GENOIU Ilioara, Substituţiile fideicomisare şi liberalităţile reziduale în

reglementarea Noului Cod civil1)

Publicaţie: Revista Romana de Drept Privat 3 din 2012

Autor:

GENOIU Ilioara
Tip:
Doctrina

Substituţiile fideicomisare şi liberalităţile reziduale în reglementarea Noului

Cod civil 1)

Ilioara GENOIU 2)

Résumé

Les substitutions fidéicommissaires et les libéralités résiduelles dans le

reglement du Nouveau Code civil3)

Attendu que la Loi n°. 287/2009 sur le Code civil4) valide, selon le modeles
des autres législations (en spécial la législation française) et a l’exemple de
la littérature de spécialité et de la pratique judiciaire, les substitutions
fidéicommissaires simples et les libéralités résiduelles, introduisant ainsi la
nouveauté de maniere substantielle en cette matiere, l’analyse des
problemes de ces mécanismes juridiques dévient actuelle et utile.
En conséquence, on se propose dans cette étude d’analyser les substitutions
fidéicommissaires et les libéralités résiduelles de façon comparative, en
considérant d’une part, le Nouveau Code civil et le Code civil de l’année
1864, et d’autre part, le Nouveau Code civil roumain et la législation
française qui représente encore une fois pour le législateur roumain, la
source principale d’inspiration en ce qui concerne les opérations juridiques
en débat.

Ainsi, on considere qu’on est capable de relever les éléments de nouveauté

introduits en cette matiere par le Code civil en vigueur et d’apprécier
l’opportunité, le caractere d’achevement et la l’équité du reglement de ces
problemes.

Mots-clés: propriétaire, substitué, institué, obligation d’administrer les biens,

libéralités résiduelles.

Abstract

Trustee substitutions and residual liberalities in the regulation of the New

civil Code5)

Whereas the Law no. 287/2009 regarding the Civil Code6) validates,
following the example of other legislations (especially the French legislation)
and at the instance of the specialty literature and of the judicial practice,
the simple trustee substitutions and the residual liberalities, innovating thus
in a substantial way in this matter, the analysis of the problems of these
legal mechanisms becomes actual and useful.
Consequently, in this study we propose to examine the trustee substitutions
and the residual liberalities in a comparative manner, considering, on the
one hand, the New Civil Code and the Civil Code of 1864, and, on the other
hand, the New Romanian Civil Code and the French legislation, the latter
representing once again for the Romanian legislator, the main source of
inspiration regarding the legal operations under debate.

Thus, we consider that we will be able to point out the new components
brought in the matter by the Civil Code into force and to consider the
opportunity, the completeness and the fairness of the regulation of these
problems.

Keywords: owner, substituted, instituted, the obligation to manage the assets,

residual liberalities.

1. Noţiunea substituţiei fideicomisare şi reglementarea legală a acesteia

Substituţiile fideicomisare 7) constituie, alături de actele juridice asupra moşte-
nirii nedeschise (reglementate în art. 956 NCC) şi rezerva succesorală
(reglementată în art. 1086-1099), limite ale dreptului de a dispune asupra
moştenirii.
Noul Cod civil reglementează substituţiile fideicomisare în Cartea a IV-a
„Despre moştenire şi liberalităţi”, Titlul III „Liberalităţile”, Secţiunea a 3-a
„Substituţiile fideicomisare”, art. 993-1000.
Potrivit dispoziţiilor art. 993 şi 994 NCC, substituţia fideicomisară este
dispoziţia inserată într-o liberalitate, contract de donaţie sau testament, prin care
o persoană, denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau
bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită unui terţ, denumit
substituit, desemnat de dispunător. O astfel de dispoziţie produce efecte juridice
numai în măsura în care este permisă de lege.
Şi Codul civil de la 1864 oferea o definiţie substituţiei fideicomisare, pe care
însă o interzicea în toate cazurile, sancţionând-o cu nulitatea absolută. Astfel,
potrivit dispoziţiilor art. 803 din vechiul Cod civil, substituţia fideicomisară
reprezenta dispoziţia prevăzută în actul de liberalitate (inter vivos sau mortis
causa) prin care dispunătorul obliga pe beneficiarul liberalităţii (donatar sau
legatar), numit instituit sau grevat (fiduciar), să conserve bunurile primite şi să le
transmită, în tot sau în parte, la moartea sa, unei alte persoane, numită substituit
(fidei- comisar), desemnată tot de dispunător 8).
Comparând dispoziţiile legale mai sus menţionate, constatăm că această
instituţie juridică beneficiază în ambele reglementări, în mare măsură, de aceeaşi
definiţie. Spre deosebire însă de vechea reglementare, în lumina căreia instituitul
avea obligaţia de a conserva bunurile vizate de liberalităţi, Noul Cod civil
instituie în sarcina legatarului/donatarului obligaţia de a administra bunurile cu
care acesta a fost gratificat.
Pentru a determina conţinutul obligaţiei de administrare ce cade în sarcina
instituitului, apelăm la dispoziţiile Cărţii a III-a „Despre bunuri”, Titlul V
„Administrarea bunurilor altuia”, art. 792-857 NCC. Astfel, potrivit dispoziţiilor
art. 795 NCC, „Persoana împuternicită cu administrarea simplă este ţinută să
efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele
utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite”.
Aşadar, în virtutea Noului Cod civil, instituitul poate realiza nu numai acte de
conservare, ci şi orice acte utile, care permit folosirea bunurilor ce formează
obiectul substituţiei fideicomisare, potrivit destinaţiei lor obişnuite. Aşadar,
instituitul poate realiza, cu privire la bunul care formează obiectul substituţiei
fideicomisare, acte de conservare şi acte de administrare.
În continuarea analizei noastre, precizăm că, în ceea ce priveşte termenul „a
transmite”, folosit de Noul Cod civil, în art. 993 şi următoarele, acesta trebuie
înţeles în sensul de „predare” a bunului, şi nu de „transmitere” a dreptului de
proprietate9).
Deosebirea majoră însă între cele două reglementări juridice menţionate rezidă
în faptul că Noul Cod civil permite, în anumite cazuri, substituţia fideicomisară
(simplă), în timp ce vechea reglementare în materie civilă permitea numai
substituţia vulgară, interzicând expres substituţia fideicomisară (indiferent că
aceasta era simplă, graduală sau veşnică).
În cazul substituţiei fideicomisare, astfel cum aceasta este reglementată de Noul
Cod civil, dispunătorul face două liberalităţi, având acelaşi obiect. El hotărăşte
ca bunul donat sau legat să revină donatarului sau legatarului, dar, în acelaşi
timp, dispune ca bunul în cauză să revină, la moartea instituitului (donatar sau
legatar), unei a treia persoane (substituit), tot de el desemnată. Precizăm însă că
are loc o singură transmisiune de drepturi, anume cea realizată de către
dispunător.
Spre exemplu, întâlnim o substituţie fideicomisară, în ipoteza în care testatorul
lasă un bun fiului său, obligându-l pe acesta să-l păstreze şi să-l transmită, la
rându-i, propriului său fiu (conceput la data deschiderii moştenirii
dispunătorului).
În lumina dispoziţiilor art. 996 alin. (3) NCC, potrivit cărora „Substituitul nu
poate fi, la rândul său, supus obligaţiei de administrare şi de transmitere a
bunurilor”, rezultă că substituţia fideicomisară nu poate fi decât unică (simplă),
dispunătorul putând desemna numai un singur substituit. Drept urmare,
substituţia graduală (prin care dispunătorul poate desemna un substituit al
primului substituit, un alt substituit al celui de-al doilea substituit ş.a.m.d.) şi
substituţia veşnică (în temeiul căreia, de substituţie pot beneficia descendenţii
instituitului la infinit) nu sunt permise de Noul Cod civil.
Potrivit dispoziţiilor art. 994 alin. (2) NCC, instituitului i se aplică în mod
corespunzător dispoziţiile referitoare la fiduciar10). Sunt aplicabile însă în
materia substituţiei fideicomisare numai acele dispoziţii din materia fiduciei care
privesc crearea unei mase patrimoniale fiduciare şi dreptul/sarcina pe care o au
atât fiduciarul, cât şi instituitul de a administra obiectul liberalităţii şi de a-l
transmite către substituit 11).
În lumina dispoziţiilor art. 994 alin. (3) NCC, incapacităţile de a dispune se
apreciază în raport cu dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu instituitul şi
cu substituitul. Drept urmare, dispunătorul trebuie să fie capabil de a gratifica, la
data la care îşi exprimă consimţământul (prin contract de donaţie sau prin
testament), iar instituitul trebuie să fie capabil de a primi, la data la care acceptă
donaţia (pentru ipoteza în care substituţia fideicomisară este cuprinsă într-o
liberalitate inter vivos), respectiv la data deschiderii moştenirii dispunătorului
(pentru ipoteza în care substituţia fideicomisară este cuprinsă într-o liberalitate
mortis causa) [art. 987 alin. (2) - (4) NCC].
În ceea ce-l priveşte însă pe substituit, trebuie să distingem între ipoteza în care
substituţia fideicomisară se realizează prin intermediul unei donaţii şi ipoteza în
care aceasta se realizează prin intermediul unui legat.
Astfel, în ceea ce-l priveşte pe substituitul-donatar, acesta trebuie să deţină
capacitatea de a primi o donaţie la momentul acceptării acesteia. Potrivit
dispoziţiilor art. 999 NCC, „Oferta de donaţie făcută substituitului poate fi
acceptată de acesta şi după decesul dispunătorului”. Rezultă, aşadar, că regula în
ceea ce priveşte acceptarea ofertei de donaţie de către substituit este următoarea:
oferta de donaţie făcută substituitului trebuie acceptată de acesta în timpul vieţii
dispunătorului. Numai în mod excepţional, oferta de donaţie poate fi acceptată
de către substituitul-donatar ulterior decesului dispunătorului. Pe cale de
consecinţă, poate compărea în calitate de substituit-donatar şi o persoană
neconcepută la data deschiderii moştenirii dispunătorului.
Substituitul-legatar însă trebuie să deţină capacitatea de a primi un legat, la data
deschiderii moştenirii dispunătorului, întrucât cel dintâi dobândeşte bunurile
care constituie obiectul liberalităţii, ca efect al voinţei celui din urmă [art. 996
alin. (2) NCC]. Aşadar, persoana neconcepută nu poate compărea în calitate de
substituit-legatar.
În lumina Codului civil de la 1864, nu s-a pus, în mod special, problema
determinării momentului în funcţie de care trebuie apreciată capacitatea de a
primi a substituitului, întrucât substituţiile fideicomisare erau interzise. Totuşi, s-
a apreciat în literatura de specialitate12) că instituitul dobândeşte obiectul
liberalităţii de la dispunător, iar substituitul de la instituit. Aşadar, în această
opinie, substituitul (legatar sau donatar) ar trebui să deţină capacitatea de a fi
gratificat, la data deschiderii moştenirii instituitului.
O asemenea opinie nu mai poate fi susţinută în prezent, atâta vreme cât Noul
Cod civil arată, în mod expres, în art. 996 alin. (2), că „Substituitul dobândeşte
bunurile care constituie obiectul liberalităţii ca efect al voinţei dispunătorului”.
Drept urmare, în cazul în care substituţia fideicomisară este cuprinsă într-o
liberalitate mortis causa, substituitul trebuie să fie capabil la data deschiderii
moştenirii dispunătorului, şi nu instituitului. În opinia noastră, tocmai pentru
această raţiune şi în aceste limite, Noul Cod civil a recunoscut validitatea
substituţiei fideicomisare simple.
În cele ce urmează, vom prezenta raţiunile care au stat la baza interdicţiei
substituţiilor fideicomisare, indiferent de gradul lor, în Codul civil de la 1864.
Astfel, la momentul redactării actului normativ menţionat, s-a considerat că, prin
intermediul substituţiilor fideicomisare, se încălcau cel puţin două principii care
contraveneau ordinii publice, anume: inalienabilitatea obiectului liberalităţii şi
stabilirea unei ordini succesorale în privinţa acestuia. Aşadar, potrivit autorilor
Codului civil de la 1864, prin admiterea validităţii substituţiei fideicomisare s-ar
fi adus atingere, în primul rând, principiului liberei circulaţii a bunurilor
(consacrat de art. 1310) şi dreptului proprietarului de a dispune liber şi absolut
de bunul său (reglementat de art. 480) şi, în al doilea rând, principiului potrivit
căruia nimeni nu poate dispune pentru cazul morţii altei persoane.
În acest context, precizăm că, în lumina Codului civil de la 1864, clauza de
inalienabilitate era recunoscută valabilă numai dacă se justifica temporar, printr-
un interes serios şi legitim13). Or, în cazul substituţiei fideicomisare, nu putea fi
întâlnit un interes legitim, ocrotit de lege, ci, dimpotrivă un interes prohibit de
lege14).
În timp însă, atât practica judecătorească15), cât şi literatura de specialitate au
pledat pentru admiterea, în anumite limite, a substituţiei fideicomisare.
În continuarea analizei noastre, apreciem că, în lumina dispoziţiilor Noului Cod
civil, care permit în anumite cazuri substituţia fideicomisară, nu se mai impune
analiza substituţiei vulgare 16) (din reglementarea de la 1864), fiind subînţeles că
aceasta este permisă, a fortiori, de noua reglementare.
Substituţia vulgară reprezenta, în lumina dispoziţiilor art. 804 din Codul civil de
la 1864, o dispoziţie inserată într-un contract de donaţie sau într-un testament,
prin care dispunătorul (donator sau testator) desemna, alături de gratificat
(donatar sau legatar), şi o a doua persoană care să fie gratificată, numai dacă cea
dintâi nu accepta să primească sau nu putea să primească bunurile ce formau
obiectul liberalităţii.
Un exemplu de substituţie vulgară ar putea fi următorul: „Las întreaga mea avere
lui A. În măsura în care acesta nu va vrea sau nu va putea să le moştenească,
dispun ca bunurile mele să se cuvină lui B”.
În cazul substituţiei vulgare, reprezentând şi ea o dublă liberalitate având acelaşi
obiect, nu mai întâlnim însă elementele substituţiei fideicomisare, întrucât:
a) cele două liberalităţi nu sunt succesive, ci alternative, cea de-a doua persoană
desemnată de dispunător fiind gratificată numai dacă cea dintâi nu înţelege să
primească, în mod gratuit, un folos sau este incapabilă de a primi.
Aşadar, prima liberalitate este pură şi simplă, iar cea de-a doua este afectată de o
condiţie suspensivă, constând tocmai în eficacitatea celei dintâi. Dacă prima
liberalitate se realizează, întrucât nu a intervenit nicio cauză legală de
ineficacitate, dreptul la legat al celui de-al doilea gratificat nu mai ia naştere. Din
contră, dacă intervine ineficacitatea celei dintâi liberalităţi, indiferent de cauză,
ia naştere dreptul celui de-al doilea gratificat, în temeiul îndeplinirii condiţiei
suspensive.
b) obiectul legat nu este sustras circuitului civil, independent de persoana căreia
îi revine (primului sau celui de-al doilea gratificat);
c) prin intermediul substituţiei vulgare, dispunătorul nu stabileşte ordinea
succesorală pentru cazul morţii altei persoane, dreptul ia naştere la data
deschiderii moştenirii, indiferent de persoana beneficiarului (primul sau cel de-al
doilea gratificat).
Rezultă, aşadar, că niciuna dintre condiţiile substituţiei fideicomisare nu se
regăseşte în cazul substituţiei vulgare, astfel încât Codul civil de la 1864 o
considera valabilă. De altfel, în afara termenului comun „substituţie”, nu exista
niciun risc de a fi confundate cele două instituţii juridice. Precaut însă,
legiuitorul de la 1864 a consacrat expres validitatea substituţiei vulgare.
În literatura de specialitate, anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil17), a
fost relevată şi posibilitatea combinării celor două tipuri de substituţie (substi-
tuţia fideicomisară şi substituţia vulgară), rezultând substituţia vulgaro-fidei-
comisară, după modelul francez („la substitution compendieuse”).
Constituie un astfel de exemplu, ipoteza în care testatorul desemnează un al
doilea legatar, pentru cazul în care cel dintâi nu poate sau nu vrea să primească
bunul legat, însă testatorul îl obligă pe cel de-al doilea gratificat să conserve
bunurile primite şi să le transmită, la moartea sa, unei alte persoane. Într-o
asemenea ipoteză, validitatea dispoziţiei testamentare depindea de împrejurările
existente la data deschiderii succesiunii şi de sancţiunea aplicabilă substituţiei
fideicomisare.
În final, precizăm că la baza reglementării actuale a problematicii substituţiilor
fideicomisare a stat legislaţia franceză, astfel cum aceasta a fost reformată în
2006. Analizând dispoziţiile celor două legislaţii incidente în materia dezbătută
de noi în prezenta lucrare, am constatat că acestea sunt identice. Singura
deosebire identificată constă în aceea că legislaţia franceză foloseşte drept
corespondent pentru „substituţiile fideicomisare” din legislaţia noastră expresia
„liberalităţi graduale”. Precizăm că şi legislaţia franceză a folosit expresia
„substituţii fideicomisare”, însă anterior intrării în vigoare a Legii din 23 iunie
2006 18).
2. Condiţiile substituţiei fideicomisare
Pentru a fi în prezenţa substituţiei fideicomisare, trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
a) Dispunătorul să fi făcut două liberalităţi succesive, cu acelaşi obiect, către
două persoane. Prima liberalitate se execută, în ipoteza în care a fost realizată
prin intermediul unei donaţii, la data încheierii contractului, iar în ipoteza unui
testament, la moartea dispunătorului. Cea de-a doua liberalitate se execută, la
moartea instituitului.
Întrucât Noul Cod civil permite substituţia fideicomisară, în anumite condiţii,
prezintă importanţă practică stabilirea persoanei celui care transmite obiectul
liberalităţii către instituit, respectiv către substituit. Aşa cum am anticipat, cel
care transmite obiectul liberalităţii atât faţă de instituit, cât şi faţă de substituit,
este dispunătorul.
În acest context, precizăm că, în calitate de dispunător şi instituit, în cadrul
substituţiei fideicomisare simple, validată de Noul Cod civil, nu poate compărea
decât persoana fizică, în timp ce în calitate de substituit poate compărea atât
persoana fizică, cât şi persoana juridică. Această afirmaţie este justă, datorită
faptului că de esenţa unei substituţii fideicomisare este condiţia suspensivă a
decesului instituitului. Or, deces nu putem întâlni decât în cazul persoanei fizice.
Aşadar, atât dispunătorul, cât şi instituitul trebuie să fie persoane fizice, chiar şi
ipoteza în care substituţia fideicomisară îmbracă forma unei liberalităţi inter
vivos. Nimic nu împiedică însă ca substituitul să fie o persoană juridică, aceasta
din urmă putând fi gratificată fie prin donaţie, fie prin testament. Nefiind admisă
de lege lata posibilitatea ca, la rândul său, primul substituit să conserve bunurile
şi să le transmită, la moartea sa, unui al doilea substituit, cel dintâi poate fi şi o
persoană juridică.
b) Să existe o dispoziţie prin care instituitul este obligat să administreze bunul
care formează obiectul liberalităţii şi să-l transmită substituitului. Este necesar,
aşadar, ca actul de liberalitate care consacră substituţia fidei-comisară să conţină
o clauză de inalienabilitate a bunului legat sau donat (pactum de non alienando);
prin intermediul acestuia se transmite instituitului un drept de proprietate
temporar şi inalienabil, ce urmează a fi cedat, la decesul său, substi- tuitului, iar
acestuia din urmă i se transmite un drept de proprietate propriu-zis.
c) Dispunătorul să stabilească că dreptul substituitului se naşte la moartea
instituitului. Suntem în prezenţa substituţiei fideicomisare, dacă dispunătorul
stabileşte ordinea succesorală (ordo succesivus), nu numai pentru cazul morţii
sale, ci şi pentru cazul morţii gratificatului (instituitului).
Nu suntem, însă, în prezenţa unei substituţii fideicomisare, în ipoteza în care
remiterea de către gratificat (instituit) a bunului legat către o terţă persoană este
rezultatul afectării actului de liberalitate cu o condiţie sau cu un termen, şi nu al
devoluţiunii sale succesorale.
3. Efectele substituţiei fideicomisare (sau cazurile în care aceasta este
permisă)
Noul Cod civil reglementează efectele substituţiei fideicomisare în art. 995-999.
Potrivit dispoziţiilor art. 995 NCC, substituţia fideicomisară produce, cu privire
la bunurile care constituie obiectul liberalităţii, următoarele efecte juridice:
a) Sarcina impusă instituitului de a administra bunurile care formează obiectul
liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului, produce efecte
numai cu privire la bunurile care au format obiectul liberalităţii şi care, la data
decesului instituitului, pot fi identificate şi se află în patrimoniul său. Drept
urmare, dacă, la data decesului instituitului, parte din bunurile care au format
obiectul liberalităţii vizate de sarcina în discuţie sau toate aceste bunuri nu se
mai regăsesc în patrimoniul acestuia, substituitul nu le poate pretinde.
În acest context, precizăm că Noul Cod civil nu reglementează, în conţinutul
dispoziţiilor sale afectate substituţiei fideicomisare, o sancţiune pentru ipoteza în
care instituitul nu administrează corespunzător bunurile vizate de substituţie.
Actul normativ în discuţie, însă, face trimitere, în art. 994 alin. (2), la dispoziţiile
sale referitoare la fiduciar. Or, potrivit acestora, fiduciarul (aşadar şi instituitul)
are obligaţia de a da socoteală cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale şi de a
repara prejudiciile cauzate prin actele încheiate cu privire la bunurile supuse
administrării.
b) În ipoteza în care liberalitatea ce conţine o substituţie fideicomisară are ca
obiect valori mobiliare, sarcina administrării şi transmiterii acestora produce
efecte şi asupra valorilor mobiliare care le înlocuiesc. Operează astfel o
substituţie reală. Precizăm însă că aceasta operează numai în cazul valorilor
mobiliare, şi nu în cazul tuturor bunurilor vizate de substituţia fideicomisară,
motiv pentru care apreciem că ar fi fost mai potrivit ca legiuitorul român să
împrumute, în ceea ce priveşte operaţiunea juridică supusă analizei noastre,
denumirea folosită de legislaţia franceză, anume aceea de „liberalităţi graduale”.
c) Dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalităţilor de publicitate,
sarcina trebuie să respecte aceleaşi formalităţi. Este valorificat astfel principiul
simetriei formelor. În cazul imobilelor, sarcina este supusă notării în cartea
funciară.
Cât priveşte drepturile substituitului, substituţia fideicomisară produce
următoarele efecte juridice:
– drepturile substituitului se nasc la moartea instituitului;
– substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii, ca efect al
voinţei dispunătorului;
Dispunând astfel, Noul Cod civil rezolvă controversa (despre care am vorbit
însă), generată de Codul civil de la 1864, cu privire la persoana care transmite
drepturile asupra bunurilor care formează obiectul liberalităţii către instituit şi,
mai ales, către substituit.
– substituitul nu poate fi, la rândul său, supus obligaţiei de administrare şi de
transmitere a bunurilor.
În acest fel, Noul Cod civil interzice substituţiile fideicomisare graduale şi
veşnice, permiţând numai substituţiile fideicomisare simple.
În art. 997 şi 998, Noul Cod civil reglementează şi alte efecte ale substituţiei
fideicomisare. Astfel:
– în vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune instituitului
constituirea de garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare.
Cu acest prilej, legiuitorul dă dovadă de mai multă exigenţă decât în cazul art.
995 alin. (1), potrivit căruia vor fi predate substituitului numai acele bunuri
privite de sarcina administrării, care pot fi identificate şi se regăsesc în
patrimoniul instituitului. Legiuitorul însă lasă la latitudinea dispunătorului
stipularea, în conţinutul liberalităţii, a obligaţiei instituitului de a constitui
garanţii sau de a încheia contracte de asigurare. Este justă, în opinia noastră,
această opţiune a legiuitorului de a lăsa la latitudinea dispunătorului o asemenea
obligaţie. Legiuitorul a manifestat o oarecare toleranţă, permiţând în anumite
condiţii substituţia fideicomisară. Aceasta ar fi fost anulată însă dacă legiuitorul
ar fi dispus în sarcina instituitului obligativitatea creării unor garanţii ori
încheierii unor contracte de asigurare.
– dacă instituitul este moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina transmiterii
nu poate încălca rezerva sa succesorală.
Este cu adevărat benefică modalitatea în care legiuitorul a înţeles să
reglementeze substituţia fideicomisară, pe care o permite în anumite condiţii.
Drept urmare, instituitul, dacă face parte din categoria moştenitorilor rezervatari
ai dispunătorului, nu trebuie să predea substituitului decât ceea ce excede
rezervei sale succesorale. Aşadar, sarcina instituitului se impută numai asupra
cotităţii disponibile, acesta putând, la data decesului dispunătorului, să dispună
de partea din bun, corespunzând rezervei sale.
4. Ineficacitatea substituţiei fideicomisare
Potrivit dispoziţiilor art. 1.000 NCC, „Atunci când substituitul predecedează
instituitului sau renunţă la beneficiul liberalităţii, bunul revine instituitului, cu
excepţia cazului în care s-a prevăzut că bunul va fi cules de moştenitorii
substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit”.
În consecinţă, substituţia fideicomisară devine ineficace, iar bunul care a format
obiectul liberalităţii se cuvine instituitului în următoarele două cazuri:
a) substituitul decedează mai înaintea instituitului;
În această ipoteză, se consolidează dreptul de proprietate asupra bunurilor care
au format obiectul liberalităţii, în persoana instituitului.
b) substituitul renunţă la beneficiul liberalităţii.
Cât priveşte acest din urmă caz, în opinia noastră, trebuie distinse următoarele
două ipoteze:
– substituţia fideicomisară este inserată într-o donaţie, caz în care neacceptarea
ofertei de donaţie de către substituit atrage ineficacitatea substituţiei. Aşa cum
am precizat însă, oferta de donaţie făcută substituitului poate fi acceptată de
acesta atât în timpul vieţii dispunătorului, cât şi după decesul acestuia.
– substituţia fideicomisară este inserată într-un testament, caz în care renunţarea
la beneficiul acesteia de către substituit trebuie realizată în condiţiile dreptului
comun, adică în termen de 1 an de la data deschiderii moştenirii dispunătorului,
în forma cerută de lege. Drept urmare, în termen de 1 an de la data deschiderii
moştenirii dispunătorului, substituitul trebuie să accepte legatul, renunţarea
acestuia în condiţiile legii atrăgând caducitatea substituţiei, iar bunurile vizate de
aceasta cuvenindu-se instituitului.
Aşadar, în ipoteza substituţiei fideicomisare inserate într-un testament, atât
instituitul, cât şi substituitul trebuie să opteze în termenul de 1 an de la data
deschiderii moştenirii dispunătorului. La această concluzie ne conduc
dispoziţiile art. 1.000 NCC, coroborate cu cele ale art. 996 alin. (2) NCC.
În cazul în care a intervenit ineficacitatea substituţiei, nu mai întâlnim o dublă
liberalitate succesivă, ci o liberalitate de drept comun, cu unic beneficiar. Dacă
însă dispunătorul a arătat că, în cazul în care substituitul predecedează
instituitului sau renunţă la beneficiul liberalităţii, bunurile în discuţie vor reveni
moştenitorilor substituitului sau unui al doilea substituit, suntem, din nou, în
prezenţa unei substituţii fideicomisare. Precizăm însă că, pentru a fi în prezenţa
substituţiei fideicomisare permisă de Noul Cod civil, este necesar ca
dispunătorul să-l desemneze pe cel de-al doilea substituit, cu titlu de alternativă,
pentru ipoteza predecesului primului instituit, şi nu ca substituit al primului
substituit (substituţie fideicomisară graduală - interzisă).
5. Revizuirea sarcinii administrării bunului/lor
Aşa cum am arătat, substituţia fideicomisară conţine sarcina ca instituitul să
administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalităţii. Dacă însă,
din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile instituitului, survenite
ulterior acceptării liberalităţii, executarea sarcinii care afectează liberalitatea a
devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru acesta, instituitul poate
cere revizuirea ei. Drept urmare, considerăm că dispoziţiile art. 1.006-1.008
NCC, cu privire la revizuirea condiţiilor şi sarcinilor, capătă aplicabilitate şi în
materia substituţiilor fideicomisare.
6. Liberalităţile reziduale
Sub denumirea de „liberalităţi reziduale”, Noul Cod civil reglementează în art.
1.001-1.005 ceea ce, în lumina dispoziţiilor Codului civil de la 1864, purta
denumirea de „legatul rămăşiţei”. Anterior datei de 1 octombrie 2011, legatul
rămăşiţei era încadrat de către literatura de specialitate în categoria liberalităţilor
duble, având acelaşi obiect, a căror validitate putea fi pusă la îndoială. Mai
făceau parte din această categorie fideicomisul fără obligaţie şi dublul legat
condiţional.
Considerăm astfel că, deşi aceste ultime operaţiuni juridice menţionate
beneficiază în prezent de validitate implicită, este util să le definim şi să le
relevăm elementele de specificitate, pentru a le delimita astfel de liberalităţile
reziduale. În egală măsură, vom delimita aceste operaţiuni juridice şi de
substituţiile fideicomisare.
Aşadar, vom analiza, în cele ce urmează, problematica operaţiunilor juridice
înrudite cu liberalităţile reziduale. În ceea ce ne priveşte, considerăm că, şi în
prezent, putem folosi aceste noţiuni, însă numai din raţiuni teoretice. Drept
urmare, analizându-le, vom folosi timpul prezent.
În ceea ce priveşte fideicomisul fără obligaţie (legatul precativ), precizăm că
acesta nu trebuie să conserve bunul primit şi să-l transmită, la moartea sa, unui
substituit desemnat de către dispunător, ci el este numai rugat de dispunător ca,
în cazul în care bunurile care au format obiectul liberalităţii mai există, în
patrimoniul succesoral al acestuia, să revină unei anumite persoane.
Constituie un exemplu de fideicomis fără obligaţie următorul: „A, în calitate de
dispunător, gratifică cu un imobil pe B, rugându-l totodată pe acesta din urmă ca,
la moartea sa, dacă va dori, să lase acel bun lui C”.
Se aprecia în literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a Noului Cod
civil 19) că o asemenea liberalitate era valabilă (acelaşi caracter prezentând, în
opinia noastră, şi de lege lata), în temeiul următoarelor considerente:
a) gratificatul are numai o obligaţie morală de a respecta voinţa dispunătorului,
şi nu una juridică;
b) gratificatul poate dispune liber de bunurile primite de la dispunător, fie prin
acte inter vivos, fie prin acte mortis causa.
O altă operaţiune juridică de care trebuie distinse liberalităţile reziduale este
reprezentată de dublul legat condiţional (sau legatul alternativ). Dublul legat
condiţional reprezintă dispoziţia prin care dispunătorul face două legate, ce au
acelaşi obiect, în favoarea a două persoane diferite. Legatele însă sunt afectate
de o dublă condiţie: rezolutorie, pentru instituit, şi suspensivă, pentru substituit.
Spre exemplu, suntem în prezenţa unui dublu legat condiţional, în ipoteza în care
„A lasă lui B (instituit), sub condiţia rezolutorie de a muri fără urmaşi, un teren.
Acelaşi teren este lăsat de A şi lui C (substituit), însă, sub condiţia suspensivă ca
B să moară fără copii”. Aşadar, dacă B moare fără a avea copii, legatul asupra
terenului se desfiinţează în ceea ce-l priveşte, retroactiv, şi ia naştere, de
asemenea, retroactiv, în favoarea lui C.
În favoarea validităţii dublului legat condiţional, chiar şi sub imperiul Codului
civil de la 1864, au pledat următoarele considerente20):
– primul legatar (instituitul) nu are obligaţia de a conserva bunurile primite
pentru a le transmite celui de-al doilea legatar (substituitul);
– fiecare dintre cei doi legatari poate înstrăina sau greva bunul legat;
– soarta fiecăruia dintre cele două legate depinde de realizarea sau nerealizarea
condiţiei;
– condiţia impusă de dispunător, indiferent că este rezolutorie sau suspensivă,
produce efecte retroactive, de la data deschiderii moştenirii acestuia, astfel încât
numai o singură liberalitate va fiinţa.
Aşadar, dublul legat condiţional nu îndeplineşte în mod cumulativ condiţiile
substituţiei fideicomisare, fiind considerat valabil, atât sub imperiul Codului
civil de la 1864, cât şi al Noului Cod civil.
Totuşi, ca şi în cazul substituţiei fideicomisare, dispunătorul hotărăşte soarta
bunului şi pentru cazul morţii instituitului, chiar dacă aceasta se realizează sub
forma unei condiţii. Acesta a reprezentat argumentul de care s-au prevalat autorii
(puţini la număr însă)21) care au susţinut, sub imperiul Codului civil de la 1864,
nevalabilitatea acestui procedeu.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că fideicomisul fără obligaţie şi dublul legat
condiţional se deosebesc substanţial de substituţia fideicomisară. În temeiul
acestui considerent, am apreciat22), alături de alţi autori, încă înainte de
adoptarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, că echilibrul sistemului nostru
de drept, atât sub aspectul său strict juridic, cât şi sub aspectul său moral, nu ar fi
afectat de recunoaşterea, de lege ferenda, a valabilităţii unor astfel de procedee
juridice şi chiar, în anumite condiţii, a substituţiei fideicomisare. Nu am negat,
cu acel prilej, existenţa unor elemente de apropiere între procedeele analizate,
noi înşine învederându-le, însă am pledat pentru liberalizarea principiilor care
guvernează această materie, având în vedere modelul altor legislaţii 23).
În continuare, vom distinge liberalităţile reziduale de dubla liberalitate în
uzufruct şi nuda proprietate, validitatea acesteia nefiind contestată nici sub
imperiul Codului civil de la 1864. Potrivit dispoziţiilor art. 805 din Codul civil
de la 1864, dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate (permisă, alături de
substituţia vulgară) reprezenta acea dispoziţie (testamentară sau contractuală)
prin care uzufructul (unui bun, în cazul contractului de donaţie şi chiar al unui
patrimoniu, în cazul testamentului) este lăsat unei persoane, iar nuda proprietate
este lăsată altei persoane. Aceeaşi definiţie poate păstra şi în prezent dubla
liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate, deşi nu există un interes practic
pentru definirea acesteia, atâta vreme cât, nefiind o substituţie fideicomisară,
este considerată valabilă.
Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate se deosebeşte de substituţia
fideicomisară sub următoarele aspecte:
a) liberalităţile nu sunt succesive, ci ambele îşi produc efectele în acelaşi
moment (al încheierii contractului de donaţie sau al deschiderii moştenirii);
b) obiectul juridic al celor două liberalităţi este diferit, fiind reprezentat de
dreptul de uzufruct, respectiv de nuda proprietate, deşi amândouă poartă asupra
aceluiaşi bun (constituind obiectul derivat al raportului juridic în discuţie);
c) obiectul liberalităţilor nu este indisponibilizat prin voinţa dispunătorului,
astfel încât gratificaţii pot dispune, în mod liber, de acesta. Se impune însă,
precizarea că uzufructuarul, deşi poate înstrăina beneficiul dreptului său, nu
poate înstrăina însuşi dreptul de uzufruct. Acest fapt este posibil în virtutea
principiilor care guvernează materia dreptului de uzufruct, şi nu în virtutea
voinţei dispunătorului.
d) dispunătorul nu stabileşte o ordine succesorală pentru cazul morţii
uzufructuarului, deşi nudul proprietar va deveni şi titularul dreptului de uzufruct,
cel mai târziu la data morţii uzufructuarului, însă în temeiul dispoziţiilor legale
(art. 557 din Codul civil de la 1864, respectiv art. 746 NCC).
În literatura de specialitate 24) a fost considerată valabilă, fiindu-i aplicabile
aceleaşi principii, dubla liberalitate constând într-un alt dezmembrământ al
dreptului de proprietate (precum dreptul de abitaţie) şi nuda proprietate, deşi
Codul civil de la 1864 nu făcea referire, nici directă şi nici indirectă, la o astfel
de posibilitate. Cu atât mai mult, putem considera valabilă o astfel de
liberalitate, în prezent.
Liberalităţile reziduale nu trebuie confundate nici cu legatul prisosului, acesta
din urmă neconstituind însă o liberalitate dublă având acelaşi obiect. Acesta
reprezintă legatul universal (deşi emolumentul efectiv cules poate fi mai mic)
prin care beneficiarul culege ceea ce rămâne după plata celorlalte legate, cu titlu
universal sau cu titlu particular. Aşadar, beneficiarul legatului prisosului
primeşte tot ceea ce a rămas după plata (sau refuzul ori ineficacitatea din orice
cauză) celorlalte legate şi, în egală măsură, este ţinut de obligaţia de a suporta,
alături de ceilalţi legatari (dacă este cazul), pasivul succesoral. Or, în cazul
legatului rămăşiţei, vocaţia beneficiarului nu este una universală, iar acesta nu
este ţinut de obligaţia de a suporta pasivul succesoral.
Constituie un exemplu de legat al prisosului următorul: „Ceea ce va rămâne din
averea mea, după plata celorlalte legate, să se cuvină lui B”.
Revenind la problematica liberalităţilor reziduale 25), din reglementarea Noului
Cod civil, relevăm dispoziţiile art. 1.001, potrivit cărora „Dispunătorul poate
stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului
instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă”.
Drept urmare, definiţia formulată de către doctrină, în lumina dispoziţiilor
Codului civil de la 1864, cu privire la legatul rămăşiţei (legatul de residuo),
reflectă în mare măsură conţinutul liberalităţii reziduale, din reglementarea
Noului Cod civil. În consecinţă, liberalitatea reziduală poate fi definită ca
reprezentând acea dispoziţie inserată în cuprinsul unui contract de donaţie sau al
unui testament, prin care dispunătorul obligă pe instituit (gratificat) să transmită,
la moartea sa, ceea ce a rămas din bunurile primite, unei alte persoane,
desemnată tot de dispunător, numită substituit.
Aşadar, liberalităţile reziduale conţin o dublă condiţie, legatul rămăşiţei nefiind
altceva decât o varietate a legatului dublu condiţional26). Astfel, în cazul
legatului rămăşiţei, instituitul dobândeşte de la dispunător bunurile, sub dubla
condiţie ca bunurile sau o parte a acestora să nu fie consumate până la decesul
său (în cazul contrar le-ar pierde retroactiv în favoarea substituitului) şi
instituitul să nu supravieţuiască substituitului. O dublă condiţie, suspensivă însă,
afectează şi liberalitatea substituitului. Astfel, bunurile transmise de dispunător
sau o parte a acestora trebuie păstrate în patrimoniul instituitului până la decesul
acestuia şi substituitul trebuie să supravieţuiască instituitului.
Aşadar, aceeaşi condiţie afectează liberalitatea de care beneficiază atât
instituitul, cât şi substituitul, numai că aceasta are o natură juridică diferită;
condiţia în discuţie este rezolutorie pentru instituit şi suspensivă pentru
substituit. Îndeplinindu-se cele două condiţii, se realizează şi liberalitatea
reziduală, iar substituitul devine retroactiv proprietarul bunurilor transmise de
către dispunător.
Precizăm însă că aria de cuprindere a legatelor dublu condiţionale este mai vastă
decât cea a liberalităţilor reziduale, raportul dintre acestea fiind de la gen la
specie, cele dintâi reprezentând genul, iar cele din urmă reprezentând specia.
Spre deosebire de liberalităţile reziduale, legatele dublu condiţionale pot conţine
condiţia predecesului circumstanţial ori alte condiţii suspensive decât cea a
decesului instituitului, înaintea decesului substituitului27). Spre exemplu, „Las
întreaga mea avere lui A, iar în cazul în care acesta moare înainte de vârsta
majoratului, bunurile în discuţie să se cuvină lui B”. Suntem astfel în prezenţa
unui legat dublu condiţional, şi nu a unui legat al rămăşiţei. Mai mult, în cazul
legatelor dublu condiţionale se poate pune problema recuperării bunurilor
consumate de primul legatar, înaintea îndeplinirii condiţiei. În cazul legatului
rămăşiţei însă această problemă nu poate fi ridicată, întrucât substituitului i se
cuvine numai ceea ce a rămas din bunurile cu care dispunătorul l-a gratificat pe
instituit.
În cazul liberalităţilor reziduale, instituitul poate, în timpul vieţii şi cu
respectarea unor limite, să dispună de bunurile primite şi numai în măsura în
care acestea mai există, la momentul morţii sale, să revină substituitului.
Dimpotrivă, în cazul legatelor dublu condiţionale, primul instituit nu poate să
dispună de bunurile care formează obiectul liberalităţii, mai înainte de a se
îndeplini condiţia stipulată în favoarea sa, aceste bunuri fiind indisponibilizate
până la acel moment.
În cele ce urmează, vom delimita liberalităţile reziduale de substituţiile
fideicomisare. Astfel, în cazul liberalităţilor reziduale, bunurile legate sau donate
nu sunt indisponibilizate, putând forma, în principiu, obiectul actelor juridice, cu
titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Constituie un exemplu de liberalitate reziduală următorul: „A (dispunător) îi
donează lui B un imobil, cu condiţia ca acesta din urmă să i-l transmită, la
moartea sa, lui C. B este ţinut de această obligaţie numai în măsura în care nu a
dispus de bun în totalitate, prin acte cu titlu oneros. Drept urmare, partea rămasă
din bunul pe care B l-a primit cu titlu de donaţie de la A se va transmite lui C”.
Potrivit dispoziţiilor art. 1.002 NCC, liberalitatea reziduală nu-l împiedică pe
instituit să încheie acte juridice cu titlu oneros şi nici să reţină bunurile ori
sumele obţinute în urma încheierii acestora. Drept urmare, nu operează o
subrogaţie reală, cuvenindu-se substituitului numai ceea ce a mai rămas din
bunurile cu care instituitul a fost gratificat de către dispunător.
Cu privire la dreptul de a dispune de bunurile cu care instituitul a fost gratificat,
se impune realizarea următoarelor distincţii:
– Instituitul poate dispune nelimitat de bunurile în discuţie, prin acte juridice cu
titlu oneros (art. 1.002 NCC);
– Cu titlu de regulă, instituitul poate dispune prin donaţie de bunurile cu care a
fost gratificat. În mod excepţional însă dispunătorul poate interzice instituitului
să dispună, astfel, de bunurile în discuţie.
Ca excepţie de la excepţie, legiuitorul prevede că instituitul păstrează
posibilitatea de a dispune de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor
imputate asupra rezervei sale succesorale, prin liberalităţi inter vivos, chiar dacă
dispunătorul i-a interzis acest lucru, în cazul în care cel dintâi este moştenitor
rezervatar al celui din urmă [art. 1.003 alin. (2) NCC]. Aşadar, în limitele
rezervei succesorale, instituitul – moştenitor rezervatar al dispunătorului – poate
dispune prin liberalităţi între vii de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor,
imputate asupra rezervei sale succesorale.
– Ca regulă, instituitul nu poate dispune, prin testament, de bunurile care au
constituit obiectul unei liberalităţi reziduale [art. 1.003 alin. (1) NCC]. Această
interdicţie are la bază argumentul potrivit căruia a fost deja exprimată de către
dispunător intenţia liberală cu privire la bunul care formează obiectul liberalităţii
reziduale, inclusiv cu privire la rămăşiţa acestuia, o a doua intenţie liberală cu
acelaşi obiect părând inutilă sau chiar ineficace 28). Acelaşi argument însă poate
fi reţinut şi în cazul interdicţiei ca instituitul să dispună prin donaţie de bunurile
cu care a fost gratificat.
În mod excepţional însă, ca şi în cazul donaţiilor, instituitul – moştenitor
rezervatar al dispunătorului – păstrează posibilitatea de a dispune prin testament
de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor, imputate asupra rezervei sale
succesorale [art. 1.003 alin. (2) teza a doua NCC].
Spre deosebire de instituitul din cadrul substituţiei fideicomisare, căruia îi sunt
aplicabile dispoziţiile Noului Cod civil cu privire la fiduciar, instituitul din
liberalităţile reziduale nu este ţinut de obligaţia de a da socoteală dispunătorului
ori moştenitorilor acestuia. Sunt aplicabile însă, şi în cazul liberalităţilor
reziduale, următoarele categorii de dispoziţii legale, incidente în materia
substituţiilor fideicomisare:
– dispoziţiile art. 995 NCC, care reglementează efectele substituţiei
fideicomisare cu privire la bunuri;
– dispoziţiile art. 996 alin. (2) care stabilesc faptul că substituitul dobândeşte
bunurile care constituie obiectul liberalităţii, ca efect al voinţei dispunătorului;
– dispoziţiile art. 997 NCC, potrivit cărora dispunătorul poate impune
instituitului, în vederea executării sarcinii, constituirea de garanţii şi încheierea
unor contracte de asigurare;
– dispoziţiile art. 999 NCC care permit acceptarea de către substituit a ofertei de
donaţie şi după decesul dispunătorului;
– dispoziţiile art. 1000 NCC, care reglementează cazurile în care substituţia
fideicomisară devine ineficace. Drept urmare, ca regulă, liberalitatea reziduală
devine ineficace şi bunul se cuvine instituitului în cazul în care substituitul
predecedează instituitului sau renunţă la beneficiul liberalităţii. În mod
excepţional însă, dispunătorul poate arăta că bunul se va cuveni, în aceste cazuri,
moştenitorilor substituitului sau celui de-al doilea substituit desemnat.
Toate precizările făcute cu privire la aceste aspecte, în materia substituţiilor
fideicomisare, sunt valabile, în ceea ce ne priveşte, şi în materia liberalităţilor
reziduale.
7. Concluzii
În opinia noastră, Noul Cod civil reformează substanţial materia substituţiilor
fideicomisare, permiţând, după modelul altor legislaţii, în special franceză,
substituţia fideicomisară simplă şi liberalităţile reziduale.
Apreciem ca fiind elemente pozitive ale noii reglementări în materie,
următoarele:
– disponibilitatea de a legifera propunerile juste ale literaturii de specialitate şi
orientarea jurisprudenţială în materie;
– stabilirea cazurilor în care substituţiile fideicomisare sunt permise;
– determinarea persoanei care transmite dreptul asupra bunurilor atât faţă de
instituit, cât şi faţă de substituit, aspect controversat sub imperiul Codului civil
de la 1864;
– stabilirea momentului cu privire la care se apreciază existenţa capacităţii de a
primi a instituitului şi substituitului;
– enumerarea actelor juridice pe care instituitul le poate realiza cu privire la
bunurile cu care a fost gratificat, în cazul liberalităţilor reziduale.
În final, apreciem că reglementarea substituţiilor fideicomisare şi a liberalităţilor
reziduale este una modernă, completă, suplă şi justă.
Publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 3 din data de 31 martie
2012.

1)
Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului de cercetare
postdoctorală „Configuraţia dreptului de a moşteni în noul Cod civil
român”, PN II-RU, cod PD_139/2010, contract nr. 62/2010.
2)
Lector universitar doctor, Universitatea „Valahia” din Târgovişte,
 Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social-Politice.
3)
Cette étude a été réalisée dans le projet de recherche postdoctorale „La
Configuration du droit d’héritage dans le nouveau Code civil roumain”,
PN II-RU, code PD_139/2010, contrat n°. 62/2010.
4)
Elle a été republiée dans le Journal Officiel n°. 505 du 15 juillet 2011.
5)
This paper was worked out within the postdoctoral research project
„Configuration of the right of inheritance in the new Romanian Civil
Code”, PN II-RU, code PD_139/2010, contract no. 62/2010.
6)
This was republished in the Official Journal no. 505 of 15 July 2011.
7)
Provine din s.f. lat. fiducia, - ae = încredere, bună-credinţă, lucru
încredinţat cuiva spre păstrare.
8)
V., cu titlu de exemplu: Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a II-a,
actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pp.
292-293; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003, p. 130.
9)
V. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Codul civil al
României. Îndrumar notarial, vol. I, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti,
2011, p. 355.
10)
Fiducia este reglementată de noul Cod civil în Cartea a III-a „Despre
bunuri”, Titlul IV „Fiducia”, art. 773-791.
11)
V. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, op. cit., p.
356.
12)
Fr. Deak, op. cit., pp. 293-294.
13)
V., T.S., s. civ., dec. nr. 400/1978 în Culegere de decizii1978, p. 22.
 Ar fi constituit, spre exemplu, un interes serios şi legitim, în înţelesul
Codului civil de la 1864, inalienabilitatea obiectului legatului până la
majoratul legatarului. Precizăm însă că, potrivit Noului Cod civil (art.
627), „Prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea
unui bun, însă numai pentru o durată de 49 de ani şi dacă există un
interes serios şi legitim. Termenul începe să curgă de la data
dobândirii bunului”. Aşadar, Noul Cod civil indică numai durata de
timp pentru care poate fi interzisă înstrăinarea unui bun, în continuare
rămânând în sarcina doctrinei şi jurisprudenţei să identifice, în fiecare
caz în parte, acel interes care prezintă caracter serios şi legitim. Faţă
de toate acestea, precizăm că prevederile art. 627 NCC, mai sus
redate, nu sunt aplicabile în cazul substituţiilor fideicomisare, în
materia acestora aplicându-se dispoziţiile speciale ale art. 993 NCC.
V., în acest sens, Uniunea Naţională a Notarilor Publici, op. cit., p.
357.
14)
V., T.S., s. civ., dec. nr. 672/1970 şi 1418/1972 în
Repertoriu...1969-1975, pp. 215-216.
15)
În ceea ce priveşte bogata practică judiciară în această materie, v.
M.D. Bocşan, Practică testamentară: jurisprudenţă română
1865-2002, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003.
16)
Termenul provine din adv. lat. vulgo = adesea, în mod obişnuit,
respectiv din s.n. vulgus, -i = mulţime.
17)
Fr. Deak, op. cit., p. 299.
18)
Cât priveşte problematica liberalităţilor graduale, V., cu titlu de
exemplu: Ph. Malaurie, L. Aynes, Les successions. Les libéralités, 3 e
 édition, Paris, 2008, pp. 384-386; Ch. Jubault, Droit civil. Les
successions. Les libéralités, 2 e
édition, Paris, 2010, pp. 456-459; A.-M. Leroyer, Droit des
successions, 2 e édition, Paris, pp. 262-265; P. Voirin, G. Goubeaux,
Droit civil, tome 2, Régimes matrimoniaux. Successions-libéralités,
26e édition L.G.D.J., Paris, 2010, pp. 415-418.
19)
V.: M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii
Socialiste România, Ed. Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1966, p. 313; E. Safta-Romano, Dreptul de moştenire, Ed.
Grafix, Iaşi, 1995, pp. 299-300; Fr. Deak, op. cit., p. 296; D. Chirică,
op. cit., p. 132; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, Drept civil. Succesiunile,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 139. Pentru opinia potrivit cărei
fideicomisul fără obligaţie reprezintă o varietate a substituţiei
fideicomisare, fiind în consecinţă interzis, a se vedea: C. Stătescu,
Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie
intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1967, p. 193; St. Cărpenaru, Dreptul de moştenire, în Fr. Deak, St. D.
Cărpenaru, „Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul
de moştenire”, Universitatea Bucureşti, 1983, p. 462; D. Macovei,
Drept civil. Succesiuni, Ed. „Chemarea”, Iaşi, 1993, pp. 153-154; L.
Stănciulescu, Drept civil. Contracte şi succesiuni, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 392.
20)
Au pledat în acest sens Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., pp.
140-141, care considerau „prea rigidă şi constrângătoare”
interpretarea (realizată de M. Eliescu, op. cit., pp. 314-315; C.
 Stătescu, op. cit., p. 193), potrivit căreia fideicomisul fără obligaţie,
legatul rămăşiţei şi dublul legat condiţional constituie nişte invenţii
ale doctrinei şi jurisprudenţei burgheze, care trebuie prohibite.
21)
V.: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept
civil român, Bucureşti, 1929, p. 1093; M. Eliescu, op. cit., pp.
314-315; C. Stătescu, op. cit., p. 193; Fr. Deak, op. cit., pp. 297-298;
L. Stănciulescu, op. cit., p. 392.
22)
V.: I. Genoiu, Drept succesoral, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.
205.
23)
În acest context, precizăm că, în sistemele de drept germanic,
substituţia fideicomisară este valabilă în limita cotităţii disponibile,
dar numai pentru un grad. V., în ceea ce priveşte dreptul elveţian, J.
Guinand, M. Stettler, Droit civil II. Successions, Ed. Univ. Fribourg,
Suisse, 1999, pp. 100-104.
24)
V. Fr. Deak, op. cit., p. 300; D. Chirică, op. cit., p. 133.
25)
V., cât priveşte liberalităţile reziduale în reglementarea Noului Cod
civil român, J. Goicovici, Liberalităţile reziduale în reglementarea
art. 1.001-1.005 din Noul Cod civil, în Curierul judiciar nr. 1/2011,
pp. 23-26. Cât priveşte însă liberalităţile reziduale în dreptul francez,
v., cu titlu de exemplu: Cât priveşte problematica liberalităţilor
graduale, v., cu titlu de exemplu: Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., pp.
386-388; Ch. Jubault, op. cit., pp. 459-460; A.-M. Leroyer, op. cit.,
pp. 265-266; P. Voirin, G. Goubeaux, op. cit., pp. 418-419.
26)
V. J. Goicovici, op. cit., p. 25.
27)
Ibidem.
28)
Ibidem, p. 24.