CORNEL REGMAN.

PRIVIRE DE ANSAMBLU

Le critique et l’historien de la littérature Cornel Regman, originaire de Danes (le

département Mures), est un des représentants majeurs du Cercle Littéraire de Sibiu. Son début
éditorial a eu lieu en 1966, avec le tome „Confluente literare” .
Comme soutenant et défenseur de la chronique littéraire, C. Regman va réaffirmer la
supériorité du critère esthétique, va condamner l’imposture, le manque du sérieux, „le vain et
grivois discours oratoire”, en militant pour la mesure, l’ordre et le sérieux professionnel dans
l’acte critique. Ses observations sagaces sur les mœurs littéraires, son talent de caricaturiste,
mais aussi son penchant aphoristique ont justifié le nom de critique moraliste donné à celui - ci
par Ion Negoitescu. Conséquent dans la défense du critère de la valeur, ses chroniques ne sont
point d’appui, sinon descriptifs, concernant la matière du livre mis en débat et les jugements
critiques en faits, dont il souvent refuse, en proposant ses propres interprétations. Leur but est
celui d’aider l’écrivain visé à dépasser les limites et perfectionner sa méthode. Il reste lucide
quand les autres se laissent avalés par les excès et il les sanctionne chaque fois il le faut, en leur
attirant l’attention sur la perte du but critique.
Le critique ne s’est pas alignés à l’opinion déjà existante dans l’époque, mais il a choisi
une voie nouvelle, originelle, animée par l’esprit satirique, ironique et par son penchant ludique,
une voie qui a comme fondement une formule traditionnelle : un mélange de culture et
d’information, de talent, de probité, bon goût et expression.

Critic şi istoric literar, Cornel Regman, fiul Victoriei şi al lui Ioan Regman, s-a născut în
28 noiembrie 1919 în comuna Daneş din judeţul Mureş şi a murit în 14 iulie 1999 la Bucureşti.
Este unul dintre reprezentanţi majori ai Cercului Literar de la Sibiu, alături de Ion Negoiţescu,
Radu Stanca, Şt. Aug. Doinaş, N. Balotă, Radu Enescu, Eugen Todoran, semnatar al Manifestului
Cercului Literar, respectiv scrisoarea adresată lui E. Lovinescu, Ardealul estetic. O scrisoare
către d. E. Lovinescu a Cercului literar din Sibiu.
Ardelean târnăvean ,,din moşi-strămoşi” cum însuşi mărturisea, se înrudea pe linie
maternă cu Ilarie Chendi: ,,În definitiv, cobor dintr-o familie care a dat printre alţi cărturari (o
cohortă nesfârşită de dascăli şi preoţi luminători), pe cărturarul şi acerbul critic care a fost Ilarie
Chendi, cel care a susţinut în epocă o ofensivă neslăbită împotriva mediocrităţii şi a imposturii.” 1.
O rudă a tatălui, publicistul Nicolae Regman, ce semna în perioada interbelică articole în
,,Universul” cu pseudonimul Z. Sandu, este menţionată în memoriile lui E. Lovinescu 2. În ciuda
acestor înrudiri C. Regman îşi va plasa cu modestie originile în ramura ţărănească a familiei, nu
în cea din care se ridicase Ilarie Chendi.
Termină în 1930 şcoala primară în satul natal, apoi între anii 1930-1938 este înscris la
Liceul ,,Gh. Bariţiu” din Cluj, unde îşi dă bacalaureatul în 1938. Pasionat de literatură, încă din
liceu îşi intuieşte vocaţia de critic literar şi îşi alege primul ,,magistru”, în persoana lui Ion
Chinezu. ,,Încă foarte tânăr fiind, elev în ultimele clase de liceu, am simţit că n-aş putea fi altceva
decât profesor de română, iar pe lângă asta, şi oleacă publicist. Dar <<publicişti>> în Ardeal erau
de foarte multe feluri: filologi, culturali, pedagogi, folclorişti, monografişti ai comunei natale etc.
S-a întâmplat însă că profesorul meu de română, totodată redactorul revistei Gând românesc, Ion

1
Chinezu, el însuşi cronicar şi istoric literar, să-mi ofere modelul cel mai ispititor, singurul ce
găseam că mi s-ar potrivi: critica literară.” 3 În primii ani de liceu, înainte de a scrie critică s-a
simţit atras de proză, dramaturgie şi poezie, fiind chiar poreclit „Pöta, pöta”: „Începând din clasa
I de liceu şi până printr-a patra, înainte chiar ca Radu Stanca, cu care eram coleg, să fi dovedit că
a scris un singur vers, eu scriam de zor <<poezii>>, fiind şi poreclit – jumătate serios, jumătate în
deriziune – Pöta, pöta pentru poeta (subl. aut. – n. n.), spre celebrarea unei pronunţii care la lecţii
îl irita la culme pe profesorul nostru de latină. Concomitent produceam proză catastrofică (eram
înrâurit de N. Rădulescu – Niger, ale cărui romane lacrimogene le devorasem) şi chiar piese de
teatru, acestea <<realiste>>, inspirate din circumstanţele crizei economice care bântuia atunci.” 4
Începe Facultatea de Litere şi Filosofie la Cluj şi o continuă la Sibiu unde Universitatea ,,Regele
Ferdinand I” se refugiase din cauza Dictatului de la Viena din 1940 când Ardealul fusese împărţit
în două. În anii studenţiei va descoperi critica literară în formele ei cele mai îmbietoare şi în
special pe G. Călinescu, care îi va servi ca model o perioadă şi ale cărui opere le va citi cu
pasiune: ,,Fără a fi un <<călinescian>> propriu-zis (anumite rezistenţe ardelene împiedicau
pesemne o cufundare beată şi be-ată în model), G. Călinescu mi-a călăuzit gustul, paşii, multă
vreme opiniile, iar în anii dificili l-am avut de model chiar în... eroare. Aşa cum o practica el,
eroarea mi se părea fermecătoare...”5 De altfel, până la un punct scrisul său se aseamănă cu cel al
lui Călinescu prin grija deosebită faţă de lexic, prin portretele pe care le realizează şi prin
utilizarea frecventă a metaforei critice. Asupra personalităţii criticului cerchist, în afară de G.
Călinescu, şi-au mai pus amprenta: D. D. Roşca, Liviu Rusu, L. Blaga a cărui gândire categorială
şi expresivă şi-a pus amprenta asupra tuturor cerchiştilor şi nu în ultimul rând Sextil Puşcariu
căruia îi datorează rigoarea şi disciplina în gândire.
La Sibiu în 1942 îşi ia licenţa, iar după război lucrează la Inspectoratul Şcolar din Cluj,
apoi între anii 1946-1950 este profesor la Liceul ,,Emil Racoviţă” din Cluj. Între 1950-1952 este
asistent la Catedra de literatură română a Universităţii clujene. Va fi apoi redactor la ,,Almanahul
literar” clujean în perioada 1951-1955, redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă un an
(1955-1956) şi la revista „Cartea” (1956-1957), cercetător la Institutul de Lingvistică din
Bucureşti (1957-1963) şi conferenţiar universitar la Institutul Pedagogic din Constanţa (1963-
1974). În 1973 îşi ia doctoratul în filologie cu teza Agârbiceanu şi demonii, studiu de tipologie
literară, iar din anul 1974 va funcţiona ca redactor la ,,Viaţa românească” până în 1979 când se
pensionează.6
Debutează în literatură la 21 de ani cu articole de critică în al doilea număr al revistei
,,Curţile dorului”, apărută la Sibiu în ianuarie 1941, respectiv cu un eseu despre Arghezi intitulat:
Transcrieri în Abecedar, dar şi cu articolul Ediţii de clasici. În 1942 colaborează la ,,Revista
Fundaţiilor Regale” publicând studii despre Ion Pillat (Ion Pillat, poet al tradiţiei) şi Pompiliu
Constantinescu (Un critic diagnostician: P. Constantinescu). În 1945 ia fiinţă ,,Revista Cercului
Literar” în care publică studiile critice: Caragialeştii, În marginea ciclului junimist lovinescian,
Vladimir Streinu: Clasicii noştri, Un galant al lumii dunărene, Perpessicius: Jurnal de lector,
Constant Tonegaru: Plantaţii etc. Va mai colabora, de asemenea, la revistele: ,,Steaua”,
,,Tribuna”, ,,Luceafărul”, ,,România literară”, „Gazeta literară”, cu diverse articole, dar vocaţia
de cronicar literar şi-o manifestă mai ales la ,,Viaţa românească” şi la ,,Tomis” unde face ,,o
cronică a cronicii literare”, ,,o critică a criticii”.
În perioada în care revistele, editurile, teatrele, viaţa culturală în general, se vor afla sub
control ideologic şi nicio activitate spirituală nu mai e posibilă decât în limitele tolerate de
regimul comunist, C. Regman, sub pseudonimul Dan Costa, va comenta la ,,Almanahul literar”
opere ca Temelia, Bărăgan, Brazdă peste haturi, Încredere, sperând să se păstreze pe sine însuşi,
făcând pe placul altora. Nu va reuşi nici una, nici alta. Perioada respectivă este percepută de
criticul originar din Daneş ca o pedeapsă dar şi ca o trădare faţă de propria persoană. „Grea
osândă – scrisul acela! E ca şi cum ţi-ai fi vândut umbra. Decupat în serie, pe un fond neutru, nu
2
mai exprimai nişte gânduri ale tale, ci biete truisme închiriate, cărora te străduiai zadarnic să le
dai o notă de intimitate. E ca şi cum ai fi completat nişte formulare într-o sală de aşteptare.” 7
Despre aceeaşi perioadă, C. Regman va mai vorbi şi în interviul, Invitaţie la biografie,
mărturisind că au existat câteva erori în activitatea sa critică: ,,Numai increatul e fără erori. De
vreme ce începând cam de prin 1947-1948 am înţeles să pun umărul (expresia nu e potrivită aici,
căci gestul aderării comporta atunci mai mult decât o implicare spirituală şi moral-politică, şi
anume o participare inclusiv fizică, agitatoric-globală pentru urnirea din loc a lucrurilor, în speţă:
a revoluţiei culturale, (subl. aut. – n. n.) care, ca orice mecanism nou introdus, pretindea un efort
apreciabil spre a fi pusă în mişcare), se poate presupune că multe din actele mele de atunci şi din
anii următori sunt grevate de păcatul ideologizării forţate. Recordul l-am atins într-un articol
năzdrăvan din 1949, apărut în primul număr al <<Almanahului literar>> din Cluj: Naţionalism şi
cosmopolitism în cultura română; eram pe atunci – asemenea lui Don Quijote drogat de romanele
cavalereşti – victima broşurilor care nu conteneau să apară despre temele cu pricina, în special
cosmopolitismul, invenţie de proaspăt import, deci... tot cosmopolită.” 8 Considerându-l, drept
unul dintre „cei mai sârguincioşi elevi ai dogmatismului proletcultist”, ce a avut ca mentori pe I.
Vitner, L. Răutu, N. Moraru, autorul volumului Sub zodia proletcultismului…, M. Niţescu nota
despre C. Regman următoarele: „În 1949 însă el <<redebutează>> cu un articol plin de otravă la
adresa culturii şi istoriei naţionale, într-un limbaj de-o agresivitate incredibilă, insolent şi
grosolan, care fără îndoială i-a făcut geloşi pe înşişi mentorii proletcultismului. E vorba de
<<Naţionalism şi cosmopolitism în cultura română>> […] C. Regman a înţeles imediat comanda
momentului şi s-a înscris fără nicio ezitare în campania deşănţată care abia începea. Întreaga
noastră cultură şi istorie naţională sunt stigmatizate şi <<explicate>> prin cele două <<racile>> -
naţionalism şi cosmopolitism -, prin care clasele exploatatoare au reuşit să stăpânească ţara şi s-o
vândă capitalului străin.”9 De asemenea, Dan Costa (C. Regman) va participa alături de Ioanichie
Olteanu, A. E. Baconsky, V. Felea şi D. Micu la înfiinţarea „Suplimentului Cultural” editat de
ziarul „Lupta Ardealului”, ziar ce a contribuit în perioada proletcultistă la dezvoltarea creaţiei
scriitorilor în spirit marxist şi a încercat să oglindească viaţa muncitorimii.
Debutul editorial are loc în 1966, la vârsta de patruzeci şi şapte de ani, cu volumul de
foiletoane Confluenţe literare, dar volumul care îl scoate din umbră este Cărţi, autori, tendinţe,
volum în care va publica o serie de articole scrise înainte de perioada proletcultistă. Cu excepţia
celor două monografii: Agârbiceanu şi demonii şi Ion Creangă – o biografie a operei, volumele
lui C. Regman sunt culegeri de cronici şi studii critice.
OPERA:
Confluenţe literare, 1966
Cărţi, autori, tendinţe, 1967 (Premiul revistei ,,Familia”)
Cică nişte cronicari..., 1970
Selecţie din selecţie, 1972
Agârbiceanu şi demonii. Studiu de tipologie literară, 1973
Colocvial, 1976 (Premiul Uniunii Scriitorilor)
Explorări în actualitatea imediată, 1978
Noi explorări critice, 1982 (Premiul Uniunii Scriitorilor)
De la imperfect la mai puţin ca perfect, 1987
Nu numai despre critici, 1990 (Premiul ,,T. Maiorescu” al Academiei Române)
Ion Creangă – o biografie a operei, 1995 – ediţia I, 1997 – ediţia a II-a (Premiul
Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti)
Dinspre ,,Cercul Literar” spre ,,Optzecişti”, 1997 (Premiul Uniunii Scriitorilor)
Reflexii şi reflexe. Aforisme vesele şi triste, 1997
Întâlniri cu clasici, 1998
De la ,,Junimea” la Pavel Dan, 1998
3
 Ultimele explorări critice, 2000
Patru decenii de proză literară românească, 2004
De asemenea, Cornel Regman a îngrijit şi prefaţat mai multe volume din: I. Agârbiceanu,
V. Alecsandri, Pompiliu Constantinescu, Pavel Dan, Titus Popovici, Ion Marin Sadoveanu, M.
Sadoveanu, M. Sorescu, L. Rebreanu, Al. Russo, Ion Negoiţescu. Activitatea de prefaţator a
criticului este rezumată în culegerea Întâlniri cu clasici. Criticul din Daneş a mai realizat şi două
antologii de proză scurtă (Nuvela şi povestirea românească contemporană. 1944-1974 şi Nuvela
şi povestirea românească în deceniul opt) dar şi o lucrare în două volume dedicată grupării
„Junimea” (Junimea. Amintiri, scrisori, documente). Cele două antologii de proză scurtă sunt
reuşite şi oferă o imagine panoramică asupra prozei scurte contemporane autorului. Iată ce nota I.
Negoiţescu despre Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt: „De apreciat este, în
antologia lui Cornel Regman, calitatea aproape generală a textelor incluse, cu atât mai
semnificativă fiind aceea a textelor scriitorilor celor mai tineri, [...] este într-adevăr îmbucurător
să constaţi pe de o parte, cât de frumos, de îngrijit, de nuanţat continuă a se scrie în literatura
română actuală, iar pe de altă parte, cât de receptivi sunt scriitorii români la anumite înnoiri din
proza occidentală modernă, în sensul că asimilarea atât a tradiţiei calofile cât şi a respectivelor
înnoiri neutralizante s-a operat în modul cel mai firesc, proza românească nouă păstrându-şi
spontaneitatea şi vitalitatea.”10 Practic, cărţile criticului, aşa cum notam mai sus, pot fi împărţite
în două categorii: cronici literare (categoria cea mai bine reprezentată din punct de vedere
cantitativ) şi monografii. Pentru prima categorie ilustrativ este volumul Cică nişte cronicari…,
rezultatul activităţii desfăşurate timp de doi ani la revista „Tomis”, lucrare în care criticul cerchist
apare ca un „interpret al interpretărilor”11. În acest volum, criticul s-a opus mediocrităţilor, a
încercat să îndrume activitatea critică şi a propus metode eficiente de interpretare a textului
literar. Cu predilecţie, se observă plăcerea criticului de a desfiinţa analizele unor critici ce se
înălţaseră mult prea sus şi se lansaseră în analize care nu mai aveau nimic în comun cu actul
critic. Cu alte cuvinte, lui C. Regman îi face plăcere să îşi aducă confraţii cu picioarele pe
pământ, uzând de ironie, sarcasm, invective şi interpretare sobră. Articolul „Îngerul a strigat” –
criticii s-au predat din care vom nota un citat, este ilustrativ în acest sens. Iată ce nota C. Regman
în legătură cu analizele confraţilor la adresa romanului Îngerul a strigat de Fănuş Neagu: „…dar
autorul n-are motive să fie de tot mulţumit. Corul de laude poate să ameţească bine pe cineva, s-
au văzut şi cazuri când beţia produsă de osanale s-a prelungit dincolo de orice închipuire. […]
<<Îngerul a strigat este o vântoasă. Cititorul nu poate decât să participe, detaşarea îi este
interzisă de rostogolirea şi fascinaţia epicului>> - proclamă ritos Mihai Ungheanu în intervenţia
sa din acelaşi număr al Luceafărului. <<Vântoasă>> nu e însă romanul, ci reacţia în vârtej suitor
a criticii, care favorizează – religiile o confirmă – înălţarea la cer. <<E cert că ne aflăm în faţa
unei cărţi de excepţie şi că încercările de clasificare ne-ar îndepărta de la substanţa ei>> - stăruie
în fervoarea sa de practicant al noii religii acelaşi critic, lepădându-se ca de Satana de vechile,
elementare îndatoriri. <<Ce e de <analizat> aici? Cartea există, surprinde şi ne încredinţează că
surpriza există, că nu va trece uşor peste noi>> - depune armele, nesilit de nimeni, şi Lucian
Raicu, în acelaşi număr de pomină al Luceafărului, care înregistrează astfel – gest rar întâlnit –
renunţarea de bună voie la atributele esenţiale ale demnităţii de cronicar literar, hotărâtă de înşişi
criticii.”12 A doua categorie de cărţi, monografiile, este slab ilustrată din punct de vedere
cantitativ. Agârbiceanu şi demonii încearcă să demonstreze, împotriva imaginii oferite până la
acel moment de critică, substanţialitatea creaţiei lui I. Agârbiceanu, iar Ion Creangă – o
biografie a operei se remarcă prin combaterea tuturor interpretărilor anterioare.
Ca semnatar al Manifestului Cercului Literar de la Sibiu, C. Regman se recomandase ca
făcând parte din ,,a patra generaţie maioresciană” ce-şi propunea să reaşeze criteriul estetic în
drepturi, deoarece în epocă acesta era încă o data pus la zid, şi să continue linia criticii interbelice
reprezentată de foiletoniştii din jurul lui E. Lovinescu. În adevăr, cronicile lui vor reafirma
4
superioritatea criteriului estetic, mai ales în faţa celui etnic, dar vor dezvălui şi multe similitudini
junimiste, subliniate în primul rând de Ion Negoiţescu în studiul: Un moralist: Cornel Regman,
pornind de la analiza volumului lui C. Regman, Cărţi, autori, tendinţe. Autorul rubricii ,,cronica
cronicii literare” de la Tomis preţuia valorile pe care Titu Maiorescu le promovase în studiile sale
şi la reuniunile ,,Junimii”: ,,cultul lucidităţii şi neîmpăcarea cu improvizaţia, cu lucrul de
mântuială, luarea în derâdere a oricărei forme de dezacord între intenţie şi faptă.”13 (subl. n. –
N. V.), de asemenea, sancţiona tendinţele şi moravurile literaturii, proprii anilor '60, '70, '80,
moravuri şi ,,năravuri” cu care s-a luptat şi ,,Junimea” în epoca ei (impostura, neseriozitatea,
,,spoiala culturală”, ,,beţia de cuvinte”). I. Negoiţescu afirmă că la baza stilului lui C. Regman se
află: ,,Tangenţa morală, interesul faţă de satiric, luciditatea, bunul simţ, măsura, ordinea,
seriozitatea profesională, spiritul pedagogic...”14, dar şi premisa potrivit căreia critica trebuie să
fie ,,probă”, să reflecte adevărul şi să aibă o ţintă clasică. Ascuţitele sale observaţii asupra
moravurilor literare, talentul de caricaturist, uneori atât de aproape de caracterizările, de
,,caricaturile” realizate de G. Călinescu, dar şi înclinaţia, tentaţia pe care o simte faţă de genul
aforistic, l-au îndreptăţit pe Ion Negoiţescu să-l considere un ,,critic moralist” ale cărui calităţi
vor fi desăvârşite de ,,portretistica” cronicarului. I. Negoiţescu descoperă în studiile şi cronicile
lui C. Regman două tipuri de portrete, două ,,modalităţi portretistice” pe baza cărora criticul
releva specificul fiecărei opere supuse analizei: ,,portretul estetic” şi ,,portretul moral-psihic”.
Primul este în legătură cu talentul scriitorului, iar al doilea priveşte mai ales omul: ,,Portretul
estetic vizează cu precădere natura talentului, artistul în specificitatea sa creatoare, explicând
omul prin operă. Portretul moral-psihic vizează în primul rând omul, firea sa, din care arta se
desprinde ca rodul unei vocaţii, aceasta fiind doar o trăsătură [...] dintre altele ce alcătuiesc
personalitatea.”15 Din tehnica portretului, nu va lipsi nici ,,metafora anecdotică”, pe urmele lui
Călinescu, utilizată ca o formă a ironiei ce-i permite criticului să-şi conceapă şi să-şi deschidă
fără întârziere demersul critic, dar care, în acelaşi timp îi individualizează şi ,,colorează” stilul.
Demnă de semnalat este şi imaginea completă a ,,criticului moralist” pe care o conturează acelaşi
I. Negoiţescu în finalul studiului său: ,,Lipsa de interes pentru o metodologie critică tehnică,
interesul faţă de aspectele de ordin etic ale operelor, la un moment dat (cercetările privind laturile
satirice din anumite opere), vocaţia pedagogică, demonia ironică şi duhul polemic, metafora
anecdotică, perspicacitatea psihologică precum şi rigoarea expresivă aforistică determină
moralismul acestui critic şi valoarea literară indiscutabilă a scrisului său.”16
Cercul Literar de la Sibiu, pentru C. Regman, a reprezentat în primul rând „o şcoală a
prieteniei spirituale”, în care toţi membrii erau uniţi de „o ardere curată pentru împlinirea unei
aspiraţii deloc confuze: servirea luminată a cauzei creşterii literaturii române.” 17 În cadrul
Cercului Literar de la Sibiu este văzut adesea ca un „copil teribil” ce se afirmă treptat ca un critic
complet, talentat, educat, raţional, rar concesiv, foiletonist până la sfârşit, pedagogic, ironic şi
moralist. „El este un raţionalist din speţa imediată a lui Pompiliu Constantinescu, dar, în plus,
pitoresc – umoral uneori, polemic şi moralist. El se află, totuşi, într-o situaţie paradoxală: ceea ce
îi aduce faima în deceniul şapte, acea spirituală şi feroce <<cronică a cronicii literare>>, îi
obnubilează, în bună parte, fondul real: un amestec omogen şi expresiv dintre gustul educat,
cultură, spirit moral şi talent literar, calităţi pe care el însuşi le consideră indispensabile criticului
veritabil. Deşi considerat un fel de copil teribil în cadrul grupării, se afirmă în anii ’45 ca un critic
deplin. […] Pentru Cornel Regman, responsabilitatea, francheţea şi fermitatea în formularea
judecăţii estetice de valoare reprezintă nu doar nişte calităţi primordiale necesare ale cronicarului
literar, ci substanţa însăşi a foiletonului critic.”18
În istoria criticii literare, C. Regman ni se dezvăluie ca un apărător fervent al cronicii
literare, al foiletonului, cu o poziţie originală supusă unui program adesea afirmat: cronica nu
trebuie să dezvăluie, să caute doar ce este ,,durabil” într-o operă, ci să se manifeste cu maximă
vigilenţă faţă de imperfecţiunile de orice fel, ,,să modereze excesele şi să nu conceapă decât
5
prejudecăţile învinse (subl. n. – N.V.), să se ferească a fi adjectivală şi (mai cu seamă) dispusă
capitulării fără condiţii.”19 Consecvent în apărarea criteriului valorii, cronicile sale nu sunt de
susţinere, ci, descriptive având în vedere materia cărţii puse în discuţie şi judecăţile critice emise
la adresa ei, judecăţi pe care adesea le refuză propunând propriile interpretări. Scopul lor este de
a-l ajuta pe autorul vizat să-şi depăşească limitele şi să-şi perfecţioneze metoda. Rămâne lucid,
atunci când alţii cad pradă exceselor şi sancţionează, atenţionându-şi confraţii, ori de câte ori este
nevoie, că pierd din vedere scopul criticii. A sprijinit acţiunile membrilor Cercului Literar de la
Sibiu şi a contribuit substanţial la creşterea prestigiului acestei grupări, fiind uneori acuzat de
partizanat: „În general apartenenţa cuiva la Cerc atrage receptarea simpatetică şi reflexul
criticului de a-l apăra de atacuri, de ameninţări.”20
O constantă a cronicilor este rezerva cu care analizează materialul, un entuziasm controlat
şi o permanentă acoperire în argumente. Diagnosticele sale, pe urmele lui Pompiliu
Constantinescu, ,,criticul diagnostician”, sunt clare, ferme, fără ocolişuri şi fără compromisuri sau
concesii, neiertând pe nimeni. ,,Menirea lui e de a rămâne treaz în mijlocul vacarmului diurn, a-şi
păstra nealterată libertatea de mişcare şi de opinie. Atitudinea sa nu trebuie confundată cu
alarmismul, ci cu îndemnul la luciditate, la păstrarea calmului şi a simţului măsurii.” 21 Nu se lasă
niciodată înşelat de aparenţe, îşi păstrează rezerva caracteristică şi analizează totul până în cele
mai mici detalii chiar şi atunci când este vorba de opere reuşite, plecând de la premisa că nu
există operă perfectă. Ridică şi el problema criteriilor de valoare în analiza operelor literare aşa
cum o vor face mai toţi criticii de după cel de-al Doilea Război Mondial şi nu numai. Nu se simte
atras de realizarea unor sinteze, istorii ale literaturii române contemporane, deoarece acestea, în
opinia lui, sunt îngăduitoare cu mediocritatea şi nici nu consideră că deţine acele însuşiri (mai
ales impersonalitatea) necesare unui asemenea demers. Apare, până la sfârşit, drept un critic
activ, energic şi cultivat interesat de tot ceea ce apare nou în literatura română. Incomod, maliţios
şi nociv pentru unii, ,,figură de lup singuratic” 22, C. Regman este permanent preocupat de
,,sănătatea” literaturii, manifestând o ,,atitudine eugenică” 23, rău înţeleasă uneori de confraţi,
urmărind într-o operă literară sau critică respectarea criteriului valoric, dar şi cât de bine au fost
folosite talentul şi înzestrarea. Unii l-au considerat ,,didactic pedant şi greoi [...] chiţibuşar
maliţios, cinic şi ultrarafinat”, ,,iconoclast al valorilor constitutive”, mai ales în urma polemicii pe
care o va declanşa în 1967 în jurul călinescianismului, alţii au văzut în el un ,,moralist satiric”, un
,,moralist al inteligenţei”24, un ,,Creangă dedat la comentariu pentru întorsătura şugubeaţă şi
paremiologică a scriiturii”25, un colecţionar de ,,mofturi sublime” ce nu-şi refuză ,,o demonie
mistuitoare, cu răutăţi bine plasate, icnituri de satisfacţie sau pufniri de reproş”26, un critic dur ce
nu face concesii şi nu tolerează ,,diletantismul, eroarea, lipsa de probitate, amatorismul.” 27
„Polemic şi ironic, caustic şi corosiv, temeinic însă şi profund, rafinat şi subtil, cu o maliţiozitate
mai mult bravată decât funciară, Cornel Regman este şi rămâne unul dintre criticii noştri literari
actuali cei mai respectaţi şi cei mai căutaţi, cu siguranţă şi pentru francheţea şi colegialitatea
(exigentă) cu care îşi oficiază exerciţiul exegezei sale, în afara oricăror presiuni sau
comandamente conjuncturale.”28 Indiferent de poziţiile afişate, toţi criticii sunt însă de acord
asupra atitudinii sale negatoare şi încearcă să evite polemicile şi atacurile, rare ce-i drept, pe care
le lansează cronicarul.
Se pot stabili trei etape ale criticii lui Cornel Regman, etape ce au fost denumite de Virgil
Nemoianu în articolul Critica lui Cornel Regman, trei ,,piei” în care s-ar fi îmbrăcat criticul
cerchist de-a lungul activităţii sale:
1. ,,Începuturile”, cum le numeşte însuşi cronicarul în volumul Cărţi, autori, tendinţe,
fiind vorba de perioada în care publică în ,,Revista Fundaţiilor Regale” şi în ,,Revista Cercului
Literar” (1942-1947), ,,ingenioasa tinereţe sibiană”29 dominată de un ton provocator, energic şi
uşor zeflemitor, o etapă în care îşi exersează ,,uneltele”.

6
 2. ,, A doua <<piele>> este urât mirositoare” 30, fiind vorba de perioada în care semnează
cu pseudonimul Dan Costa lucrări acceptate şi pe placul regimului comunist, lucrări influenţate
de proletcultism.
3. A treia etapă se va manifesta după anul 1962 31, fiind vorba de o ,,revenire”. Este etapa
în care se va afirma ca un adevărat ,,critic diagnostician”, practicând o critică unitară, matură,
personală şi originală, ca o specie a genului epic, o proză scurtă în care personajele şi acţiunea ţin
de lumea ideilor literare; de altfel se şi observă în textele sale critice o înclinaţie spre epic, fiind
nu doar un critic remarcabil, ci şi un bun scriitor ce reuşeşte să-ţi provoace imaginaţia. Criticul
lasă adesea impresia că se joacă, prezenţa componentei ludice în scrierile sale fiind definitorie
pentru înţelegerea textelor.
Aşa cum notam mai sus, criticul nu a urmat o linie standard, o expresie standard, nu şi-a
ales o poziţie comodă şi avantajoasă cum vor face unii dintre confraţii săi, nu s-a aliniat opiniei
critice existente, ci şi-a ales o cale nouă, originală, animată de duh satiric, ironie şi înclinaţie
ludică, o cale ce are la bază o formulă tradiţională: un amestec de cultură şi informaţie, talent,
cinste, bun gust şi expresivitate. În afară de respectarea acestei formule, criticilor pe care îi
analizează le mai cere să sesizeze în operă ideea şi să-i descopere structura, oferindu-le drept
exemplu pe E. Lovinescu şi pe G. Călinescu. Pornind de la premisa şi credinţa în imperfecţiunea
oricărei lucrări umane, critica sa recurge la ironie, la răutăţi atunci când se confruntă cu diletanţi
şi amatori, dar poate foarte bine să şi laude operele reuşite. Totuşi îşi va păstra până la sfârşitul
vieţii părerea că în orice operă, oricât de bună ar fi, există o greşeală. Ironia acestui critic atipic
nu trebuie înţeleasă greşit, ea este un instrument de cunoaştere, de analiză a ,,obiectului” artistic,
alături de parodic, ludic şi de analiza lucidă şi se manifestă prin: ,,glumă spumoasă”,
causticitate, ,,un soi de homeopatie stilistică”, printr-un ,,raport subtil de familiaritate şi
solemnitate”32, care îţi lasă impresia că nu de puţine ori se adresează cititorilor, fără a renunţa la
tonul solemn, stabilind cu aceştia o legătură de complicitate şi dându-le de înţeles diversele
aspecte pe care le descoperă. Cronicile sale reclamă o lectură atentă, pentru că nimic nu e ceea ce
pare, uneori un singur cuvânt ales şi introdus bine poate să schimbe sensul unor afirmaţii.
Demonstrând cât de bine stăpâneşte tehnica ,,dării de înţeles”, ajunge să fie considerat de
Gheorghe Grigurcu în articolul Invitaţie la biografie, un ,,Păcală exegetic”. Nici personajele
cărţilor pe care le analizează nu sunt uitate, nu de puţine ori li se adresează vrând parcă să işte o
revoltă a acestora împotriva autorului care nu le-a ghidat bine în evoluţia lor. Gheorghe Grigurcu,
într-un alt articol (Ironie şi sensibilitate) remarcă la C. Regman o „însuşire cameleonică” 33;
criticul originar din Daneş, lăsând impresia că vrea să se piardă în comentariu neutru, îşi stârneşte
la reacţie verbală interlocutorii (cititorii), la fel cum proceda şi I. L. Caragiale.
Stilul său este adesea anecdotic, presărat cu ironii înşelătoare, dovadă stau titlurile unor
cronici: ,,Echinoxul nebunilor” şi delirul criticilor, Premii literare pentru urmaşii lui Nastratin,
Augustin Buzura şi ,,ţăruşii temporo – spaţiali”, Cică nişte cronicari... Râsul pentru C. Regman
nu este batjocură răutăcioasă, ci reacţie sau mod de manifestare şi de apărare în faţa prostiei,
inculturii. Râsul pentru cronicarul de la „Tomis” este expresia ,,unei funciare alergii la prostie” 34.
Limbajul te duce cu gândul la I. Creangă, dându-ţi impresia de sfătoşenie şi de familiaritate
atunci când nu este nuanţat de comentarii maliţioase. Nu de puţine ori practică „procurarea de
arme de la adversar” şi ironia distrugătoare, dar este foarte sensibil la obiecţiile altor critici la
adresa lui, pierzându-şi umorul, când este atacat, „dicţiunea devenindu-i verde – crispată, excesiv
acuzatoare, într-un fel de foarte sistematică tentativă de punere la punct.”35 Severitatea de care dă
dovadă ilustrează un vast bagaj de cunoştinţe, o pasiune neîntreruptă faţă de lectură şi se
manifestă „printr-o notă de temperanţă agresivă, de stare bătăioasă şi nesatisfăcută, de orgoliu
activ”, iar limbajul său „se colorează cu pigmenţi maligni de o expresivitate pitorească dând
scrisului său o suculenţă atrăgătoare.”36 Critica lui C. Regman poate fi asemănată cu un spectacol
literar, astfel că, la apariţia, în anul 2004, a volumului postum Patru decenii de proză literară
7
românească, criticul cerchist ajunge să fie considerat de Daniel Cristea – Enache, precursorul
emisiunii TV, Cronica cârcotaşilor: „Înaintea Cronicii cârcotaşilor (una dintre puţinele emisiuni
TV în care divertismentul interferează cu inteligenţa), avem un cronicar literar perpetuu cârcotaş,
maliţios, rău cu majoritatea textelor şi a autorilor de literatură română contemporană. E vorba
despre Cornel Regman, component al Cercului Literar de la Sibiu, spirit pozitivist şi aplicat,
complet diferit de estetul şi imaginativul I. Negoiţescu, celălalt critic important al grupării.”37
Alături de stilul său original şi inconfundabil, o altă constantă îl reprezintă interesul faţă
de anumite teme: ,,universul satiric al literaturii române”, ,,interesul pentru romanul ţărănesc”,
şi ,,istoria şi peripeţiile criticii româneşti mai vechi şi mai noi” 38, aceasta reprezentând de fapt o
supratemă deoarece este prezentă în majoritatea articolelor şi mai ales în seria Critica criticii de
la revista ,,Tomis”.
Dacă luăm în discuţie modul în care lucrează criticul vom descoperi că orice operă este
analizată metodic, până în cele mai mici detalii, cu atenţie şi luciditate, treptat, fără grabă, cu dese
paranteze, dar fără a pierde din vedere ţinta principală, surprinderea specificului operei studiate.
Descoperim în actul critic al lui C. Regman trei etape: prima vizează operaţia de decantare, de
curăţare a ,,impurităţilor”, în a doua etapă criticul stabileşte sursele şi plasează opera într-un
context, pentru ca în a treia etapă să definească opera, în stilul său inimitabil, evidenţiind partea
sa valoroasă, deoarece doar aceasta trebuie prezentată cititorului. Este preocupat să descopere
talentul autorului, să descrie şi să analizeze opera, să-i stabilească originalitatea şi nu în ultimul
rând să o integreze într-o ierarhie de valori. În volumul Dinspre ,,Cercul Literar” spre
,,Optzecişti”, C. Regman îşi autocaracterizează modul de a proceda: ,,...pot să spun că m-am
identificat cu o formă aparte de cronică literară, care e mai degrabă discurs liric amplu desfăşurat,
cu elemente de oralitate şi ton de cozerie, cu insistenţă, când trebuie, asupra detaliilor de regulă
filologice, cu incidente polemice oferite sub o formă radioasă (de unde impresia de maleficie), pe
un fond de preocupare arzătoare de a nu lăsa neelucidat specificul operei comentate.” 39 Cititorul
cronicilor lui C. Regman trebuie să se înarmeze cu foarte multă răbdare, căci criticul uzează din
plin de tehnica balzaciană a detaliului, face multe paranteze, nu se grăbeşte să dea verdicte, dar
nu-şi uită niciodată scopul. Nu-i plac tiparele, conceptualul şi teoreticul, iar articolele teoretice,
puţine ce-i drept, sunt inexpresive tinzând tot spre elemente particulare.
Este izolat de scriitori datorită atitudinii sale intransigente, discriminatoare şi tonului
incisiv, uneori chiar usturător, dar această marginalizare nu-l afectează, criticul rămânând de-a
lungul timpului pragmatic, lipsit de prejudecăţi, lucid, ,,alergic” în faţa prostiei şi a mentalităţilor
encomiastice. Atitudinea intransigentă, mai sus amintită, este o constantă a criticului
manifestându-se chiar şi în perioada „proletcultismului înfloritor”.
Criticul cerchist temperează mereu elanurile nefireşti ale scriitorilor ispitiţi de
,,moravurile” epocii în care scriu şi nu în ultimul rând se delimitează ironic de confraţii
,,mondeni”, mai ales de reprezentanţii criticii de susţinere a generaţiei '60, care pentru a încuraja
tinere talente transformaseră actul critic într-un act laudativ nejustificat, de asemenea, încurajează
meditaţia atentă în ceea ce priveşte fenomenul literar, descurajează diletantismul şi atenţionează
mereu că ,,cea mai complexă realitate interdisciplinară”40 este critica. Actul critic este considerat
de cronicarul revistei „Tomis”, drept locul de întâlnire al talentului literar, al gustului, al culturii,
al spiritului moral, iar la alcătuirea lui participă ,,nu simple discipline ale unor ştiinţe, ci forţe şi
capacităţi ale înzestrării sufleteşti şi intelectuale” ce se armonizează şi se completează constituind
un ,,întreg inseparabil”41. (subl. aut. – n. n.) Critica, în opinia lui C. Regman, nu trebuie
teoretizată, ci scrisă. Ea a fost, este şi va fi stânjenită de câţiva factori pe care îi nominalizează
într-un interviu publicat în revista „Vatra”: „în locul adevăratelor criterii apar complezenţa şi
spiritul de toleranţă, care conferă un rol jalnic de sprijinitoare şi propagatoare a mediocrităţii.
Apar merite inexistente, false ierarhii, interesele de coterie sunt cu grijă menajate, mai ales când
în cauză se află colegul de redacţie, el însuşi critic. Un culcuş confortabil cu preţul anumitor
8
concesii ştiu să-şi asigure chiar cei mai buni, căci – nu-i aşa? – o cronică, mai ales când nu e
menită să fie trasă în volum – nu e un capăt de lume!” 42 Foiletonist împătimit, C. Regman este
conştient că problema majoră care se ridică în domeniul criticii este cea a calităţii ei, deoarece
este convins că la fiecare analiză critică ne rămâne ceva pe dinafară. Poate tocmai şi de aceea nu
s-a simţit niciodată atras de realizarea unei istorii a literaturii. De altfel, a refuzat şi propunerea
lui I. Negoiţescu de a realiza o Istorie a Cercului Literar de la Sibiu, dar şi să-şi scrie Memoriile.
C. Regman îşi va păstra până la sfârşitul vieţii umorul caracteristic, seriozitatea profesională,
intransigenţa critică, linia programatică afirmată, contribuind la creşterea interesului faţă de actul
critic.

Vesa Nadia

9
1
C. Regman, De la imperfect la mai puţin ca perfect, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987, p. 243
2
Cf. C. Regman, op. cit., p. 243
3
C. Regman, op. cit., pp. 259-260
4
Ibidem., p. 242
5
Ibidem.
6
Cf. Dicţionarului scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, vol. R-Z, Bucureşti,
Editura Albatros, 2002, p. 63
7
C. Regman, Întrebările revistei ,,Vatra”, în vol. Noi explorări critice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, p. 223
8
C. Regman, În jurul criticii, Invitaţie la bibliografie, în vol. cit., pp. 250-251
9
M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). Dialectica puterii. Eseu politologic.
Ediţie îngrijită de M. Ciurdariu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 252
10
I. Negoiţescu, Scriitori contemporani. Ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Cluj, Editura ,,Dacia”, 1994, p. 369
11
Dicţionarul general al literaturii române, vol. P/R, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 578
12
C. Regman, ,,Îngerul a strigat” – criticii s-au predat, în vol. Cică nişte cronicari…, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970,
pp. 180-181
13
Apud. Ion Negoiţescu, Însemnări critice, Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 265
14
Ion Negoiţescu, op. cit., p. 269
15
I. Negoiţescu, Un moralist: Cornel Regman, în vol. Însemnări critice, pp. 274-275
16
Ibidem., pp. 279-280.
17
C. Regman, De la imperfect la mai puţin ca perfect, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987, p. 248
18
Petru Poantă, Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Bucureşti, Editura Clusium, 1997, pp. 120-
121
19
Dicţionarul scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, ediţia menţionată, p. 63
20
Gabriel Dimisianu, Din critica lui Cornel Regman, pe site-ul revistei ,,România literară”,
http://www.romlit.ro/www/texte98/rl814dim.htm, p.1
21
Mircea Popa, Cornel Regman sau demonul negaţiei, în ,,Steaua”, an. 35, nr. 11, nov. 1984, p. 19
22
Florin Mihăilescu, Singur printre cronicari, în ,,Steaua”, an. 49, nr. 11-12, 1998, p. 59
23
Constantin Cubleşan, Atitudinea eugenică, în ,,Steaua”, an. 41, nr. 11-12, nov. - dec., 1990, p. 25, 32
24
Virgil Nemoianu, Critica lui Cornel Regman, în ,,Familia”, 1968, nr. 6, p. 2
25
Gheorghe Grigurcu, Ironie şi sensibilitate, în ,,Viaţa românească”, an. 29, nr. 11, nov. 1976, p. 47
26
Mircea Popa, Cornel Regman sau demonul negaţiei, în ,,Steaua”, an. 35, nr. 11, nov. 1984, p. 19
27
Mircea Braga, Mişcarea literară. Cică un cronicar…, în ,,Transilvania”, an. 11, nr. 8, aug. 1982, pp. 35-36
28
Constantin Cubleşan, Atitudinea eugenică, în ,,Steaua”, an. 41, nr. 11-12, nov. - dec., 1990, p. 32
29
Ibidem.
30
Ibidem.
31
Virgil Nemoianu în articolul Critica lui Cornel Regman consideră că a treia etapă se manifestă începând cu anul 1962, M.
Niţescu în volumul Sub zodia proletcultismului… consideră ca această ultimă etapă se manifestă începând cu anul 1965, la
fel precizează şi Gheorghe Grigurcu în articolul Invitaţie la biografie.
32
Gheorghe Grigurcu, Invitaţie la biografie, în ,,Steaua”, an. 38, nr. 10, oct. 1987, p. 29
33
Gheorghe Grigurcu, Ironie şi sensibilitate, în ,,Viaţa românească”, an. 29, nr. 11, nov. 1976, p. 47
34
Alexandru Paleologul, Anecdota primează!, în C. Regman, Reflexii şi reflexe. Aforisme vesele şi triste. Cuvânt înainte de
Alexandru Paleologul, Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 1997, p.6
35
Gheorghe Grigurcu, art. cit., p. 47
36
Mircea Popa, Cornel Regman sau demonul negaţiei, în ,,Steaua”, an. 35, nr. 11, nov. 1984, p. 19
37
Daniel Cristea – Enache, Criticul cârcotaş, pe site-ul revistei ,,Adevărul”, http://www.adevarulonline.ro/2004-11-
06/Cultura/aparitii-editoriale_1
38
Virgil Nemoianu, Critica lui Cornel Regman, în ,,Familia”, 1968, nr. 6, p. 2
39
C. Regman, Dinspre ,,Cercul Literar” spre ,,Optzecişti”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1997, p. 74
40
C. Regman, Criticul întreg, în vol. Colocvial, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, p. 239
41
Ibidem.
42
Nicolae Băciuţ, O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, vol. II, Alba Iulia, Editura ,,Reîntregirea”, 2005,
p. 96
 BIBLIOGRAFIE:

1. C. Cubleşan, Atitudinea eugenică, în ,,Steaua”, an. 41, nr. 11-12, nov. - dec., 1990;
2. C. Regman, Colocvial, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976;
3. C. Regman, Noi explorări critice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982;
4. C. Regman, De la imperfect la mai puţin ca perfect, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987;
5. C. Regman, Reflexii şi reflexe. Aforisme vesele şi triste. Cuvânt înainte de Alexandru
Paleologul, Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 1997;
6. C. Regman, Dinspre ,,Cercul Literar” spre ,,Optzecişti”, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1997;
7. C. Regman, Colocvial, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976;
8. Florin Mihăilescu, Singur printre cronicari, în ,,Steaua”, an. 49, nr. 11-12, 1998;
9. Gheorghe Grigurcu, Ironie şi sensibilitate, în ,,Viaţa românească”, an. 29, nr. 11, nov. 1976;
10. Gheorghe Grigurcu, Invitaţie la biografie, în ,,Steaua”, an. 38, nr. 10, oct. 1987;
11. Ion Negoiţescu, Însemnări critice, Cluj, Editura Dacia, 1970;
12. I. Negoiţescu, Scriitori contemporani. Ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Cluj, Editura
,,Dacia”, 1994;
13. Mircea Braga, Mişcarea literară. Cică un cronicar…, în ,,Transilvania”, an. 11, nr. 8, aug.
1982;
14. M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). Dialectica
puterii. Eseu politologic. Ediţie îngrijită de M. Ciurdariu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995;
15. Mircea Popa, Cornel Regman sau demonul negaţiei, în ,,Steaua”, an. 35, nr. 11, nov. 1984;
16. Nicolae Băciuţ, O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, vol. II, Alba Iulia,
Editura ,,Reîntregirea”, 2005;
19. Petru Poantă, Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Bucureşti,
Editura Clusium, 1997;
20. Virgil Nemoianu, Critica lui Cornel Regman, în ,,Familia”, 1968, nr. 6;
21. *** Dicţionarul general al literaturii române, vol. P/R, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2006;
22. ***Dicţionarului scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu,
vol. R-Z, Bucureşti, Editura Albatros, 2002.

ADRESE DE INTERNET:

http://www.romlit.ro/www/texte98/rl814dim.htm
http://www.adevarulonline.ro/2004-11-06/Cultura/aparitii-editoriale_1