Mots-clés: la famille; le mariage; des couples non mariés; des couples formés de
personnes de même sexe; l’art. 8 de la Convention européenne des droits de l’homme.
402
Recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în jurisprudenţa CEDO
ŞI PARTENERIATUL CIVIL
nalizare a acestei instituţii în sensul pomenit mai sus1. Rezultatul este cel al unui
continent divizat pe această problemă. Reglementarea căsătoriilor între persoane de
acelaşi sex este prezentată ca o chestiune de egalitate şi nediscriminare, deci ca o
FAMILIA
problemă ce intră în sfera drepturilor omului.
Consiliul Europei, al cărui rol este acela de a garanta şi de a promova respectul
pentru drepturile omului pe continent, este principalul avocat în dezbatere. În 2010,
principalele foruri ale Consiliului Europei au fost orientate în direcţia extinderii
principiului non-discriminării pe baza orientării sexuale la nivelul tuturor domeniilor.
La 31 martie 2010, Comitetul de miniştri al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea
CM (2010)5, recomandând statelor membre să adopte măsuri împotriva discriminării
bazate pe orientarea sexuală sau identitatea de gen. La 29 aprilie 2010, Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1728(2010) privind „Discrimi-
narea bazată pe orientarea sexuală şi identitatea de gen”, promovând aceleaşi măsuri ca
Recomandarea CM (2010)5. Niciunul dintre aceste documente nu cerea statelor să
legalizeze căsătoriile între persoane de acelaşi sex, dar acordau, în schimb, suport
explicit legalizării parteneriatului civil. La 24 iunie 2010, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a pronunţat decizia în cauza Schalk şi Kopf c. Austriei, arătând,
pentru prima dată, că relaţia stabilă între parteneri de acelaşi sex cade sub incidenţa
noţiunii de „viaţă de familie” (nerămânând doar în sfera vieţii private), la fel ca relaţia
unui cuplu format din parteneri de sex diferit (par. 94). Prin aceasta se garantează
egalitatea de tratament prin mijloace ce ţin de principiul nediscriminării cu privire la
viaţa de familie.
În septembrie 2011, 6 state membre au susţinut crearea unui „proiect LGBT” în
cadrul Consiliului Europei, care să promoveze adoptarea unei legislaţii naţionale bazate
pe prevederile Recomandării CM (2010)5. Seria de documente amintite şi deciziile ce au
urmat au angajat Consiliul Europei în promovarea drepturilor LGBT. Evident că dezba-
terea legată de uniunile încheiate între persoane de acelaşi sex nu este finalizată, ci
continuă foarte puternic. Pe de o parte, Curtea de la Strasbourg a statuat foarte clar că
instrumentul principal al drepturilor omului, anume Convenţia pentru apărarea drep-
turilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu garantează niciun drept la căsătorie
pentru persoanele de acelaşi sex, iar pe de altă parte, se încearcă construirea unui drept
al recunoaşterii legale pentru cuplurile formate din persoane de acelaşi sex.
1 Conf. G. Puppinck, Same-Sex Unions and the ECHR, p. 1. Este vorba de o statornicire a căsă-
toriei tradiţionale la nivelul constituţiilor fiecărei ţări, care vede un pericol în acest sens la nivelul
societăţii sale.
403
Emanuel Tăvală
404
Recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în jurisprudenţa CEDO
ŞI PARTENERIATUL CIVIL
orientarea sexuală a petenţilor, dar majoritatea au fost declarate inadmisibile4. Această
perioadă a creionat, totodată, maniera în care Curtea a abordat cazurile prin care i se cerea
să redreseze situaţiile în care statele erau acuzate că interferează cu viaţa persoanelor care
FAMILIA
aparţineau minorităţilor sexuale. Primul caz ce vizează acest aspect este identificat ca fiind
W.B. c. Republicii Federale a Germaniei5, din 1955. În această speţă este de remarcat faptul
că, deşi a fost invocată încălcarea articolelor 2, 8, 14, 17 şi 18 ale Convenţiei, a fost
constatată doar încălcarea art. 8, decizia bazându-se pe încălcarea dreptului la viaţă
privată, astfel fiind indicată calea de urmat pentru eventuale viitoare cazuri.
În 1977 a fost declarată pentru prima dată admisibilă o aplicaţie adresată Curţii
împotriva legilor LGBT în cauza X c. Marii Britanii (cererea nr. 7215/75). Deşi această
cauză a fost interpretată ca un progres, decizia Comisiei nu a fost una marcantă, din
cauza tranziţiei Curţii de la faza formativă spre cea judiciară. Mai bine zis, Curtea era
preocupată cu asigurarea legitimităţii sale, lăsând la o parte, după opinia unora, o
pronunţare tranşantă în chestiunea drepturilor unei minorităţi sexuale pentru a nu-şi
submina legitimitatea6. Începutul drumului pentru Curte în direcţia unor decizii precum
cele care ne interesează pe noi azi şi care fac obiectul prezentelor studii a fost marcat de
decizia Marii Camere din cauza Dudgeon c. Regatului Unit (cererea nr. 7525/76,
hotărârea din 22 octombrie 1981). Curtea a decis că legea anti-sodomie (abrogată în
2017) încalcă dreptul la viaţă privată a unei persoane homosexuale. Decizia marchează
două lucruri care trebuie avute în vedere: pe de o parte, o interpretare largă a terme-
nului „viaţă privată”, prin care cetăţenii din comunităţile LGBT sunt practic încurajaţi să
caute o „îndreptare” la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi, pe de altă parte,
Curtea defineşte homosexualitatea ca fiind o manifestare privată a personalităţii umane7.
Paul Johnson este de părere că „instanţa europeană a stabilit definiţia ontologică a
homosexualităţii şi aceasta continuă să servească drept bază a viziunii Curţii faţă de
această chestiune. Deosebit de importantă în recunoaşterea Curţii potrivit căreia incri-
minarea actelor homosexuale constituie o încălcare a art. 8 a fost, de fapt, ideea că
circumstanţele personale ale reclamantului şi tendinţele sale îl predispun la anumite acte
sexuale. În acest fel, admiterea naturii congenitale a orientării sexuale a reprezentat
temeiul acceptării statutului său de victimă a legii penale”8.
2013, p. 69 şi urm.
5 Ibidem, p. 24.
6 V.J. Marzano, Oliari and the European Court of Human Rights: Where the Court Failed, în Pace
405
Emanuel Tăvală
În 1986, Curtea s-a pronunţat în cauza Rees c. Regatului Unit, în care a statuat că
dreptul la căsătorie prevăzut de art. 12 presupune şi un aspect biologic, care nu poate fi
aplicat în cazul în care unul dintre soţi a suferit o operaţie de schimbare de sex, ca
urmare a căreia să fi rezultat o relaţie heterosexuală (conform deciziei, dreptul la căsă-
torie se referă la căsătoria tradiţională între persoane de sex biologic diferit). Curtea a
menţinut această linie de orientare, dar a înfăţişat şi o perspectivă asupra a ceea ce va
oferi posibilitatea de redeschidere a problemei, aşa cum s-a demonstrat în Cossey c.
Regatului Unit în anul 1990. Într-adevăr, în această speţă se arătă că evoluţiile din ultimii
ani nu pot duce la abandonarea conceptului tradiţional de căsătorie. 12 ani după această
decizie, Marea Cameră a susţinut, în cauza Christine Goodwin c. Regatului Unit, că
evoluţiile internaţionale au mers suficient în direcţia recunoaşterii unui statut legal
pentru indivizii transgender în vederea recunoaşterii legale a propriului lor gen, putând
fi, astfel, cerută înlăturarea aspectului biologic de gen din cadrul interpretării art. 12.
Cauza invocată mai sus a reprezentat un pas înainte în lărgirea spectrului pentru „un
progres subsecvent”. Astfel, Marea Cameră a arătat că art. 12 este singurul care iden-
tifică bărbatul şi femeia ca gen şi că nu mai poate fi asumat ca aceşti termeni să fie
înţeleşi ca referindu-se la determinarea de gen din perspectivă pur biologică9. Această
argumentare este bazată pe schimbările sociale majore în ceea ce priveşte instituţia
căsătoriei, precum şi pe schimbările dramatice survenite în urma evoluţiei medicinei şi
ştiinţei în domeniul transsexualităţii. Aşadar, Curtea a reinterpretat art. 12 în lumina
înţelegerii contemporane de atunci a genului.
Curtea a continuat progresul său în interpretarea vieţii de familie. Astfel, art. 8 al
Convenţiei enumeră două drepturi importante: dreptul la viaţă privată şi dreptul la viaţă
de familie. Prin urmare, art. 8 a rămas o cale sigură de atacare a legilor anti-LGBT. Curtea
a perceput viaţa de familie ca fiind în legătură şi cu cuplurile de acelaşi sex în 1983, când
nu a admis o cerere din cauza aspectului biologic amintit în art. 12 şi pentru că nu a
apărut niciun consens între state în ceea ce priveşte reinterpretarea acestei definiţii. În
cauza Mata Estevez c. Spaniei, reclamantul locuia şi avea aceeaşi viaţă privată cu
partenerul său de mulţi ani, dar Curtea a refuzat să accepte relaţia lor ca intrând în sfera
dreptului de familie prevăzut de art. 8. Dar menţionarea faptului că art. 8 coroborat cu
art. 14 poate duce la interpretarea în direcţia discriminării arăta dorinţa Curţii de a
extinde viaţa de familie şi pentru cuplurile formate din persoane de acelaşi sex.
La doi ani după Mata Estevez, Curtea a mers exact în direcţia menţionată mai sus în
cauza Karner c. Austriei, în care statul austriac era reclamat că nu a acordat dreptul
partenerului necăsătorit de a moşteni o locuinţă, acest lucru nefiind posibil pentru
parteneri de acelaşi sex. Prima Cameră a văzut aceasta ca o încălcare a art. 8 coroborat
cu art. 14, pentru că Austria nu avea o prevedere prin care să fie evitată discriminarea
împotriva cuplurilor de acelaşi sex în materie succesorală. O decizie asemănătoare a fost
înregistrată şi în cauza Kozak c. Poloniei, când s-a arătat că excluderea partenerilor de
acelaşi sex de la dreptul de succesiune în cazul unei coabitări maritale de facto este
discriminatorie.
În hotărârea Schalk şi Kopf c. Austriei din 2010 s-ar putea crede că instanţa a
pregătit, de fapt, calea spre recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Este
de reţinut faptul potrivit căruia Curtea a acceptat aplicarea art. 12 al Convenţiei în ciuda
faptului că reclamanţii nu erau bărbat şi femeie, aceasta în contextul în care prevederile
art. 12 al Convenţiei10 ar putea fi interpretate în această direcţie şi, astfel, să nu excludă
căsătoria între doi bărbaţi sau două femei (par. 54-55).
406
Recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în jurisprudenţa CEDO
ŞI PARTENERIATUL CIVIL
tează drepturi şi obligaţii „fiecărei persoane” sau statuează că „nimeni” nu poate fi
obiectul anumitor feluri de tratament interzis. Prin urmare, formularea articolului 12 a
fost intenţionată. Mai mult decât atât, urmează a se ţine cont de contextul istoric în care a
fost adoptată Convenţia. În anii 1950 căsătoria era cu siguranţă percepută în sensul
FAMILIA
tradiţional ca fiind o uniune între parteneri de sex diferit.
408
Recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în jurisprudenţa CEDO
unei posibilităţi pentru cetăţeni a unui mod privat de convieţuire. Dacă ne îndepărtăm
puţin de zona strict juridică pe care doream să o prezentăm aici, suntem, de fapt, în faţa
unei siluiri a moralei publice prin acest gen de reglementări.
ŞI PARTENERIATUL CIVIL
A legaliza o formă alternativă la căsătorie nu înseamnă a elimina
„discriminarea”, aşa cum este ea interpretată de iniţiatori. Căsătoria este o
formă de convieţuire familială, iar relaţiile matrimoniale presupun în primul
rând stabilirea unei descendenţe legitime şi apoi a unor relaţii de rudenie
FAMILIA
între familiile de provenienţă ale soţilor. Partea contractuală a căsătoriei,
legalizată în România, în Europa şi în cele mai multe alte state ale lumii, este
menită a veni în sprijinul acestei misiuni fundamentale şi definitorii a
căsătoriei. Subliniem că, din punctul de vedere al realităţii social-umane, aşa
cum este evidenţiat în istoria, sociologia sau antropologia familiei şi aşa cum
se poate constata şi la nivelul simţului comun, al populaţiei reale, nu
contractul, drepturile şi obligaţiile reciproce sau comune ale soţilor
sunt definitorii pentru relaţia căsătoriei, ci angajarea acestora în statu-
tele de părinţi, respectiv de mamă şi de tată. Înregistrarea contractuală
legală a drepturilor şi obligaţiilor reciproce sau comune sunt doar
garanţia pe care statul, ca reprezentant al societăţii, o dă căsătoriei
pentru a-i înlesni atingerea scopului de creare a unei filiaţii legitime.
Dimpotrivă, discriminatorie ar fi considerarea unei persoane căsătorite
(aşadar, una care a optat pentru asumarea statutului de părinte) ca nedi-
ferită de o persoană necăsătorită, aşa cum este vizibil în acest proiect legis-
lativ. Concubinajul, celibatul, relaţia homosexuală sunt de asemenea opţiuni
la căsătorie – dar unele care implică fundamental doar legătura afectivă şi
sexuală dintre parteneri. Menţionăm că istoria a înregistrat, în Europa anilor
’70, tocmai o respingere a căsătoriei ca instituţie din perspectiva promovării
acestor formule alternative de convieţuire a adulţilor, bazate pe dragostea
necontractuală, nesupusă altor imperative, precum crearea unei filiaţii. Cu
atât mai contradictorie este revendicarea actuală, de către cei care promo-
vează acest tip de legături afective libere de constrângeri, a unei forme
contractuale de reglementare a lor13.
13 Sursa: http://parteneriat-civil.ro/argumente-contra/o-perspectiva-sociologica/.
14 „105. Curtea nu poate decât să noteze că un consens european referitor la recunoaşterea
cuplurilor de acelaşi sex este în curs de dezvoltare. Mai mult decât atât, această tendinţă s-a
dezvoltat rapid în ultimul deceniu. Cu toate acestea, încă nu există o majoritate a statelor care
oferă recunoaştere juridică cuplurilor de acelaşi sex. Domeniul în cauză trebuie în continuare să fie
409
Emanuel Tăvală
privit ca fiind unul în care drepturile evoluează fără existenţa unui consens, în care statele trebuie
să beneficieze de o marjă de apreciere în procesul de introducere a modificărilor legislative.
106. Legea austriacă cu privire la parteneriatul înregistrat, în vigoare de la 1 ianuarie 2010,
reflectă evoluţia descrisă mai sus şi, astfel, face parte din consensul european în curs de
dezvoltare. Chiar dacă nu este în avangardă, legislatorului austriac nu îi poate fi reproşat faptul că
nu a adoptat Legea cu privire la parteneriatul înregistrat mai devreme.”
15 Pe rolul CEDO se aflau deja, la momentul adoptării, cel puţin 3 cauze, în speţă Oliari c.
Italiei, Felicetti c. Italiei şi Francesca Orlandi c. Italiei. În aceste cazuri, cuplurile formate din per-
soane de acelaşi sex au clamat lipsa unei recunoaşteri legale în Italia pentru relaţia lor, care fusese
consacrată în afara graniţelor Italiei, invocând în acest sens art. 8, 12 şi 14 ale Convenţiei.
Hotărârea din cauza Oliari c. Italiei, din 21 iulie 2015, definitivă (cererile nr. 18766/11, 36030/11),
priveşte trei cupluri italiene de homosexuali care se plâng de imposibilitatea de a se căsători sau
410
Recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în jurisprudenţa CEDO
O piatră de hotar în această chestiune este hotărârea din cauza Oliari şi alţii c. Italiei
din 21 iulie 2015, referitoare la legalizarea parteneriatelor civile între persoanele de
acelaşi sex din Italia. Specificitatea acestei hotărâri rezidă în faptul că este prima care
reţine pentru statele membre obligaţia pozitivă generală de a adopta o reglementare
care să recunoască posibilitatea pentru cuplurile de acelaşi sex de a încheia un parte-
neriat civil şi de a beneficia de protecţie pe baza art. 8 al Convenţiei.
De fapt, cazul Oliari însemna plângerea a trei cupluri formate din persoane de
acelaşi sex ale căror cereri de recunoaştere a statutului lor în Italia au fost respinse de
autorităţile italiene. Pe cale de consecinţă, petenţii s-au adresat Curţii Europene a
ŞI PARTENERIATUL CIVIL
Drepturilor Omului invocând încălcarea a trei articole ale Convenţiei, adică art. 8, 12 şi
14. Curtea a respins orice posibilă încălcare a art. 12 (dreptul la căsătorie) atât în sine,
cât şi coroborat cu art. 14. Prin aceasta, Curtea şi-a păstrat linia tradiţională de decizie în
aceste cazuri, nedorind să redeschidă discuţia referitoare la existenţa unui drept pentru
FAMILIA
o căsătorie homosexuală. Curtea nu a analizat nici art. 8 coroborat cu art. 14, insistând,
în schimb, pe aplicabilitatea dreptului la viaţă privată şi la viaţă de familie.
Curtea a confirmat, de fapt, cazuistica sa precedentă referitoare la dublul sens al
art. 8, arătând că, în ciuda dimensiunii negative a art. 8, rolul său rămâne cel de a proteja
persoanele împotriva intervenţiei arbitrare a autorităţilor publice16.
Concluzii
Căsătoria cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex nu este un drept prevăzut
de Convenţie, aşa cum am arătat deja în prima parte a materialului, drept care să poată fi
fundamentat pe art. 12.
În 21 de state din Uniunea Europeană se permite uniunea civilă, în 12 state se
permite căsătoria între persoane de acelaşi sex, iar tendinţa este în creştere în ceea ce
priveşte numărul de state.
Preferinţele sexuale ţin de viaţa privată şi intimă a persoanelor şi ele nu pot
constitui temei pentru niciun fel de defavorizare.
Recunoaşterea parteneriatelor civile, a uniunilor civile sau a căsătoriilor reprezintă
doar un pas (fiecare cu importanţa lui) în obţinerea ulterioară a tuturor drepturilor care
decurg din statutul marital rezultat din căsătorie.
A legaliza o formă alternativă la căsătorie înseamnă tocmai a discrimina căsătoria şi
persoanele care optează pentru aceasta, considerând-o insuficientă pentru satisfacerea
trebuinţelor umane, biologice, psihice sau sociale; înseamnă, de fapt, a încuraja renun-
ţarea la căsătorie sau a descuraja căsătoria în beneficiul relaţiilor temporare, provizorii.
de a încheia un parteneriat civil. În par. 185, Curtea constată că Guvernul italian a depăşit marja sa
de apreciere şi nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a asigura reclamanţilor un cadru legal
specific care să recunoască parteneriatele între persoane de acelaşi sex. Această hotărâre vine la
puţin timp după decizia Curţii Supreme a SUA în cauza Obergefell şi alţii c. Hodges, Director,
Ministerul Sănătăţii Ohio şi alţii, decizie avută în vedere de CEDO în considerente. Astfel, prin
hotărârea CEDO din 21 iulie 2015, situaţia drepturilor persoanelor homosexuale s-a schimbat,
CEDO recunoscând dreptul persoanelor de acelaşi sex de a încheia parteneriate civile în cadrul
art. 8 din Convenţie.
16 Par. 159 al deciziei, după ce, în 1968, Curtea (în condiţiile menţionate mai sus) arăta că
obiectivul art. 8 este acela de a proteja individul de intervenţia autorităţilor publice în viaţa sa
privată (cauza „referitoare la unele aspecte ale regimului lingvistic al învăţământului din Belgia” c.
Belgiei, 23 iulie 1968).
411
Emanuel Tăvală
412