Académique Documents
Professionnel Documents
Culture Documents
1
Sociologie
Introducere
Competenţe conferite
2
- capacitatea de organizare;
- cunoştinţe generale de bază;
- cunoştinţe necesare practicării profesiei;
- capacitatea de a lucra cu oamenii;
- capacitatea de a soluţiona probleme;
2. Competenţe interpersonale:
- capacitatea de evaluare şi autoevaluare;
- capacitatea de a lucra în echipă;
- abilităţi de relaţionare interpersonală;
- abilităţi de a lucra într-o echipă interdisciplinară;
- abilităţi de a lucra cu specialişti din alte domenii;
- capacitatea de a avea un comportament etic şi de a respecta cerinţele
deontologiei profesionale.
3. Competenţe sistemice:
- capacitatea de transpunere în practică a cunoştinţelor dobândite;
- abilităţi de cercetare ştiinţifică;
- creativitate;
- abilitatea de a lucra independent;
- capacitatea de adaptare la situaţii noi
B. Competenţe specifice
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
cunoaşterea fenomenelor şi proceselor sociale de bază
cunoaşterea principalelor teorii sociologice
înţelegerea necesităţii şi conţinutului politicilor sociale, care să ofere soluţii
problemelor sociale cu care se confruntă societatea umană
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
explicarea importanţei factorului uman în structura şi funcţionarea sistemului
social global;
interpretarea corectă a conceptelor de bază din sociologie, a rolului actelor şi
faptelor sociale;
înţelegerea utilităţii cunoştinţelor sociologice în activitatea profesională viitoare
3. Instrumental – aplicative (studierea bazei teoretice a abordării sociologiei ca ştiinţă;
utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
evaluarea unei situaţii socio-culturale prin analizarea unor factori sociali
analiza, cu ajutorul unor metode şi tehnici specifice, a dinamicii fenomenelor şi
proceselor sociale;
4. Atitudinale
- perceperea clară a necesităţii studierii, cu un instrumentar ştiinţific adecvat, a stării şi
evoluţiei sociale a populaţiei
dezvoltarea capacităţii de abordare multi şi interdisciplinară a fenomenelor sociale
cultivarea unei atitudini responsabile faţă de impactul socio-cultural al unor
evoluţii sociale nefavorabile
3
Resurse şi mijloace de lucru
Structura cursului
Trebuie să conţină:
- numărul Unităţilor de învăţare (UI) ce compun cursul: 10 UI;
- temele de control: 3;
- locul (UI) din cadrul cursului în care se găsesc formulate temele de control: tema I
după parcurgerea UI-4, tema II după parcurgerea UI-8; tema III după parcurgerea
UI-10
- modul de transmitere al temelor de control către tutore şi respectiv a rezultatelor
către studenţi prin platforma eLearning.
Cerinţe preliminare
Discipline deservite
Comunicare, relaţii publice şi protocol;
Deontologia funcţiei publice.
Evaluarea
4
Cuprins
Introducere………………………………………………………………………………p. 2.
Unitatea de învăţare 1 . Sociologia ca știință, de la teorie la paradigmă; sociologii
specifice; contribuții la formarea sociologiei .......................……………………..........p. 8
Introducere………….........................…………………………….……………………....p. 8
Obiective…………………..................…………………………………..............................p. 8
1.1 Teorie și paradigmă ………………………………….....…………………………...p. 9
1.2 Sociologie generală – sociologii specifice......................................................................p.11
1.3 Originile sociologiei și principalele contribuții la formarea ei.......................................p. 12
1.4 Rezumat..........................................................................................................................p. 17
1.5 Test de evaluare/autoevaluare .......................................................................................p. 18
1.6 Bibliografie.....................................................................................................................p. 19
5
4.2 Normele sociale.............................................................................................................p. 47
4.3 Sancțiunile sociale..........................................................................................................p.48
4.4 Controlul social.............................................................................................................p. 49
4.4.1 Caracteristicile controlului social.............................................................................p. 49
4.4.2 Clasificarea controlului social..................................................................................p. 50
4.5 Sistem normativ – ordine socială...................................................................................p. 51
4.6 Rezumat..........................................................................................................................p. 53
4.7 Test de evaluare/autoevaluare........................................................................................p. 54
4.8 Teme de control..............................................................................................................p. 54
4.9 Bibliografie.....................................................................................................................p. 54
6
7.1 Etape ale comunicării în evoluția societății umane........................................................p. 77
7.1.1 Spațiile comunicaționale..........................................................................................p. 78
7.2 Raportul dintre interacțiunea socială și viața cotidiană..................................................p. 79
7.2.1 Caracteristicile vieții cotidiene...............................................................................p. 79
7.2.2 Comunicarea non-verbală.......................................................................................p. 79
7.2.3 Regulile sociale și vorbirea.....................................................................................p. 80
7.2.4 Relația dintre față, corp și vorbire..........................................................................p. 81
7.2.5 Spațiu și timp în interacțiune..................................................................................p. 83
7.2.6 Viața cotidiană sub aspect cultural și istoric...........................................................p. 83
7.2.7 Teorii despre mediile de informare.........................................................................p. 84
7.3 Rezumat.........................................................................................................................p. 87
7.4 Test de evaluare/autoevaluare.......................................................................................p. 87
7.5 Bibliografie....................................................................................................................p. 87
7
10.2. Saracia si excluziunea socială...................................................................................p. 108
10.3. Rezumat.....................................................................................................................p. 112
10.4. Testde evaluare/autoevaluare....................................................................................p. 112
10.5. Tema de control.........................................................................................................p. 112
10.6. Bibliografie……………………………………………………..…………………..p. 112
Bibliografie generala…………………………………………...........…………………p. 113
Unitatea de învăţare 1. Sociologia ca știință, de la teorie la paradigmă; sociologii
specifice; contribuții la formarea sociologiei
Cuprins
1.1.Teorie și paradigmă
1.2.Sociologie generală-sociologii specifice
1.3.Originile sociologiei și principalele contribuții la formarea ei
1.4. Rezumat
1.5. Evaluare
1.6. Bibliografie
Introducere
Sociologia studiază viaţa socială a oamenilor, a grupurilor şi a
societăţilor.
În sens larg, se poate spune că sociologia studiază societatea per
ansamblu dar şi amănunţit, în condiţiile în care societatea se prezintă ca rezultat
al comportamentului uman, ca şi comportament social.
De-a lungul istoriei societăţile au fost studiate în mod sistematic nu
numai de sociologie ci şi de alte ştiinţe, dar urmărind o altă trăsătură a vieţii
societale: economică, politică etc.
Majoritatea indivizilor percep viaţa socială, existenţa celorlalţi, prin
prisma propriilor valori sociale.
Ei raportează totul la propria existenţă, ca la un sistem de referinţă. Prin
studiul sociologic se arată că factorii istorici şi sociali îşi pun amprenta în mod
definitoriu asupra comportamentului nostru, motiv pentru care avem şanse mari
de a ne îndepărta de realitate atunci când dorim să analizăm viaţa şi
comportamentul semenilor noştri.
Înţelegerea modalităţilor subtile, dar complexe şi profunde, în care vieţile
noastre reflectă contextul experienţei noastre sociale, este esenţială în abordarea
sociologică.
Prin studiu sociologic se poate demonstra cum un fapt individual,
singular, aparent banal, poate deveni fapt social, prin încadrarea acţiunii
individuale într-un context mai larg, anume în context social.
8
Abordarea behaviorismului prin prisma factorilor socio-psihologici ai evoluției
speciei umane
Surprinderea principalelor idei promovate de fondatorii sociologiei.
9
transformarea socială, care are loc pe de o parte datorită dorinţei de schimbare socială
pe care oamenii o manifestă, iar pe de altă parte datorită consecinţelor neintenţionale
ale comportamentului socio-uman.
Trebuie menţionat că sociologia dispune de o metodologie specifică de studiere a
fenomenelor din societate, ţinând seama de caracteristica lor socială.
În limbajul sociologic paradigma se prezintă sub forma unui set de concepte,
propoziţii, metode, reguli care constituie baza demersului cognitiv.
În sens larg, teoria ştiinţifică este privită în prezent ca o activitate de cunoaştere
bazată pe raţiune şi intuiţie.
În sens restrâns, aceasta apare ca un ansamblu de propoziţii destinate să explice
un anumit lucru prin referire la date obţinute prin observare empirică sau la relaţii
constatate prin raţionament.
Sociologul Nicolae Grosu apreciază că în ansamblul diversității lor, concepțiile
sociologice se delimitează în trei perspective teoretice majore:
1. funcționalistă- reprezentată de Auguste Comte, Herbert Spencer, Emile
Durkheim, Talcott Parsons, Karl Mannheim, Robert Merton- care relevă că satisfacerea
necesităților comune impune indivizilor îndeplinirea complementară a unor funcții
specifice, prin care ei au fost condiționați să ajungă la consens și să colaboreze, iar
societatea să se structureze în institutii interdependente, constituindu-se astfel ca sistem
apt să-și asigure echilibrul și dezvoltarea; sub aspect funcționalist, sunt abordate la
nivel macrosociologic, aspectele obiective referitoare la structurarea și funcționarea
societății;
2. conflictualistă- reprezentată de Karl Marx, Georg Simmel, Ralf Dahrendorf,
Wright Mills, Lewis Coser, Randall Collins- care relevă că insuficiența resurselor de
bogăție, putere și prestigiu a determinat structurarea societății în grupuri de interese
contrare, aflate permanent în stare potențială sau reală de conflict, rezultând astfel atât
consolidarea grupurilor, cât și, cu prețul unor perturbări sociale pe termen scurt
schimbarea adaptativă a societății pe termen lung; sub aspect conflictualist sunt
abordate la nivel macrosociologic, aspectele subiective privind schimbarea și
dezvoltarea socială;
3. interacționistă- reprezentată de Charles Horton Cooley, Georges Herbert
Mead, Manford Kuhn- care relevă că societatea este produsul acțiunii umane, pe baza
modului în care oamenii interpretează semnificația informațiilor, evenimentelor și
regulilor sociale, în funcție atât de conținutul obiectiv al acestora, cât și de experiența
și particularitățile lor subiective; din perspectivă interacționistă, sunt abordate la nivel
microsociologic, aspectele subiective referitoare la interacțiunea umană.
Cele trei perspective sunt complementare, conferind demersului sociologic
cuprindere, pătrundere și relevanță.
Sub aspect teoretico-empiric, avem de-a face cu o sociologie teoretică şi cu o alta
de tip empiric.
Sociologia teoretică se axează pe cunoaşterea abstractă a vieţii sociale, pe baza
căreia propune modele teoretice.
Sociologia empirică se axează pe culegerea datelor necesare cunoaşterii
realităţii, pe baza cărora realizează descrierea şi apoi prin combinaţie cu date teoretice
analizează realitatea.
10
1.2. Sociologie generală – sociologii specifice
11
Sociologiile particulare se mai deosebesc și după segmentele populaţionale pe
care le studiază:
-sociologia familiei
-sociologia vârstelor
Behaviorismul (engl. behaviorism, behaviour = comportament;
fr. Béhaviorisme) este un curent în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv al
psihologiei comportamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele cerebrale ale
conștiinței sau la procesele mentale interne. În limba română se folosește uneori și
sinonimul comportamentism.
Scopul teoretic al acestei științe este predicția și controlul comportamentului.
Această strategie presupune variația stimulului din mediu, observarea reacției
organismului la această schimbare.
Behaviorismul a oferit şi el condiţii pentru constituirea unor tipuri aparte de
sociologie: sociologia devianţei, sociologia criminalităţii, sociologia comportamentului
sexual deviant etc.
12
Cel mai mare merit al operei marxiste rezidă în faptul că până la sfârşitul sec XX
„peste o treime din populaţia lumii trăia în ţări ale căror guverne susţineau că se
inspirau din ideile lui Marx“.
1.3.3. Émile Durkheim
E. Durkheim (1858 – 1917), sociolog francez a contribuit în mare măsură la
fundamentarea ştiinţifică a sociologiei, pornind de la ideea că aceasta se bazează pe un
determinism imanent al faptelor sociale. Emile Durkheim considera că baza unei
societăți, ceea ce îi conferă identitate și forță socială, constă în valorile recunoscute și
acceptate de membrii ei.
E. Durkheim a arătat în lucrările sale cum diviziunea muncii sociale pe care se
bazează schimbarea socială a înlocuit treptat religia, răspunzătoare de standardele
morale tradiţionale, acum înlocuite de valorile sociale moderne.
El arată că o ştiinţă, pentru a fiinţa, are nevoie de propria sa teorie, fundamentală
şi unitară, dar şi de o metodologie specifică, ale cărei mijloace şi instrumente să poată
fi aplicare eficient în cercetarea domeniului respectiv.
În concepţia lui Durkheim sociologia apare sub forma unui ansamblu de ştiinţe
particulare care studiază faptele sociale şi instituţiile, prin prisma morfologiei sociale, a
fiziologiei sociale şi a sociologiei generale.
Legat de faptul social, el arată că ramurile sociologiei există în funcţie de
diferitele tipuri de fapte sociale.
Referitor la concepte, un alt merit al lui Durkheim constă în aceea că a introdus
în sociologie conceptul de anomie socială1, preluat şi utilizat cu succes de predecesorii
săi, concept care semnifică la origine starea de dezordine, nedreptate sau abuz.
Durkheim a folosit pentru prima dată conceptul de anomie în lucrarea Diviziunea
muncii sociale (1893), ca pe o noţiune-diagnostic caracteristică crizei societăţii
moderne, „care avea să definească extrem de nuanţat răul de care suferea această
societate, simptomele ei patologice, determinate de procesul de schimbare socială“.
1
anomie vine de la a nomos, fără norme şi se referă la perioadele în care în societate datorită schimbării, vechile
norme nu mai funcţionează, iar cele necesare reglării sociale, încă nu au apărut. Anomia socială este asociată
transformării sociale, progresului social etc. şi domină mişcările sociale. Ea generează devianţă socială,
ajungându-se frecvent până la stadiul de delincvenţă.
13
Un alt aspect al cercetărilor întreprinse de Weber se referă la relaţia:
obiceiuri-convenţie-drept. Obiceiul apare aici ca şi atitudine care prin repetare se
tipizează. Tipul se menţine prin tradiţie, fiind transmis de la înaintaşi către urmaşi prin
repetare, având la bază imitaţia (imitaţia-obicei). În această situaţie obiceiul devine
convenţie, la care individul aderă din proprie voinţă. Trecerea de la convenţie la
cutumă se face treptat şi continuu.
Contribuţia lui Weber la teoria sociologică în diferite ţări europene este
impresionantă. Mai mult, în S.U.A., concepţiile weberiene au condus la apariţia
acţionismului şi interacţionismului simbolic, două forme de relaţionism.
14
determinată de doi factori fundamentali: distrugerea credinţelor religioase, politice şi
sociale din care au provenit toate elementele civilizaţiei europene şi apariţia unor
condiţii de existenţă şi gândire cu totul noi, generate de descoperirile moderne din
ştiinţă şi industrie.
Sistemul lui de gândire se centrează pe conceptul de suflet colectiv, concept
introdus chiar de el şi care „se manifestă ca un resort care îi face pe indivizi să simtă,
să gândească, să acţioneze altfel decât ar face-o fiecare izolat“.
El explică psihologia mulţimilor ca fiind diferită de cea a individului şi cu
această ocazie oferă şi explicaţii amănunţite privind caracterul eterogen al acestora.
Există trei tipuri de factori care declanşează acţiunile mulţimilor: emoţiile,
pasiunile şi instinctele.
Le Bon abordează problema raselor umane şi a popoarelor, ca mulţimi despre
care studiază profund faptele sociale şi mecanismele psihice specifice care le
declanşează, publicând rezultatele cercetărilor sale atât în lucrări psihologice cât şi
sociologice.
15
- aplicarea legii
- abaterea de la lege
- procesualitatea şi obiceiurile juridice
În deplin acord cu Şcoala dreptului viu a lui Eugen Ehrlich, Gusti promovează şi
susţine ideea dreptului viu, nestatal, care, diferit fiind de cel statal, reprezintă tocmai
dreptul naţiunii.
În anul 1938 a fost adoptată Legea serviciului social. Autorul acestui proiect nu a
fost altul decât Dimitrie Gusti. În elaborarea lui, autorul a pornit chiar de la cercetarea
monografică a satului românesc, pe care l-a considerat permanent sursa principală a
realităţii sociale româneşti.
Nu în ultimul rând, este important de menționat că Dimitrie Gusti a fost unul
dintre cei mai importanți susținători ai mișcării Pan-Europene.
Astfel, în 1930, vizând problema Federației Statelor Europene, el aducea
argumente în favoarea realizării unei unități europene, care să contribuie la rezistența
presiunii puterilor extraeuropene din acea perioadă: Uniunea Sovietică, SUA, Japonia.
El a susținut că în condițiile concurenței politico-economice ale timpului, dictate de
marile puteri, singura șansă de supraviețuire era unitatea europeană.
Să ne reamintim...
-constituirea sociologiei ca stiinta
-fondatorii sociologiei si ideile lor
16
1.4. Rezumat
Prin studiul sociologic se poate demonstra cum un fapt individual, singular,
aparent banal, poate deveni fapt social, prin încadrarea acţiunii individuale într-un
context mai larg, anume în context social.
Cu toate acestea, deşi cu toţii suportăm influenţa contextului social în cadrul
căruia fiinţăm, comportamentul uman nu este în totalitate determinat de acesta. Fiecare
individ suportă influenţe, dar le filtrează prin prisma propriei personalităţi şi astfel îşi
creează propria individualitate.
Activitatea noastră structurează, modelează lumea socială înconjurătoare şi este
totodată structurată de ea.
Datorită continuităţii activităţilor sociale, perpetuării practicilor sociale,
transmiterii valorilor, obiceiurilor, cutumelor etc. prin tradiţie, avem de-a face cu
reproducerea socială. Aceasta face referire la menţinerea societăţilor în timp.
Sociologul Nicolae Grosu apreciază că în ansamblul diversității lor, concepțiile
sociologice se delimitează în trei perspective teoretice majore:
1. funcționalistă
2. conflictualistă
3. interacționistă
Sub aspect teoretico-empiric, avem de-a face cu o sociologie teoretică şi cu o alta
de tip empiric.
Sociologia teoretică se axează pe cunoaşterea abstractă a vieţii sociale, pe baza
căreia propune modele teoretice.
Sociologia empirică se axează pe culegerea datelor necesare cunoaşterii
realităţii, pe baza cărora realizează descrierea şi apoi prin combinaţie cu date teoretice
analizează realitatea.
Behaviorismul (engl. behaviorism, behaviour = comportament;
fr. Béhaviorisme) este un curent în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv al
psihologiei comportamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele cerebrale ale
conștiinței sau la procesele mentale interne. În limba română se folosește uneori și
sinonimul comportamentism.
Cel care a inventat cuvântul „sociologie“ este autorul francez Auguste Comte.
Sociologia era considerată de el ca derivată din ştiinţele naturii. Ideea de bază de la
care a pornit Comte constă în faptul că rezultatele ştiinţifice pot conduce la cunoaşterea
societăţii şi chiar la crearea unor mijloace prin care se poate realiza controlul
comportamentului social.
Pentru Karl Marx (1818-1883) ideile lui Comte ca şi ale lui Durkheim vin în
contradicţie cu ceea ce el numea concepţia materialistă a istoriei.
Fundamentată pe concepţia materialistă a istoriei, opera lui Marx aduce în prim
plan aspectul economic, în sensul că el vede schimbarea socială ca fiind determinată de
factorul economic.
Ideile lui Marx despre egalitatea socială, despre societatea fără clase au stat la
baza doctrinelor socialiste, continuate apoi cu comunismul.
E. Durkheim (1858 – 1917), sociolog francez a contribuit în mare măsură la
fundamentarea ştiinţifică a sociologiei, pornind de la ideea că aceasta se bazează pe un
determinism imanent al faptelor sociale. Emile Durkheim considera că baza unei
societăți, ceea ce îi conferă identitate și forță socială, constă în valorile recunoscute și
acceptate de membrii ei.
Max Weber a marcat sociologia germană de la sfârşit de secol XX, prin
contribuţiile sale asupra puterii, ordinei juridice şi a celei administrative.
El abordează sociologia ca fiind ştiinţa comprehensivă a acţiunii sociale, ceea ce
17
conduce la utilizarea metodei comprehensive în vederea înţelegerii comportamentului
uman.
G. Tarde (1843-1904) apreciază că sociologia este o ştiinţă a realităţii sociale.
Pornind de la ideea conform căreia fenomenele sociale nu sunt altceva decât un
ansamblu de comportamente psihologice determinate de relaţiile individuale, el arată
că universul este structurat pe trei niveluri: fizico-chimic, biologic şi social.
Prin celebra sa lucrare Psihologia mulţimilor, G. Le Bon (1841 – 1931) se
remarcă în mod special bazându-se pe ideea că perioada socială în care a trăit este
determinată de doi factori fundamentali: distrugerea credinţelor religioase, politice şi
sociale din care au provenit toate elementele civilizaţiei europene şi apariţia unor
condiţii de existenţă şi gândire cu totul noi, generate de descoperirile moderne din
ştiinţă şi industrie.
Dimitrie Gusti (1880-1955) a fost un cercetător de formaţie pluridisciplinară,
care a avut o contribuţie esenţială pentru sociologia românească şi nu numai, în special
în perioada interbelică.
De origine franceză, M. Foucault (1926-1984), a fost apreciat ca posesor al uneia
dintre minţile cele mai luminate din secolul XX.
În opera lui, centrată pe studiul organizaţiilor cu largă răspândire, un loc aparte îl
ocupă puterea, manifestată în special de justiţie, un apanaj al acesteia de la origini până
în prezent.
Jürgen Habermas (n. 1929), de origine germană, este considerat cel mai de
seamă gânditor al sociologiei contemporane.
A preluat idei susţinute de Marx şi Weber, dar şi de alţi autori. Sistemul lui este
centrat pe ideea conform căreia societăţile capitaliste, în care schimbarea este
permanent prezentă, tind să distrugă ordinea morală de care depind de fapt.
Habermas preia printre altele şi conceptul de anomie, introdus de Durkheim, dar
îl utilizează într-o manieră originală.
1. 6. Bibliografie
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000
Anton Caragea, Gândind la Europa: interferența civilizațiilor în Europa unită, Ed.
Minerva, București, 2009
18
D. Gusti, Bazele serviciului social, 1939
E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
G. Le Bon, Psihologia mulţimilor, Ed. Anima, Bucureşti, 1990
Gabriel Tarde, Les lois de l’imitation, Ed. Felix Alcan, Paris, 1921
Grosu, N. – Chintesența sociologiei, ediția a XI-a, definitivă, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2007
M. C. Nilă Stratone, Sociologie juridică, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2007
R. Raicu, Sociologie, www.ase.ro/biblioteca/carte2.aspe?id=474
Cuprins
2.1. Specia umană și sociobiologia
19
2.1.1. Instinctele și necesitățile biologice
2.2. Diversitate culturală - universalii culturale
2.3. Identitate culturală – etnocentrism – relativism cultural – rasism modern
2.4. Socializarea – process și metodă de „învățare socială“ a normelor sociale
2.5. Integrarea socială – adaptare comportamentală a individului la norme
2.6. Conceptul de „persoană“
2.7. Noțiunea de „status“ și trăsăturile ei
2.8. Noțiunea de „rol“ și trăsăturile ei
2.9. Genul
2.9.1. Rolul de sex/rolul de gen
2.9.2. Stereotipurile de gen
2.9.3. Identitatea de gen
2.9.4. Socializarea de gen
2.10. Cursul vieții – ruta vieții, succesiune de statusuri și roluri
2.11. Succesiunea generațiilor și adaptarea la iminența morții
2.12. Rezumat
2.13. Evaluare
Introducere
În sens sociologic, cultura face referire la modul de viaţă al membrilor unei
societăţi, la valorile şi regulile sociale caracteristice vieţii lor sociale.
Astfel, o societate există în condiţiile în care între membrii ei fiinţează asemănări
de limbaj, obiceiuri, cutume etc. Orice grup social este caracterizat atât prin
omogenitate cât şi prin eterogenitate. Specia este cea care delimitează de exemplu
societatea umană de alte societăţi, având la bază conceptul de specie umană.
Când vorbim despre specia umană nu putem face abstracţie de teoria evoluţiei, al
cărei autor, Charles Darwin, dezvoltă ideea evoluţiei regnului animal, în mod special
drumul parcurs de animale până la nivelul fiinţelor umane.
20
Astfel, o societate există în condiţiile în care între membrii ei fiinţează asemănări
de limbaj, obiceiuri, cutume etc. Orice grup social este caracterizat atât prin
omogenitate cât şi prin eterogenitate. Specia este cea care delimitează de exemplu
societatea umană de alte societăţi, având la bază conceptul de specie umană.
Când vorbim despre specia umană nu putem face abstracţie de teoria evoluţiei, al
cărei autor, Charles Darwin, dezvoltă ideea evoluţiei regnului animal, în mod special
drumul parcurs de animale până la nivelul fiinţelor umane.
El afirmă că specia umană este rezultatul unui proces întâmplător, desfăşurat pe
baza selecţiei naturale. Ceea ce stă de fapt la baza selecţiei naturale este un mecanism
biologic, care poartă numele de mutaţie.
Mutaţia se prezintă ca transformare genetică întâmplătoare sau nu, având un rol
de schimbare al caracteristicilor biologice ale anumitor componenţi ai unei specii.
Uneori, pentru anumite adaptări în timp, se produc astfel de transformări ce pot fi
dăunătoare sau inutile, deoarece apar în continuare situaţii noi, ce implică anumite
caracteristici inexistente la diferite vieţuitoare. Alte vieţuitoare, în schimb, vor face faţă
în mod natural cerinţelor, fiind adaptate de la natură. Fiecare specie vie se naşte,
trăieşte şi moare în spaţiul său biologic.
Pentru experimente, au fost produse deseori în laboratoare mutaţii genetice, dar
acestea au servit în proporţie covârşitoare scopurilor distructive, în detrimentul
umanităţii şi totuşi în favoarea ştiinţei.
Concepţia darwinistă a avut propriile limite, de aceea ea a fost perfecţionată după
Darwin, dar meritul ei cu referire la apariţia şi evoluţia speciilor este incontestabil şi
azi.
În încercarea de a descoperi legătura dintre om şi animal, unii cercetători arată
asemănările comportamentale legate de o anumită viaţă socială a animalelor, care
presupune relaţii, ierarhizări şi roluri bine definite în grupul de animale.
Sociobiologia3 este un domeniu de studiu al bazei biologice a comportamentelor
sociale, animale și umane, utilizînd legile evoluției biologice ca fundament explicativ.
Este o disciplină de studiu constituită relativ recent, odată cu publicarea de către
Edward O. Wilson, profesor de entomologie la Universitatea Harvard (S.U.A.), a
lucrării Sociobiology: the new syntesis, apărută în 1975, la Harvard University Press.
Are strânse tangențe cu darwinismul social.
Conform studiilor de sociobiologie, se argumenteaza că barbații și femeile poartă
amprenta unei diviziuni a muncii ancestrale. Din vechime, bărbatii au luptat în
războaie și au vânat animale mari, în timp ce femeile au procurat mâncare și au
îngrijit copiii, Această diviziune a muncii dă sens sociobiologiei. Concluzia ar fi
că ocupațiile și selecția naturală au favorizat apariția trăsăturilor tipice fizice și
psihologice, deosebind bărbații de femei. Din acest motiv, bărbații sunt
caracterizați prin agresivitate și un simț deosebit al spațiului, în timp ce femeile
sunt caracterizate prin empatie, sensibilitate și simț matern.
3
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sociobiologie
21
recăpăta echilibrul, actul suptului la sugari etc.
Nevoia organică de hrană, băutură, somn, sex, precum şi menţinerea unor
limite de temperatură ambientală, sunt considerate necesităţi biologice ale
fiinţelor umane. Acestea caută a-şi satisface necesităţile biologice prin
modalităţi învăţate pe cale culturală şi nu dobândite genetic, folosindu-se de
maniere, ceea ce nu vom întâlni la animale.
Toate animalele, deci și ființele umane, au un impuls către autoconservare
însă oamenii, spre deosebire de alte animale, au capacitatea de a se opune
acestui impuls, riscându-și viața cum ar fi,de exemplu, sinucigându-se.
„Fiinţele umane nu posedă instincte în sensul unor scheme complexe de
comportament nestudiat. Un set de reflexe simple, plus o gamă de nevoi
organice, sunt caracteristici înnăscute ale individului uman“.
22
religia şi proprietatea reprezintă principalele tipuri de universalii culturale-dar în
cadrul acestor categorii generale există numeroase variaţii în privinţa valorilor şi
modalităţilor de comportament între diferite societăţi.
23
2.4 . Socializarea – proces și metodă de „învățare socială“ a normelor sociale
„Socializarea este principalul proces prin care indivizii îşi însuşesc normele,
valorile şi regulile de comportament specifice unui anumit grup social din care fac
parte sau reprezintă procesul de interiorizare a modelului etico – normativ şi cultural în
conştiinţa şi conduita fiecărui membru al unei societăţi“7.
Socializarea vizează, în primul rând, sensul valoric al societății, relaționând cu
aceasta într-o stare de interdependență, prin:
-selectarea și promovarea comportamentelor pozitive în faza socializării primare;
-implicarea dirijată a indivizilor de la cele mai fragede vârste în activități
dezirabile;
-sancționarea comportamentelor sociale, în funcție de conformarea la normele
sociale pozitive/negative.
Pe de o parte, procesul de socializare se prezintă ca rezultat al interacţiunii unor
factori (agenţi) de socializare formali şi neformali, în funcţie de situaţiile sociale în
care este implicat individul, dar şi de statusul social pe care-l ocupă în diferite
momente.
Socializarea ca proces se realizează prin intermediul unui alt proces, aici cu rol
de mijloc social şi anume internalizarea normelor şi valorilor sociale. Între cele două
procese se stabileşte o relaţie de interdependenţă.
Procesul de socializare presupune interiorizarea, internalizarea prin învăţarea
socială a valorilor, obiceiurilor, tradiţiilor, idealurilor, sentimentelor şi
comportamentelor existente într-o societate umană.
Internalizarea prin învăţare a valorilor unui grup social este dependentă de
socializare, se realizează treptat, uneori constant, alteori sporadic, în funcţie de nivelul
de educaţie al individului.
Procesul de internalizare a normelor şi valorilor unui grup social implică
transformarea controlului social în autocontrol prin mecanisme psiho-sociale.
Rezultatul acestei transformări poate fi sesizat la nivel comportamental:
comportamentul se modifică trecând de la cel normativ (reglat din exterior) la cel
normal (motivat intern); totodată, trebuie menţionat că această transformare este
posibilă datorită acţiunii unor factori cum ar fi presiunea grupului, dar şi necesitatea
individului de a se integra social, deci acţiunile acestuia să răspundă așteptărilor
grupului din care face parte sau din care se pregătește să facă parte.
- relația dintre socializarea primară și socializarea secundară
Socializarea ca proces are ca punct de plecare familia, grup social în care se
realizează conformarea prin imitaţie, la modelele existente în interiorul ei, ca grup. La
nivelul familiei vorbim de socializarea primară. Este nivelul la care se copiază
modelele existente în familie: părinţi, fraţi, surori, alte rude.
În continuare, are loc conformarea la cerinţele externe grupului, prin intermediul
unui alt proces şi anume cel de învăţare socială. Acesta se realizează prin cunoaşterea,
acceptarea şi suportarea normelor şi regulilor sociale, pe care societatea sau grupul le
7
D. Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Victor, Bucureşti, 1999, p. 18.
24
consideră dezirabile. Aici intervine socializarea secundară.
Din cele de mai sus rezultă în fapt scopul socializării: „realizarea interiorizării
sistemului valorico-normativ al societăţii în conştiinţa şi conduita fiecărui individ“8.
- funcțiile socializării
Funcţiile socializării ar putea fi sintetizate după cum urmează:
favorizarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea normală a vieţii sociale;
asigurarea stabilităţii structurilor sociale, precum şi funcţionarea adecvată a
acestora pe baze normative;
asigurarea condiţiilor optime pentru continuitatea grupurilor sociale;
asigurarea bazei necesare coeziunii grupurilor sociale.
Dincolo de viziunea conformistă care abordează socializarea, există concepţii
privitoare la procesul de socializare care îmbracă forma maturizării permanente a
individului, deci accentul este marcat de permanenţă, de continuitate.
-resocializarea
Funcţionarea adecvată a societăţii este dependentă de consensul care se stabileşte
între membrii săi, în legătură cu scopurile sociale care trebuie atinse şi cu mijloacele
8
D. Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Victor, Bucureşti, 1999, p. 19.
9
Resocializarea presupune reluarea procesului de învăţare socială, deci reînvăţarea socială a normelor şi
valorilor dezirabile societăţii; aceasta este printre altele o modalitate de convertire care urmăreşte schimbarea
sistemului cultural-normativ al individului cu altul, legitim, moral, dezirabil.
10
Cătălina Bonciu, Instrumente manageriale psihosociologice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 9.
25
legitime de realizare a acestor scopuri. Putem afirma că socializarea, în efortul de
pregătire a individului pentru îndeplinirea rolului asociat statusului său social, este pe
de o parte anticipată (se realizează anticipat) - individul, prin acțiuni repetate,
exersează comportamentele necesare sie-și în viitor - precum și reluată, printr-un
proces de renunțare a individului la modelele comportamentale anterioare și totodată
de însușire a modelelor noi, specifice unor status-uri prezente și viitoare.
De aceea, atunci când socializarea pozitivă eşuează, societatea sau grupurile
sociale intervin direct, sancţionând comportamentele deviante sau marginale ale
anumitor indivizi, supunându-i pe aceştia procesului de resocializare.
Resocializarea este similară unui proces de convertire, în cadrul căruia se
intenţionează schimbarea normelor, valorilor şi convingerilor individului deviant, prin
învăţarea de către acesta a celor dezirabile şi legitime.
26
actorul interpretând un rol prin intermediul căruia transmite un anume mesaj;
personaj cu valoare socială în sensul în care individul este în situaţia de a
îndeplini atribuţii pe baza convenţiei sociale.
Personalitatea individului se constituie sub acţiunea factorilor sociali asupra
comportamentului său.
Persoana se adaptează în mod activ la situaţiile sociale.
Astfel, ea are capacitatea de a le selecta, produce sau evita.
De aici rezultă că persoana nu doar se adaptează mediului psiho-social, ci
participă activ la producerea lui.
Subiectivitatea persoanei, depistată în configuraţia mediului psiho-social,
reprezintă dovada identităţii ei, a unicităţii şi afirmării individului ca actor social.
Faptul că persoana este reprezentată de actorul social ca individ, conduce la
analiza acesteia din perspectiva obiect-subiect al propriei deveniri.
Aşadar, omul este atât obiect cât şi subiect al procesului social-istoric al formării
societăţii, precum şi un produs al biografiei lui.
Acesta este motivul pentru care studiul persoanei trebuie să abordeze condiţiile
sociale ale devenirii ei: epoca, ţara, organizarea socială, clasa, grupul de munca,
colaboratorii şi adversarii, familia etc.
Persoana, în calitate de subiect al acţiunii, conduce la ideea conform căreia
individul, ca actor social, nu poate fi abordat numai în raport cu relaţiile şi poziţiile
sociale, ci şi din prisma laturii acţionale a existenţei sale.
Abordată din perspectivă sistemică, persoana nu este considerată ca fiind un
sistem închis, cu alte cuvinte suficient sieşi. Ea se prezintă locaţional şi funcţional
deopotrivă ca un subsistem deschis la celelalte subsisteme cu care relaţionează, dar
totodată şi la macro-sistemul integrator.
Reţeaua funcţională şi relaţională creată datorită interacţiunii individului în
calitate de persoană cu micromediile şi macromediul conduce la formarea trăsăturilor
modului de viaţă al acesteia.
Cu alte cuvinte, natura interacţiunilor persoanei cu subsistemele şi macrosistemul
constituie fundamentul modului de viaţă al individului.
Deci, relaţionarea respectivă se situează la nivel de cauzalitate raportat la modul
de viaţă.
Tot din perspectivă sistemică, se poate afirma că persoana, ca sistem, este
caracterizată de o anumită mobilitate, care implică relaţia status-rol.
11
Dicţionar de sociologie, Ed. Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 285.
27
Trăsăturile status-ului se referă la:
- statusuri prescrise sau atribuite, găzduite de societăţile de status, închise,
totalitare; statusurile prescrise sunt dictate de clasa conducătoare, sau de tradiţie; ele nu
pot fi schimbate decât foarte greu şi atunci cu riscuri la adresa libertăţii şi demnităţii
individului; statusurile prescrise desemnează o anumită imobilitate socială, ceea ce
conduce inevitabil la imposibilitatea individului de a-şi alege grupul de apartenenţă,
spaţiul teritorial al desfăşurării activităţii, rasa, etnia, sexul, religia etc.
câştigate sau dobândite, găzduite de societăţile deschise, moderne, democratice; în
aceste societăţi, mobilitatea socială permite individului să – şi schimbe statutul de
mai multe ori în timpul vieţii, oferindu-i libertatea de alegere, dar conferindu-i în
acelaşi timp şi responsabilitate asupra propriei alegeri: statusul profesional, marital,
cultural etc.
28
status12.
O altă cauză este apartenenţa simultană la grupuri cu prescripţii diferite. În aceste
condiţii, apar cerinţe ale diferitelor roluri, care se pot situa pe poziţii contradictorii.
Diversele roluri solicită individul într-atât încât se ajunge la pierderea statusurilor unul
câte unul. O astfel de pierdere atrage după sine o alta. Altfel spus, o dezintegrare de
status atrage după sine o dezintegrare a altui status pe care acelaşi individ îl ocupa, dar
al cărui rol asociat nu l-a putut îndeplini la parametri ceruţi de grup.
Un alt aspect legat de raportul manifest dintre status, rol şi comportament, este
frustrarea de status. Aceasta este imaginea eşecului de a menţine o poziţie constantă
sau înaltă în ierarhia de status, comparativ cu ceilalţi aflaţi în acelaşi sistem de referinţă
al statusului.
Ca exemplu, suicidul13 este considerat un efect al frustrării de status, care
determină autoagresivitatea. El este o frustrare importantă care provoacă agresiune.
2.9. Genul
2.9.1. Rolul de sex / rolul de gen
Comportamentele asociate statusurilor de femeie/bărbat sunt denumite de către
sociologi roluri de gen.
Sociologii au abordat rolul de gen din patru perspective diferite:
funcţionalistă cu accent pe complementaritatea rolurilor de gen (roluri
expresive vs. instrumentale), astfel încât să se menţină echilibrul şi stabilitatea
organismului social luat ca totalitate;
social conflictualistă, în prelungirea teoriilor marxiste, cu accent pe conflictul
între roluri şi pe importanţa factorului economic în explicarea inegalităţilor de
gen;
interacţionismului simbolic cu accent pe aspectele microsociale de analiză ale
rolurilor de gen, pe interacţiunile dintre oameni prin intermediul cărora se
negociază şi se creează realitatea;
feministă, în interiorul căreia: (1) genul ocupă un rol central; (2) relaţiile de
gen sunt considerate problematice, fiind legate de inegalitate, contradicţie şi
constrângere; (3) relaţiile de gen nu sunt nici naturale, nici de neschimbat, ci
sunt produs al factorilor socio-culturali şi istorici.
12
Când cerinţele rolurilor diferitelor statusuri sunt incompatibile între ele, asistăm la dezintegrarea de status.
13
Sinuciderea variază invers proporţional cu integrarea de status.
29
rolul de sex;
atitudinea personală a individului faţă de apartenenţa la un anumit gen.
Stereotipurile de gen au fost observate, analizate şi cercetate. În urma acestui
demers cognitiv s-a reuşit:
examinarea trăsăturilor asociate femeilor şi bărbaţilor;
descrierea rolurilor asociate fiecărui gen;
evidenţierea şi stabilirea caracteristicilor fizice şi abilităţilor cognitive
asociate în mod stereotip fiecărui gen.
Transmiterea aşteptărilor socio-culturale depinde de interrelaţionarea în care se
află socializatorii direcţi şi indirecţi: părinţi, familie lărgită acolo unde este cazul,
mass-media, şcoală, anturaj etc.
30
2.10. Cursul vieții – ruta vieții, succesiune de statusuri și roluri
Perioadele pe care indivizii le tranzitează de-a lungul vieţii alcătuiesc cursul
vieţii. Stadiile cursului vieţii umane sunt caracterizate atât prin natura lor biologică cât
şi socială. Aceste stadii suportă influenţe determinate de diferenţele culturale, situaţii
materiale etc.
Cursul vieţii reprezintă pentru sociologi un criteriu mai adecvat de clasificare a
populaţiei în funcţie de vârstă, fiind definit ca o „rută a vieţii unui individ de-a lungul
unei succesiuni de tranziţii create de societate şi diferenţiate în funcţie de vârstă…
cursul vieţii mai poate fi denumit şi ciclul uman sau dezvoltarea umană17.
Cursul vieţii cuprinde succesiunea statusurilor şi a rolurilor asociate acestora, pe
care le tranzitează un individ de la naşterea sa, până la moarte. Tot în cadrul acestei
succesiuni sunt implicate toate aspectele bio-psiho-sociologice care determină
schimbări în viaţa individului uman.
Cursul vieţii, ca ciclu uman, este alcătuit din anumite stadii: copilăria,
adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea. Aceste etape, care la rândul lor se
subdivizează şi au propriile caracteristici, nu exprimă vârsta cronologică, ci reliefează
trăsăturile generale ale evoluţiei şi involuţiei umane.
Naşterea, pubertatea, maturitatea, bătrâneţea, moartea, nu au numai un caracter
biologic, ci şi social, deoarece implică fapte sociale, conştiinţă socială, semnificaţii
socio-culturale.
17
S.M. Rădulescu, Sociologia vârstelor, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1994, p. 20.
18
E. Kübler-Ross, Living with Death and Dying, Ed. Souvenir Press, London, 1987.
31
generaţiilor. Indivizii se consideră ca făcând parte dintr-o familie şi o comunitate care
durează indefinit, indiferent de efemeritatea existenţei personale. În atari circumstanţe,
moartea poate fi privită cu mai puţină anxietate decât în circumstanţele sociale
individualiste mult mai rapid schimbătoare ale lumii moderne“19.
Exemple
Filmul artistic Titanic: surprindeti multiculturalitatea in relatiile dintre
personajele principale.
Să ne reamintim...
- la ce fac referire universaliile culturale?
-ce este statusul si prin ce se caracterizeaza?
-cum se manifesta rolul social?
-care sunt etapele specifice cursului vietii?
2.12. Rezumat
Orice grup social este caracterizat atât prin omogenitate cât şi prin eterogenitate.
Specia este cea care delimitează de exemplu societatea umană de alte societăţi, având
la bază conceptul de specie umană.
Când vorbim despre specia umană nu putem face abstracţie de teoria evoluţiei, al
cărei autor, Charles Darwin, dezvoltă ideea evoluţiei regnului animal, în mod special
drumul parcurs de animale până la nivelul fiinţelor umane.
El afirmă că specia umană este rezultatul unui proces întâmplător, desfăşurat pe
baza selecţiei naturale. Ceea ce stă de fapt la baza selecţiei naturale este un mecanism
biologic, care poartă numele de mutaţie.
Mutaţia se prezintă ca transformare genetică întâmplătoare sau nu, având un rol
de schimbare al caracteristicilor biologice ale anumitor componenţi ai unei specii.
Instinctul reprezintă un „model complex de comportament determinat în mod
genetic“. Aici se înscriu ritualurile prenupţiale ale unor animale inferioare.
Un act spontan, singular, simplu, reprezintă un act reflex, nu un instinct. Oamenii
se nasc cu reflexe de bază similare: clipitul genelor, gestul de a-şi recăpăta echilibrul,
actul suptului la sugari etc.
Având în vedere nevoia de supraviețuire, indivizii umani, încă de la apariția lor,
au fost forțați natural să producă diferite bunuri, unele avînd substanță materială, altele
ideatică. Bunurile utilizate în mod repetat în timp pentru consum, și-au demonstrat
dreptul de obiecte ale unei producții permanente, pe baza reproducției continue.
Prin cultură, populația de pe un teritoriu, dobândind un numitor comun
determinant, se delimitează de celelalte populații și se transformă într-o comunitate de
sine stătătoare, aptă să supraviețuiască și să se perpetueze în mod independent,
19
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000, p. 51.
32
devenind astfel societate. Datorită faptului că în fiecare societate cultura este produsul
rezultantei dintre mediul social și cel natural, avem de-a face cu diversitatea culturală.
Comportamentul uman diferă de la o cultură la alta, atât în ceea ce priveşte
aspectul normal, cât şi cel deviant.
Etnocentrismul se referă la studierea şi judecarea actelor comportamentale,
ritualurilor, obiceiurilor unei culturi, prin prisma culturii de provenienţă a celui ce
analizează.
Etnocentrismul implică un anumit subiectivism, care împiedică înţelegerea
ideilor sau comportamentului unei culturi, de către aparţinătorul altei culturi.
Socializarea este principalul proces prin care indivizii îşi însuşesc normele,
valorile şi regulile de comportament specifice unui anumit grup social din care fac
parte sau reprezintă procesul de interiorizare a modelului etico – normativ şi cultural în
conştiinţa şi conduita fiecărui membru al unei societăţi.
Statusul reprezintă poziţia pe care un individ o ocupă în una din dimensiunile
sistemului social, precum profesia, nivelul de pregătire, sexul sau vârsta.
Rolul desemnează aşteptările celorlalţi faţă de modul în care individul îşi
îndeplineşte sau nu obligaţiile ce-i revin în raport cu statusul său. Rolul este elementul
dinamic al status-ului, sau altfel spus, ceea ce marchează dimensiunea acţională.
Comportamentele asociate statusurilor de femeie/bărbat sunt denumite de către
sociologi roluri de gen.
Stereotipurile de gen reprezintă sisteme organizate de credinţe şi opinii care
guvernează atât viața socială a femeilor cât și cea a bărbaților. Ele izvorăsc din
trăsăturile ancestrale ale masculinităţii şi feminităţii.
Identitatea este orizontul care permite individului să se situeze în raport cu sine şi
cu ceilalţi.
În cadrul procesului general de socializare, se înscrie şi socializarea de gen, prin
care se învaţă, se asimilează şi se transmit normele de gen circumscrise
spaţio-temporal; sunt încurajate sau descurajate comportamente şi atitudini de gen în
funcţie de coordonatele socio-culturale.
Socializarea de gen, parte integrantă a procesului general de socializare, prin care
se internalizează şi se transmit normele de gen în funcţie de spaţio-temporalitate,
determină emiterea de sancţiuni pozitive sau negative raportat la realizarea
conformităţii.
Perioadele pe care indivizii le tranzitează de-a lungul vieţii alcătuiesc cursul
vieţii. Stadiile cursului vieţii umane sunt caracterizate atât prin natura lor biologică cât
şi socială. Aceste stadii suportă influenţe determinate de diferenţele culturale, situaţii
materiale etc.
Cursul vieţii reprezintă pentru sociologi un criteriu mai adecvat de clasificare a
populaţiei în funcţie de vârstă, fiind definit ca o „rută a vieţii unui individ de-a lungul
unei succesiuni de tranziţii create de societate şi diferenţiate în funcţie de vârstă…
cursul vieţii mai poate fi denumit şi ciclul uman sau dezvoltarea umană.
33
se realizează?
Explicați în ce constă problematica gender?
Explicați în ce constau etapele procesuale ale cursului vieții.
Bibliografie
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000
Amitai Etzioni, Societatea monocromă. Sărbătorile: neglijatele paturi germinative ale
virtuţii, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
D. Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Victor, Bucureşti, 1999
Daniela Rovenţa Frumuşani, Identitatea (Lexicon feminist), Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Juliet Mitchell, Women. The Longest Revolution, 1966
Laura Grunberg, Lexicon feminist, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Mihăilescu, Ioan, „Sociologie generală”, Editura Polirom, Bucureşti, 2003
Nicolae Grosu – Chintesența sociologiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007
Petru Iluţ, Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
S.M. Rădulescu, Sociologia vârstelor, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1994
XXX - DEX,1998
XXX - Dicţionar de sociologie, Ed. Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sociobiologie
http://www.scribd.com/doc/44825804/Identitate-cultural%C4%83-%C5%9Fi-
etnocentrism
Cuprins
3.1. Conștiința socială, fenomen omogen /eterogen
3.2. Tradiția și solidaritatea – factori de bază ai existenței societății
3.3. Autoritatea, rezultat al psihismului individual
3.4. Sociogeografia și fizionomia societății
3.5. Rasa umană – tipologizare și caracteristici calitative
3.6. Evaluare
3.7. Bibliografie
Introducere
Conştiinţa socială presupune o mulţime de psihisme individuale, deasupra
cărora ea se formează şi se ridică, încorporându-se în instituţii, pe care noi le găsim
deja în societate ca autorităţi obiective.
34
Din această perspectivă globală, se poate afirma că societatea, sub aspect
spiritual, apare ca produs al sintezei conştiinţelor individuale.
Un efect al sintezei care se produce în urma acţiunilor conştiinţelor individuale
şi diferite, este un alt fenomen, pe care-l întâlnim oarecum sub formă de feed- back
materializat în faptul că indivizii unui grup suportă influența grupului asupra propriilor
personalități.
După cum arată Durkheim, fiecare individ posedă două tipuri de conştiinţă:
personală – reprezintă personalitatea individuală şi este alcătuită din
ansamblul stărilor şi fenomenelor care îl privesc în exclusivitate;
colectivă – reprezintă conştiinţa socială şi înglobează fenomenele,
tradiţiile şi tot ceea ce se poate constitui în caracter comun în societatea în cadrul căreia
individul îşi consumă viaţa socială.
Conştiinţa personală se subordonează celei colective, în mod armonios sau
conflictual. Sub aspect autoritar, se poate constata că puterea autorității sociale crește
direct proporțional cu gradul de asimilare și dominare de către conștiința colectivă a
conștiințelor individuale.
Conştiinţa socială se manifestă puternic, durabil şi continuu în cadrul grupului
social organizat.
Invers, la modul slab, discontinuu şi puţin durabil, conştiinţa colectivă fiinţează
şi se manifestă în cadrul grupului social neorganizat, caracterizat prin aceea că se
formează spontan, fiind determinat de acţiunea unui fenomen trecător. Un asemenea
grup social este mulţimea.
Ordinea durabilă, continuitatea şi tradiţia sunt condiţii esenţiale ale fiinţării
unei societăţi.
După cum se ştie, la baza conformismului social se află tradiţiile, obiceiurile,
cutumele, din care mai târziu iau naştere normele sociale iar pe baza acestora regulile.
Din motive de conformitate la norme acceptăm obiceiuri nu numai din autoconvingere,
ci şi din constrângere. Aşa se explică printre altele caracterul constrângator al
obiceiurilor.
Sub o anumită formă, obiceiul se aseamănă cu instinctul: se moşteneşte de la
înaintaşi iar în ceea ce priveşte scopul final poate fi necunoscut.
În sens psihologic „obiceiurile comune indivizilor dintr-un grup social
constituie o puternică legătură între ei şi explică multe dintre acţiunile lor
asemănătoare“20. Individul suportă de-a lungul vieţii o anumită presiune care vine din
trecut şi guvernează prezentul.
Tradiţia reprezintă un proces permanent şi continuu prin intermediul căruia se
realizează transmiterea ideilor, impulsiunilor şi a felului de a judeca lucrurile de la
înaintaşi către urmaşi.
20
P. Andrei, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 280.
35
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.
36
formează spontan, fiind determinat de acţiunea unui fenomen trecător. Un asemenea
grup social este mulţimea.
Conştiinţa unei mulţimi nu se reduce la suma conştiinţelor indivizilor care o
compun. Aşa cum am mai arătat, ansamblul conştiinţelor individuale şi eterogene,
conduc la o formă specială, cu caractere noi, diferită de conştiinţele personale ale
indivizilor ce alcătuiesc mulţimea în cauză.
„Fenomenul caracteristic în procesul de formare a acestei conştiinţe este
constatarea că prin unirea mai multor cantităţi individuale se produc schimbări
calitative din punct de vedere psihologic. În viaţa socială, masa cantitativă are
puterea de a produce chiar schimbări calitative în sufletul indivizilor, căci
mulţimea are întotdeauna alte calităţi decât ale indivizilor care o compun“22.
22
Ibidem, p. 273.
23
În anumite momente marcante din viaţa biologică sau socială a individului apar obiceiuri, ritualuri, acte
tradiţionale care nu ne fac plăcere, sau impun costuri financiare greu de suportat. Cu toate acestea le respectăm,
de teama criticilor care ar strica bunele relaţii cu semenii.
24
P. Andrei, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 280.
37
anumite calapoade, după care oamenii acţionează şi se manifestă. Ea asigură astfel
durata sau conservarea unei societăţi.
Există moduri de organizare sociale, ca de exemplu triburile, unde conformismul
social se realizează în exclusivitate pe tradiţie.
Fiecare societate contribuie la îndeplinirea scopului social comun, dar pe căi
diferite şi specifice. În cadrul fiecărei societăţi există şi se manifestă o anumită legătură
între indivizi, numită solidaritate.
Când această legătură dispare dintre indivizii unui grup, acesta se dezintegrează.
În orice societate există indubitabil solidaritate de scop sau de interese.
Solidaritatea nu se identifică cu uniformitatea, ci respectă şi conservă trăsăturile
de identitate specifice individului, grupului, societăţii. De aici rezultă faptul că solida-
ritatea este caracterizată prin divergenţă şi luptă.
Raportat la cauzalitate, solidaritatea suportă o tipologizare centrată pe elementul
definitoriu:
1. solidaritatea genetică sau familială – foarte puternică, de mare intensitate, dar
manifestă pe teren restrâns; are la bază legătura de sânge.
2. solidaritatea umană – psihologică, se bazează pe valori morale şi religioase,
are caracter umanitar iar în sens restrâns, putem vorbi aici de milă.
3. solidaritatea bazată pe interes: profesională, solidaritatea de sex (feminismul).
Aşa cum am mai menţionat, într-o anumită măsură, conformismul se poate
realiza prin obiceiuri, credinţe, dar când apare necesară respectarea unei reguli este
logic să luăm în discuţie şi nerespectarea ei, sau transgresarea. Acesta este momentul
care reclamă existenţa unui factor reglator.
În societăţile organizate, acest factor reglator capabil să orienteze acţiunile
indivizilor spre realizarea scopurilor dezirabile ale societăţii este autoritatea
conducătoare.
38
judecăţi de valoare rezultate din confruntarea forţelor;
3. are un caracter normativ, atât în ceea ce priveşte acţiunea, cât şi gândirea
omului; obiceiul şi opinia publică au o acţiune recunoscută asupra acţiunii umane;
4. autoritatea implică indubitabil ierarhie şi dependenţă, indiferent cine deţine
autoritatea şi sub ce formă; contrariul autorităţii sau lipsa de autoritate implică anarhia,
distrugerea ordinei şi a ierarhiei.
În epoca societăţii tribale, autoritatea a fost personală, având bază religioasă,
supranaturală.
Evoluţia politică a societăţii a făcut loc unei transformări a autorităţii din
personală în instituţională.
La Tönies autoritatea personală se numeşte demnitate şi antrenează categorii ca
vârsta, forţa fizică, sau superioritatea spirituală. Când apar deosebiri în ceea ce
priveşte forţa fizică, avem de-a face cu teama, vârsta în condiţii normale declanşează
un sentiment de respect, iar superioritatea spirituală poate fi o cauză a imitaţiei, a
aprecierii dar trezeşte şi instinctul de subordonare.
La Stein găsim următoarele speţe de autoritate: părintească, divină, clericală,
regală, politico-militară, juridică, şcolară, ştiinţifică.
În ceea ce priveşte formele autorităţii, trei dintre ele sunt fundamentale:
autoritatea religioasă, autoritatea politică şi autoritatea ştiinţifică.
Autoritatea religioasă a avut anumite caracteristici în funcţie de organizarea
politică a societăţii. Astfel, trăsăturile autorităţii religioase proprii formelor primitive
ale vieţii politice nu mai pot fi întâlnite în prezent la nici o formă de autoritate. Ea era
nelimitată şi irevocabilă: puterea divină nu are limite în spațiu și timp. Extrapolând, s-a
dorit și s-a obținut același lucru pentru religie și cler.
În trecut, autoritatea religioasă a dominat net viaţa socială, îmbrăcând caracter
economic, politic, moral, juridic etc.
Al doilea tip de autoritate cu mare rol în organizarea socială este autoritatea
politică.
În trecut, aceasta a avut în special formă militară şi aristocrată.
Autoritatea politică reprezintă capacitatea de a face să crească posibilitatea unor
persoane sau instituţii de a obţine din partea membrilor unei comunităţi sociale, în
virtutea unor calităţi sau împuterniciri, respectul, supunerea sau ascultarea faţă de
acţiunile, măsurile sau directivele lor.
Autoritatea se prezintă ca rezultat al organizării sociale, deci logic, ca o ipostază
a puterii.
Prin autoritate se mai înţelege „dreptul de a îndeplini o acţiune, implicit de a face
legile, şi de a exercita celelalte drepturi ataşate funcţiei guvernamentale“27.
„Autoritatea politică, indiferent de cine este exercitată şi de felul regimului
politic, indiferent dacă este o persoană sau sunt mai multe, are caracteristici care o
deosebesc de cea religioasă şi prin care ea îşi poate îndeplini rolul său“28.
După Weber, autoritatea politică este de trei feluri:
a) autoritatea politică rezultată prin moştenirea tradiţiei;
b) autoritatea charismatică – dovedită prin calităţi politice deosebite (har);
c) autoritatea politică legitimă, dependentă de legitimitatea puterii politice.
Autoritatea politică se poate realiza fie prin convingere, fie prin constrângere.
Trăsăturile de bază ale autorităţii politice:
1. Autoritatea politică are puterea de constrângere exterioară, recurgând chiar la
mijloace brutale şi putând neglija cu totul concepţiile şi voinţa proprie a unui individ
27
Bertrand de Jouvenal, De pouvoir, Hachette, Paris, 1972, p. 44.
28
Andrei, P., Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 296.
39
atunci când sunt în joc interesele tuturor.
2. Autoritatea politică este limitată în întinderea ei, deoarece depăşind anumite
limite, poate provoca reacţiune din partea supuşilor, care o pot micşora sau chiar
răsturna.
3. O a treia trăsătură a autorităţii politice se referă la revocabilitatea acţiunilor ei
şi a organelor de execuţie29.
Forma cea mai înaltă de autoritate este autoritatea ştiinţifică, iar calitatea ei
definitorie apare concretizată ca rezultat al superiorităţii spiritului asupra materiei.
Autoritatea ştiinţifică prezintă anumite caracteristici care îi conturează
identitatea:
are un caracter pur intern;
nu apare sub nici o formă însoţită de sancţiune;
metodele prin care acţionează autoritatea ştiinţifică au esenţă spirituală
proprie individului, mijlocul de bază prin care acesta se impune fiind
convingerea;
afirmarea şi impunerea autorităţii ştiinţifice exclud din start orice metodă
şi mijloc de constrângere exterioară.
Autoritatea ştiinţifică are caracter colectiv. Cu toate acestea, dimensiunea
instituţională a autorităţii ştiinţifice se diferenţiază de a celorlalte tipuri de autoritate.
Datorită caracterului colectiv și permanent, ea reprezintă patrimoniul comun al
omenirii, de-a lungul devenirii acesteia.
Orice tip de autoritate, pentru a nu declanşa conflicte, este necesar a se înscrie
într-un anumit cadru:
1 – să nu se manifeste abuziv;
2 – să nu-şi depăşească teritoriul;
3 – să se manifeste echitabil şi universal, fără discriminări.
40
rase de oameni, diferite de cele care pot trăi în zonele calde. Climatul modifică
structura anatomică a individului uman. Pigmentarea pielii diferă în funcţie de
latitudinea geografică. Spaţialitatea este şi ea dependentă de climă: în zonele calde
locuinţele sunt mai risipite, în zonele reci acestea sunt îngrămădite, strânse laolaltă.
Astfel, factorul natural al climei determină două mari forme de grupare după
sezon: cald sau rece. Viaţa capătă aspect sezonier. Nu numai sub aspectul locuinţelor se
poate vorbi de spaţialitate, ci şi sub cel al ocupaţiilor: în sezonul cald se practică mai
mult vânătoarea, pescuitul, muncile agricole, în sezonul rece oamenii se restrâng, se
grupează sub acelaşi acoperiş, familia se adună, mişcarea indivizilor după diverse
ocupaţii capătă o dimensiune redusă.
În ceea ce priveşte flora sau fauna are fiecare rolul său în separarea grupurilor
sociale pe categorii ocupaţionale, ca de exemplu: în zonele fertile a înflorit agricultura
şi toate activităţile legate de aceasta, ceea ce a condus la formarea unor populaţii de
agricultori, a căror îndeletnicire de bază era desigur cultivarea pământului; alte zone
geografice sunt propice creşterii animalelor; aşa au apărut păstorii, în general segmente
populaţionale care s-au ocupat cu creşterea şi valorificarea animalelor, pentru ca apoi
să ia naştere de aici alte meserii ca cele legate de valorificarea pieilor de animale, ca
croitori, pantofari etc.
Varietatea tipurilor sociale este determinată de situaţia lor geografică şi drumul
parcurs în spaţiu.
Primul tip este pastoral, aparţine stepei, organizarea familială este patriarhală, iar
economia este comunitară.
Al doilea tip social este produs de tundre şi savane, iar regimul familial şi cel
economic sunt cele de stepă.
Al treilea tip este cel indian şi negru, caracterizat ca ocupaţie de vânătoare,
pescuit şi cules de fructe sălbatice; deosebit de celelalte două, la acest tip social
numai vânătoarea este un domeniu comun, pe când căminul şi uneltele muncii capătă
caracter individual.
Un alt tip social este cel saharian, format pe un teritoriu aparte şi anume pustiul.
Acest tip social este organizat în triburi, se ocupă de transportul diferitelor mărfuri, de
comerţ, neputând nici să vâneze, nici să pescuiască. O trăsătură de bază a tipului
saharian este nomadismul.
41
2. homo europaeus, cu pielea albă, păr galben, ochi albaştri, mobil, temperament
snguin, inteligent, inventiv, raţional;
3. homo asiaticus, cu piele galbenă, păr şi ochi negri, melancolic, superstiţios;
4. homo afer, cu pielea neagră şi sidefată, părul creţ şi negru, nas turtit, buze
mari, leneş, şiret, apatic.
Blumenbach a deosebit cinci rase umane: caucaziană, mongolică, etiopiană,
americană, malaeză.
Rasele au mai fost clasificate după culoarea pielii, a părului, a limbii vorbite.
O abordare deosebită a individului uman a realizat-o Retzius, care a analizat
forma craniului uman:
rase dolihocefale – alcătuite din indivizii care au indicele cefalic sub 80,
au părul moale, negru şi capul lunguieţ;
rase brahicefale – alcătuite din indivizii care au indicele cefalic peste 85,
au părul drept, ţepos şi capul rotund.
După părerea lui, aceste două rase, prin amestecul lor, au dat naştere la celelalte.
Nu este lipsit de importanţă faptul că indicele cefalic este un element variabil, aşa că
din acest punct de vedere, rasele sunt în schimbare.
Topinard a deosebit trei mari rase, selectând indivizii după culoarea părului şi
forma nasului: rasa albă, neagră şi galbenă.
O altă modalitate de tipologizare a raselor o constituie constituţia sângelui. În
urma cercetărilor biologice, s-a ajuns la concluzia că sângele are caractere ereditare.
Între grupele sanguine ale popoarelor şi caracteristicile lor antropologice există o
anumită legătură.
Un al doilea criteriu în abordarea problemei raselor sub aspect biologic face
apel la invariabilitatea rasei în timp şi puritatea ei.
Acest criteriu se bazează pe ideea de constanţă în ceea ce priveşte neamestecul
sângelui dintre rase. Este admisă ideea de inegalitate a raselor, fiecare situându-se pe o
anumită treaptă în ierarhia socială. „Partizanii invariabilităţii şi purităţii rasei fiind
nevoiţi să recunoască şi amestecul evident al raselor, recurg la o altă explicaţie,
susţinând că rasa nu poate fi considerată ca produsul final al unui proces de
diferenţiere, că prin selecţie şi printr-o lungă adaptare, dintr-o speţă oarecare se nasc
rase diferite“31. În timp, s-a ajuns la concluzia că nu există rase fixe, neschimbătoare,
deoarece, aşa cum demonstrează Darwin, rasa nu este un dat, ci un rezultat al unor
variaţii transmise ereditar.
O a treia abordare de esenţă biologică reclamă inegalitatea raselor.
În explicarea acestei concepţii s-a trecut la analiza sub aspect psihologic, astfel
încât Voegelin deosebeşte două tipuri de rase: tari şi slabe, iar Klemm le separă în
active şi pasive. Aceste deosebiri ale raselor se bazează pe instincte, comportament,
mod de manifestare a impulsurilor.
Doctrina biologică cuprinde în al patrulea rând aspectul legat de igiena rasei,
numit eugenie.
Conform concepţiei lui Galton32 eugenia este ştiinţa care are de-a face cu acei
factori sociali care influenţează în mod fizic sau psihic însuşirile de rasă ale generaţiei
următoare.
Concepţia moral- psihologică a rasei nu renunţă la aportul biologic, pune accent
pe structura psihologică a raselor, pe deosebirile dintre ele sub acest aspect.
Rasa apare aici sub forma unei unităţi spirituale şi morale, iar dintre tipurile de
rasă, sunt apreciate rasa semită şi în vremea modernă cea ariană ca fiind superioare.
31
P. Andrei, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 313.
32
H. Ellis, Geschlecht und Gesellschaft, Würzburg, 1910, p. 211.
42
Dispariţia lumii vechi, a unor popoare de exemplu, este explicată ca o lipsă de
constanţă.
Sub aspect sociologic, problema raselor apare la fel de complicată ca şi până
acum. Factorii sociali au avut în fiecare societate, de-a lungul evoluţiei umanităţii, un
rol determinant în schimbarea concepţiilor, a atitudinilor şi comportamentelor
indivizilor.
Exemple
-exemple de solidaritate profesionala cu ocazia manifestarilor de strada generate
de problemele sociale specifice fiecarui domeniu de activitate
-analiza manifestarilor de autoritate familiala, in functie de epoca, tipurile de
familie si de oranduire sociala
Să ne reamintim...
- constiinta sociala, colectiva, individuala
- traditie, solidaritate, autoritate
- putere sociala versus putere politica
- fiziologia societatii si rasa umana
3.6. Rezumat
Conştiinţa socială este un fapt fundamental, indispensabil conceptului de
societate. Agregarea unor cantităţi, a unor fiinţe vii nu este suficientă ca să se formeze
societatea, ci trebuie o conştiinţă comună. Societatea omenească este o unitate
spirituală, iar fenomenele sociale sunt produse ale ei. După cum se ştie, la baza
conformismului social se află tradiţiile, obiceiurile, cutumele, din care mai târziu iau
naştere normele sociale iar pe baza acestora regulile. Din motive de conformitate la
norme acceptăm obiceiuri nu numai din autoconvingere, ci şi din constrângere.
Autoritatea a fost explicată psihologic, ca fiind produsul psihismului individual,
rezultatul unor instincte sau al unor sentimente ale sufletului omenesc foarte clar
conturate. În epoca societăţii tribale, autoritatea a fost personală, având bază religioasă,
supranaturală. Evoluţia politică a societăţii a făcut loc unei transformări a autorităţii
din personală în instituţională.
Orice societate, indiferent de spaţiu şi timp, a suportat şi suportă permanent
acţiunea factorilor geografici asupra fizionomiei ei. Dintre aceştia, teritoriul, clima,
fauna şi flora au atras atenţia cercetătorilor, datorită acţiunii pe care o manifestă asupra
organizării societăţii, comportamentului şi conştiinţei indivizilor. Fiecare grup social
are nevoie de un spaţiu geografic, de un teritoriu, pe care să-şi desfăşoare viaţa socială.
Antropologia reprezintă concepţia conform căreia rasa şi comunitatea de sânge
sunt esenţiale în fundamentarea unei societăţi. În timp, rasa umană a fost studiată sub
trei mari aspecte diferite: biologic, psihologic-moral şi sociologic.
43
3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor
Care este raportul dintre conștiința individuală și cea colectivă, în concepția lui E.
Durkheim?
Care este rolul tradiției în societatea umană?
Cum se manifestă solidaritatea socială în grupurile mari/mici?
Care este legătura dintre autoritate și psihismul individual?
Prin ce se caracterizează formele de autoritate?
Cum este tipologizată specia umană?
3.8. Bibliografie
A. Zischka, La guerre secrète pour le pétrol, Paris, 1933
Barbu, N., Politologie, (o viziune sistemică), EUP, 2005
Bertrand de Jouvenal, De pouvoir, Hachette, Paris, 1972
Ceaușescu I., Mohan Gh. – Din viața și opera marilor biologi, E.D.P. București, 1977
G. Tarde, Les transformations du pouvoir, Ed. Puf, Paris, 1909
H. Ellis, Geschlecht und Gesellschaft, Würzburg, 1910
J. R. Oppenheimer, A Life, Ed. Oxford University Press, UK, 2006
P. Andrei, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Robert Bierstedt, The Social Order, Fourth Edition, New York, 1974
Unitatea de învăţare 4. Cultura socială între valori, norme și sancțiuni sociale
Cuprins
4.5 . Raportul dintre cultura socială și valorile sociale
4.6 . Normele sociale
4.7 . Sancțiunile sociale
4.8 . Controlul social
4.4.1. Caracteristicile controlului social
4.4.2. Clasificarea controlului social
4.5. Sistem normativ – ordine socială
4.6. Rezumat
4.7. Evaluare
4.8. Teme de control
4.9. Bibliografie
Introducere
Elementele culturii se regăsesc sub formă de modele sau etaloane, asociate
diferitelor segmente ale culturii de apartenenţă: etic, cultural, normativ etc.
Aceste modele acţionează în sens prescriptiv prin faptul că impun indivizilor
adoptarea de atitudini şi conduite recunoscute ca pozitive în societatea de care aparţin.
În condiţiile în care valorile desemnează standardele ideale de comportament şi
se manifestă la nivel individual sub formă de obligaţie, aceasta implică automat
obligativitatea de a cunoaşte valorile culturii de apartenenţă în vederea socializării.
44
Normele sociale reprezintă cifrul valorilor, sau limbajul codat al acestora.
Raportat la comportamentele individuale sau de grup ale indivizilor, societatea
utilizează o anumită modalitate de apreciere. Aceasta poartă numele de control social.
Fiecare societate există şi funcţionează în baza unui sistem normativ.
Referitor la elementele constante, se poate afirma că stabilitatea socială se
fundamentează în principal pe: efortul de a orienta şi dirija comportamentul indivizilor
în sensul realizării ordinei sociale, materializat sub forma unui sistem ierarhizat de
norme, reguli sociale etc; realizarea controlului social atât pozitiv cât şi negativ prin
intermediul mijloacelor specifice, constituite ca întreg unitar; existenţa controlului
social instituţional care să asigure conformitatea la normele şi valorile dezirabile,
precum şi concordanţa dintre rolul ideal şi cel real jucat de indivizi.
33
Este vorba aici de sistemul psihic al individului uman.
45
a) Simbolurile sunt în esenţa lor reprezentări ale gesturilor, ilustraţiilor,
cuvintelor, cifrate în coduri cunoscute şi înţelese de indivizii unei anumite culturi.
Apartenenţa la cultura căreia îi sunt proprii simbolurile respective este o condiţie
fără de care decodarea simbolurilor nu poate fi realizată la parametrii optimi.
b) Ritualurile sunt activităţi individuale sau colective, care se transmit de la
înaintaşi la urmaşi prin forţa tradiţiei. Transmiterea lor se realizează pe cale orală sau
scrisă.
c) Eroii sunt de asemenea reprezentativi pentru descrierea anumitor manifestări
de cultură. Ei sunt persoane asimilate într-o cultură şi se manifestă ca modele de
comportament, la care aspiră ceilalţi indivizi.
Eroii pot fi:
1) negativi, înzestraţi cu calităţi fizice şi morale negative; ei manifestă atitudine
şi comportament opus stării de bine, de linişte, de fericire, comportament concretizat în
acte violente, murdare, uneori diabolice; eroii negativi apar totdeauna în penumbră sau
întuneric, sunt înfăţişaţi în general în culori închise şi sunt solii forţelor malefice;
2) pozitivi, înzestraţi cu calităţi fizice şi morale pozitive; comportamentul lor se
înscrie în aria modelelor dezirabile; acestea promovează iubirea, mila, întrajutorarea,
fericirea, într-un cuvânt starea de bine; eroii pozitivi sunt cei care apar în lumină, sunt
înfăţişaţi în general în culori deschise, fiind solii forţelor benefice.
În fiecare cultură eroii sunt apreciaţi în mod deosebit, unii fac obiectul
legendelor, miturilor, sau altor opere literare şi de artă (picturi, sculpturi etc.).
d) Valorile sunt cele care constituie nucleul sau chintesenţa fiecărei culturi.
Ele sunt în esenţă aprecieri vizavi de atitudini, comportamente, creaţii etc.
Prin valoare se înţelege stabilirea unui raport între obiect şi subiect.
Obiectul este reprezentat de acel material, creaţie, idee etc. şi este elementul
supus aprecierii.
Subiectul este reprezentat de un „element al unui sistem simbolic comun care
serveşte drept criteriu pentru alegerea între alternativele de orientare deschise în mod
intrinsec, într-o situaţie dată“34.
Valorile se mai prezintă şi sub formă de criterii evaluative şi standarde de
judecată cu adresabilitate la calitatea obiectului supus aprecierii, fiind caracterizate
prin:
1) istoricitate, prin care se explică relativitatea lor: obiectele supuse aprecierii
sunt categorizate diferit în timp şi spaţiu;
2) normativitate: în timp, apare necesitatea ca anumite valori să de transforme în
norme;
3) polaritate: valorile se constituie sub o dublă formă, îmbrăcând aspect
antagonic, astfel încât partea pozitivă există şi se manifestă numai în raport cu cea
negativă35.
46
se manifestă la nivel individual sub formă de obligaţie, aceasta implică automat
obligativitatea de a cunoaşte valorile culturii de apartenenţă în vederea socializării.
Normele sociale reprezintă cifrul valorilor, sau limbajul codat al acestora.
Fiind caracterizate de diversitate37, normele sociale sunt elaborate de instanţe
diferite.
În funcţie de instanţele de la care emană, elaborarea normelor poate fi:
1) neorganizată (neinstituţionalizată) – această elaborare se face spontan şi difuz,
iar instanţele neinstituţionalizate sunt reprezentate de grupuri sociale care nu au
caracter oficial; în acest mod sunt instituite prin intervenţia colectivă, a grupului - dar
nepurtând nominalizarea emanentului, nu implică oficial nici sancțiuni -, cutume,
uzanţe, obiceiuri, care sunt respectate prin forţa tradiţiei;
2) organizată (instituţionalizată) – procedura de elaborare este aplicată de
instituţii, organizaţii sau agenţi specializaţi; forma în care este elaborată norma este
standardizată şi precisă.
Rolul normelor sociale constă în realizarea coeziunii şi solidarităţii la nivel
intragrupal, precum şi a unei relaţionări reciproc avantajoase la nivel intergrupal.
Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează după cum afirmă
sociologul Dan Banciu, contribuţiei a cel puţin patru factori:
1) „presiunea“ grupului social exercitată asupra individului şi integrarea
conformistă a acestuia în grupul respectiv;
2) procesul de socializare şi de învăţare socială a normelor de către individ;
3) conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancţiuni represive,
în timp ce conformitatea reprezintă comportamentul socialmente „normal“, fiind
recompensat pozitiv;
4) faptul că adeseori individul nu este conştient de posibilitatea alegerii unor
moduri alternative de comportament.
Finalităţile normelor sociale îşi găsesc corespondent în:
a) stabilirea rolului social asociat statusului fiecărui individ; aceasta implică o
relaţie de reciprocitate: rolurile sociale exprimă pe de o parte aşteptările individului în
raport cu comportamentul celorlalţi, iar pe de altă parte aşteptările celorlalţi în raport
cu comportamentul individului; din funcţionarea normală a acestei relaţii rezultă
integrarea individului în grup, societate etc.; în cazul în care apar carenţe în
funcţionarea relaţiei mai sus amintite, avem de-a face cu dezintegrarea sau cu
imposibilitatea realizării apartenenţei la grup;
b) asigurarea concordanţei între scopurile indivizilor şi mijloacele folosite de ei
în vederea atingerii respectivelor scopuri; pentru aceasta, normele sociale conduc la
elaborarea regulilor şi regulamentelor care au capacitatea de a coordona activitatea
socială a indivizilor;
c) stabilirea şi instituirea unor modalităţi şi mijloace de control social cu scopul
de a evalua şi anticipa diferitele manifestări comportamentale;
d) datorită caracterului lor prescriptiv, normele sociale contribuie la
reglementarea relaţiilor sociale interpersonale; aceasta se întâmplă şi din cauză că ele
prescriu ceea ce ar trebui să se întâmple în societate, astfel încât nu permit manifestarea
condiţiilor propice conflictelor şi tensiunilor sociale.
Normele sociale constituie un fundament al ordinii sociale.
37
Normele sociale pot fi: economice, juridice, morale, tehnice etc.
47
În general, sancţiunea reprezintă o pedeapsă (sancțiune negativă) sau o răsplată
(sancțiune pozitivă). Ea are drept scop realizarea conformității la normele de
comportament considerate ca dezirabile de grupul social care promovează sancțiunile
sociale.
„Sancţiunea este o categorie intermediară între normă şi putere. Norma precedă
din punct de vedere logic puterea; dar fără putere sancţiunea rămâne o simplă
ameninţare, iar norma un deziderat pios“38.
Sancţiunile sociale diferă în funcţie de conformitatea sau devianţa de la modelul
dezirabil impus de societate sau grup. Astfel, ele pot fi:
a) pozitive, care se manifestă la adresa comportamentului dezirabil, sub forma
modurilor de aprobare sau premiere;
b) negative, sub forma reacţiilor de dezaprobare sau respingere, la adresa
comportamentului neconformist.
În funcţie de forma reacţiei sociale la gradul de conformitate al
comportamentului la norme şi forma agenţilor sau a instanţelor de la care emană
sancţiunile, acestea se pot grupa după cum urmează39:
a) sancţiuni pozitive formale (organizate): ele se prezintă sub forma reacţiilor de
exprimare a recunoştinţei publice, acordarea de distincţii, premii etc., din partea
instituţiilor sau organizaţiilor, pentru acele comportamente care s-au înscris în limitele
conformismului, sau care s-au remarcat în sens pozitiv depăşind media
comportamentelor recunoscute ca dezirabile social;
b) sancţiuni negative formale (organizate): sunt cele care dezaprobă
comportamentele deviante, fiind aplicate prin intermediul unor instituţii sau organizaţii
formale; sancţiunile negative formale au la bază forţa şi coerciţia caracteristice
instanţelor de la care emană;
c) sancţiuni pozitive neformale (neorganizate): acestea conţin reacţii de aprobare
a comportamentului manifestat conform cu cerinţele dezirabile ale grupului sau colec-
tivităţii, reacţii ce vin din partea unor grupuri neformale (prieteni, vecini, rude etc.),
sau a opiniei publice (aplauze, ovaţii, urale, laude etc.);
d) sancţiuni negative neformale (neorganizate): aceste sancţiuni îmbracă forma
expresiilor de respingere verbală (dispreţ, batjocură, ocară etc.), sau a condamnării
morale (marginalizare), referitor la comportamentul deviant de la normele grupului sau
comunităţii.
Atât normele cât şi sancţiunile sociale au scop:
menţinerea ordinii sociale în societate;
asigurarea integrităţii şi securităţii instituţiilor;
asigurarea solidarităţii, sociabilităţii şi coeziunii grupurilor sociale;
apărarea drepturilor şi libertăţilor indivizilor.
Fiecare societate îşi fundamentează ordinea pe mecanismele sociale care au
capacitatea de a asigura coeziunea internă, continuitatea şi stabilitatea ei, prin procesul
de socializare, deci de învăţare socială a modelului comportamental dezirabil.
48
4.4.1. Caracteristicile controlului social
Raportat la comportamentele individuale sau de grup ale indivizilor, societatea
utilizează o anumită modalitate de apreciere. Aceasta poartă numele de control social.
Controlul social poate fi definit ca ansamblul mijloacelor şi mecanismelor
socio-culturale, prin care societatea impune individului respectarea normelor şi
valorilor dezirabile, permite şi recompensează pozitiv aspectele conformiste, interzice
şi recompensează negativ manifestările comportamentale care transgresează ordinea
socială.
Controlul social îmbracă două dimensiuni:
control social extern – conformitatea atitudinilor comportamentale ale
indivizilor la cerinţele exercitate asupra lor din partea societăţii, deci din
constrângere;
control social intern – conformitatea atitudinilor comportamentale ale
indivizilor la cerinţele grupului, considerate propriile lor norme, deci din
convingere.
Ordinea socială este alcătuită, logic, dintr-o mulţime de norme, valori, reguli,
precum şi modele comportamentale pozitive sau negative. Individul va respecta o parte
dintre acestea şi va încălca o altă parte din ele, deoarece el nu se poate conforma 100%
modelului prescris de societate.
Acţionând prin constrângere asupra indivizilor, instrumentele de control social
nu determină conformarea automată la regulile impuse, deoarece intervine factorul
subiectiv. Acesta este reprezentat chiar de conştiinţa individului, care sub influenţa
procesului de socializare la normele dezirabile, prin internalizarea acestora, se
constituie în instrument de control social intern. Aceasta conduce la motivarea internă
a conformităţii, determinând autoreglarea.
Ca efect al autoreglării avem de-a face cu un comportament conform cu normele
dezirabile, motivat intern. Progresul social acţionează asupra acestui comportament,
determinându-i aspectul evolutiv.
49
organizat, deci formal, prin intermediul legilor juridice, morale, administrative etc.;
b) neorganizat (neinstituţionalizat) – control social realizat de către grupuri de
apartenenţă: familie, prieteni etc., deci de factori (agenţi) neorganizaţi
(neinstituţionalizaţi). Aceasta presupune utilizarea obiceiurilor, a tradiţiilor, relaţiilor
interpersonale etc. şi se prezintă în formă spontană, difuză, indirectă.
3. statutul instanţelor executive reprezintă un criteriu de clasificare a controlului
social, după cum urmează:
a) statal – executat de către instanţele instituţionalizate specializate şi se combină
cu forma de elaborare organizată (instituţionalizată).
b) grupal – aplicat de către grupuri sociale organizate.
c) individual – exercitat de anumiţi indivizi aflaţi în statusuri de lider, al căror rol
poate fi formal sau informal.
4. natura metodelor utilizate:
a) penal – este controlul social care impune sancţiuni penale la adresa actelor
comportamentale delincvente;
b) compensator – urmăreşte repararea prejudiciilor produse de individul
delincvent;
c) conciliator – determină utilizarea anumitor tehnici de negociere în relaţia de
comunicare stabilită între actorii sociali implicaţi;
d) terapeutic – se adresează indivizilor taraţi psihic şi fizic şi se manifestă prin
intermediul metodelor de tratament medical, sau, după caz, psihologic sau psihiatric.
Ansamblul modalităţilor şi instrumentelor de presiune şi persuasiune 40,
organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi
informale, conştiente şi difuze, menite să influenţeze pe indivizi să adopte conduite
dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescripţiilor grupului, comunităţii sau
societăţii, reprezintă mijloacele de realizare a controlului social.
Acestea diferă în funcţie de instanţe, factori, dar şi sancţiuni, elemente care
determină o anumită clasificare a mijloacelor controlului social:
a) psihosociale – se urmăreşte realizarea conformităţii prin metode de cercetare
psihosociale: se acţionează asupra laturii emoţionale a psihicului uman, prin
persuasiune; forma de control social este pozitivă, individul ajunge la autoconvingere.
b) instituţionalizate – alcătuite din instrumente de presiune socială, proprii
organismelor statale.
c) neinstituţionalizate – alcătuite din instrumente ca: obiceiuri, tradiţii, uzanţe
etc. care în urma unui proces de evoluţie socio-culturală se constituie în etaloane de
conduită.
Referitor la tipul de societate în care acţionează, controlul social se manifestă
diferit.
Astfel, în societăţile de tip democratic, avem de-a face cu control social bazat în
primul rând pe metode psihosociale, urmărindu-se deci atingerea motivaţiei interne a
individului. Libertatea de exprimare, dreptul la replică, protecţia civilă a persoanei,
libera concurenţă, eliminarea graniţelor teritoriale între mediul urban şi cel rural, sunt
numai câteva dintre libertăţile câştigate de individ şi totodată acordate de societate
într-un regim democratic.
În societăţile de tip comunist (cum a fost şi România înainte de 1989) numite şi
societăţi închise, unde funcţionează regimul politic de tip totalitar, dreptul şi legislaţia
au fost utilizate ca instrumente pentru promovarea obedienţei totale faţă de valorile
comuniste. Uniformizarea comportamentului urmărea de fapt o anumită standardizare,
ceea ce conducea la afirmarea existenţei unei societăţi româneşti lipsite de devianţă
40
Priceperea de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un lucru, DES, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2003, p.302.
50
socială.
51
– în al doilea rând este considerată o teorie a consecinţelor neintenţionate ale
acţiunilor indivizilor, opusă celei dintâi: indivizii îşi urmăresc interesele proprii separat
unii de alţii;
c) teoria consensului: ordinea socială este fundamentată pe un set de valori,
norme şi sancţiuni sociale asupra cărora indivizii au convenit din proprie convingere,
beneficiind de identitate culturală comună; aceasta a condus logic şi la acceptarea unui
set comun de mijloace de control social, capabil să legitimeze forţa coercitivă; în acest
context, dezordinea socială apare datorită diversificării normelor şi valorilor în direcţii
separate şi chiar contrare, ceea ce duce inevitabil la nerespectarea lor în totalitate de
anumiţi indivizi;
d) teoria inerţiei: prin însăşi existenţa sa, ordinea socială implică necondiţionat
stabilitate şi continuitate datorită condiţiilor necesare, pe care le conţine; este o
concepţie centrată pe ideea de automatism, care are desigur şi elemente viabile, dar şi
limite.
În concluzie, se poate afirma că ordinea socială poate fi analizată din perspectiva
a două paradigme41:
1. paradigma constrângerii, bazată pe coerciţie şi care postulează ideea conform
căreia ordinea socială decurge din proprietatea regulilor şi sancţiunilor de a fi investite
cu autoritate de către reprezentanţii puterii sociale, aspect care implică inevitabil şi
analiza conflictelor care apar obligatoriu în aceste condiţii.
2. paradigma consensului, bazată pe caracterul social al individului uman, ceea
ce presupune valori şi norme comune care determină conformitatea comportamentelor
individuale la nevoile comune ale grupului sau societăţii, în vederea atingerii unui scop
colectiv.
Să ne reamintim...
cultura sociala, valori sociale, norme sociale
sanctiuni sociale, control social
sistem normativ, ordine sociala
4.6. Rezumat
Elementele culturii se regăsesc sub formă de modele sau etaloane, asociate
diferitelor segmente ale culturii de apartenenţă: etic, cultural, normativ etc.
Referitor la cultură, ea a fost abordată pe de o parte în sens restrâns, iar pe de alta
în sens larg:
a) în sens restrâns, mai este denumită şi cultură primară şi desemnează acea
cultură care emană din interiorul individului, în urma activităţii psihice, ca rezultat al
prelucrării unor informaţii la nivel intelectual ridicat, care a fost şlefuit şi civilizat
astfel încât s-a ajuns la artă; acest rezultat este din punct de vedere sistemic o mărime
de ieşire din sistem;
b) în sens larg, este denumită cultură secundară şi face referire nu numai la
cultura primară, care vine din interiorul individului către societate, ci şi la elementele
care vin spre individ dinspre societate, deci din afara psihicului uman; acestea sunt din
41
Ibidem, p. 10.
52
punct de vedere al filozofiei sistemului mărimi de intrare în sistemul psihic, ele se
raportează la comportamentul cotidian al individului faţă de sine şi faţă de ceilalţi.
Rolul normelor sociale constă în realizarea coeziunii şi solidarităţii la nivel
intragrupal, precum şi a unei relaţionări reciproc avantajoase la nivel intergrupal.
Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează după cum afirmă
sociologul Dan Banciu, contribuţiei a cel puţin patru factori:
1) „presiunea“ grupului social exercitată asupra individului şi integrarea
conformistă a acestuia în grupul respectiv;
2) procesul de socializare şi de învăţare socială a normelor de către individ;
3) conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancţiuni represive,
în timp ce conformitatea reprezintă comportamentul socialmente „normal“, fiind
recompensat pozitiv;
4) faptul că adeseori individul nu este conştient de posibilitatea alegerii unor
moduri alternative de comportament.
Fiecare societate îşi fundamentează ordinea pe mecanismele sociale care au
capacitatea de a asigura coeziunea internă, continuitatea şi stabilitatea ei, prin procesul
de socializare, deci de învăţare socială a modelului comportamental dezirabil.
Acţionând prin constrângere asupra indivizilor, instrumentele de control social
nu determină conformarea automată la regulile impuse, deoarece intervine factorul
subiectiv. Acesta este reprezentat chiar de conştiinţa individului, care sub influenţa
procesului de socializare la normele dezirabile, prin internalizarea acestora, se
constituie în instrument de control social intern. Aceasta conduce la motivarea internă
a conformităţii, determinând autoreglarea.
Ca efect al autoreglării avem de-a face cu un comportament conform cu normele
dezirabile, motivat intern. Progresul social acţionează asupra acestui comportament,
determinându-i aspectul evolutiv.
53
Cum acționează factorii sociogeografici asupra fizionomiei societății?
Prin ce este reprezentată cultura socială și care este legătura dintre aceasta și
valorile sociale
În ce constă raportul dintre sistemul normative și ordinea socială?
4. 9. Bibliografie
A. Etzioni, Societatea monocromă, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Dan Banciu, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
M. Cherkaoui, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
Nilă Stratone Mirela C., Sociologie juridică, Editura Paralela 45, Pitești, 2006
Sorin M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale,
Ed. CPS, Bucureşti, 1994
R. Dahrendorf, Essays in the theory of society, Stanford University Press, Stanford,
1968
XXX - DES, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2003
Unitatea de învăţare 5. Cercetarea in sociologie
Cuprins
5.1. Locul cercetarii in sociologie
5.2. Etapele cercetarii sociologice
5.2.1. Stabilirea temei de cercetare
5.2.2. Fixarea obiectivelor cercetării
5.2.3. Documentarea prealabilă
5.2.4. Arealul cercetărilor
5.2.5. Cadrul teoretic al cercetării
5.2.6. Unitățile de analiză și înregistrare
5.2.7. Elaborarea ipotezelor
5.2.8. Tipul de cercetare
5.2.9. Selectarea surselor de informare
5.2.10. Specificarea unităților studiate
5.3. Rezumat
5.4. Evaluare
5.5. Bibliografie
Introducere
Specificitatea unui domeniu supus acţiunii cognitive, a unui sistem, de pildă sau
a unui fenomen, conduce în ceea ce priveşte cercetarea sociologică la desprinderea
unor obiective cu caracteristici particulare: descrierea fenomenului studiat, căutarea şi
prezentarea unor explicaţii privind relaţiile acestuia cu alte fenomene. Se impune de
asemenea un studiu prospectiv cât de sumar referitor la evoluţia fenomenului, urmând
ca el să fie aprofundat pe parcursul investigaţiei, cât şi stabilirea strategiilor de acţiune.
54
Obiectivele unităţii de învăţare
Înţelegerea specificului cercetării sociologice și a semnificației fiecărei etape
necesar a fi parcursă într-un demers de acest tip
Capacitatea de a selecta abordarea calitativa/cantitativa, in functie de nevoia
sociala
55
metodelor folosite, specifice modelului cantitativist sunt experimentul şi ancheta pe
bază de chestionar standardizat, în vreme ce modelul calitativist practică cu precădere
observaţia participativă şi interviul intensiv.
În funcţie de obiectul cercetat, acestea alternează, fără însă a se confunda nici ca
metode, nici ca tehnici de abordare şi analiză.
Diferenţa majoră dintre strategiile metodologice ale celor două orientări este că
prima utilizează metode şi tehnici structurate, a doua, nestructurate.
La început, prin metodologie s-a înţeles doar logica cercetării, în timp ce accepţia
actuală tinde să confere metodologiei statutul de ramură a filosofiei ştiinţei, deşi nu se
poate vorbi de o metodologie generală, ci doar despre metodologii particulare, cum
este şi cea a cercetării sociologice.
Sociologul I. Mărginean, în lucrarea Proiectarea cercetării sociologice45, arată că
metodologia cercetării sociologice cuprinde definirea adecvată a domeniului studiat, o
serie de principii şi reguli de desfăşurare a investigaţiilor, instrumentarul de lucru
pentru culegerea şi analiza datelor, criterii de certificare a calităţii rezultatelor,
strategiile explicaţiei şi construcţiei teoretice, integrarea teoriilor particulare în teorii
mai generale, precum şi trecerea la reflecţia filosofică.
În accepţia cea mai restrânsă, metodologia trimite doar la tehnicile şi strategiile
angajate în manipularea datelor, fără a se pune problemele validităţii şi ale adecvării
cercetării.
În practica sociologică, este folosit termenul de metodă ca mod de a acţiona în
efectuarea unei cercetări. Totodată, se întâlneşte sintagma metode şi tehnici de
cercetare, evitându-se o distincţie tranşantă între cele două elemente, între ele existând
o legătură indisolubilă. Când sunt folosite separat, denumirile celor două elemente
alternează.
Totuşi o distincţie între ele se poate realiza, în primul rând făcând apel la
ierarhizare, în sensul că metoda este mai complexă decât tehnica. O metodă poate
cuprinde mai multe tehnici, dar există şi situaţia când într-o anumită cercetare, o
metodă este aplicată printr-o singură tehnică.
Între metode, cele mai frecvent utilizate şi cunoscute sunt observaţia,
experimentul, ancheta şi analiza documentară.
Observaţia, externă sau participativă, se referă în principal la modalitatea de
urmărire a unui eveniment în desfăşurarea lui, ea începând a funcţiona la un moment
dat în timpul desfăşurării evenimentului respectiv, dar vizând întreaga existenţă a
acestuia, cu toate implicaţiile de rigoare.
Experimentul, natural sau artificial, de teren sau de laborator, este o observaţie
provocată, presupunând exercitarea unui control asupra variabilelor studiate.
Analiza documentară, de tip statistic sau de conţinut, priveşte tratamentul aplicat
informaţiilor conţinute în documente, tratament ce se referă la interpretarea cât mai
exactă a acestora, la conexiunile apărute, precum şi la construirea concluziilor ce
decurg de aici.
Ancheta sociologică poate fi de tip demografic, socio-economic, de marketing,
sondajul de opinie publică, anchetă de audienţă şi are în vedere culegerea de
informaţii pe calea convorbirii cu subiecţii.
Aplicarea unei modalităţi de cercetare sau reducerea la o anumită metodă ţine de
adecvarea ei la specificul domeniului şi la obiectivele urmărite. Acest criteriu se
respectă şi în cazul tehnicilor de cercetare, al procedeelor de lucru, sau formelor de
cercetare.
Un alt aspect se referă la utilizarea mai multor metode, tehnici, procedee,
45
Op. cit. (2000).
56
instrumente, în studiul aceluiaşi domeniu. În asemenea situaţie apare posibilitatea de a
se combina ceea ce spun oamenii cu ceea ce fac (principiul triangulării).
Liantul principal al diferitelor activităţi de cercetare îl constituie măsurarea, care
se află în strânsă interdependenţă cu celelalte elemente ale procesului cognitiv, influen-
ţându-le şi fiind influenţată la rândul său de acestea.
Măsurarea reprezintă o etapă distinctă a cunoaşterii, exprimată fiind de
determinările cantitative, dar este în acelaşi timp şi un subproces al acesteia.
Măsurarea în sociologie se referă la determinările cantitative ale fenomenelor
sociale. Cu ajutorul acestui procedeu se stabilesc ordini de mărime: probabilităţi,
frecvenţe etc.
Determinările cantitative se realizează printr-un demers ştiinţific unitar, teoretic
şi metodologic de cercetare. Între determinările calitative şi cele cantitative, este o
relaţie de interdependenţă.
Teoria măsurării în sociologie se constituie din modul în care sunt definite
elementele sale componente: obiectul de măsurat, etalonul de măsură şi regulile de
atribuire a valorilor, fenomenelor şi proceselor sociale în acord cu proprietăţile lor.
O caracteristică specifică a măsurării sociale o constituie raportul dintre
măsurarea caracteristicilor cantitative ale diferitelor fenomene şi procese sociale, şi
operaţiile de evaluare. Între acestea există deosebiri, în funcţie de perspectiva din care
este studiat obiectul de cercetare, dar există frecvente situaţii când cei doi termeni sunt
utilizaţi interşanjabil.
Aspectul social cercetat, caracterizat de fenomene şi procese sociale (de la nivel
macrosocial-global, până la nivel microsocial – acţiuni, comportamente, relaţii
individuale şi de grup), reprezintă obiectul de măsurat, acesta reclamând o definire
riguroasă, în vederea adoptării strategiei specifice de măsurare.
Etalonul în domeniul social reprezintă un elaborat conceptual mai mult sau mai
puţin precis, care urmează a fi confruntat cu realitatea empirică, unde introduce o
anumită semnificaţie. Aşadar, fenomenele sociale nu se pot măsura metric, lipsind
suportul material.
Măsurarea socială se poate realiza numeric, atunci când există unitate de măsură
în atribuirea valorilor, sau nenumeric, când nu există unitate de măsură.
Etalonul poate fi introdus pe cale normativă, sau poate fi determinat pe baza unor
calcule: media sau mediana răspunsurilor, abaterea standard etc.
Regulile de atribuire a valorilor constituie o altă componentă a măsurării în
sociologie. Atribuirea valorilor se află în concordanţă cu specificul fenomenelor şi
proceselor sociale studiate la un moment stabilit. Astfel se realizează corespondenţa
dintre domeniul investigat şi instrumentul de măsurare.
După cum arată I. Mărginean, în aceste condiţii avem de-a face cu niveluri de
măsură sau tipuri de scală:
nominal (categorial)
ordinal – tip Likert şi tip Guttman
de interval (distanţă) – tip Thurstone
de raport (proporţii)
Scala, ca termen, este folosită pentru a desemna atât un instrument specific de
măsurare utilizat în procedeele de scalare, cât şi rezultatul măsurării-nivelul de
măsurare.
Totodată, denumirea de scală desemnează un ansamblu de modalităţi de
operaţionalizare, cuantificare şi măsurare socială, prin care se redau intensităţile
diferitelor proprietăţi ale fenomenelor studiate.
Nivelurile de măsurare se află într-o relaţie de intercondiţionare, ele nefiind
57
privite şi tratate ca zone închise.
„În funcţie de structura lor, scalele pot fi grupate în:
scale simple – un singur item ale cărui caracteristici sunt ordonate pe un
continuum şi cărora le sunt acordate valori în funcţie de gradul de intensitate
pe care îl reprezintă;
scale compuse – set de itemi care se referă la aceeaşi proprietate a
fenomenului analizat“46.
58
documentarea de teren propriu-zisă.
Se face apel la observaţii, discuţii cu specialiştii, chestionarea celor implicaţi în
relaţiile sociale implicate etc. Există situaţii când apare necesitatea unor şedinţe de
consiliere, pentru a se putea ajunge la anumite informaţii absolut utile şi mai greu de
obţinut prin alte metode.
În acest mod, utilizarea unor categorii diferite de surse de informare facilitează o
mai bună cunoaştere, deoarece în acest fel se poate compara ce spun oamenii sau ce
vor spune în viitoarele discuţii, cu ceea ce fac. Aici este utilizat ca instrument
principiul triangulării.
Până în acest moment se poate spune că dispunem de formele de expresie scrise:
informaţia calitativă – verbală şi informaţia cantitativă – cifrică, bagaj pe care urmează
să-l stocăm în mod formal.
59
dar nu trebuie nici neglijat.
60
minori şi tineri şi maturi, aceştia sunt separaţi;
starea de recidivă este un alt factor deosebit de important în ceea ce
priveşte cazarea deţinuţilor; astfel, primarii sunt separaţi de recidivişti, ştiut
fiind faptul că cei dintâi au incomparabil mai mari şanse de resocializare şi
reintegrare decât ceilalţi.
În activitatea de cercetare aceste criterii stau la baza formării eşantioanelor,
indiferent de metoda aplicată. Pentru a descrie specificitatea oricărei unităţi studiate
sub aspect sociologic, este necesar a fi surprinse toate caracteristicile biologice,
psiho-morale, geografice, culturale, care guvernează relaţiile sociale ce fiinţează în
interiorul sistemului respectiv, oricare ar fi acela. Toate aceste elemente conduc la
stabilirea identităţii sistemului.
Să ne reamintim...
tipuri de cercetare in sociologie
etapele cercetarii sociologice
5.3. Rezumat
Specificitatea unui domeniu supus acţiunii cognitive, a unui sistem, de pildă sau
a unui fenomen, conduce în ceea ce priveşte cercetarea sociologică la desprinderea
unor obiective cu caracteristici particulare: descrierea fenomenului studiat, căutarea şi
prezentarea unor explicaţii privind relaţiile acestuia cu alte fenomene. Se impune de
asemenea un studiu prospectiv cât de sumar referitor la evoluţia fenomenului, urmând
ca el să fie aprofundat pe parcursul investigaţiei, cât şi stabilirea strategiilor de acţiune.
61
5.14. Bibliografie
D. Gusti, Îndrumări pentru monografiile sociologice, Insitutul de Ştiinţe Sociale al
României, București, 1940
I. Mărginean, Cercetarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
I. Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Nilă Stratone Mirela, Criminalitatea feminină în România. Resocializarea și reinserția
socială a femeii care execută o sancțiune privativă de libertate, Teză de doctorat,
Univ. București, 2009.
P. Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice: metode calitative şi cantitative, Ed.
Economică, Bucureşti, 2001
Unitatea de învăţare 6. Metode si tehnici de cercetare in sociologie
Cuprins
6.1. Tipologia și caracteristicile metodelor și tehnicilor de cercetare sociologică
6.1.1. Verificarea documentelor
6.1.2. Observația
6.1.3. Ancheta – interviul, chestionarul, scalele
6.1.4. Experimentul
6.1.5. Metoda monografică
6.1.6. Analiza de conținut și cea calitativă a documentelor
6.2. Rezumat
6.3. Evaluare
6.4. Bibliografie
Introducere
62
utilizate în cadrul acestora
Deprinderea îmbinării mai multor metode într-un demers cognitiv, conform
principiului triangulării, în funcție de necesitate
6.1.2. Observația
O altă metodă intens folosită pe tot parcursul activităţii este observaţia, sub
forme sau tipuri diferite.
Înainte de stabilirea tipului de observaţie, a fost necesară studierea unor condiţii
prealabile observării. Astfel, până la începerea cercetării pe teren, ca un preambul al
observaţiei de tip descriptiv, cel ce face observaţia trebuie să se familiarizeze cu
specificul mediului, dar şi cu obiectivele cercetării.
După documentarea livrescă intră în acţiune observaţia descriptivă, externă,
aceasta pentru a fi descris cât mai obiectiv locul amplasării acţiunii.
Observaţia nestructurată de tip calitativist constituie primul pas în cercetarea
propriu-zisă, ea bazându-se pe teorie, pentru a i se recunoaşte caracterul ştiinţific. Aici
pot apărea aspecte neaşteptate, în măsură să iniţieze o nouă teorie, dar ele trebuie atent
selectate, pentru a nu se ajunge la o colecţie de excentricităţi. Merton este cel ce a
introdus în sociologie în 1945 termenul de serendipitate, denumire la care se reduce
aspectul menţionat.
Observaţia structurată, urmează celei nestructurate, când intră în rol planurile
pentru selecţia, înregistrarea şi codificarea datelor, urmărindu-se aşadar anumite etape
prestabilite. Ea este în acelaşi timp o observaţie cantitativă, ce poate conţine o grilă de
categorii comportamentale dinainte stabilită, operând cu scheme de variabile, urmărind
testarea comportamentului efectiv al indivizilor în condiţii reale, naturale şi nu
provocate.
Observaţia structurată de tip calitativist, în care cercetătorul este în cazul de faţă
observator complet (aceasta referitor la gradul de implicare a lui în raportul observaţie
63
– participare), conduce la construcţia de teorii întemeiate, ce leagă conceptele şi
teoriile într-un întreg, cu rol definitiv în redactarea raportului de cercetare.
O altă caracteristică a observaţiei care se desfăşoară pe tot parcursul investigaţiei
este cea externă. De exemplu, în ceea ce priveşte mediul penitenciar, fiind vorba
despre un sistem militarizat, unde observatorul se va afla în afara ariei de observaţie,
încadrarea lui în sistemul rol-status-urilor grupului ţintă va fi neregulamentară.
Acest tip de observaţie (externă) se va axa în cadrul prezent de cercetare pe
aspectul spaţial. În locurile închise se va observa că suprapopularea
(supraaglomerarea) conduce la imaginea de spaţiu sociofug.
Este deci necesară atât observaţia descriptivă, de ordin calitativist, cât şi cea
cantitativă, care permite analizarea statistică.
6.1.3. Ancheta
O altă metodă de cercetare sociologică utilizată în investigarea sociologică este
ancheta, care se desfăşoară prin aplicarea tehnicii chestionarului sau a interviului . Cele
mai utilizate tipuri e anchetă sunt cele bazate pe interviu şi chestionar.
64
subiecţii în funcţie de indicatorii sintetici de caracterizare.
Dintre tipurile de interviu utilizate în anchetă, în cadrul convorbirilor cu deţinuţii,
o priză bună se realizează prin interviul de opinie, pe tema credinţelor religioase. Astfel
se poate închega mai uşor o relaţie de încredere între deţinut şi operator.
65
desemnează interviul de grup focalizat pe studierea unui aspect comun tuturor celor
intervievaţi.
Important în lucrul cu asemenea grup este numărul redus de întrebări, care vor fi
foarte bine alese şi formulate, pentru a putea fi acoperită cât mai bine aria unei teme
propuse cu întrebări cât mai puţine dar clare. Aceasta presupune desfăşurarea în
prealabil a unui interviu de grup nestructurat în vederea realizării optime a unuia
structurat. Pe parcurs, apare necesitatea unor întrebări care nu au existat iniţial, pentru
a se obţine răspunsuri cât mai elocvente. Operatorul, care va fi un specialist cu
experienţă va trebui să dea dovadă de ingeniozitate, pentru a preîntâmpina bulversarea
interviului.
Faţă de interviul de grup clasic, apare o diferenţă remarcabilă, în sensul că grupul
focus se constituie după o caracteristică ce apare comună tuturor subiecţilor. De
exemplu, se poate constitui un grup focus din copii supradotaţi, latura lor comună fiind
nivelul ridicat de instruire, dorinţa de cunoaştere şi de competiţie, tenacitatea,
seriozitatea, iar temele abordate vor fi diferite în funcţie de obiectivele fiecărei etape de
cercetare. În rest, ei nu se vor asemăna în ceea ce priveşte nivelul de şcolarizare, starea
familială, mediul de provenienţă, vârsta etc.
Interviul de grup se prezintă în general semistructurat, deci între total structurat şi
total nestructurat, în sensul că temele stabilite, au rol de ghidaj, iar în ceea ce priveşte
întrebările, uneori sunt necesare cum am mai precizat întrebări suplimentare, alteori,
datorită subiecţilor nu va fi urmărită ordinea iniţială, dar se va urmări utilizarea tuturor
întrebărilor, cât şi primirea de răspunsuri.
Pe tot parcursul cercetării se va aplica un interviu intensiv, pentru a fi surprinse
dimensiunile cele mai profunde ale fenomenului studiat.
O altă tehnică de cercetare aplicabilă cu precădere în sisteme închise este
interviul centrat (ghidat sau focalizat – guided or focused). Acest tip de interviu este
semistructurat, deoarece abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite (caracteristică a
interviurilor structurate), dar întrebările şi succesiunea lor nu sunt prestabilite
(caracteristică a interviurilor nestructurate).
66
informaţii viabile. De exemplu, un deţinut nu va fi întrebat pur şi simplu: „Ai
nemulţumiri faţă de personalul de la pază?“ ci va fi întrebat dacă a avut discuţii
amicale, apoi dacă a avut schimb de păreri contrare, dacă i se pare că nu i se respectă
vreun drept în regimul de pază, dacă are gardieni cu care preferă să discute, ce anume,
dacă există personal de pază care este mai distant, şi abia pe urmă dacă a avut în vreun
fel neplăceri cu gardienii, cu care şi de ce? Toate acestea, deoarece în cazul cercetării
opiniei, informaţia suferă deviaţii, fie în sensul apărării intereselor materiale ale
individului sau ale colectivităţii, fie al justificării şi întăririi pasiunilor comune sau al
întăririi pasiunilor grupului.
„Uneori este necesară disimularea scopului cercetării, alteori este indicat să se
pună aceeaşi întrebare în forme diferite de mai multe ori şi să se analizeze concordanţa
răspunsurilor. Posibilitatea celor investigaţi de a ascunde adevărul şi de a explica
raţional comportamentul lor trebuie să rămână în atenţia cercetătorului“48.
Din punct de vedere al cantităţii informaţiei, cele mai des întâlnite sunt
chestionarele omnibus (cu mai multe teme). O dată stabilit un eşantion, se pot urmări
mai multe teme, aplicându-se un singur chestionar, în loc de mai multe speciale. Astfel,
se reduc simţitor şi costurile.
Întrebările pot fi închise-precodificate: alternative sau selective, dar de o mai
mare valoare se dovedesc a fi cele deschise- libere: postcodificate, care lasă
persoanelor anchetate libertate de exprimare individualizată a răspunsurilor. Întrebările
deschise îngreunează codificarea, dar aduc un plus în cunoaşterea particularităţilor
populaţiei respective. Cei ce nu pot activa memoria la parametrii necesari pentru a face
faţă unui chestionar cu întrebări deschise, li se pot aplica întrebări închise precodificate
multiplu, de recunoaştere.
Dintr-o altă perspectivă, anume aceea a modului de aplicare a unui chestionar, în
anumite medii dominate de subculturi se operează cu chestionare administrate de către
operatorul de anchetă. Astfel, se rezolvă anumite dificultăţi inerente ambientului
menţionat, în sensul că este nevoie să fie lămurit înţelesul întrebărilor şi de asemenea
se face apel la flexibilitatea şi experienţa operatorului.
„Folosirea întrebărilor dinainte stabilite în chestionar implică în unele cazuri
modificări, adaosuri de natură nestandardizată, întrebări suplimentare cu finalitate
precisă de clarificare şi completare a răspunsurilor“49.
Pentru a putea fi redate cât mai exact răspunsurile primite în urma aplicării
chestionarului, operatorul trebuie să noteze pe marginea fiecărui răspuns înregistrat de
altfel cât mai fidel cu putinţă, orice greşeală gramaticală a subiectului, comentariile
făcute pe marginea răspunsului etc. O posibilitate de a înregistra cât mai fidel
răspunsurile subiectului se constituie în mijloacele de înregistrare mecanică: benzi de
magnetofon, camere de luat vederi etc., dar reacţia oamenilor la aceste mijloace este
negativă, şi atunci se face din nou apel la o bună pregătire a operatorilor, eventual la
stenodactilografiere.
O mare importanţă o au pauzele de vorbire. În relaţiile verbale, inactivitatea şi
activitatea sunt egale ca importanţă.
În general, nu se aplică chestionare cu întrebări strict închise sau deschise. De
obicei, răspunsul este încadrat într-unul codificat.
Un aspect de cea mai mare importanţă îl reprezintă tipologia întrebărilor, precum
şi raporturile dintre întrebări în componenţa unui chestionar.
Să ne imaginăm următoarea situaţie:
un operator aflat în faţa unui grup de deţinuţi;
48
Ibidem, p. 185.
49
Ibidem, p. 128
67
tema propusă spre cercetare este: Importanţa muncii în societate.
Pentru a se realiza un climat de încredere, se va porni de la întrebări închise,
introductive, de contact, de genul:
— „Credeţi că ar fi mai bine dacă tinereţea ar dura mai mult de jumătate din
viaţă?“
sau:
— „Credeţi că dacă am dispune de mai mult timp liber, ne- am ocupa mai mult
de sănătatea noastră?“
Aceste întrebări se referă la probleme care ne trec frecvent prin minte, fără ca ele
să beneficieze vreodată de o importanţă aparte, cu atât mai puţin nu vizează esenţa
chestionarului de faţă, pe care îl începem cu astfel de întrebări, pentru destindere,
încredere şi apoi pentru a trezi curiozitatea în ceea ce priveşte următoarele întrebări.
Nu este recomandat a se începe cu întrebări de identificare .
Vor urma obligatoriu întrebări de trecere- tampon, ce vor stabili cadrul de
referinţă, care preced apariţia unei noi grupe de întrebări.
Într-un chestionar nu avem de-a face cu o succesiune de stimuli izolaţi, ci cu o
înlănţuire de stimuli intercondiţionaţi. Acţiunea unuia dintre aceşti stimuli este
pregătită de acţiunea stimulului anterior. Această pregătire o realizează întrebările de
trecere.
În situaţia creată spre exemplificare, putem avea:
— „Ce înseamnă munca pentru dumneavoastră: necesitate, plăcere, obligaţie
sau pedeapsă?“
După care pot urma întrebări referitoare la semnificaţia fiecărui termen enumerat
mai sus, apoi despre alte activităţi ce ar putea întruni sufragiile de mai sus, ca de
exemplu:
— „Consideraţi munca o necesitate?“
Da Nu Nedecis
68
După caz, în momentul de faţă ar putea urma întrebări filtru, care vizează numai
opiniile unei anumite categorii din subiecţii chestionaţi, sau întrebări bifurcate pentru
separarea sensurilor pro şi contra din răspunsurile subiecţilor.
În funcţie de diferitele opinii exprimate, pot fi necesare explicaţii. Întrebarea „De
ce?“, cu toată imprecizia ce o caracterizează, este prezentă în mai toate chestionarele.
Exemplu:
— „De ce consideraţi că munca nu poate fi o plăcere?“
— „Pentru că nu- mi place să muncesc.“
69
Un formular tipărit pe o hârtie de calitate, folosirea anumitor caractere de litere,
chenarul, toate coroborate cu numărul de întrebări şi aranjarea în pagină a întrebărilor
şi soluţiilor, nu sunt indiferente nici pentru cercetător, dar nici pentru subiect. Chiar
dacă subiectul nu va intra în contact direct cu chestionarul, ci acesta îi va fi aplicat de
către operator, el tot îşi va arunca privirea pe tipizat, atât din curiozitate, cât şi din
interes. În funcţie de ceea ce va vedea, subiectul îşi va forma o impresie despre
seriozitatea cercetării. Tot aici este de reţinut un aspect la fel de important ca designul
chestionarului, şi anume: modul în care se prezintă cercetătorul. Vestimentaţia
operatorului, poziţia în timpul desfăşurării anchetei, tonul folosit, influenţează puternic
colaborarea operator-subiect.
Tot referitor la întrebări, indiferent de tehnica structurării, de tipul de chestionar,
trebuie să fie clare, simple, corecte gramatical şi cât mai scurte posibil.
Gradul de abstractizare a întrebărilor trebuie coordonat cu caracterul eterogen al
grupului focus de subiecţi cuprinşi în anchetă. Când se încearcă stabilirea unor
comparaţii între eşantioanele pe care s-a aplicat investigaţia, chestionarul trebuie să fie
adecvat subiecţilor cu cel mai scăzut nivel intelectual. Pe cât posibil, se va renunţa la
formulări pretenţioase, abstracte.
Alături de celelalte tehnici de colectare a informaţiilor se situează scalele.
Regulile de construire şi aplicare a chestionarului şi a interviului se regăsesc şi în
utilizarea scalelor în cercetarea socioumană. Scalele îmbracă forma concretă a
instrumentului de investigaţie: scalele propriu-zise.
Scala, ca instrument de măsurare, „se compune dintr-un set de propoziţii,
expresii simple sau simboluri, ce alcătuiesc un spaţiu liniar unidimensional gradat (un
continuum) de-a lungul căruia se distribuie elementele sale componente, în funcţie de
intensitatea pe care o exprimă“51.
În culegerea datelor de cercetare scala se prezintă sub formă de chestionar
standardizat cu ajutorul căruia se poate arăta grafic sau numeric poziţia relativă a unei
entităţi sociale pe un continuum, de la un maximum pozitiv la un zero sau la un
minimum negativ.
Selectarea itemilor pe baza cărora se construiește scala, necesită existența
anumitor criterii, ca:
- puterea de discriminare – atitudini diferite presupun răspunsuri diferite pentru
același item;
- acuitatea discriminării – itemii utilizați presupun claritate, decizie, hotărâre și
consecvență a subiecților care-și exprimă atitudinile față de obiectul supus analizei;
- discriminare pe întreaga scală – itemii trebuie să permită aceeași intensitate a
discriminării, aceeași acuitate, claritate, pe întreaga scală;
- numărul minim de itemi de pe scală pentru a asigura reliabilitatea acesteia - cu
cât numărul de itemi este mai mare, cu atât este mai mic riscul unei distorsiuni.
O notă aparte o constituie scalele sociometrice (arbitrare) ce desemnează
instrumente de măsurare a variabilelor sociale, construite ad-hoc.
- scala distanței sociale
Dintre acestea, scala distanţei sociale, cea mai veche scală de atitudine, promovată
de Emory S. Bogardus, (1882 – 1973), se referă la gradul de înţelegere şi afecţiune pe
care persoanele îl simt unele faţă de celelalte.
S. Chelcea a realizat o adaptare după Scala lui Bogardus, în Metodologia
cercetării sociologice, prin care se referă la atitudinea românilor faţă de principalele
50
S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice: metode calitative şi cantitative, Ed. Economică, Bucureşti,
2001, p. 230.
51
I. Mărginean, Cercetarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 305.
70
grupuri etnice din România. Ne propunem în lucrarea „Criminalitatea feminină în
România...“52să aflăm cum se raportează unele la celelalte, deţinutele din penitenciarele
româneşti .
Limitele pentru care este criticat acest tip de scală se rezumă la:
-încalcă principiul intervalelor egale sau aparent egale pe scală: intensităţile atitudinii
exprimate de itemii folosiţi în construcţia scalei nu sunt egale;
-semnificaţia itemilor care sunt utilizați în alcătuirea scalei poate oscila în funcție de
individ.
- scala de tip Thurstone
Scalele de interval de tip Thurstone sunt scale care utilizează de regulă 11 itemi,
deci 11 intervale egale. Itemii reprezintă fiecare o anumită intensitate a unei atitudini
pe o scară de la extrem favorabil la extrem defavorabil.
Acest tip de scală necesită parcurgerea anumitor pași. În continuare se aplică
scala, rezultatul constând în stabilirea poziției eșantionului investigat pe scală.
-scala de tip Likert
Scalele sumative de tip Likert sunt alcătuite din itemi sau întrebări, de obicei de
la 1 la 5, care determină stabilirea unor judecăţi de valoare. Ca și scalele anterioare,
construirea celor de tip Likert presupun parcurgerea unor etape specifice:
1. selectarea unui număr de itemi în funcție de scală, aceștia având rol de
exprimare a opiniilor, care desigur, pot fi atât favorabile, cât și defavorabile;
2. însoțirea răspunsurilor prestabilite, de către numere: dezacord total – 1;
dezacord – 2; indecis (nici acord, nici dezacord) – 3; acord – 4; acord total – 5.
3. alegerea unui anumit eșantion, care să fie reprezentativ pentru scala în
funcțiune, alcătuit din subiecți care obligatoriu, vor exprima atitudinea față de fiecare
item al scalei.
4. analiza scalei se realizează calculând: scorul fiecărui item în parte, scorul
fiecărui subiect în parte, scorul întregului eșantion deci poziția pe scală a acestuia.
6.1.4.Experimentul
Ca valoare științifică, experimentul prezintă capacitatea de a verifica
ipotezele cauzale, cele care exprimă natura relației dintre două variabile implicate în
demersul cognitiv, ceea ce îl situează pe o treaptă superioară observației, care are
numai rol constatator.
În încercarea de a surprinde relația cauzală dintre două variabile, s-au impus în
timp trei metode:
1. metoda prezenţei – când sunt prezente ambele variante, poate exista
o relație de dependență cauzală; limita acestei metode constă în aceea că: dependența
poate să nu vizeze cele două variabile menționate, fiecare să fie efectul unor variabile
din afară; dacă există relația amintită, nu se poate stabili care variabilă e cauză
(independentă) și care este efect (dependentă), din cele două.
2. metoda absenţei – când lipsesc ambele variabile, s-ar putea să
52
Nilă Stratone Mirela, Criminalitatea feminină în România. Resocializarea și reinserția socială a femeii care
execută o sancțiune privativă de libertate, Teză de doctorat, Univ. București, 2009.
71
lipsească oricare din cauza celeilalte, dar limitele metodei sunt identice cu cele de la
metoda prezenței.
3. metoda variaţiilor concomitente – în condițiile în care modificăndu-
se o variabilă se produc modificări și la cealaltă, se poate lua în considerație existența
unei relații cauzale între cele două variabile, prima fiind numită cauză, cea de-a doua,
efect. Variabila asupra căreia se acţionează în direcţia modificării ei poartă numele de
variabilă independentă, iar variabila care se modifică în urma acestei acţiuni poartă
numele de variabilă dependentă.
Particularităţile specifice experimentului în științele socio-umane sunt:
1. Natura obiectului de studiu: societatea prin indivizii umani, care
conştientizând situaţia experimentală devin subiectivi și astfel se poate ajunge la erori.
2. Controlul asupra variabilelor poate fi suficient de slab, datorită
complexității naturii domeniului studiat, astfel încât să nu poată fi izolată suficient
variabila dependentă, supusă acțiunii, ceea ce, conduce din nou la erori.
3. Gradul ridicat de variabilitate a vieții sociale permite la scară redusă
generalizarea și deci teoretizarea unui experiment.
4. Orice experiment în științele socio-umane este limitat drastic de
considerente de ordin etic, deontologic, științific, umanist, etc.
Ca tipuri de experimente53, cele mai utilizate sunt:
1. Experimentul natural sau necontrolat, care constă în observarea şi analiza
comparativă de către cercetător a unei situaţii existente înainte şi după producerea unui
eveniment natural sau social. În acest caz, diferenţele constatate între cele două situaţii
pot fi considerate ca efectul evenimentului produs, al factorilor naturali sau sociali care
au intervenit.
2. Experimentul de laborator, care constă în crearea unei situaţii oarecum
artificiale, în care cercetătorul manipulează anumiţi factori (variabile independente) şi
măsoară efectul acestei manipulări asupra altor factori (variabile dependente),
schimbările produse la nivelul acestora, încercându-se menţinerea relativ constantă a
celorlalţi factori. Acest tip de experiment se poate realiza fie utilizând un grup
experimental şi unul de control, fie doar un grup experimental. În primul caz, este
necesar ca între cele două grupuri (experimental şi de control) să fie cât mai puţine
deosebiri.
72
cercetat.
În 1925, sociologul român Dimitrie Gusti, întemeietorul Școlii Monografice de la
București, publică o monografie a comunei Goicea Mare, studiu bazat pe un model
explicativ al realităţii sociale şi pe un cadru metodologic adecvat, derivat din acest
model.
Cercetările monografice ale Școlii Sociologice de la București care sunt cercetări
de teren, au un caracter specific, rezultat din caracterul interdisciplinar al acestora.
Dimitrie Gusti a format echipe complexe, pentru a putea fi corelată teoria cu acțiunea
socială.
Cercetări de teren s-au efectuat la Plasa Dâmbovnicului,Țara Făgărașului, Ținutul
Nerejului și în alte zone, până la începutul celui de-al doilea război mondial.
După această perioadă s-au rărit semnificativ, în prezent aproape lipsind, unul
dintre motive fiind reprezentat de costuri.
Să ne reamintim...
metodele principale ale cercetarii sociologice
tehnici utilizate in cercetarea sociologica
6.2. Rezumat
Definirea universului unei cercetări înseamnă delimitarea populaţiei căreia îi este
specific fenomenul studiat la un moment dat, evidenţierea caracteristicilor specifice
fenomenului sau domeniului supus investigaţiei. Stabilirea acestor caracteristici,
analiza lor, categorizarea, conduc la elaborarea eşantioanelor.
Un lucru important este acela că descoperirea întâmplătoare a unor elemente
diferite de realitatea cunoscută, nu este neapărat valoroasă în atingerea obiectivelor;
ele au valoare ştiinţifică numai după ce se va demonstra consensul cu informaţiile deja
existente. Deci, nu tot ceea ce se va descoperi întâmplător şi pare deosebit este valoros,
dar nu trebuie nici neglijat.
Ca specific, demersul cognitiv poate fi aplicat în formă standard, sau dacă este
necesar sub formă specifică, atunci când tema propusă sau domeniul supus analizei
73
reclamă acest lucru. Referitor la cercetarea standard, se procedează la informarea
livrescă, deci teoretică, după care se continuă cu metode empirice de cunoaştere, între
acestea neexistând o delimitare la un moment dat, deoarece ele se combină de câte ori
este nevoie (principiul triangulării).
6.4. Bibliografie
D. Gusti, Îndrumări pentru monografiile sociologice, Insitutul de Ştiinţe Sociale al
României, București, 1940
I. Mărginean, Cercetarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
I. Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Nilă Stratone Mirela, Criminalitatea feminină în România. Resocializarea și reinserția
socială a femeii care execută o sancțiune privativă de libertate, Teză de doctorat,
Univ. București, 2009.
P. Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice: metode calitative şi cantitative, Ed.
Economică, Bucureşti, 2001
74
Unitatea de învăţare 7. Societate și comunicare
Cuprins
7.1. Etape ale comunicării în evoluția societății umane
7.1.1. Spațiile comunicaționale
7.2. Raportul dintre interacțiunea socială și viața cotidiană
7.2.1. Caracteristicile vieții cotidiene
7.2.2. Comunicarea non-verbală
7.2.3. Regulile sociale și vorbirea
7.2.4. Relația dintre față, corp și vorbire
7.2.5. Spațiu și timp în interacțiune
7.2.6. Viața cotidiană sub aspect cultural și istoric
7.2.7. Teorii despre mediile de informare
7.3. Rezumat
7.4. Test de evaluare/autoevaluare
7.5. Bibliografie
Introducere
Legătura inseparabilă dintre societatea umană și comunicarea socială reprezintă
condiția fundamentală a progresului istoric al umanității. Comunicarea este
metainstituția de care depind toate celelalte instituții sociale, iar societatea asigură
transmiterea întregului patrimoniu comunicațional.
Mecanismele de interacţiune socială nu sunt universale. Există populaţii pe
glob care nu sunt integrate satului global informaţional. Aceste populaţii sunt mult
rămase în urma procesului tehnologizării.
75
Conţinutul unităţii de învăţare
54
J. Habermas, apud Ionescu, Ion, Stan, Dumitru, Elemente de sociologie, vol.1, Ed. Universității Alexandru
Ioan Cuza, Iași, 1997, p.233.
55
Melvin L. De Fleur si Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, Iași, 1999, p.17.
76
sintetizarea, analiza și clasificarea informațiilor, desigur la un nivel primar; a crescut
lungimea și durata mesajelor, precum și complexitatea lor; apar ocupațiile în comun,
ca agricultura, creșterea animalelor, formarea comunităților umane, prin stabilirea
oamenilor în locuri stabile; vocabularul, în perfecționare și limbajul în expansiune, au
condus la evoluția condiției umane; dobândirea abilității de a vorbi a durat mai multe
mii de ani.
- epoca scrisului ilustrează evoluția de la reprezentări pictografice la sisteme
fonetice, de la reprezentarea ideilor complexe prin imagini sau desene stilizate, la
folosirea literelor simple, pentru a sugera anumite sunete specifice. După cum arată C.
Hariuc în Sociologia comunicării56, primul pas în dezvoltarea scrisului se face odată cu
standardizarea semnificațiilor imaginilor devenită necesară pentru satisfacerea unor
nevoi legate de:
- înregistrări de hotare și proprietăți
- schimburi comerciale;
- creșterea și scăderea apelor râurilor;
- mișcarea corpurilor cerești.
Astfel de însemnări, inscripții, pun bazele sistemului pictografic în care
simbolul reprezintă o idée, un concept. Nu oricine putea apela la aceste pictograme
convenționalizate, ele fiind accesibile doar specialiștilor57.
-scrierea fonetică – sumerienii au realizat scrierea cuneiformă, care a înlăturat
necesitatea desenării imaginilor obiectelor. Tot ei au pus bazele reprezentării silabelor
identice prin semne identice, ceea ce a condus la prima etapă a scrierii fonetice,
deosebit de importantă în evoluția comunicării umane. Acestei etape i-a urmat după
aproape o mie de ani scrierea alfabetică, una dintre cele mai de seamă realizări din
istoria omenirii. Alfabetul a fost eficientizat de greci, prin standardizare și simplificare,
iar după ei, au intervenit romanii, care au îmbunătățit forma alfabetului care este în uz
în prezent.
- suporturi pentru scris – cu ocazia apariției scrisului, a apărut nevoia
suportului pe care omul poate scrie. Acest suport a evoluat și el în timp, de la piatră și
tăblițe, la papirus și în prezent, hârtie. Scrisul și mijloacele portabile au avut un impact
deosebit de mare: memorarea patrimoniului cultural al popoarelor, comunicarea la
distanță, apariția bibliotecilor, consemnarea diferitelor doctrine, scripturi și învățături
religioase, pe care omenirea a pus bază din cele mai vechi timpuri, precum și apariția
scolilor în care oamenii învățau să scrie.
56
Constantin Hariuc, Sociologia comunicării, op. cit.
57
Stefan Pruteanu, Manual de comunicare si negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iasi, 2000, p.17.
77
- epoca tiparului - tiparul a fost inventat de către Gutenberg. Tipăritul a adus o
serie întreagă de avantaje, ca difuzarea mai amplă și rapidă a informațiilor, care a
condus la răspândirea educației în primul rand prin apariția cărții, a ziarului și a
accesului la acestea, pe baza alfabetizării, a unui număr tot mai mare de persoane;
publicațiile determină creșterea gradului de atașament social, prin extinderea rețelelor
sociale, datorită relaționării din ce în ce mai strânse între indivizii care reușeau să-și
transmită mai mult și mai iute, pe calea tiparului, sentimente, păreri, idei, etc.
- epoca mijloacelor comunicării de masă – de la apariția comunicării până în
prezent, se poate constata manifestarea unor successive revoluții în comunicare: de la
sistemul pictografic la fotografie, apoi la telegraf care a condus la apariția și
dezvoltarea mass-media electronice, urmat în 1895 de cinematograf, în 1896 de radiou,
iar după 1900 televiziunea și televiziunea prin cablu (după 1970). După 1980 apar
sistemele multimedia, apoi internetul, ca sistem informațional global.
Comunicarea de masă a determinat o mai mare apropiere a oamenilor atât de
cei aflați la distanțe uneori imposibil de atins, cât și o dependență ce tinde să devină
vitală sub toate aspectele: depindem de comunicarea on-line, de bagajul informațional
existent pe internet, de integrarea în spațiul virtual.
58
Daniel Bougnoux este profesor de filosofie si de stiintele comunicarii la Universitatea Grenoble III - Stendhal.
Este autorul lucrarilor Sciences de l'information et de la comunication, Larousse, Paris, 1993, La comunication
contre l'information, Hachette, Paris, 1995, Vices et vertus des cherches, l'autoreference en poetique et
pragmatique, La Decouverte, Paris, 1989
78
7.2. Raportul dintre interacțiunea socială și viața cotidiană
59
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000, p. 82.
79
Pe de o parte, limbajul trupului poate accentua ceea ce transmitem prin viu grai,
iar pe de altă parte poate induce în eroare, între expresia facială şi ceea ce vrem să
transmitem putând apărea inadvertenţe, în sensul că faţa exprimă altceva decât ceea ce
spunem, sau ceea ce vrem să se înţeleagă. Acest lucru se poate realiza atât conştient,
cât şi inconştient.
O însemnătate aparte o are durata unei expresii faciale, timpul scurt de câteva
secunde putând transmite cu totul altceva decât un timp mai lung care uneori conduce
către efecte contrare.
În contextul interacţiunii sociale cotidiene, termenul „faţă“ se referă în special
la aspectul exterior individului, pe care acesta îl afişează în societate. Mimica feţei,
poziţia corpului, ţinuta, gesturile cu care individul iese în public sunt mai mult ţinute
sub control, deoarece situaţia îmbracă un aspect formal.
Tactul şi diplomaţia sunt două instrumente de comportament şi comunicare
absolut necesare în viaţa publică. Efectul produs de fiecare dintre aceste două
instrumente poate fi unul uriaş pozitiv sau negativ pentru viaţa socială a indivizilor.
Persoanele publice, cele din faţa camerei de filmat, cele aflate în faţa unui
public, chiar şi pe stradă, necesită abordarea unei măşti, masca socială, pentru a nu-şi
arăta defectele, adevărata faţă, pentru a nu fi vulnerabili etc.
În cazul în care suntem în interacțiune cu ceilalți, noi oamenii dispunem de
abilitatea autocontrolului atât în ceea ce privește expresia facială cât și pozișia trupului.
- Înțelegeri împărtășite
Discuţiile pe care le purtăm zilnic sub formă de convorbiri presupun înţelegeri
împărtăşite. Acest fapt este condiţionat, aşa cum am stabilit anterior, de cunoaşterea
contextului social în cadrul căruia se desfăşoară acţiunea, deoarece o anumită întrebare,
cât se poate de banală, necesită un anumit răspuns, determinat tocmai de cunoaşterea
contextului social amintit.
- Conversație formală/neformală
Aparent, nu observăm în conversaţiile cotidiene cât de întrerupte, ezitante şi
60
Garfinkel, H., Studies in Ethnomethodology, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1967, p. 32.
80
lipsite de corectitudine gramaticală sunt acestea.
Conversaţia zilnică, neformală, se prezintă diferit de cea formală pe care o
găsim tipărită în cărţi, deoarece în actul social al conversaţiei zilnice, aceasta este
completată cu gesturi, mimică, zgomote etc. care sunt percepute direct, comparativ cu
tiparul, care trebuie să descrie în cuvinte aşezate perfect gramatical orice informaţie
comunicativă.
O aparentă neatenţie civilă, manifestată în situaţiile mai puţin oficiale apare şi
în conversaţie. Dar ea este atenuată de celelalte forme de comunicare, forme care
exprimă cu o intensitate mult mai mare conţinutul mesajului decât vorbirea, oricât de
corectă.
- Vigilența controlată
Strigătele de răspuns sunt forme specifice de exprimare. Ele nu reprezintă
vorbirea, dar aparţin sunetelor: exclamaţii, mormăieli etc. Irving Goffman le-a denumit
„strigăte de răspuns“.
Aceste strigăte de răspuns nu sunt reacţii involuntare. Fiecare strigăt de răspuns
are rolul de a conferi actului comportamental declanşator dimensiunea, intensitatea şi
importanţa cuvenită.
Strigătele de răspuns sunt adresate aparent indirect anturajului social de
moment. Aceasta demonstrează că exclamaţiile ce se constituie sub formă de strigăte
de răspuns fac parte din abiliatea noastră de a gestiona propria viață socială.
61
Ibidem, p. 88.
81
ceea ce spun sau ce fac.
Un alt gen de interacţiuni sunt cele nefocalizate, atunci când indivizii îşi
conştientizează, reciproc, prezenţa, în cazul unor întruniri, când nu discută direct unii
cu alţii. Ex: mulţimea de la o adunare, de la o petrecere, sau publicul aflat în sală la o
piesă de teatru.
Întâlnirile presupun o anumită deschidere, în sensul că indivizii oferă
informaţie către ceilalţi, în vederea producerii unei impresii, al cărui efect îl aşteaptă.
Aceasta se realizează în primul rând prin expresii date, adică expresii faciale şi cuvinte,
pentru a produce impresie, iar în al doilea rând prin expresii emise, prin care indivizii
controlează impresia produsă, exactitatea acesteia.
- Pauzele cotidiene
Pe parcursul unei zile, indivizii desfăşoară diferite activităţi care presupun
întâlniri distincte focalizate, sau nefocalizate.
Având în vedere specificul fiecărei activităţi, este necesară existenţa unor
markeri, sau după Goffman „paranteze“, pentru a delimita sau a distinge fiecare
segment de interacţiune de celelalte, sau de interacţiunea nefocalizată, care de obicei se
constituie ca şi cadru de desfăşurare al celei focalizate. De ex: clopoţelul care anunţă
sfârşitul unei ore de curs, constituie un marker, o paranteză, el delimitând ora de curs
de alta, prin inserarea unei pauze.
- Administrarea impresiei
Managementul impresiei este puternic legat de conceptul de rol social.
În funcţie de statusul pe care-l ocupăm în ierarhia socială, avem de interpretat
un rol, care este determinant pentru modul în care acţionăm.
Pentru a-şi administra cât mai avantajos impresia, indivizii adoptă modelul
dramaturgic, în sensul că viaţa socială este imaginea vieţii interpretată de actorii
sociali, pe o scenă.
Este ceea ce deseori numim scena vieţii.
Prin intermediul diferitelor forme de management al impresiei, indivizii caută
să-şi atingă diverse scopuri, determinându-i pe ceilalţi să le răspundă într-un mod
avantajos.
Impresia produsă asupra celorlalţi, este de multe ori manageriată în vederea
manipulării acestora, uneori în scopul mascării realităţii care poate depuncta individul.
82
Regiunea „din spate“ este zona de culise, zona în care individul se pregăteşte
pentru a ieşi „în faţă“.
Aici el îşi desfăşoară tot arsenalul de care dispune, pentru a-l restructura sau
reorganiza, după îi impune rolul. Tot în regiunea „din spate“, individul se relaxează,
devine neformal, recurgând la ceea ce există în sinea lui sub denumirea de „om de
rând“.
În mod special, imaginea din faţă include printre altele şi rolul de a ascunde
imaginea reală a individului. Acest lucru uneori este imposibil, pentru realizarea lui
fiind necesară existenţa unui puternic autocontrol, ori, există situaţii în care adevărul
despre individ transpare dincolo de imaginea publică pe care el şi-a construit-o.
Regiunea „din faţă“ oferă o imagine ce rezultă din activitatea individului
desfăşurată în regiunea „din spate“.
62
Hall Edward T., The Hidden Dimension, New York, Doubleday, 1966, p. 75.
83
numai temporal, ci şi dimensional. Regionalizarea vieţii sociale se referă la modul în
care este împărţită în zone de timp şi spaţiu viaţa socială, în funcţie de regiunile „din
faţă“ şi „din spate“ ale acesteia.
- Măsurarea timpului
Măsurarea timpului are o deosebită însemnătate din punct de vedere sociologic,
deoarece ora standardizată se constituie ca un nucleu al desfăşurării activităţilor
umane, atât a celor ce privesc viaţa individuală cât şi a celor ce privesc viaţa colectivă.
Satul global informaţional nu ar putea exista în afara unei corelări temporale, întâlnirile
nu ar mai avea loc etc.
63
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000, p.98.
84
- Teoria lui Harold Innis (1950)
64
F. Balle, Medias et societe, Ed. Montchrestien, Paris, 1990, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 621.
65
Idem.
85
focalizând sistemul său pe dezvoltarea mediilor de informare de la începutul sec. al
XVIII-lea până în momentul actual, cu accent pe formarea şi apoi prăbuşirea sferei
publice.
„Sfera publică reprezintă o zonă de dezbatere publică în care pot fi discutate
probleme de interes general şi se pot forma opinii“66.
Habermas explică modul în care s-a dezvoltat sfera publică: în saloanele şi
cafenelele din marile oraşe europene, unde oamenii se întâlneau şi discutau, dezbăteau,
analizau, ofereau soluţii privitor la problematica momentului respectiv.
Atunci au apărut foile volante care conţineau ştiri, ziare, reviste de scandal etc.
„Sfera publică – cel puţin în principiu – implică indivizi cu drepturi egale care se
întâlnesc, într-un for pentru dezbatere publică…“67
Dar ceea ce se întâmplă în sfera publică poate deveni prin manipulare un act
fals şi atunci opinia publică nu mai este formată la modul sincer, printr-o formă de
socializare prin cointeresare, ci prin manipulare sub formă de socializare prin
constrângere, prin control unilateral.
În concluzie, teoria lui Habermas are meritul de a fi evidenţiat rolul
determinant al mediilor de informare în crearea sferei publice dominată de opinie
publică şi de dezbatere publică.
66
Jurgen Habermas, The Structural Transformation of the Public Sphere:An Inquiry into a Category of
Bourgeois Society, Cambridge: Polity Press, 1989, p. 214.
67
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000, p. 411.
68
Ibidem, p. 412.
86
implicaţi şi nu în ultimul rând dialog;
2. interacţiunea mediată, unde intră în scenă tehnologia mediatică – ziarele,
ceea ce presupune o extindere în timp şi spaţiu, posibilitatea ruperii de contextele reale,
este orientată către alte persoane decât cele implicate, presupune dialog şi tinde în mare
măsură către hiperrealitatea descrisă de Baudrillard;
3. cvasi- interacţiunea mediată, referitoare în deosebi la relaţiile sociale create
de mass-media, caracterizată de posibilitatea separării de contextele reale, precum şi
extindere spaţio-temporală, dar orientată către o mulţime eterogenă de receptori şi nu
în ultimul rând, presupunând monologul şi aproape confundându-se de această dată cu
hiperrealitatea din teoria lui Baudrillard.
Contrar lui Baudrillard, Thompson consideră că cvasi-interacţiunea mediată nu
are capacitatea de dominare asupra primelor două. Din teoria lui se desprinde însă un
alt fapt real: mass-media se prezintă ca factor de dezechilibru în balanţa public-privat,
invadând spaţiul personal. Acest spaţiu personal pe care individul îl preţuieşte în mod
deosebit este bombardat permanent şi sistematic cu o informaţie fabricată care ajunge
la un moment dat chiar să-l definească. Este momentul în care noua identitate a
spaţiului privat o anihilează pe cea veche. Acest moment este markerul care desparte
individualul de general, în sensul că de acum înainte spaţiul privat se va disipa în cel
public, iar cel public îl va înghiţi pe cel privat. În concepţia lui Thompson,
cvasi-interacţiunea mediată este unidirecţionată, în comparaţie cu celelalte două tipuri
de interacţiune, care presupun schimb de informaţie bidirecţionat.
Să ne reamintim...
- etapele dezvoltării comunicării umane, specificul spațiilor comunicaționale, viața
cotidiană, comunicarea non-verbală.
7.3. Rezumat
Faptul că în prezent comunicarea socială nu mai prezintă limite spațio-
temporal-semiotice se datorează dezvoltării comunicării umane, proces structurat în
mai multe etape, fiecare cu consecințe profunde asupra vieții individuale și collective.
Spațiile comunicaționale sunt considerate de Daniel Bougnoux ca sfere
virtuale, care suportă influențe reciproce. Primul spațiu comunicațional este considerat
a fi cel natural, în cadrul acestuia manifestându-se comunicarea animală și expresia
comportamentală. După acest prim spațiu comunicațional, urmează sfera domesticului,
casa, spațiu în același timp închis și deschis, în care pătrund terminalele din exterior:
telefon, fax, e-mail, messenger, televizor, cutie poștală. Sfera didactică, pedagogică,
are la rândul său un rol puternic în comunicare, prin elemental școală, prezentat ca liant
între sfera domestică și spațiul public. La rândul său, spațiul public este caracterizat de
colectivitate, spațiu urban cu străzi, instituții, activități culturale, către care se îndreaptă
indivizii preluați din sfera pedagogică.
Cel mai nou, mai larg, mai complex și totodată complet spațiu este reprezentat
de sfera modială, numit sat planetar. El mai poartă numele de globalizare și cuprinde
toate celelalte spații comunicaționale. Globalizarea este definită ca extensie la nivel
planetar a culturii de masă.
Mecanismele de interacţiune socială nu sunt universale. Există populaţii pe
glob care nu sunt integrate satului global informaţional. Aceste populaţii sunt mult
87
00:00
rămase în urma procesului tehnologizării.
7.5. Bibliografie
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000
Garfinkel, H., Studies in Ethnomethodology, Engl. Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1967
Ionescu, I., Stan, D., Elemente de sociologie, vol.1, Ed. Univ. A. I. Cuza, Iași, 1997
Jurgen Habermas, The Structural Transformation of the Public Sphere:An Inquiry into
a Category of Bourgeois Society, Cambridge: Polity Press, 1989
Melvin L. De Fleur si Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed.
Polirom, Iași, 1999
Neagu Udroiu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
Ș. Pruteanu, Manual de comunicare si negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iasi, 2000
Tschentscher, F., Capelli, C, Geisert, H., Krainitzki, H., Schmitz, R.W. & Krings, M. in
Neanderthals and Modern Humans: Discussing the Transition, eds. Orschiedt, J. &
Weniger, G.C. (Neanderthal Museum, Mettmann, Germany), 2000
Hall Edward T., The Hidden Dimension, New York, Doubleday, 1966
Cuprins
8.1. Schimbarea socială
8.2. Modernizarea socială
8.3. Decalajul cultural
8.4. Conflictul social, efect al argumentului forței
8.5. Devianța socială: caracteristici și forme
8.6. Delincvența ca formă de devianță penală
8.6.1. Criminalitatea, fenomen social/antisocial
8.6.2. Crima, instituție de bază a dreptului penal
8.7. Rezumat
8.8. Test de evaluare/autoevaluare
8.9. Teme de control
8.10. Bibliografie
Introducere
Schimbarea socială se desfăşoară ca proces permanent şi presupune evoluţia
societăţilor de la cele tradiţionale la cele moderne. Această evoluţie cuprinde
88
schimbarea ordinei sociale, a stilurilor de viaţă, a modului de organizare a societăţii.
Fiind perioadă de tranziţie apar obligatoriu noi probleme sociale în ceea ce priveşte
organizarea şi structura socială, cultura şi comportamentul.
Modernizarea socială presupune progres, ceea ce nu înseamnă rezultate exclusiv
pozitive la nivel societal. Progresul societăţii determină amplificarea problemelor
societale, implicit transformări şi schimbări totale sau parţiale la nivel structural,
organizaţional şi comportamental.
69
Sorin M. Rădulescu, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 167.
89
Prin schimbare socială poate fi explicată proprietatea unei anumite stări sociale
de a produce o diversitate de perturbații ce pot declanșa probleme sociale. Aceste
probleme sociale necesită soluții, care la rândul lor duc către configurarea unei noi
ambianțe sociale, proces regăsit în conceptul de schimbare socială.
70
Mohamed Cherkaoui, Stratificarea, în Tratat de sociologie, coord. R. Boudon, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1997, p. 111.
71
Sorin M. Rădulescu, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 168.
72
Alvin Toffler, Al treilea val, Ed. Antet, Bucureşti, 1993, p. 49.
90
produse de geneza societăţii industriale moderne, în cadrul cărora, prin progresele
ştiinţei şi tehnologiei, cultura materială (civilizaţia care include diverse artefacte,
obiecte, instrumente, tehnici sau standarde utilizate pentru manipularea acestor
artefacte) se dezvoltă mult mai rapid decât cultura nonmaterială (instituţiile şi
mentalităţile)“73.
Rezultă că între elementele aceleiaşi culturi apar decalaje în ceea ce priveşte
schimbarea, deoarece unele se schimbă mai rapid decât altele. Decalajul cultural face
referire la schimbările care afectează echilibrul şi integrarea unei culturi. De exemplu,
schimbările caracteristice unor instituţii în ceea ce priveşte educaţia, religia etc., sunt
mai lente decât schimbările tehnologice şi ca atare nu reuşesc să se menţină la acelaşi
nivel. Este momentul culminant care determină decalajul la nivelul întregii culturi.
În condiţiile în care anumite instituţii şi mentalităţi rămân tributare unei ordini
sociale depăşite avem de-a face cu o sursă de anomie, din care izvorăsc probleme
sociale.
91
devianţa socială face referire la un comportament opus celui convenţional sau
conformist. Devianţa socială cuprinde orice abatere de la regulile de convieţuire ale
unei colectivităţi. Ea comportă anumite caracteristici:
1. sub aspectul relativităţii, devianţa socială constă în:
a) relativism (ceea ce este considerat deviant într-o anumită societate sau într-o
anumită perioadă istorică, în altă societate sau în altă perioadă istorică este calificat
drept normal) – mişcările sociale, criticile presei la adresa puterii, sunt acte considerate
deviante în societatea totalitară, de tip comunist dar sunt acceptate ca normale într-o
societate democratică;
b) absolutism (există fapte care indiferent de spaţiu şi timp sunt considerate
deviante) – nerespectarea rolurilor asociate statusurilor în cadrul unui grup cum ar fi
familia au fost considerate în toate timpurile acte deviante.
2. după formă, devianţa socială apare ca:
a) negativă – vizează încălcarea ordinii sociale în condiţiile în care acţiunile
indivizilor depăşesc limitele acceptate de societate ca delimitând normalitatea;
b) pozitivă – se referă la schimbarea socială şi include acţiunile indivizilor şi
grupurilor care contestă ordinea socială existentă şi determină instaurarea unor noi
forme de ordine socială.
Devianţa socială nu se manifestă deci numai în sens distructiv, ci şi constructiv.
În studierea şi explicarea devianţei sociale un rol fundamental îl au norma,
conformitatea şi devianţa în general.
norma se prezintă ca model, regulă sau prescripţie şi are rolul reglator
asupra comportamentului indivizilor sau colectivităţilor;
conformitatea reprezintă o metodă de adaptare comportamentală la
norme, sau altfel spus, îndeplinirea rolurilor asociate statusurilor.
devianţa ilustrează ceea ce numim neconformitatea cu normele sociale
dezirabile.
Definiți conceptul de devianță socială și explicați cum se
manifestă aceasta.
92
noţiunea de delincvenţă îşi are rădăcinile în însăşi ideea de societate. Întrucât nu poate
exista o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul
colectiv, este inevitabil ca printre aceste abateri să fie unele care prezintă caracter
criminal“75.
Crima este văzută în unanimitate ca o boală socială, ca o stare patologică
imposibil de remediat, deoarece ea face parte din normalitatea unei societăţi, indiferent
de timp şi spaţiu.
„Crima nu se găseşte în majoritatea societăţilor dintr-o specie sau alta, ci în toate
societăţile de toate tipurile. Nu este nici una în care să nu existe criminalitate. Ea îşi
schimbă forma, actele care sunt numite astfel nu sunt pretutindeni aceleaşi; însă,
pretutindeni şi totdeauna, au existat oameni care s-au purtat în aşa fel încât să atragă
asupra lor represiunea penală“76.
După cum arată Durkheim, fiind legată de condiţiile fundamentale ale oricărei
vieţi sociale, delincvenţa include acele abateri şi încălcări ale normelor de conduită
care prejudiciază unele sentimente colective, necesitând adoptarea unor măsuri de
apărare socială şi de reprimare a conduitelor periculoase.
Sociologii români Banciu şi Rădulescu demonstrează că actul delincvent ca atare
„reprezintă expresia unui şir de acţiuni şi conduite care contrastează puternic cu
normele de convieţuire existente în cadrul familiei, instituţiilor, societăţii. Deşi
sancţionarea şi recunoaşterea diferitelor delicte reprezintă o universalitate culturală
există diferenţe sensibile, din punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca
periculoase şi în discernerea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul până la care un
comportament antisocial sau imoral devine periculos pentru ordinea socială, depinde,
în mare măsură, de caracterul coercitiv, sau, dimpotrivă, permisiv, al normelor
sociale“77.
Trebuie menţionat faptul că legea penală nu vizează eliminarea totală a delictelor
sau crimelor dintr-o societate. Ea reprezintă un factor reglator, prin încercarea de a
menţine criminalitatea la un „nivel tolerabil“. Când se trece peste acest nivel, apar
tensiunile sociale, care ilustrează o neputinţă a instituţiilor sociale ale societăţii în
cauză.
În principu, delincvenţa reprezintă o problemă socială, aceasta deoarece ea
presupune existența unui dezechilibru între sistemele de referinţă valorice şi normative
ale oricărei societăţi şi aşteptările indivizilor din respectiva societate.
Delincvența determină apariția și ființarea deopotrivă a efectelor negative,
indezirabile, atât la nivelul grupurilor sociale cât și la nivel societal. Astfel, se creează
premisele creșterii tensiunilor sociale, deci apar situații generatoare de conflict. Actele
antisociale care apar inevitabil în asemenea momente, determină anumiți indivizi să le
perceapă ca fiind normale, ei neraportându-se la părerea și așteptările celorlalți. Mai
rău, aceștia se vor retrage într-o dimensiune socială guvernată de aceste valori
negative, o dimensiune fundamentată pe subcultură, ca ansamblu de valori negative
specifice.
93
În lucrarea Elemente de sociologie juridică, Dan Banciu descrie trăsăturile
specifice ale criminalităţii:
criminalitatea este un fenomen social, obiectiv şi material, dar în acelaşi
timp antisocial şi deosebit de periculos, atât prin consecinţele negative şi distructive ce
privesc ordinea socială şi normativă, integritatea şi siguranţa indivizilor şi grupurilor
sociale, cât şi prin reacţia socială ce o provoacă şi prin sancţiunile represiv-coercitive
adoptate;
criminalitatea include acele acte şi fapte care violând regulile de drept cu
caracter penal impun adoptarea unor sancţiuni organizate, de cele mai multe ori
represive, care sunt aplicate prin intermediul agenţilor specializaţi ai controlului social
(poliţie, justiţie, tribunale);
criminalitatea include ansamblul actelor antisociale care intră în conflict
cu legea penală, acte comise de diverşi indivizi într-o anumită perioadă de timp şi
într-o anumită societate; întrucât trăsăturile generale şi specifice ale delictelor şi
crimelor sunt definite şi sancţionate de legislaţia penală, există diferenţe de la un
sistem juridic la altul, ce ţin de natura sistemului politic, de tradiţiile istorice şi
culturale, de moravurile şi spiritualitatea fiecărei societăţi;
criminalitatea este un fenomen multidimensional şi multicultural,
incluzând aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică
şi psihiatrică şi fiind generată de cauze şi condiţii obiective şi subiective, generale şi
particulare, sociale şi individuale, ceea ce conduce la analiza şi explicarea lui din
diverse perspective teoretice şi practice (criminologică, penală, sociologică,
psihologică, medico-legală etc.).
Trăsăturile comportamentului delincvent se prezintă sub diverse forme, dintre
care cele mei reprezentative sunt:
acţiune (inacţiune) ilicită, imorală, ilegitimă şi ilegală, prin intermediul
căreia sunt aduse prejudicii valorilor şi relaţiilor sociale;
autorul acţiunii acţionează deliberat, conştient şi responsabil;
fapta comisă este incriminată şi sancţionată de legea penală.
78
D. Banciu, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000. p. 176.
94
fapte care întrunesc cumulativ cele trei trăsături: ilicitate, vinovăţie,
incriminare;
delimitarea delictelor şi crimelor de alte abateri sau încălcări ale normelor
de drept care nu afectează grav ordinea socială şi normativă şi nu periclitează
viaţa şi securitatea indivizilor, grupurilor, instituţiilor“79.
În vederea analizării fenomenului infracţional este necesar a fi considerate
dimensiunile acestuia.
Sociologul Dan Banciu analizează criminalitatea după cum urmează:
delincvenţa (criminalitatea) reală reprezintă totalitatea actelor şi faptelor
antisociale cu caracter penal, săvârşite în realitate, ţinându-se cont de condiţiile
existenţei delictului, indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de organele
penale (organul care face constatarea şi înregistrarea este poliţia); această dimensiune a
criminalităţii reprezintă adevărata dimensiune a ilicitului penal, dar redarea ei în cifre,
cu exactitate, este imposibilă, datorită faptului că nu toate faptele antisociale ajung să
fie reclamate, din diferite cauze;
delincvenţa (criminalitatea) descoperită este acel segment al
criminalităţii care a fost descoperit de către organele de control social; aici se poate
vorbi despre date statistice exacte; cifra criminalităţii descoperite este totdeauna mai
mică decât cea a criminalităţii reale, deoarece, aşa cum am menţionat, aceasta este
parte din criminalitatea reală;
delincvenţa (criminalitatea) judecată, cantitativ diminuată faţă de
criminalitatea descoperită, reprezintă o parte din aceasta, care este judecată şi urmează
a fi sancţionată de instanţele penale (tribunal);
cifra neagră a criminalităţii – considerată de către unii sociologi a fi chiar
criminalitatea reală –, o reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea
descoperită, desemnând acele fapte penale care rămân necunoscute din diferite motive
(lipsa plângerii, abilitatea infractorului) sistemului judiciar.
După cum am menţionat, dimensiunile fenomenului infracţional suportă
modificări de la o etapă la alta, fie din cauza infractorilor, fie din cauza carenţelor
existente în sistemul juridic, dar, dacă luăm în considerare numai diferenţa dintre
dimensiunea judecată a criminalităţii şi cea descoperită, nu putem să facem abstracţie
de corupţie, un fenomen infracţional care a ajuns să guverneze societatea la toate
nivelurile sale.
Cel mai mare pericol apare la nivelul criminalităţii aşa-zise judecate, unde unele
infracţiuni sunt de asemenea manieră judecate încât nu mai apare sancţiunea.
Sociologia delincvenţei (sau criminalităţii) studiază ansamblul manifestărilor şi
actelor de delincvenţă săvârşite în realitate, precum și evoluția în timp și spațiu a
factorilor generatori de inadaptare, dezorganizare, anomie şi marginalitate existenți în
cadrul societăţii, față de care indivizii aleg să răspundă prin conformism sau
respingere. Instituţiile sociale, relaţiile interpersonale din cadrul acestora, fenomenele
sociale, sunt factori determinanţi ai criminalităţii, pe care sociologia delincvenţei îi
analizează, în funcţie de sistemul juridic al societăţii respective, urmărind combaterea
criminalităţii prin aplicarea politicilor de prevenţie. Aceste politici îmbracă forme
diferite în spaţiu şi timp, deosebindu-se şi în funcţie de caracteristicile fiecărei
societăţi.
95
Să ne reamintim...
conflict social, schimbare socială, modernizare socială
devianța socială,delincvența socială, dimensiunile criminalității?
8.7. Rezumat
Încercarea de a analiza şi explica noţiunea de schimbare socială a condus la
abordarea sociologiei moderne sub aspectul genezei.
Modernizarea socială presupune progres, ceea ce nu înseamnă rezultate exclusiv
pozitive la nivel societal. Progresul societăţii determină amplificarea problemelor
societale, implicit transformări şi schimbări totale sau parţiale la nivel structural,
organizaţional şi comportamental.
Modernizarea socială a ajuns în prezent la stadiul societăţii postindustriale, pe care
Alvin Toffler o descrie ca fiind al treilea val al schimbării sociale în istoria omenirii.
În orice societate autoritatea care se bazează pe argumentul forţei devine sursă de
conflict social. Fiecare societate umană se caracterizează prin stratificare socială, acea
ierarhizare determinată de diferenţele existente între grupurile de indivizi sau indivizii
înşişi. Monopolizarea puterii sociale şi în special a celei politice prin mijloace
economice sau de altă natură conduce la conflicte de interese. Acestea la rândul lor
sunt generatoare de probleme sociale.
Adepţii paradigmei consensului susţin ideea conform căreia conflictul social
constă în perturbarea ordinei sociale, a consensului, deci ei reclamă o abordare din
interiorul ordinei sociale: aceasta există, iar indivizii o perturbă.
Adepţii paradigmei conflictului acceptă că nu există societate caracterizată în
exclusivitate prin consens privitor la viaţa socială în ansamblul ei. Conflictul social
rezultă din conflictul de interese care se naşte între indivizii situaţi la poli sociali opuşi.
În acest sens avem de-a face cu perturbarea ordinei sociale ca soluţie a problemelor
sociale determinate de inegalitatea socială. Aceste probleme sociale îmbracă forma
sărăciei, a şomajului, a devianţei sociale sub diferitele ei forme.
Devianţa socială constituie un fenomen obişnuit în toate societăţile – de la cele mai
vechi şi mai simple forme organizate de viaţă socială până la cele contemporane.
Fiecare societate judecă comportamentul membrilor săi din punct de vedere al
conformării acestuia la normele şi valorile unanim recunoscute, de unde rezultă că
devianţa socială face referire la un comportament opus celui convenţional sau
conformist. Devianţa socială cuprinde orice abatere de la regulile de convieţuire ale
unei colectivităţi.
Delincvenţa, sau altfel spus criminalitatea, în calitate de caz particular al
devianţei sociale, face referire la ansamblul actelor care încalcă normele stabilite şi
violează codurile ei scrise (legea) sau nescrise (prescripţiile cutumei, aşteptările opiniei
publice etc.). Ea se manifestă sub formă de ilicit sau de transgresare a normelor
dezirabile ale societăţii.
Criminalitatea sau infracţionalitatea, reprezintă o formă particulară a devianţei
sociale, ea violând şi afectând relaţiile interumane cu efect negativ asupra ordinii
publice şi a grupurilor de indivizi, valorile sociale caracteristice unei societăţi şi nu
numai, prin periculozitatea ce o caracterizează.
96
8.8. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Efecte sociale ale decalajului cultural
2. Factorii sociali determinanți ai procesului de modernizare socială
3. Comportamente sociale deviante în perioadă de criză economică
4. Delincvența juvenilă în zonă urbană.
8.10. Bibliografie
Alvin Toffler, Al treilea val, Ed. Antet, Bucureşti, 1993
D. Banciu, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
D. Banciu, S. Rădulescu, V. Teodorescu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în
România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Mohamed Cherkaoui, Stratificarea, în Tratat de sociologie, coord. R. Boudon, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1997
Sorin M. Rădulescu, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999
97
Unitatea de învăţare 9. Stratificarea socială
Cuprins
9.1. Conceptul de stratificare socială
9.2. Inegalitatea socială – premiză fundamentaă a stratificării sociale
9.3. Teoria marxistă a formării claselor
9.4. Sinteza weberiană şi consecinţele sale asupra cercetării contemporane : clasa,
statutul, partidul
9.5. Profilul stratificării sociale în societăţile occidentale
9.6. Rezumat
9.7. Test de evaluare/autoevaluare
9.8. Bibliografie
Introducere
Stratificarea socială denotă procesul de intrare a indivizilor sau grupurilor în
statusul care redă o anumită poziţie socială aflată în cadrul unei ierarhii de natură să
impună relaţii de subordonare şi de supraordonare. În literatura sociologică , conceptul
de stratificare socială se utilizează în mai multe sensuri, dintre care cel mai larg este
acela care implică orice formă de diferenţiere socială capabilă să decupeze în societate
grupări aflate într-o relaţie de ordine totală sau parţială. Alteori, termenul de stratificare
socială se aplică numai în cazul utilizării unor criterii specifice de clasificare, ca, de
pildă, cele legate de putere, venituri, ocupaţii, prestigiu social, nivel de instrucţie etc.
98
- deosebirile dintre inegalitatea natturala si cea sociala a indivizilor
- intelegerea ideilor care au stat la baza teoriilor formarii claselor sociale
- dimensiunile stratificarii in conceptia lui Max Weber
9.1.Conceptul de stratificare
99
diviziunea muncii (lucrătorii muncii intelectuale şi muncii fizice), modul de viaţă
(populaţie urbană şi populaţie rurală), rolurile sociale (tată, medic, activist politic) etc.
Deosebirile sociale se pot suprapune asupra celor naturale, când, bunăoară, devine
savant un om deştept, talentat.
Societatea nu este numai diferenţiată, ci este alcătuită din multiple grupuri,
clase sociale, comunităţi, este ierarhizată. În cadrul ei unele pături întotdeauna au o
putere, bogăţie, privilegii decât alţii.
Poate oare să funcţioneze societatea fără inegalitate socială? Asupra acestei
întrebări au meditat multe minţi omeneşti. Probabil, pentru a răspunde la această
întrebare, trebuie să ne lămurim cauzele care determină situaţia diversă a indivizilor în
societate. În sociologie nu există o explicaţie unică, universală a acestui fenomen. Să
ne referim, succint, la unele abordări mai interesante, semnificative.
Funcţionalismul explică inegalitatea, reieşind din diferenţierea funcţiilor
sociale, realizate de către diferite pături sociale, clase, comunităţi, indivizi.
Schematic, teoria funcţionalistă poate fi condensată în trei ipoteze de
diferenţiere şi un principiu de stratificare, pe care Mohamed Cherkaoui îl exprimă cu
ajutorul a trei propoziţii80:
I 1. Orice societate este un ansamblu de poziţii structurate, cărora le sunt
asociate îndatoriri sau funcţii.
I 2. Membrii societăţii trebuie repartizaţi în aceste poziţii.
I 3. Îndatoririle aferente fiecărei poziţii trebuie îndeplinite de către membrii
societăţii.
P 1. Poziţiile nu sunt de importanţă egală pentru supravieţuirea societăţii.
P 2. Ele nu cer din partea membrilor societăţii aceeaşi experienţă sau un talent
egal.
P 3. Ele nu se realizează cu aceeaşi plăcere.
Pe de altă parte, pentru ca ipotezele de diferenţiere să fie realizate, iar
principiul de stratificare, respectat, trebuie să existe :
1. un ansamblu de recompense ierarhizate;
2. un mod de repartizare a acestor recompense în funcţie de valorile
respective ale poziţiilor.
Recompensele şi distribuţia lor devin o parte a ordinii sociale şi creează
stratificarea. Cele trei tipuri de recompense de care dispune orice societate pentru a-i
stimula pe indivizii competenţi să-şi asume funcţiile considerate dificile sunt de ordin
economic (bunuri materiale), estetic (divertisment şi plăcere) şi simbolic (prestigiu).
O asemenea teorie analitică prezintă avantaje datorită faptului că deosebeşte cu
claritate cele patru procese care se află la baza stratificării şi anume diferenţierea,
ierarhizarea, evaluarea şi recompensa.81
Explicaţia inegalităţii sociale din perspectiva principiului utilităţii funcţionale,
conţine în sine un risc periculos al tălmăcirii subiective. Într-adevăr, de ce o anumită
funcţie este considerată mai importantă, odată ce societatea, ca mecanism integru, nu
poate exista fără diversitatea funcţională?
Iată de ce T. Parsons, considerând ierarhia socială ca un factor necesar care
asigură viabilitatea sistemului social,o corelează cu sistemul valorilor dominante în
societate. În viziunea sociologului american, repartizarea păturilor sociale pe scara
ierarhică este determinată de reprezentările formate în cadrul societăţii despre
importanţa fiecăreia (pături sociale). Şi, în consecinţă, poate să se modifice odată cu
evoluţia sistemului valoric.
80
Boudon, R., Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997, p.116
81
Ibidem.
100
Modul şi intensitatea stratificărilor profesionale, de exemplu, se schimbă de la
o societate la alta în funcţie de sistemul de valori. O anume societate va privilegia
statusul dobândit în defavoarea statusului atribuit. Într-o altă societate va fi considerată
legitimă ordinea inversă.
Criticii teoriei funcţionaliste au formulat trei obiecţii principale cu privire la
această teorie. Prima se referă la criteriile de definire a competenţei candidaturilor ce
trebuie să îndeplinească funcţiile presupuse de poziţii. Nu există criterii obiective, iar
selecţia indivizilor nu se face niciodată în conformitate cu regulile enunţate : regulile
teoretice de funcţionare a societăţii nu sunt respectate în realitatea socială. După cum
remarcă autorul nominalizat, o asemenea obiecţie, chiar dacă este adevărată, nu
distruge fundamentele teoriei.
Cel de-al doilea tip de obiecţii formulate se referă la importanţa altor moduri de
selecţie care configurează stratificarea. De exemplu, se susţine că sistemul de înrudire
viciază funcţionarea normală a mecanismelor de stratificare.
Părtaşii funcţionalismului recunosc că aşa este, dar teoria lor nu postulează
faptul că stratificarea operează prin excluderea tuturor celorlalte mecanisme la fel
necesare şi care o limitează.
Ce-a de-a treia critică se referă la principiul de stratificare, la explicarea
comportamentului individual în termeni de nevoi sau interese ale societăţii. Modul
propus nu poate fi substituit analizelor realizate de reprezentanţii curentului de care ne
ocupăm.
Pentru R. Dahrendorf, este importantă relaţia dintre problema originii
inegalităţii şi conceptul unei societăţi umane în care contractul nu este altceva decât
instituirea unor norme sociale obligatorii, ce fac apel la sancţiuni. „ legea în sensul cel
mai larg al cuvântului, – susţine Dahrendorf, – rezumat al tuturor normelor şi
sancţiunilor,inclusiv cele necodificate, este deopotrivă condiţia necesară şi suficientă a
inegalităţii sociale „82. Există inegalitate între oameni deoarece există lege. Chiar dacă
egalitatea în faţa legii este recunoscută ca principiu constituţional, aplicarea sa
provoacă automat o inegalitate. Stratificarea este consecinţa imediată a controlului
comportamentului social prin sancţiuni pozitive sau negative.
Pentru R. Dahrendorf, o societate care se autoreglează fără putere şi fără
autoritate este o pură utopie. Stratificarea este asemeni „ tuturor celorlalte categorii ale
analizei sociologice. Ele sunt intim, deci inegal, legate de trinitatea alcătuită din normă,
sancţiune şi putere”83. Sancţiunea este o categorie intermediară între normă şi putere.
Norma precedă din punct de vedere logic puterea; dar fără putere sancţiunea rămâne o
simplă ameninţare, iar norma, un deziderat pios. Dacă societatea este întemeiată pe
normă, sancţiune şi putere, care produc eterogenitate şi inegalitate între grupurile
sociale, în consecinţă ea va fi întotdeauna instabilă, conflictuală şi deschisă la
schimbare. Astfel Dahrendorf evidenţiază mecanismul elementar ce produce
inegalitatea.
Care este baza inegalitatii sociale?
Cum explica Dahrendorf mecanismul producerii
inegalitatii sociale.
82
Ibidem, p. 121.
83
Ibidem, p. 122.
101
Este util să remarcăm şi concepţia economică asupra problemei. Din această
perspectivă, cauza fundamentală a inegalităţii sociale rezidă în raportul inegal fată de
proprietate, în distribuirea inegală a bunurilor materiale. Această abordare s-a
manifestat cel mai consecvent în doctrina marxistă. Printre cele mai importante aspecte
care reprezintă chintesenţa doctrinei, precum şi două consecinţe – polarizarea şi
pauperizarea, se numără :
În primul rând, Marx îşi întemeiază teoria pe ideea proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie şi asupra forţei de muncă. El defineşte inegalitatea şi lupta
socială în raport cu contradicţia dintre capital şi munca aducătoare de profit.
În al doilea rând, i s-a părut firesc să afirme că abolirea proprietăţii private va
duce la desfiinţarea exploatării omului de către om şi a antagonismelor de clasă.
Prima consecinţă a analizei întreprinse funcţionării societăţii capitaliste, o
constituie pauperizarea. În Manifestul Partidului Comunist, iar mai apoi, în Capital,
Marx a formulat o legitate a evoluţiei salariilor muncitorilor: „Muncitorul modern,
dimpotrivă, în loc să se ridice odată cu progresul industriei, scrie el în Manifest, decade
tot mai adânc sub condiţiile propriei sale clase”.
Ce-a de-a doua consecinţă, de asemenea este prezentă deja în Manifest:
„Păturile inferioare ale stării de mijloc: micii industriaşi, micii negustori şi rentieri,
meseriaşii şi ţăranii, toate aceste clase îngroaşă rândurile proletariatului, parte din
cauza că micul lor capital fiind insuficient pentru mari întreprinderi industriale, este
înfrânt de concurenţa capitaliştilor mai mari, parte din cauza că îndemânarea lor
profesională nu mai are aceeaşi valoare ca urmare a noilor metode de producţie”.
Unii critici au prezentat argumentul conform căruia tendinţele descrise de
K.Marx sunt abstracte, prea îndepărtate de realitate, mai complexă decât credea el.
Lipsa unei explicaţii universale a inegalităţii sociale, în opinia unor autori, este
condiţionată de faptul că acest proces este perceput cel puţin la două nivele:
1. ca trăsătură a societăţii. Istoria scrisă nu cunoaşte societăţi fără
inegalitate socială;
2. inegalitatea întotdeauna este percepută ca raporturi inegale dintre
indivizi, grupuri sociale şi de aceea este îndreptăţită căutarea originii acestui proces în
status-ul profesional, deţinerea proprietăţii şi a puterii, calităţilor personale ale
indivizilor.
Aşadar, baza stratificării o constituie inegalitatea socială. Modul de organizare
a inegalităţii sociale este însă diferit.
K.Marx, după cum am remarcat, utiliza un singur criteriu – posedarea
proprietăţii.
În opinia lui, există numai două clase determinante în evoluţia istorică:
proprietarii mijloacelor de producţie şi proletarii, care dispun doar de propria lor fortă
de muncă. Chiar dacă conceptul de „clasă” are mai multe semnificaţii, sensul lui era
tratat în raport cu aşa noţiuni cum sunt: contradicţii, antagonism, luptă. Într-o
prezentare foarte simplificată, pentru K.Marx societatea este împărţită în două clase
aflate în luptă: guvernanţi şi guvernaţi, cei care lucrează şi cei ce însuşesc munca
altora, bogaţi şi săraci.
Un alt punct de vedere a fost elaborat de către Max Weber. Teoria weberiană se
vrea deopotrivă o critică şi o îmbogăţire a modelului marxist de stratificare. Weber
propunea trei dimensiuni ale stratificării: economică, statutară şi politică, fiecare cu
102
propria sa ierarhie. Cele trei criterii sunt corelate. O poziţie înaltă pe una din
dimensiuni poate favoriza deţinerea unui loc similar în celelalte două ierarhii. Dar deşi
cauzalitatea este circulară între cele trei criterii, diferenţele de repartizare a indivizilor
în funcţie de cele trei ordine nu pot fi înţelese şi explicate decât dacă presupunem că
sunt autonome.
Clasa ne trimite la dimensiunea economică. Ea este definită ca ansamblu de
indivizi ce au interese economice comune, privitoare la deţinerea de bunuri şi la
şansele de a-şi crea un venit în condiţiile oferite de piaţa bunurilor şi piaţa muncii.
Spre deosebire de Marx, Weber socoteşte că o analiză aprofundată a claselor
presupune să luăm în considerare nu numai aspectul dominant al proprietăţii într-o
economie, ci şi celelalte tipuri de bunuri deţinute. În acest context, e cazul să reţinem
că Weber recunoaşte specificitatea claselor mijlocii, dar care nu sunt un reziduu, ca la
Marx. Weber susţine că nu este permis să deducem acţiunea din poziţia de clasă.
Motivele economice prin ele însele nu pot provoca acţiunea, chiar dacă inegalităţile pot
fi folosite ca semn al ralierii sau simbol de organizare. Acţiunea depinde de un mare
număr de determinanţi sociali şi psihologici, cum ar fi natura distribuţiei proprietăţii şi
felul în care este percepută de indivizi, structura ordinii economice, transparenţa
relaţiilor existente între cauzele şi efectele poziţiei de clasă, gradul de vizibilitate al
contrastelor dintre clase.
Cel de-al doilea criteriu, ordinea statutară, se referă la onoarea socială sau
prestigiu. Ierarhia statutelor sau prestigiului se întemeiază pe judecăţi de valoare, pe
evaluări făcute de membrii comunităţii. „ Grupurile de statut„ se deosebesc prin stilul
lor de viaţă, exprimat prin nivelul de educaţie, prestigiul conferit de naştere sau
profesie, modurile de consum al bunurilor materiale sau culturale. Indivizii fiecărui
grup de statut întreţin mai frecvent relaţii sociale între ei decât cu celelalte grupuri de
statut.
Ierarhia statutară depinde în mod evident de ordinea economică, dar se
întâmplă deseori şi invers.
Ce-a de a treia dimensiune a stratificării este politicul, întruchipat în grupuri
politice şi partide. Poziţia unui individ în această ierarhie este funcţie de influenţa pe
care o poate exercita în cadrul unei acţiuni comune. Cei care deţin această putere nu se
bucură în mod obligatoriu de poziţii înalte în celelalte două ierarhii. Sinteza lui Max
Weber este şi completă din punct de vedere teoretic şi eficientă din punct de vedere
metodologic.
Este bine să reţinem şi viziunea lui P. Sorokin în această problemă. El
evidenţiază trei structuri de stratificare: economică, profesională şi politică.
Proprietarul care deţine o avere considerabilă, formal poate şi să nu facă parte din
rândul celora care deţin puterea politică. Şi invers, politicianul care şi-a realizat o
carieră strălucită poate să nu fie proprietar de capital, ceea ce nu-l împiedică, însă , să
facă parte din straturile superioare ale societăţii.
Sociologii au încercat nu o dată să lărgească criteriile stratificării , incluzând,
de pildă, censul de instruire. Unele dimensiuni pot fi acceptate sau respinse, cert însă
rămâne faptul că stratificarea rămâne multiformă. Susţinem opinia acelor autori, care
consideră că acel conflict clasic dintre clasa muncitoare şi burghezie (laitmotivul
scrierilor lui Marx) a dispărut o dată cu declinul clasei industriale din centrele urbane,
cu restructurarea posesiei de capital în secolul XX şi cu extinderea drepturilor
cetăţeneşti formale într-un context liberal – democratic. Simpla împărţire în clase a fost
înlocuită cu o structură socială mult mai complexă.
Aşadar, societatea reproduce, organizează inegalitatea în baza mai multor
dimensiuni: după nivelul bogăţiei şi venitului, după prestigiul social, în funcţie de
103
deţinerea puterii politice şi altor câteva.
Explicați in ce consta teoria marxista a formarii claselor.
Dimensiunile stratificarii in conceptia lui Weber.
104
Să ne reamintim...
- stratificare sociala, inegalitate sociala, teorii ale stratificarii, profilul stratificarii
in functie de tipul de societate
9.6. Rezumat
Luată în sensul său general , noţiunea de stratificare socială identifică cu sau o
include pe cea de structură socială. În acest din urmă caz, teoria stratificării sociale, fie
că abordează în chip distinct problematica structurii de clasă a societăţii, fie că încearcă
eliminarea de facto a acesteia din câmpul cercetării sociologice, identificând clasa cu
stratul social, atunci când termenul de clasă mai este folosit.
Baza stratificării o constituie inegalitatea naturală şi socială a indivizilor.
9.8. Bibliografie
Aron, Raymond. Lupta de clasă : Noi prelegeri despre societăţile industriale. Ed:
Polirom, Iaşi 1999
Bulgaru Maria (coordonator), Sociologie, Vol. I, CE USM, Chişinău, 2003
Cojocaru Lidia, Boguş Angela, Cohanschi Valentina, Sociologie (Note de curs) Ed.
A.S.E.M., Chişinău, 2002
Cucu Alina-Sanda, The Romanian middle class : a topological analysis // Studia
Universitat Babeş-Bolyai. Series Sociologia, 2007
105
Danii Tudor, Republica Moldova în spaţiul tranziţiei şi costul social al reformelor.
Analiza şi evaluarea sociologică a calităţii vieţii populaţiei, Ed.Pontos, Chişinău,
2004
Cuprins
10.1. Mobilitatea socială
10.2. Saracia si excluziunea socială
10.3. Rezumat
10.4. Testde evaluare/autoevaluare
10.5. Tema de control
10.6. Bibliografie
Introducere
Unul dintre conceptele sociologice care reflectă pregnant corelaţia dintre structura
societăţii şi dinamica ei este cel de mobilitate socială. Mişcarea indivizilor în spaţiul
social, ca urmarea dinamicii structurale a sistemului social global sau a redistribuirii
status-rolurilor în vederea unei redimensionări a fondului socializant la nivel grupal şi
individual,constituie conţinutul procesului de mobilitate socială.
Problema mobilitatii sociale in toata amploarea si importanta sa a fost
relevata initial de catre sociologul american Peterim Sorokin, in lucrarea Social
Mobility, aparuta in 1927. Insa, crcetari empirice si sistemice asupra acestui fenomen
au fost efectuate abia in perioada postbelica.
106
Mobilitatea socială presupune mişcarea indivizilor şi grupurilor sociale între
diferite poziţii socio-economice.Mobilitatea verticală înseamnă mişcarea în sus sau în
jos pe scara socio-economică. Cei care câştigă, din punctul de vedere al proprietăţilor,
al venitului sau al statutului se consideră că sunt mobili ascendent, în timp ce aceia
care se mişcă în direcţia opusă sunt mobili descendent. În societăţile moderne există,
de asemeni, mobilitate laterală, care se referă la mişcarea geografică între cartiere,
oraşe sau regiuni. Deseori mobilitatea verticală şi cea laterală sunt combinate. De
exemplu, un individ care lucrează într-o companie dintr-un oraş poate fi promovat într-
un post superior într-o filială a firmei localizată într-un alt oraş sau chiar într-o altă
ţară.84
Există două modalităţi de studiere a mobilităţii sociale. În primul rând, putem
examina cariera indivizilor – gradul în care se mişcă în susul şi în josul scării sociale
pe parcursul vieţii lor angajaţii.Acest lucru este denumit mobilitate
intrageneraţională. Mobilitatea de la o generaţie la alta se numeşte mobilitate
intergeneraţională.
Cantitatea de mobilitate verticală într-o societate reprezintă un indicator major
al gradului „deschiderii” sale, arătând în ce măsură indivizii talentaţi născuţi în pături
sociale inferioare au posibilitatea de a se mişca în sus pe scara socioeconomică. Au fost
efectuate studii de mobilitate socială pe o perioadă de peste 50 de ani, implicând în
mod frecvent comparaţii internaţionale. Astfel, Pitirim Sorokin (1927) a concluziat că
oportunităţile pentru ascensiunea rapidă în Atatele Unite erau mai limtate decât sugera
folclorul american.85
Cercetările efectuate de către Peter Blau şi Otis Dudley Duncan, cu 40 ani mai
târziu, erau mult mai sofisticate şi mai cuprinzătoare. Autorii nominalizaţi au colectat
informaţii de pe un eşantion alcătuit din 20 000 de bărbaţi. Ei au ajuns la concluzia că
în Statele Unite există multă mobilitate verticală, dar în cea mai mare parte se
desfăşoară între poziţii ocupaţionale destul de apropiate unele de altele. Mobilitatea
„de distanţă mare” este rară. Cu toate că mişcarea descendentă are loc, atât în cadrul
carierei indivizilor şi intergeneraţional, este cu nult mai puţin comună decât mobilitatea
ascendentă. Motivul este că slujbele de tip gulere albe şi cele de experţi s-au dezvoltat
cu mult mai repede decât cele de tip gulere albastre, o schimbare care a creat
deschideri pentru fii lucrătorilor de tip gulere albastre pentru a se îndrepta către slujbe
de tip gulere albe.
Poate că cel mai faimos studiu internaţional despre mobilitatea socială a fost
efectuat de către Seymour Martin Lipset şi Reinhard Bendix (1959). Ei au analizat date
provenite de la 9 societăţi industrializate – Marea Britanie, Franţa, Germania de Vest,
Suedia, Elveţia, Japonia, Danemarca, Italia şi Statele Unite, concentrânduâşi atenţia
asupra mobilităţii bărbaţilor aflaţi în slujbe de tip gulere albastre la cele de tip gulere
albe. Contrar aşteptărilor lor, ei nu au descoperit nici o dovadă că Statele Unite sunt
mai deschise acestora decât societăţile europene. Mobilitatea verticală totală peste linia
gulere albastre/gulere albe a fost de 30% în Statele Unite, iar în celelalte societăţi varia
între 27% şi 31%. Autorii au concluzionat că toate ţările industrializate au parte de
schimbări asemănătoare în privinţa expansiunii slujbelor de tip gulere albastre.
În schimb, alţii autori au demonstrat că nu există tendinţa pe termen lung de
creştere a ratelor mobilităţii.86
Cu toate că mobilitatea descendentă este mai puţin comună decât
84
Giddens, Anthon, Sociologie. Ed. BIC ALL, Bucuresti, 2000, p.289
85
Ibidem, p. 209
86
Ibidem, p. 291
107
mobilitatea ascendentă, ea continuă să fie un fenomen răspândit. De asemenea, este
comună mobilitatea descendentă intrageneraţională. Mobilitatea de acest tip este foarte
adesea asociată cu probleme psihologice şi cu axietăţi, când indivizii ajung incapabili
săâşi păstreze stilul de viaţă cu care s-au obişnuit. Redundanţa este o altă sursă
importantă a mobilităţii descendente. Oameni de vârstă mijlocie care îşi pierd slujbele,
de exemplu, fie găsesc cu mare greutate o nouă slujbă, fie pot obţine un loc de muncă
cu un nivel inferior de venit faţă de cel dinainte.87
Mulţi oameni din societăţile moderne cred că fiecare are posibilitatea să ajungă
în vârf dacă munceşte din greu şi e suficient de străduitor, şi cu toate acestea cifrele
arată că foarte puţini reuşesc. De ce e oare aşa de dificil acest lucru ? Într-o anumită
privinţă răspunsul este foarte simplu. Chiar într-o societate „perfect fluidă”, în care
fiecare ar avea o şansă egală de a ajunge în posturile cele mai înalte, doar o parte
minoră va face acest lucru. Ordinea socio-economică de vârf are forma unei piramide,
având doar relativ puţine poziţii de putere, statut sau avere. Nu mai mult de două sau
trei mii de oameni, dintr-un total al populaţiei de 58 de milioane în Marea Britanie, ar
putea deveni directori ai uneia dintre cele două sute de mari corporaţii.
Însă, în plus, celor care deţin poziţii de bogăţie şi putere li se oferă mai multe
oportunităţi pentru a-şi perpetua avantajele li a le transmite copiilor lor. Ei pot face ca
aceştia să aibă cea mai bună educaţie cu putinţă, iar acest lucru le va aduce adesea
slujbe bune. Chiar dacă plătesc taxe pe avere şi pe moştenire, bogaţii au găsit
modalităţi de a transmite o mare parte a proprietăţii lor descendenţilor. Majoritatea
celor care ajung în vârf sunt avantajaţi de la început – ei provin din medii profesionale
sau bogate.88
108
unui segment al populaţiei.
Din punct de vedere sociologic, în prezent, excluziunea socială se defineşte ca
fiind „plasarea unei persoane în afara formelor normale de viaţă socială, ca rezultat al
unor deprivări multiple, cu şanse reduse de reinserţie într-o viaţă socială normală,
rezultat al discriminărilor, lipsei de oportunităţi, cumulări de privaţiuni,
degradării/nedezvoltării capacităţilor de funcţionare socială normală sau al unui stil de
viaţă individual sau colectiv care marginalizează”.
Într-o formulare mai succintă excluziunea socială este procesul prin care
indivizii sau familiile fac experienţa deprivării, fie de resurse (precum venitul), fie de
legături sociale cu o comunitate sau societate mai largă. În cursul anilor 80 ai secolului
trecut, limbajul excluderii sociale a început să fie folosit tot mai mult simultan cu (şi
uneori în locul) cel despre sărăcie, (in ceea ce ne priveşte, subsriem concluziei conform
căreia sărăcia poate fi considerată doar o parte a excluziunii sociale, o formă
specifică de excluziune socială, „excluziunea financiară”) în special în discuţiile
privind politicile sociale în Europa. Există cel puţin trei moduri de utilizare a
termenului. Noi vom trata excluziunea socială în relaţiile cu drepturile sociale şi cu
barierele sau procesele prin care oamenii sunt împiedicaţi să şi le exercite. Şi aceasta
pentru că noţiunea de excluziune socială sau marginalizare a devenit, odată cu
Summit-ul de la Lisabona din 2000, o preocupare reală a politicii sociale europene,
fiind strîns legată de ideea de drepturi ce decurg din calitatea de cetăţean, respectiv de
drepturile sociale.
În societăţile de tip preponderent industrial sursa excluziunii sociale se poate
plasa în:
sfera economică – prin lipsa locurilor de muncă şi/sau insuficienţa
resurselor;
sfera drepturilor politice sau civile – prin necunoaşterea sau neutilizarea
acestor drepturi;
sfera relaţiilor sociale, de familie sau de rudenie – prin dezorganizarea,
alterarea sau inexistenţa unor reţele sociale de suport.
109
totalul muncitorilor agricoli şi fermierilor mici. Fiecare a cincea persoană săracă locuia
în oraşe mici. Locuitorii oraşelor mici şi medii erau cei mai vulnerabili în faţa sărăciei
extreme. Incidenţa cea mai mare a sărăciei şi sărăciei extreme se întîlnea în familiile cu
trei sau mai mulţi copii, în familiile cu un singur părinte şi printre bătrînii singuratici.
Sărăcia extremă era destul de acută :33% din copii cu vîrsta pînă la cinci ani nu
beneficiau de alimentaţie adecvată pentru a-şi satisface necesităţile decente de sănătate
şi educaţie. Patru copii din zece cu vîrsta pînă la 10 ani trăiau în sărăcie extremă.
În ceea ce priveşte dimensiunea rurală a sărăciei, evidenţiem unele
caracteristici concrete: din 700 de mii de angajaţi în agricultură în anul 2001 au rămas,
în 2008, 300 de mii. Această reducere nu este o manifestare a modernizării agriculturii,
dar a declinului acestei ramuri. Din 400 de mii de persoane, care au plecat din
agricultură, 200 de mii au migrat peste hotare, 100 de mii s-au angajat în alte domenii,
iar 100 de mii au rămas şomeri.
Comparativ cu anul 2001, preţurile la produsele de prima necesitate au crescut
de 5 ori, iar cele la serviciile comunale de 3 ori. Aceeaţi situaţie se atestă şi în cazul
preţurilor la gazelle naturale, energie electrică, cărbune. Dacă în 2001 preţul unui litru
de motorină era egal cu preţul a 2 kg de grîu, în 2008 pentru a cumpăra un litru de
motorină agricultorul era nevoit să vîndă 13 kg de grîu.
Fenomenul excluziunii sociale a fost confirmat de PNUD în cadrul proiectului
“Dezvoltarea capacităţii pentrtu monitorizarea sărăciei”. Potrivit sondajului de opinie
(2002), realizat în cadrul acestui proiect, 67,9% din populaţia republicii se considera
săraca.
Majoritatea populaţiei considera că starea de sărăcie se manifesta în primul
rind, prin venituri mici – 75,6% din cei ce se considerau săraci au optat pentru această
caracteristică a sărăciei. Este relevant faptul că şi cei care nu se considerau săraci erau
de aceeaşi părere ( 72,8%). 38,3% din respondenţi care se considerau săraci erau de
părerea că a doua caracteristică a sărăciei este securitatea alimentară, iar 30%- starea
proastă a sănătăţii. Poziţia a treia, în opinia respondenţilor, revenea nivelului jos al
securităţii economice (18,3%, condiţiile nesatisfăcătoare de trai (10,8%),, nivelul jos al
securităţii personale (11,7%).
Rezultatele investigaţiei au demonstrate că printre cele mai frecvente probleme
cu care se confruntau categoriile defavorizate erau: accesul la instituţiile medicale
-50%, procurarea medicamentelor -47,5%, accesul la serviciul magazinelor – 45,6 %,
petrecerea concediului de odihnă – 16,7%. Concomitent, o problemă majoră pentru
acest segment al populaţiei era angajarea îm cîmpul muncii ( 26,7%).
În baza unei cercetări efectuate în cadrul Indexului global al foametei pe 2008,
realizat de Institutul de cercetare în domeniul politicilor alimentare din SUA,
Republica Moldova a fost inclusă în lista celor mai flămînde state din lume. Conform
studiului,Republica Moldova a ajuns printre cele mai flămînde 30 de ţări, alături de
Cuba şi Peru. Rata înfometării populaţiei a fost calculată în baza unor indici, între care
nivelul deficienţei calorice la populaţia matură, nivelul malnutriţiei infantile şi ratele
mortalităţii infantile cauzate de maladii digestive.
Una din cele mai dezavantajate şi discriminate categorii sociale sunt bătrânii.
Această categorie constituie aproximativ 14% din populaţie şi are tendinţa de a creşte:
către anul 2016 indicele va spori până la 17,6%.
Pensia medie lunară de care beneficiază persoanele în etate (noiembrie 2008)
constuie circa 470 lei, ceea ce nu reprezintă nici 50 la sută din coşul minim de
consum. Deoarece pensia nu acoperă cheltuielile pentru strictul necesar, aproximativ
24% din ei continuă să muncească. Pensionarii solitari se află în cea mai dramatică
situaţie – nu reuşesc să acopere nici cheltuielile pentru cele mai elementare nevoi.
110
În conformitate cu legislaţia Republicii Moldova în domeniul administraţiei
publice locale, protecţia socială a populaţiei intră în responsabilitatea autorităţilor
locale. Conceput în ansamblu, sistemul de protecţie socială din Republica Moldova
favorizează populaţia săracă. Totuşi el rămâne destul de limitat din perspectiva
reuşitelor pe care le poate obţine. Aproximativ 73% din beneficiarii aflaţi în sărăcie
extremă şi-au acoperit mai puţin de ¾ din necesităţilor lor din alocaţiile de asistenţă
socială.
De multe ori serviciile acordate celor aflaţi în dificultate nu corespund
necesităţilor reale de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijire medicală, acces la servicii
şi utilităţi publice. Autorităţile locale îşi justifică neputinţa de a-i ajuta prin lipsa de
resurse.
Fenomenul sărăciei conduce la situaţia de excluziune socială. Segmentele
sărace ale populaţiei sunt private, mai mult decît altele, de a beneficia de dreptul la
studii, deservire medicală, loc de muncă etc. Să ne referim la cîţiva indicatori
concludenţi în acest sens. Gradul de cuprindere în învăţământul primar a scăzut de la
94% în anul 2000 la 88% în anul 2005. Copiii săraci beneficiază de serviciile de
sănătate aproape de 3 ori mai puţin decât ceilalţi.
Copiii săraci au, de asemenea, o activitate cerebrală mai scăzută şi dificultăţi
în activităţile creative, dar şi în cele care presupun rezolvarea de probleme.
Excluziunea socială este intensificată şi de slaba implicare civică a grupurilor
sociale sărace.
Remarcăm faptul că fenomenului sărăciei nu se reduce numai la dimensiunea
economică, dar are un caracter multiaspectual, caracterizîndu-se şi printr-un aspect
social, comportamental, cultural etc. Aspectul social se axează în special pe
fenomenele sociale amplificate de sărăcie: criminalitatea, alcoolismul, narcomania,
demoralizarea populaţiei, analfabetismul, morbiditatea, corupţia etc.
Din perspectiva psihologică, sărăcia, în special cea cronică, condiţionează
anumite comportamente deviante, generate, în primul rînd de anumite valori socio-
umane, apărute în rezultatul vieţii mizerabile. Aspectele sărăcoiei se întrepătrund,
condiţionîndu-se unul pe altul.
Este de remarcat faptul că în categoria săracilor au nimerit nu numai grupurile
social-vulnerabile ( cum ar fi persoanele rămase în afara cîmpului de angajare a forţei
de muncă, persoanele neangajate sau cele angajate parţial), ci şi un segment important
al persoanelor ocupate în sfera bujetară, unde salariile fiind foarte mici nu asigură un
trai decent.
În categoriile vulnerabile se află şi persoane cu nivel înalt de studii, capabili de
muncă şi cu o stare bună a sănătăţii, precum şi persoane care dispun de bunuri de
folosinţă îndelungată, ceea ce îi poate ajuta să atenueze efectele sociale negative asupra
venitului gospodăriei.
După cum remarca T. Danii, dacă în primii ani ai tranziţiei sărăcia părea a
reprezenta mai degrabă un cost inevitabil al tranziţiei şi era considerată doar un
fenomen temporar, în prezent se bate alarma că sărăcia se transformă într-un fenomen
cronic, care necesită măsuri urgente de combatere a ei.90
Aşadar, pauperizarea populaţiei este cel mai grav flagel care însoţeşte
tranziţiea la economia de piaţă şi a devenit una din problemele primordiale cu care se
confruntă societatea moldovenească în ultimii 15 ani.
90
Danii Tudor, Op. cit., p. 286)
111
Să ne reamintim...
- mobilitate sociala, inegalitate sociala, saracie relativa, saracie absoluta,
precaritate sociala
10.3. Rezumat
În finalul acestei unitati de invatare remarcăm următoarele:deşi clasa de jos
are poziţie socială marginală, ea participă funcţional la reglarea sistemică a
societăţii şi constituie, din cauza imperfecţiunii sistemului social de a se autoregla
complet, partea socială sacrificată pentru reglarea acestuia. În întreaga sa evoluţie
societatea, ca sistem imperfect, a manifestat disfuncţii, expresia acestora constituind-o,
în toate timpurile, existenţa precara a clasei de jos.
10.6. Bibliografie
Aron, Raymond. Lupta de clasă : Noi prelegeri despre societăţile industriale. Ed:
Polirom, Iaşi 1999
112
Bulgaru Maria (coordonator), Sociologie, Vol. I, CE USM, Chişinău, 2003
Cojocaru L., Boguş A., Cohanschi V., Sociologie, Ed. A.S.E.M., Chişinău, 2002
Cucu Alina-Sanda, The Romanian middle class : a topological analysis // Studia
Universitat Babeş-Bolyai. Series Sociologia, 2007
Danii Tudor, Republica Moldova în spaţiul tranziţiei şi costul social al reformelor,
Ed.Pontos, Chişinău, 2004
Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997
Bibliografie generala
113
Dahrendorf, R., Essays in the theory of society, Stanford University Press, Stanford,
1968
Daniel Dayan şi Elihu Katz, Media Events: The Live Broadcasting of History, Harvard
University Press, Cambridge, 1992
Daniela Rovenţa Frumuşani, Identitatea (Lexicon feminist), Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Danii Tudor, Republica Moldova în spaţiul tranziţiei şi costul social al reformelor,
Ed.Pontos, Chişinău, 2004
Don Handelman, Models and Mirrors: Towards and Anthropology of Public Events,
Cambridge University Press, Cambridge, 1990
Dragomir, Otilia; Miroiu, Mihaela, Lexicon feminist, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Durkheim, E., Despre sinucidere, Institutul European, Iaşi, 1993
Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Durkheim, E., Sinuciderea, Ed. Antet, Bucureşti, 2005
Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, in La science sociale et l’action, Paris,
P.U.F., 1970
E. Kübler-Ross, Living with Death and Dying, Ed. Souvenir Press, London, 1987
E. Speranţia, Introducere în sociologie, vol. I, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1944
E.M. Litwicki, Visions of America: Public Holidays and American Culture, teză de
doctorat, University of Virginia, 1992
Ellis, H., Geschlecht und Gesellschaft, Würzburg, 1910
G. Le Bon, Psihologia mulţimilor, Ed. Anima, Bucureşti, 1990
G. Tarde, Les transformations du pouvoir, Ed. Puf, Paris, 1909
Gabriel Tarde, Les lois de l’imitation, Ed. Felix Alcan, Paris, 1921
Garfinkel, H., Studies in Ethnomethodology, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall,
1967
Grosu, N. – Chintesența sociologiei, ediția a XI-a, definitivă, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2007
H. Ellis, Geschlecht und Gesellschaft, Würzburg, 1910
Hall Edward T., The Hidden Dimension, New York, Doubleday, 1966
I. Mărginean, Cercetarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
I. Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Iluţ, Petru, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
Ionescu, I., Stan, D., Elemente de sociologie, vol.1, Ed. Univ. A. I. Cuza, Iași, 1997
J. R. Oppenheimer, A Life, Ed. Oxford University Press, UK, 2006
James A. Beckford, The Sociologi of Religion. 1945-1989, în „SocialCompas”, nr. 37,
1990
Jouvenal, Bertrand de, De pouvoir, Hachette, Paris, 1972
Juliet Mitchell, Women. The Longest Revolution, 1966
Jurgen Habermas, The Structural Transformation of the Public Sphere:An Inquiry into
a Category of Bourgeois Society, Cambridge: Polity Press, 1989
Kübler-Ross, E., Living with Death and Dying, Ed. Souvenir Press, London
Laura Grunberg, Lexicon feminist, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Le Bon, G., Psihologia mulţimilor, Ed. Anima, Bucureşti, 1990
M. Cherkaoui, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
Melvin L. De Fleur si Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed.
Polirom, Iași, 1999
Mihăilescu, Ioan, „Sociologie generală”, Editura Polirom, Bucureşti, 2003
Mitchell, Juliet, Women. The Longest Revolution, 1966
N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Ed. Universităţii Bucureşti,
1997
114
Nilă Stratone Mirela C., Criminalitatea feminină în România. Resocializarea și
reinserția socială a femeii care execută o sancțiune privativă de libertate, Teză
de doctorat, Univ. București, 2009.
Nilă Stratone Mirela C., Elemente de structură şi funcţionalitate în politologie, EUP,
2005
Nilă Stratone Mirela C., Sociologie generala, Ed. ProUniversitaria, Bucuresti, 2012
Nilă Stratone Mirela C., Sociologie juridică, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006
Nilă Stratone Mirela C., Sociologie juridică. Elemente de baza, Ed. Hamangiu,
Bucuresti, 2013
Nilă Stratone Mirela C., Sociologie, Ed. Paralela 45, Pitești, 2006
Petru Iluţ, Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Philippe Braud, Sociologie politique, Paris, L.G.D.J., 1998
Popa, N.; Mihăilescu, I.; Eremia, M., Sociologie juridică, Ed. Univ. Bucureşti, 1997
Popescu, Sofia, Sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
R. Aron, Les grandes doctrines de sociologie historique, Paris, CDU, 1962
R. Dahrendorf, Essays in the theory of society, Stanford University Press, Stanford,
1968
R. Raicu, Sociologie, www.ase.ro
Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997
Rădulescu, Sorin M., Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999
Rădulescu, Sorin M., Sociologia vârstelor, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1994
Rădulescu, Sorin M., Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor
sociale, Ed. CPS, Bucureşti, 1994
Robert Bierstedt, The Social Order, Fourth Edition, New York, 1974
Roger D. Abrahams şi Richard Bauman, Rangers of Festival Behavior, în Barbara A.
Babcock (coord.), The Reversible World: Symbolic Inversion in Art and Society,
Cornell University Press, Ithaca, 1978
Sheila K. Johnson, Sociology of Christmas Cards, în Transactions, 1971
Ștefan Pruteanu, Manual de comunicare si negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iasi,
2000
Theodore Humphrey şi Lin T. Humphrey (coord.), We Gather Together: Food and
Festival in American Life, UMI Research Press, Ann Arbor, 1988
Toffler, Alvin, Al treilea val, Ed. Antet, Bucureşti, 1993
Tschentscher, F., Capelli, C, Geisert, H., Krainitzki, H., Schmitz, R.W. & Krings, M. in
Neanderthals and Modern Humans: Discussing the Transition, eds. Orschiedt, J.
& Weniger, G.C. (Neanderthal Museum, Mettmann, Germany), 2000
Udroiu, Neagu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
Zischka, A., La guerre secrète pour le pétrol, Paris, 1933
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sociobiologie
http://www.scribd.com/doc/44825804/Identitate-cultural%C4%83-%C5%9Fi-
etnocentrism
115
116