seuil, Paris, 1978
Baudouin, Jean, Introducere în sociologia politică, Timişoara Editura Amarcord, 1999
Baudrillard, J.,Oublier Foucault, Galilee, Paris, 1977,
Bell, Daniel, TheEndofldeology, Glencoe, Free Press, 1967.
Birnbaum, P. La fin du politique, Seuil, Paris, 1975.
Boudon, R. L 'ideologie. Ou l 'origine des idees regues, Fayard, Paris, 1986.
Bourdieu, P., Le sens pratique, Minuit, Paris, 1980.
Bourricaud, R., Le bricolage ideologique, PUF, Paris, 1980.
Canguilhem, G., Ideologie et rationalite dans l'histoire des sciences de la vie, Vrin, Paris, 1977.
Castelli E. (dir.), Demythisation et ideologie, Paris, Aubier, 1973.
Castoriadis, C, L 'institution imaginaire de la societe, Seuil, Paris, 1975.
Chasseguet-Smirguel, J., «Quelques reflexions d'un psychanalyste sur l'ideologie», Pouvoirs, no. 11,
1981.
Collectif, Discours et ideologie, Hachette, Paris, 1978. Collectif, Les ideologies dans le monde actuel,
PUF, Paris, 1980.. Datil, Robert, Poliarhiile, Ed. Institutului European, Iaşi, 2000 Derrida, J., L
'archeologie du frivole. Lire Condillac, Galilee, 1973 Dumont, L., Essais sur l'individualisme. Une
perspective anthropologique sur l'ideologie moderne,
Seuil, Paris, 1983.
Duprat, G., Analyse de l'ideologie, 2 voi. Galilee, Paris, 1983. Faye, G., Les nouveaux enjeux
ideologiques, Ed. Le Labyrinthe, 1985. Fossaert, R., La societe, Tome VI, Les structures ideologiques,
Seuil, Paris, 1983. Foucault, M., Surveiller et punir, Gallimard, Paris, 1975. (Foucault, M., A
supraveghea şi a pedepsi, trad.rom. Bogdan Ghiu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994)
Fukuyama, Francis, La Fin de l'histoire et le dernier homme, Paris, Flammarion, 1992. (Fukuyama,
Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideea, Bucureşti, 1996) Green, A., «Sexualite et
ideologie chez Marx et Freud», Etudes Freudiennes, no. 1-2, 1969. Habermas, J., La technique comme
science et ideologie, Gallimard, Paris, 1973. Hamon, P. Texte et ideologie, Paris, PUF, 1984. Heidegger,
M., Nietzsche, (2 volume), Gallimard, Paris, 1971. Herbert, T., «Pour une theorie generale des
ideologies», in Cahiers pour Vanalyse, no. 9, 1973.

41
Kaes, R., L'ideologie. Etudespsychanalytiques, Bordas-Dunod, Paris, 1980.
Kofinan, Sarah, Camera obscura. De l 'ideologie, Galilee, Paris, 1973.
Labica, G., (dir.), Ideologie, symbolique, ontologie, CNRS, Paris, 1987.
Labica, G., Pour une approche critique du concept d'ideologie», Revue du Tiers Monde, XV, no. 57,
1974.
Larochelle, Gilbert, Philosophie de l'ideologie. Theorie de Pintersubjectivite, Paris, PUF, 1995. Lefort,
C., «L'ere de l'ideologie», in Encyclopaedia Universalis, Symposium, Paris, 1985, pp. 762-776. Lefort,
C, «Esquisse d'une genese de l'ideologie dans Ies societes modernes», in Textures, 1974. Lefort, C, «La
naissance de l'ideologie et l'humanisme», în Les formes de l'histoire, Gallimard, Paris,
1978,
Levinas, E., « Ideologie et idealisme », in De Dieu qui vient ă l'idee, Paris, Vrin, 1986, p. 17-33. Lukacs,
G., Histoire et conscience de classe. Essai de dialectique marxiste, Minuit, Paris, 1960. Lukacs, Georg,
Ontologia existenţei sociale, (1972) voi 2, trad. rom., George Purdea, Vasile. Dem. Zamfirescu, Ed.
Politică, Bucureşti, 1986, 824 pag. Mannheim, K., Ideologie et utopie, Marcel Riviere, Paris, 1956.
Marcuse, H., L'homme unidimensionnelle. Essai sur l'ideologie de la societe industrielle avancee,
Minuit, Paris, 1968.
Marga, Andrei, Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jurgen Habermas, Editura Dacia, Cluj Napoca,
1985.
McLellan, David, Ideologia (1987),Editura DU Style, Bucureşti, 1997, Traducerea Adriana Bădescu,
Oakeshott, Michel, Raţionalismul în politică (1962), trad. rom. Adrian Paul Iii eseu, Editura AII
Educaţional, Bucureşti, 1995 Reboul, O., Langage et ideologie, PUF, Paris, 1980. Ricoeur, P. & alţii,
Demythisation et ideologie, Aubier, Paris, 1973. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura
Polirom, Iaşi, 1999, Traducere rom. Senelart, Michel, Artele guvernării, (1995), traducere rom.
Sanda Oprescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998
Shils, E., «The concept and function of ideology», Internaţional Encyclopedia of Social Science. Simon,
Michel, Comprendre les ideologies, Collection Synthese, Chronique Sociale de France et Editions
du Cerf, Lyon et Paris, 1978, 254 pages.

42