You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Revista Română de Drept Privat

Romanian Review of Private Law

Location: Romania
Author(s): Ioan Leş
Title: Implicaţiile principiului adevărului în cadrul procedurilor judiciare: realităţi şi perspective
Implications of the truth principle in judicial proceedings: realities and perspectives
Issue: 03/2022
Citation Ioan Leş. "Implicaţiile principiului adevărului în cadrul procedurilor judiciare: realităţi şi
style: perspective". Revista Română de Drept Privat 03:251-267.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=1090527
CEEOL copyright 2023

Implicaţiile principiului adevărului în cadrul procedurilor judiciare: realităţi şi perspective

Implicaţiile principiului adevărului în cadrul

procedurilor judiciare: realităţi şi perspective
Prof. univ. dr. h.c. IOAN LEŞ
Facultatea de Drept, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

IMPLICATIONS DU PRINCIPE DE VÉRITÉ DANS LES PROCÉDURES

JUDICIAIRES: RÉALITÉS ET PERSPECTIVES
RÉSUMÉ
Dans cette étude, l’auteur analyse les possibilités d’établir la vérité dans les procédures
judiciaires, notamment dans le procès civil. Le principe de vérité est analysé en relation avec
le rôle actif du juge, qui, bien que n’étant pas expressément inscrit dans la loi, est un principe
fondamental indéniable.
Il est particulièrement important de noter que l’établissement de la vérité n’est pas
seulement lié au rôle actif du juge, mais aussi à d’autres principes importants de la
procédure judiciaire, ainsi qu’à certaines institutions essentielles, telles que celles relatives
à la procédure d’appel et à l’exécution forcée.
Des particularités sont également mises en évidence en ce qui concerne certains
moyens de preuve, tels que l’expertise et les témoignages. En substance, l’auteur considère
que la vérité promue par le juge n’est pas une vérité absolue, mais une vérité judiciaire, qui
doit tendre vers une vérité objective. Toutefois, il faut noter que dans le cas d’un jugement
fondé sur des présomptions légales, la vérité n’est plus une vérité judiciaire, mais une vérité
légale, et dans le cas d’une transaction, nous sommes en présence d’une vérité
conventionnelle. Enfin, l’auteur considère que la promotion du principe de vérité implique
également des mesures visant à renforcer l’indépendance et l’impartialité du juge.

Mots-clés: vérité; force probante des preuves; expertise; juge; justice; preuves; présomptions;
rôle actif; plausibilité.

IMPLICATIONS OF THE TRUTH PRINCIPLE IN JUDICIAL

PROCEEDINGS: REALITIES AND PERSPECTIVES
ABSTRACT
In this study, the author analyses the possibilities of establishing the truth in judicial
VARIA
Implicaţiile principiului adevărului în cadrul procedurilor judiciare: realităţi şi perspective  IOAN LEŞ

proceedings, particularly in civil proceedings. The principle of truth is analysed in relation

to the active role of the judge, which, although not expressly enshrined in law, is an
undeniable fundamental principle.
It is particularly important to note that the establishment of the truth is not only linked to
the active role of the judge, but also to other important principles of judicial procedure, as well as
to some essential institutions, such as those relating to the appeal process and enforcement.
Some particularities are also highlighted with regard to certain means of evidence,
such as expert and testimonial evidence. In essence, the author considers that the truth
promoted by the judge is not an absolute truth, but a judicial one, which should tend
towards an objective truth. However, it should be noted that in the case of a judgement
based on legal presumptions, the truth is no longer a judicial truth, but a legal truth, and in
the case of a settlement we are in the presence of a conventional truth. Finally, the author
considers that the promotion of the principle of truth also implies measures to strengthen
the judge's independence and impartiality.

Keywords: truth; conclusiveness of evidence; expertise; judge; justice; evidence;

presumptions; active role; plausibility.

251

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Ioan Leș

1. Prolegomene
Descoperirea adevărului în cadrul procedurilor judiciare reprezintă unul dintre cele
mai importante principii care guvernează activitatea de înfăptuire a justiţiei în materie
civilă, dar şi în materie penală şi în contenciosul administrativ. Majoritatea codurilor
moderne de procedură civilă şi penală îl consacră în mod expres.
La noi, Codul de procedură civilă din anul 2010 îi consacră o reglementare relativ
amplă în art. 22, intitulat marginal „Rolul judecătorului în aflarea adevărului”. Potrivit
acestui text, „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a
preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi
prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În
acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă,
judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în
dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate
în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră
necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc”. O
dispoziţie mult mai sintetică conţine art. 5 alin (1) C. pr. pen., conform căruia „Organele
judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la
faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau
inculpatului”.
Nu ne propunem o analiză amplă şi comparativă a celor două texte. Dar nu putem
totuşi să nu observăm şi unele nuanţe semnificative, cel puţin din punct de vedere formal.
Prima observaţie care trebuie făcută este aceea că primul text se referă nu doar la
principiul adevărului, ci şi la acela al rolului activ al judecătorului, pe care îl promovează
sub mai multe aspecte, inclusiv din punctul de vedere al conţinutului, dar şi sub aspect
probatoriu. În al doilea rând, constatăm că art. 5 C. pr. pen. ne sugerează faptul că
principiul evocat se raportează doar la obligaţia de aflare a adevărului cu privire la
„faptele şi împrejurările cauzei”. Or, art. 22 C. pr. civ. evocă şi „îndatorirea” de a descoperi
adevărul, nu doar pe baza „stabiliri faptelor”, ci şi „prin aplicarea corectă a legii”.
Textul citat din Codul de procedură civilă tinde să clarifice o problemă legată de
conţinutul principiului adevărului, anume aceea că în conţinutul acestuia trebuie să
includem faptele pricinii, dar şi aplicarea corectă a legii la asemenea fapte. Din punct de
vedere strict doctrinar, o atare abordare ne apare cel puţin discutabilă.
Chiar etimologic, prin adevăr se înţelege, potrivit Dicţionarul Explicativ al Limbii
Române, o „concordanţă între cunoştinţele noastre şi lumea obiectivă”1. Potrivit Dicţio-
narului Larousse, într-una dintre accepţiunile pe care acesta le oferă, adevărul reprezintă
„expresia unei cunoaşteri conforme realităţii, a faptelor astfel cum ele s-au petrecut”2.
Definiţia oferită de Le Petit Larousse este una mai expresivă, şi anume în sensul de a se
referi la faptele din lumea înconjurătoare. Fără îndoială că limbajul comun poate diferi
uneori de cel tehnic, ştiinţific.
În ceea ce ne priveşte şi pornind şi de la sensul comun al substantivului „adevăr”, am
considerat că principiul evocat se raportează „esenţialmente numai la faptele cauzei, iar
nu şi la modul de aplicare a legii în activitatea judiciară”3. Recunoaştem că textul comentat
poate sugera şi o altă interpretare, anume aceea de includere în principiul cercetat şi a

Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 12.
1

Le Petit Larousse en couleurs, Dictionnaire encyclopédique, Paris, 1995, p. 1059.

2
3 I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

2022, p. 56.

252

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Implicaţiile principiului adevărului în cadrul procedurilor judiciare: realităţi şi perspective

modului de aplicare a legii. Soluţia pe care o susţinem se întemeiază şi pe obligaţia impusă

de lege judecătorului de a preveni „orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză”
[art. 22 alin. (2) C. pr. civ.].
Procesul cunoaşterii se încheie practic odată cu operaţia de stabilire a faptelor,
calificarea lor juridică fiind un procedeu subsecvent primului4. De altfel, trebuie remarcat
că pentru cele două operaţii se folosesc şi sintagme diferite atunci când legea indică scopul
stabilirii adevărului: „pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale”.
Aserţiunile de mai sus sunt justificate şi în raport cu obiectul probaţiunii judiciare. În
acest sens, este de observat că art. 250 C. pr. civ. precizează care sunt mijloacele de probă
ce pot fi folosite pentru dovedirea unui „act juridic sau a unui fapt”. Acest lucru înseamnă
inevitabil că adevărul se raportează atât la faptele pricinii, cât şi la actele juridice. Şi în
doctrină s-a subliniat că obiectul probaţiunii sunt faptele juridice în sens larg, incluzând
şi actele juridice5. În mod evident, obiect al probei îl constituie doar faptele şi actele
generatoare de drepturi şi obligaţii şi cu privire la care s-a declanşat conflictul dintre
părţi6. Cum foarte bine remarca un autor canadian, „Într-o logică strictă ar trebui să
spunem că dreptul subiectiv (dreptul de proprietate, dreptul de creanţă, etc.) reclamat în
justiţie este cel care trebuie să fie dovedit. Totuşi, cum dreptul este o abstracţiune şi scapă,
aşa cum este el oricărei demonstraţii directe, trebuie în mod necesar să recurgem la
stabilirea faptelor care i-au date naştere”7.
Constatările doctrinare evocate demonstrează şi importanţa probelor în apărarea
drepturilor subiective, dar şi într-un plan mai general al rolului justiţiei în cadrul proce-
durilor judiciare. De aceea, nu poate fi considerată exagerată nici afirmaţia unui cunoscut
procedurist italian, afirmaţie potrivit căreia „nu poate exista justiţie dacă aceasta nu este
fondată pe adevărul faptelor la care se referă”8.
Este îndeobşte cunoscut faptul că normele juridice nu pot forma, în principiu, obiect
al probaţiunii judiciare, realitate exprimată într-o manieră admirabilă şi prin adagiul
promovat în dreptul francez: „Avocat, passez au fait; La Cour sait le droit”.
O dispoziţie interesantă din acest punct de vedere este statuată şi în art. 9 C. pr. civ.
fr., text ce impune în sarcina fiecăreia dintre părţi obligaţia de a „proba în conformitate cu
legea faptele necesare justificării pretenţiei fiecăreia dintre ele”. Iar în acest context nu
putem să nu remarcăm şi prevederea cuprinsă în Noul Cod de procedură civilă elveţian
din anul 2008, care a înlocuit cele 26 de coduri cantonale de procedură civilă. Într-adevăr,
potrivit art. 150 alin. (1) din acest cod, „Proba are ca obiect faptele pertinente şi contes-
tate”. Aceasta este regula de bază în dreptul elveţian. Este totuşi de observat că, potrivit
celui de-al doilea alineat al aceluiaşi text, proba poate avea ca obiect şi „obiceiul, uzanţele
VARIA
locale, în litigiile patrimoniale, dreptul străin”. O dispoziţie asemănătoare este cuprinsă şi
în prevederile art. 5 C. pr. civ. portughez – Legea nr. 43/2013. Potrivit acestei dispoziţii
normative, „părţile trebuie să indice faptele esenţiale care constituie cauza cererii şi
acelea pe care se întemeiază faptele invocate”.
Din acest simplu excurs de drept comparat rezultă că, în viziunea unor importante
legislaţii procesuale, faptele pricinii sunt cele care constituie obiect al probaţiunii judi-
ciare. Trecând peste aceste succinte consideraţii introductive şi cu caracter general,

4 Ibidem.
5 M. Fodor, în Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, (coord. V.M. Ciobanu,
M. Nicolae), ed. a II-a revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 848.
6 I. Leş, în Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 431.
7 L. Ducharme, Précis de la preuve, 4 édition, Ed. Wilson&Lafleur ltée, Montreal, 1993, p. 30.
8 E.T. Liebman, Fundamentos del Derecho Procesal Civil, ed. a III-a, Ed. Depalma, Buenos Aires,

1980, p. 274.

253

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Ioan Leș

trebuie spus că principiul adevărului nu trebuie cercetat în mod abstract şi doar dintr-o
perspectivă strict doctrinară, ci şi dintr-una filozofică şi strict procedurală. Iar abordările
de faţă se raportează, în continuare, atât la perspectivele de descoperire a adevărului, cât
şi la mijloacele de promovare efectivă a acestuia.

2. Descoperirea adevărului în cadrul procedurilor judiciare

Descoperirea adevărului în cadrul oricărei proceduri judiciare reprezintă, fără
îndoială, însuşi scopul procesului civil sau penal. În materie civilă, o atare concluzie este
sugerată şi de art. 22 alin. (2) C. pr. civ., care impune în sarcina judecătorului obligaţia de
aflare a adevărului, în „scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”.
Obligaţia la care ne referim este una extrem de complexă şi dificil de realizat în unele
cazuri. Nicio cauză civilă sau penală nu este identică din acest punct de vedere, iar solu-
ţionarea unui proces implică un angrenaj procedural important şi complex, căci, până la
urmă, adevărul nu se stabileşte fără luarea în considerare a acelor mijloace procesuale
necesare pentru a-i garanta judecătorului un anumit statut, în special acela care să-i
asigure o deplină independenţă în raport cu participanţii la proces, dar şi imparţialitatea
inerentă calităţii de magistrat.
Dar prima problemă ce se impune să fie clarificată este aceea de a şti dacă, în final,
adevărul poate fi stabilit în concordanţă deplină cu faptele pricinii, astfel cum ele s-au
petrecut în realitatea obiectivă. În dreptul mai vechi, s-a considerat că adevărul pe care îl
stabileşte judecătorul este unul obiectiv, combătându-se teza adevărului judiciar promo-
vată de doctrina occidentală. Un procedurist elveţian – W.J. Habscheid – afirma, în urmă
cu mai bine de patru decenii, într-una dintre lucrările sale, că: „Omul fiind imperfect,
imperfecte sunt şi procedeele justiţiei umane”. O atare afirmaţie ar putea fi considerată
de către un filozof ca un simplu sofism, dar, după părerea noastră, acoperă o realitate
procedurală, anume aceea că adevărul absolut nu poate fi cunoscut, în varii situaţii, de
către judecător, iar explicaţiile sunt multiple, mai ales în plan probatoriu. Cu alte cuvinte,
în această viziune, adevărul stabilit de judecător este un adevăr judiciar.
Pe de altă parte, nu putem ignora împrejurarea potrivit căreia faptele stabilite de
judecător se materializează, până la urmă, într-o hotărâre judecătorească înzestrată cu
forţa caracteristică lucrului judecat9. Dar forţa lucrului judecat poate ignora uneori
realitatea faptelor, astfel cum ele s-au petrecut în mod obiectiv. Probele rămân însă
decisive pentru o justiţie democratică. Iar importanţa lor a fost ilustrată şi prin adagiul
latin conform căruia absenţa unei probe este egală cu absenţa dreptului (Idem est non esse
aut non probari). În planul realităţii, adagiul evocat îşi păstrează actualitatea, deşi el
şochează la o primă analiză, căci semnifică faptul că cel care nu-şi demonstrează dreptul
se află în aceeaşi situaţie cu cel ce nu este titularul unui drept. De aceea, s-a spus că acest
adagiu exprimă doar „o jumătate de adevăr”, motivat de faptul că un drept poate exista
independent de mijloacele procedurale destinate a-i stabili sau a-i infirma existenţa10.
În doctrina italiană, s-au formulat consideraţii extrem de interesante cu privire la
posibilitatea stabilirii adevărului în procesul civil. Astfel, potrivit Profesorului florentin
Piero Calamandrei, orice sistem procesual civil este conceput pentru a impune jude-
cătorului să se mulţumească cu un „adevăr formal”, în locul unui „adevăr substanţial”, căci,
chiar în sistemul liberei aprecieri a probelor, judecata finală nu poate fi decât una „de

9 A se vedea A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 20-22
10 A se vedea, în acest sens, L. Ducharme, Précis de la preuve, p. 1

254

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Implicaţiile principiului adevărului în cadrul procedurilor judiciare: realităţi şi perspective

probabilitate şi de verosimilitate, nu de adevăr absolut”11. Celebrul doctrinar remarca

faptul că, din acest punct de vedere, situaţia judecătorului este diferită de cea a istoricului,
în sensul că magistratului nu-i este permis să rămână pasiv faţă de faptele asupra cărora
trebuie să decidă, el având obligaţia de a statua cu orice preţ asupra litigiului, într-o
manieră clară12. Iar aserţiunile marelui profesor italian pot fi surprinzătoare în plan
probatoriu, deşi actualitatea lor este greu de contestat. Pentru rigoarea cercetării, trebuie
spus că, tot în doctrina italiană, un reputat procedurist combătea pretinsul mit al unui
adevăr judiciar, acesta susţinând că adevărul nu poate fi decât unul singur, astfel că
adevărul formal coincide cu cel material13.
Acreditarea ideii că adevărul stabilit de judecător este unul absolut poate fi privită
cu multă rezervă. Într-adevăr, astfel cum remarca Piero Calamandrei, nu este potrivit să
afirmăm că dobândirea puterii de lucru judecat de către hotărârea pronunţată de jude-
cător transformă verosimilitatea faptelor într-un adevăr, căci „efectul lucrului judecat
poartă asupra relaţiilor juridice, nu asupra faptelor”. Acestea continuă să fie, chiar şi după
pronunţarea hotărârii, ceea ce au fost, respectiv „albul continuă să fie alb şi pătratul nu
devine rotund” (t.a.)14.
Legat de verosimilitatea faptelor stabilite de judecător, este de observat că, în con-
cepţia lui Calamandrei, această formulă semnifică „ceea ce are aparenţa de a fi adevărat”15.
Este de observat că art. 255 alin. (1) C. pr. civ. nu se referă decât la două condiţii de
admisibilitate a probelor: legalitatea şi concludenţa probei. Totuşi, în doctrina mai veche,
dar şi în cea de dată recentă s-a făcut referire şi la verosimilitatea probei în procesul
civil16. Reţinem, în acest sens, opinia conform căreia condiţiile de admisibilitate reţinute
anterior noului Cod de procedură civilă se impun în continuare, neputându-se face
abstracţie de ele (inclusiv verosimilitatea probei)17.
Doctrina franceză este majoritară în sensul că adevărul stabilit de judecător nu poate
fi unul absolut, ci unul relativ, respectiv un adevăr judiciar (procesual), adică cel stabilit
de către judecător. În acest sens, s-a remarcat tranşant că „Adevărul absolut nu există, nici
în drept nici în alte ştiinţe”18. Autorul la care ne referim subliniază însă rolul deosebit al
probelor în descoperirea adevărului în cadrul procedurilor judiciare. El observă că „proba
şi adevărul reprezintă o călătorie în timp”, în sensul că adevărul judiciar este o legătură
între trecut şi viitor19.
Relativitatea adevărului se manifestă indiferent de percepţiile personale ale judecă-
torului despre faptele pe care le-a stabilit. Deşi el acţionează sub impulsul imperativului
de soluţionare cu celeritate a procesului, trecerea hotărârii în putere de lucru judecat face
ca eventuala criză de conştiinţă a judecătorului să piardă, astfel cum afirma Piero
Calamandrei, orice semnificaţie20.
VARIA

11 P. Calamandrei, Estudios sobre el proceso civil, Ediciones Jurídicas Europa-America, Buenos

Aires, 1973, pp. 318-319.

12 Idem, p. 318.
13 A se vedea F. Carnelutti, La prueba civil, 2 edición, traducción de A. Zamora, Buenos Aires,

1982, apud J. Montero Aroca, La nueva Ley de enjuiciamiento civil española y la oralidad, p. 648.
14 Idem, p. 319.
15 Ibidem, p. 325.
16 A se vedea I. Deleanu, în Tratat de procedură civilă, vol. I, pp. 994-995; I. Leş, în Codul de

procedură civilă. Comentariu pe articole, p. 519; C. Murzea, în Tratat de drept procesual civil (coord.
I. Leş, D. Ghiţă), ed. a II-a revăzută şi adăugită, 2020, pp. 594-596.
17 M. Fodor, în Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat (coord. V. M. Ciobanu,

M. Nicolae), p. 861
18 M. Mekki, Preuve et vérité en France, apud 60_T4_france.pdf, p. 814.
19 Idem, p. 815.
20 P. Calamandrei, op.cit., pp. 320-321.

255

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Ioan Leș

Judecătorul, într-un sistem judiciar în care procesul echitabil implică şi o judecată

rapidă, respectiv într-un termen rezonabil, formulă folosită în majoritatea codurilor de
procedură civilă şi într-un număr important de documente juridice internaţionale,
inclusiv în Convenţia europeană privind drepturile omului, are obligaţii majore cu privire
la descoperirea adevărului. Iar printre acestea se plasează, incontestabil, şi cea privitoare
la soluţionarea cu celeritate a cauzelor, un imperativ secular al legiuitorului nostru21. Un
cotidian francez de prestigiu aprecia că timpul politic nu este identic cu timpul judiciar.
Parafrazând această afirmaţie, se poate spune că adevărul judiciar nu este identic cu cel
politic. Dar intenţia noastră nu a fost şi nu este aceea de a face politică. Datele statistice
furnizate chiar la nivelul unor organisme europene sunt relevante în legătură cu lentoarea
justiţiei din ţările membre, iar acest flagel, căruia nu i s-au găsit soluţii adecvate nici în
cele mai avansate ţări europene, este departe de a fi înlăturat în mod definitiv. O autoare
italiană remarca recent că ţara sa este codaşa Uniunii Europene în privinţa lentorii cu care
se judecă procesele civile. Autoarea preciza, referindu-se la datele furnizate de Consiliul
Europei, că în Italia un proces civil durează mai mult de 7 ani şi 3 luni (2.655 zile), în Grecia
4 ani şi 3 luni (1.552 zile), în Franţa 3 ani şi 4 luni (1.221 zile), în Spania 3 ani şi 4 luni
(1.238 zile), în România 1 an şi 6 luni (530 zile), în Elveţia puţin peste un an (377 zile), iar
în Portugalia doar 9 luni (285 zile)22. Ne permitem să remarcăm în acest context că, în
pofida oricăror critici, România nu se plasează, din punctul de vedere aici analizat, în
coada clasamentului, ci, dimpotrivă, într-o poziţie chiar meritorie, apropiată de cea a
Elveţiei şi Portugaliei.
O chestiune fundamentală în privinţa probelor şi a descoperirii adevărului este aceea
de a determina rolul judecătorului, dar şi al părţilor în cadrul procedurilor judiciare. Tema
este una de actualitate, deşi discuţia este legată de chiar istoria procedurilor judiciare şi
de unele principii fundamentale ale procesului civil. Din punct de vedere istoric, trebuie
să observăm că, în materie civilă, sistemul procesual a fost unul acuzatorial până în
timpurile relativ recente. Aceasta însemna că rolul decisiv în materie de probaţiune îl
aveau părţile, iar judecătorul nu era decât un observator neutru, un arbitru între părţile
implicate în procedură. El nu făcea altceva decât să aştepte ca părţile să-i furnizeze
probele necesare dovedirii pretenţiilor lor, urmând ca el să decidă pe baza acestora. În
acest sens, un remarcabil procedurist francez constata că, în cadrul acestui sistem, jude-
cătorul „joacă rolul unui arbitru eficient care nu caută el însuşi adevărul”, el nu are nicio
iniţiativă şi aşteaptă ca părţile să-i furnizeze elementele necesare pentru a-şi forma
propria convingere şi a decide23. Promovarea unui asemenea sistem a fost rezultatul
concepţiei conform căreia procesul este o afacere a părţilor. Dar, cum afirma recent şi un
autor italian, „...procesul acuzatorial nu a fost creat pentru a sprijini judecătorul să
găsească adevărul”24. Pentru acelaşi autor, „În procesul acuzatorial pentru părţi contează,
aşadar, numai victoria. Cuvintele sunt doar arme”25 (t.a.). Studiul autorului la care ne
referim se referă la procesul penal, nu la cel civil.

21 Afirmaţia din text se justifică dacă reamintim doar reforma Codului de procedură civilă din

anul 1900 (reforma Dissescu) şi Legile pentru accelerarea judecăţilor din perioada interbelică
(1925, 1929 şi 1943).
22 G. Chiarini, I tempi della giustizia civile in Italia, apud ntplusdiritto.ilsole24ore.com/art/i-

tempi-della-giustizia-civile-italia ADsLX7BB?refresh_ce=1.
23 R. Perrot, Institutions judiciaires, 8 édition, Montchrestien, Paris 1998, p. 459.
24 L. Santa Maria, La verita, apud penalecontemporaneo.it/upload/SANTAMARIA_2017b.pdf,

p. 4.
25 Ibidem.

256

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Implicaţiile principiului adevărului în cadrul procedurilor judiciare: realităţi şi perspective

Sistemul inchizitorial a fost preponderent în materie penală, domeniu în care are un

rol decisiv şi în prezent. Un atare sistem conferă judecătorului puteri ample în probaţiune
şi în lămurirea tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale pricinii, el nemaiacţionând ca un
simplu arbitru al duelului judiciar26, fiind un actor important al procedurii judiciare.
Judecătorul este, cum afirmau şi J. Vincent şi S. Guinchard, un adevărat „maitre d’œuvre”,
dotat cu puteri extinse pentru a descoperi adevărul, „la nevoie chiar împotriva voinţei
părţilor în cauză”27. Un atare sistem se întemeiază pe ideea că justiţia este un serviciu
public şi că judecătorul, din momentul în care este sesizat, nu trebuie să se preocupe de
„ceea ce vor sau doresc părţile”28.
Evoluţia cu privire la aplicarea celor două sisteme tradiţionale este una specta-
culoasă atât în dreptul comparat, cât şi în dreptul românesc. Din acest punct de vedere,
am nota faptul că, în Franţa, tendinţele spre impunerea rolului activ al judecătorului în
materie civilă s-au concretizat în mai multe reforme, ce au fost întreprinse începând cu
anul 1935, dar cu deosebire odată cu adoptarea noului Cod de procedură civilă din anul
1975.
În atare condiţii, activitatea judiciară nu poate fi dominată în totalitate de sistemul
acuzatorial ori de cel inchizitorial. Cele două sisteme prezintă certe avantaje, dar şi
semnificative dezavantaje. De aceea, s-a observat în doctrină că tendinţa actuală este
aceea de a realiza o îmbinare armonioasă între cele două sisteme. Marele profesor Roger
Perrot vorbea chiar despre declinul procedurii acuzatoriale, ceea ce reprezintă o consta-
tare incontestabilă29. Iar, din acest punct de vedere, este deosebit de semnificativă încer-
carea unor autori de a distinge între principiul iniţiativei părţilor şi acela al conducerii
instrucţiei cauzei30. Primul domină faza iniţială a procesului şi are ca obiect determinarea
de către părţi a pretenţiilor şi a cadrului de desfăşurare a procesului, inclusiv indicarea
probelor a căror administrare o solicită din partea instanţei. A doua fază vizează instrucţia
propriu-zisă a cauzei, pentru a folosi sintagma franceză corespunzătoare, în cadrul căreia
se manifestă rolul activ al judecătorului. Şi la noi profesorul Viorel Mihai Ciobanu a agreat
teza conform căreia, în ultimul timp, am asistat la un compromis între cele două pro-
ceduri, cu progrese în direcţia procesului inchizitorial31.
În opinia noastră, rolul activ al judecătorului reprezintă o cucerire modernă a
procedurii civile şi un element esenţial al procesului echitabil, cu semnificaţii cu totul
particulare şi decisive asupra stabilirii adevărului în cadrul procedurilor judiciare. O
trecere în revistă a celor două sisteme în cadrul demersului de faţă nu ar părea, la o primă
analiză, de o utilitate deosebită. Cu toate acestea aplicarea în practică a principiului ade-
vărului şi a rolului activ al judecătorului are implicaţii deosebite în stabilirea adevărului,
VARIA
ceea ce şi explică abordarea noastră şi o anumită insistenţă asupra rolului activ al jude-
cătorului.
Totuşi, înainte de a formula câteva aprecieri asupra rolului activ al judecătorului, este
util să subliniem cu tărie că abordările noastre au vizat procesul civil, iar nu şi cel penal,
acesta din urmând fiind dominat de caracterul inchizitorial al procedurii. În doctrina
franceză, se consideră că şi procesul administrativ are un caracter inchizitorial. Sunt

26 A se vedea, pentru detalii cu privire la cele două sisteme procesuale, J. Vincent, S. Guinchard,

Procédure civile, 25 édition, Dalloz, Paris 1999, pp. 476-486; R. Perrot, op. cit., pp. 459-464. A se
vedea, de asemenea, V.M. Ciobanu, op. cit., pp. 90-91.
27 R. Perrot, op. cit., p. 560
28 R. Perrot, Institutions judiciaires, 8 édition, Montchrestien, Paris 1998, p. 460
29 Ibidem.
30 J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 481
31 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 90.

257

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Ioan Leș

invocate mai multe argumente în această privinţă, printre care menţionăm existenţa unei
anumite „stări de spirit” determinate de apropierea judecătorului de administraţia activă,
de unde provine adeseori; o anumită înclinaţie a judecătorului spre administraţie, ceea ce
îl pune într-o situaţie diferită faţă de judecătorul de drept comun, şi, nu în ultimul rând,
caracterul inegalitar al contenciosului administrativ. Iar, din acest punct de vedere, se
remarcă faptul că persoana fizică parte în conflict se află adeseori în faţa unei admi-
nistraţii atotputernice, cu care este greu de luptat, atunci când ea şi deţine actele şi pro-
bele necesare soluţionării litigiului32.
În atare condiţii, ne putem întreba dacă această abordare se potriveşte şi cu situaţia
contenciosului administrativ din ţara noastră. După părerea noastră, răspunsul trebuie să
fie, în principiu, unul negativ. Aceasta deoarece justiţia administrativă în Franţa este
constituită într-un sistem de jurisdicţie proprie, cu tribunale administrative, curţi de apel
administrative şi Consiliul de stat în vârful acestei ierarhii. Or, în sistemul nostru judiciar,
judecătorul de contencios nu este, de regulă, un judecător care provine din administraţie
şi nici nu este intim legat de administraţie. Pe de altă parte, regulile procedurale aplicabile
contenciosului administrativ sunt identice cu cele din dreptul comun, cu unele nuanţe în
materia căilor de atac şi a executării silite. Dar rămâne o realitate, remarcată şi de Roger
Perrot, aceea a inegalităţii manifeste dintre părţile în conflict. Să ne reamintim că, în
trecutul nostru nu prea îndepărtat, judecătorii erau rezervaţi să dea dreptate celui
administrat, în dauna administraţiei, fie ea centrală, fie locală. Credem că această remarcă
poate fi translatată şi în materia conflictelor de muncă, întrucât şi aici egalitatea de arme
poate fi pusă la îndoială, mai ales atunci când angajatul concediat se luptă cu o multi-
naţională, o mare societate comercială sau chiar cu un puternic angajator privat.
Rolul activ al judecătorului în procesul nostru civil (lato sensu) este destinat să
soluţioneze toate aceste probleme ce se pot ivi în activitatea practică a instanţei, fără să
fie necesară vreo intervenţie legislativă în acest sens, deşi ea nu ar trebui exclusă cu
desăvârşire mai cu seamă în materia căilor de atac, unde legiuitorul promovează azi
soluţii diferite în contenciosul administrativ şi în acela al conflictelor de muncă faţă de
dreptul comun.
Dar care este sistemul procedurii noastre civile referitor la caracterul acuzatorial sau
inchizitorial al procedurii? De la început se cuvine să arătăm că legiuitorul român s-a
inspirat în mod semnificativ din noul Cod francez de procedură civilă. Aşa se explică şi o
parte din reglementările noastre procesuale, inclusiv cele privitoare la rolul activ al
judecătorului. Trebuie să recunoaştem că a existat o anumită reticenţă în reglementarea
în Codul de procedură civilă a principiului rolului activ al judecătorului, rezervă recu-
noscută şi de către redactorii acestuia. În general, s-a apreciat că principiul rolului activ al
judecătorului este unul de sorginte comunistă şi ar trebui repudiat ca atare. Dar care sunt
daunele pe care le-a produs acest principiu în urmă cu mai bine de trei decenii? Aceleaşi
pe care le-ar putea produce şi azi. Dar aici nu credem că este o problemă legată de calitatea
legii, dacă legea este bună sau rea, ci o problemă de etică a magistratului şi de aplicare
corectă a legii.
În cele ce au precedat, am reprodus art. 22 alin. (2) C. pr. civ., text ce este fundamental
pentru principiul adevărului şi al rolului activ al judecătorului. Ne permitem să facem
câteva aprecieri în această privinţă. În primul rând, este de observat că, marginal, textul
este intitulat „Rolul judecătorului în aflarea adevărului”. Textul nu cuprinde însă nicio
referire la rolul activ al judecătorului, deşi acesta nu este reţinut numai sub aspectul
rolului judecătorului în probaţiune, ci şi sub aspectul altor prerogative importante, cum

32 A se vedea R. Perrot, op. cit., pp. 463-464.

258

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Implicaţiile principiului adevărului în cadrul procedurilor judiciare: realităţi şi perspective

sunt posibilitatea introducerii altor persoane în proces, restabilirea calificării juridice a

actelor şi faptelor deduse judecăţii etc.
Legătura indestructibilă dintre principiul adevărului şi rolul activ al judecătorului
este de necontestat. Până la urmă, rolul activ al judecătorului este fundamentul pentru o
procedură judiciară modernă, fiind principalul „instrument” de promovare a adevărului.
Astfel se şi explică, cel puţin în parte, reglementarea din art. 22 C. pr. civ. S-ar fi cuvenit,
astfel cum am mai arătat, ca principiul rolului activ al judecătorului să aibă o consacrare
expresă într-un text al Codului. Legiuitorul s-a ferit să realizeze acest lucru, dar nu a ezitat
să vorbească despre rolul activ al executorului judecătoresc. Într-adevăr, art. 627
C. pr. civ. este consacrat tocmai rolului activ al executorului judecătoresc şi este şi intitulat
marginal ca atare33. Reţinem, în contextul de faţă, că principiul rolului activ al judecăto-
rului este consacrat în majoritatea legislaţiilor procesuale europene şi nu numai. Un bun
exemplu în acest sens este şi Codul Model de procedură civilă pentru America Latină,
adoptat la Montevideo în anul 1988 şi care, în art. 2, statuează: „Conducerea procesului
este încredinţată Tribunalului...”, care o exercită potrivit Codului de procedură civilă.
Dispoziţiile art. 22 C. pr. civ. ne oferă şi răspunsul la întrebarea anterioară, în sensul
caracterului preponderent inchizitorial al procedurii civile, fără ca aceasta să ignore
limitele statuate de lege în privinţa rolului activ al judecătorului şi rolul părţilor în proces.
Fără îndoială că reclamantul este cel care are iniţiativa declanşării procesului civil şi tot
el stabileşte limitele judecăţii cu privire la părţi şi la obiectul judecăţii. Nici rolul pârâtului
nu poate fi ignorat, el având nu doar posibilitatea de a stabili cadrul apărărilor sale, ci şi
posibilitatea de a formula pretenţii pe cale reconvenţională. Prin urmare, nici rolul
părţilor în proces nu poate fi ignorat. Astfel că şi în procedura noastră civilă rolul părţilor
se armonizează cu rolul activ al judecătorului. De aceea şi noi putem vorbi de cele două
funcţii de iniţiere a procesului şi de conducere a instrucţiei (dezbaterilor).
Rolul activ al judecătorului nu se poate substitui iniţiativei părţilor. Deşi preroga-
tivele acordate judecătorului sunt relativ ample, acesta trebuie să manifeste o diligenţă cu
totul deosebită pentru a nu crea, în niciun fel, suspiciuni cu privire la imparţialitatea sa.
De altfel, astfel cum s-a arătat, rolul instanţei este diferit de acela al părţilor, căci aceasta
nu poate urmări decât stabilirea adevărului în cauză34. Or, imparţialitatea este un prin-
cipiu important şi o calitate inerentă statutului de judecător. Chiar legea fundamentală
precizează că: „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi [art. 124 alin. (2)]. O
dispoziţie importantă în acest sens se regăseşte şi în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Textul precizează că: „Judecătorii sunt inde-
pendenţi şi se supun numai legii. Judecătorii trebuie să fie imparţiali”. Noua lege privind
VARIA
statutul judecătorilor şi procurorilor a promovat o altă formulă legală şi conform căreia
judecătorii şi procurorii ”îşi desfăşoară activitatea cu bună credinţă şi în mod imparţial,
asigurând inclusiv aparenţa de imparţialitate” [art. 4 alin. (3) din Legea nr. 612/2022).
Soluţia este, în opinia noastră, una discutabilă, căci sintagma „aparenţa de imparţialitate”,
în contextul normei menţionate, ne sugerează contrariul obligaţiei de imparţialitate.
Imparţialitatea este un principiu şi o exigenţă postulată şi în art. 6 din Convenţia
europeană a drepturilor omului. Reamintesc în acest context că, într-o cauză particulară,
Comitetul drepturilor omului a considerat că dreptul la un tribunal independent şi
imparţial este un drept absolut. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar şi Consiliul

33 A se vedea, pentru unele consideraţii, I. Leş, Examen sumar asupra rolului activ al execu-

torului judecătoresc în condiţiile noilor reglementări procesuale, în Studii de drept judiciar privat,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 365-376.
34 A.M. Chiş, Gh.-L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2015, pp. 244.

259

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Ioan Leș

Constituţional francez au promovat o soluţie mai nuanţată, anume în sensul admiterii

unor limitări ale dreptului de acces la un tribunal35. Ne îngăduim însă să apreciem că,
odată ce un tribunal a fost sesizat, dreptul la un tribunal independent şi imparţial trebuie
considerat ca unul absolut.
Principiul independenţei şi imparţialităţii nu se referă doar la instanţă în ansamblul
ei, ci şi la fiecare judecător. Doar un asemenea statut al judecătorilor poate garanta şi
procesul de aflare a adevărului în cadrul procedurilor judiciare. Textul constituţional
antereferit este de o importanţă cardinală, dar acest statut trebuie garantat prin mijloace
procedurale eficiente, inclusiv prin măsuri care să conducă la o răspundere efectivă a
judecătorilor care încalcă legea sau statutul lor de independenţă şi imparţialitate.
Sub acest din urmă aspect, legislaţia noastră este însă deficitară şi după părerea
noastră, deşi o atare afirmaţie nu trebuie exagerată nici în ceea ce priveşte răspunderea
disciplinară şi nici în ceea ce priveşte răspunderea patrimonială a acestora. Fără a intra
într-o abordare a acestei probleme, în contextul de faţă, nu putem să nu observă că
statutul juridic actual este, în general, adecvat şi avem în vedere chiar şi principiile
postulate de lege privitoare la răspunderea statului şi a magistraţilor pentru erorile
judiciare. Din acest punct de vedere, răspunderea magistraţilor este una de excepţie, aşa
cum credem că este şi firesc, întrucât ea este operantă doar dacă aceştia au acţionat cu
„rea-credinţă sau gravă neglijenţă”. Socotim totuşi că unele nuanţări ar fi necesare.
În acest context, nu putem să nu ne manifestăm din nou marea surprindere faţă de
eliminarea sancţiunii disciplinare având ca obiect nerespectarea deciziilor Curţii Consti-
tuţionale şi a deciziilor pronunţate de instanţa supremă în interesul legii. Cu un alt prilej,
am apreciat că o atare abordare se materializează în cel mai puternic atac la adresa
instanţei de control constituţional, fiind o veritabilă invitaţie adresată magistraţilor de a
nu respecta deciziile instanţei constituţionale36. Nu doresc să insist asupra acestei ches-
tiuni, dar, în acelaşi timp, nu putem ignora că atacul, cu sau fără intenţie directă, a vizat şi
instanţa supremă. Cui foloseşte o atare abordare ? Întrebarea este doar retorică. După
părerea noastră, statutul de independenţă şi imparţialitate, dar şi de responsabilitate al
judecătorilor ar trebui să fie consolidat, iar nu fragilizat într-un proces constant şi necu-
noscut în alte ţări.
Descoperirea adevărului nu se poate realiza decât în cadrul unei proceduri care
angrenează un ansamblu de reguli şi instituţii procesuale a căror explicitare ar necesita un
tom de abordări teoretice şi practice. De aceea, apreciem util să subliniem legătura
indestructibilă dintre principiul adevărului şi celelalte principii fundamentale: drept la
apărare, contradictorialitate, nemijlocire, publicitatea dezbaterilor, legalitate, oralitate etc.
Un rol covârşitor în promovarea adevărului în cadrul procedurilor judiciare îl are
sistemul probatoriu amenajat de legiuitor în materie civilă şi penală. Iar din acest punct
de vedere se cuvine să formulăm unele consideraţii, fie ele chiar şi unele extrem de
sumare. De reţinut că nu există practic sistem procesual care să nu acorde o importanţă
particulară sistemului probatoriu, deşi unele nuanţe importante pot fi uşor observate.
În primul rând, am observa că sistemul nostru procesual nu privilegiază un anumit
mijloc de probă, căci toate sunt lăsate la aprecierea liberă a judecătorului [art. 264
alin. (2) C. pr. civ. şi art. 103 alin. (1) C. pr. pen.], aşa cum se întâmplă, în general, în
sistemele procedurale moderne. De aceea, nici ordinea în care sunt prevăzute probele în

35 A se vedea, pentru detalii, S. Guinchard, în Droit processuel. Droits fondamentaux du procès,

de S. Guinchard, C. Chainais, C.D. Delicostopoulos, I.S. Delicostopoulos, M. Douchy-Oudot, F. Ferrand,

X. Lagarde, V. Magnier, H.R. Fabri, L. Sinopoli, J-M. Sorel, 9 édition, Dalloz, Paris, 2017, pp. 696-709.
36 I. Leş, O propunere surprinzătoare de eliminare a unei importante abateri disciplinare din

cuprinsul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, apud portal juridice.ro din
29 august 2022 şi Revista Universul Juridic nr. 8/2022.

260

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Implicaţiile principiului adevărului în cadrul procedurilor judiciare: realităţi şi perspective

Codurile de procedură civilă sau penală nu poate avea un caracter esenţial. Dacă ne
referim la Codul nostru de procedură civilă, constatăm că probele sunt indicate în urmă-
toarea ordine de art. 250: înscrisurile, martorii, prezumţiile, mărturisirea uneia dintre
părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, expertiza, mijloacele
materiale de probă şi cercetarea la faţa locului. Enumerarea nu este limitativă, căci textul
se referă şi la „orice mijloace prevăzute de lege”.
Textul ar putea fi supus unor critici serioase, dar, în raport cu principiul liberei
aprecieri a probelor, acestea pot fi lipsite de o consistenţă solidă. Totuşi, surprinde indi-
carea după înscrisuri a martorilor şi prezumţiilor, dată fiind o anumită relativitate sau
fragilitate a acestor mijloace de dovadă. Iar enumerarea lor pare cu totul întâmplătoare
dacă ne raportăm şi la indicarea mărturisirii, expertizei şi a cercetării la faţa locului după
prezumţii. Dar şi în Codul anterior de procedură civilă proba cu martori era reglementată
înainte expertizei şi a cercetării la faţa locului. Este interesant de precizat că, în materie
penală, proba cu martori este statuată în art. 97 alin. (2) înainte probei cu înscrisuri şi a
expertizei. De asemenea, ne reţine atenţia şi faptul că textul menţionat anterior nu evocă
prezumţiile printre mijloacele de probă.
În dreptul comparat, există soluţii diverse cu privire la existenţa mijloacelor de
probă. O reglementare extrem de interesantă şi parţial diferită de cea din legislaţia
noastră procesuală este promovată în Legea spaniolă de procedură civilă din anul 2000 –
Ley de enjuiciamiento civil – care, în art. 285, evocă următoarele mijloace de probă:
interogatoriul părţilor, înscrisurile publice şi private, expertiza, recunoaşterea judiciară
şi audierea martorilor. Enumerarea nu este una limitativă, întrucât, în acelaşi text, legea
face referire şi la mijloacele audio-video şi la alte mijloace care pot fi ordonate de instanţă.
De asemenea, art. 300 din acest cod determină în mod expres ordinea în care trebuie să
fie administrate probele, cu excepţia în care judecătorul dispune altfel. Textul prevede că
mai întâi se va proceda la interogarea părţilor, a martorilor, la ascultarea experţilor şi
doar mai la urmă la alte probe. De remarcat însă că, deşi prezumţiile nu sunt evocate în
textele menţionate printre mijloacele de probă, ele au însă o reglementare distinctă în art.
385-386 din lege (prezumţiile legale şi cele judiciare).
O altă reglementare reprezentativă şi contemporană cu legislaţia noastră procesuală
este cea instituită de Codul elveţian de procedură civilă (intrat în vigoare la data de 1 ia-
nuarie 2011). Potrivit art. 168 C. pr. civ. elveţian, mijloacele de probă sunt proba cu
martori, înscrisurile, cercetarea judecătorului, expertiza, informaţiile scrise (solicitate de
instanţă de la entităţi publice) şi declaraţiile părţilor. Ordinea enumerării acestor mijloace
de probă este prevăzută de lege, dar importanţa unei asemenea abordări normative este
redusă, întrucât şi în sistemul elveţian „tribunalul îşi formează convingerea pe baza liberei VARIA
aprecieri a probelor administrate”. Codul de procedură civilă elveţian nu evocă şi pre-
zumţiile printre mijloacele de probă.
Principiul liberei aprecieri a probelor este unul care este promovat în majoritatea
legislaţiilor procesuale europene, ceea ce este foarte important pentru promovarea ade-
vărului în activitatea judiciară. Din acest punct de vedere, în opinia noastră, este extrem
de relevantă şi prevederea din art. 264 alin. (1) C. pr. civ., text potrivit căruia: „Instanţa va
examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor”. Textul
evocă o mare putere de apreciere a judecătorului în materie de probaţiune. Dar această
putere nu poate fi una discreţionară, ci una care poate fi supusă chiar şi controlului
judiciar, respectiv pe calea devolutivă a apelului37. Judecătorul nu se poate prevala de

37 Instanţa supremă a decis recent că „nu intră în domeniul verificărilor de legalitate moda-

litatea în care instanţa devolutivă a apreciat probele în cauză, fie şi dacă acestea constau într-o
mărturisire realizată procesual” (dec. nr. 297 din 9 februarie 2022, pronunţată de s. a II-a civ. a ICCJ,
apud https://www.juridice.ro/805586/iccj-invocarea-in-recurs-a-marturisirii-realizate-in-prima-
instanta.html).

261

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Ioan Leș

această prerogativă pe care i-o conferă legea [art. 264 alin. (2) C. pr. civ.], fiind imperios
necesar ca el să expună, în cuprinsul hotărârii, raţiunile pentru care, pe baza convingerii
sale, reţine ca probate sau, dimpotrivă, ca nedovedite anumite fapte38.
În acelaşi timp, este foarte important ca instanţa să colaboreze cu părţile şi cu ceilalţi
participanţi procesuali (martori, experţi, avocaţi etc.). Din acest punct de vedere, sunt
reprezentative prevederile Codului de procedură civilă elveţian privitoare la obligaţia
părţilor şi a terţilor de a colabora în administrarea probelor. Acest cod conţine chiar un
Capitol intitulat „obligaţia de a colabora şi dreptul de a refuza colaborarea” (art. 160-167).
O dispoziţie semnificativă este statuată şi în art. 7 alin. (1) C. pr. civ. portughez (Legea
nr. 41/2013), dispoziţie conform căreia magistraţii, mandatarii părţilor şi părţile au
obligaţia de a colabora pentru a obţine „rapid şi în mod eficient o justă soluţionare a
litigiului”. O dispoziţie corespunzătoare regăsim şi în art. 10 alin. (1), şi în art. 11 alin. (1)
C. pr. civ. fr.39.
Deşi Codul nostru de procedură civilă nu conţine o prevedere similară cu cea din
codurile anterior menţionate, nu putem vorbi de absenţa unei obligaţii esenţiale a părţilor
de a colabora în administrarea probelor şi în descoperirea adevărului. În primul rând,
reamintim aici obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile cu bună-credinţă (art. 12).
Două principii fundamentale ale procesului civil sunt şi ele deosebit de relevante în
această privinţă: „obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului” (art. 10 C. pr. civ.) şi
„obligaţiile terţilor în desfăşurarea procesului civil” (art. 11 C. pr. civ.). Fără a insista
asupra acestor principii, două sublinieri sunt necesare. În primul rând, art. 10 C. pr. civ.
are conotaţii deosebite din punct de vedere probatoriu, deşi am şi formulat, cu un alt
prilej, rezerve asupra instituirii unor asemenea obligaţii la nivelul unui principiu funda-
mental al procesului civil40. În al doilea rând, obligaţiile terţilor au un caracter mai general,
dar deosebit de relevant, în sensul că vizează îndatorirea oricărei persoane de a sprijini
realizarea justiţiei.
Sistemul probatoriu amenajat de legislaţia noastră procesuală îi permite judecăto-
rului să stabilească adevărul în cauzele care îi sunt supuse spre soluţionare. Un adevăr
care trebuie să tindă spre unul real, concordant pe deplin cu realitatea faptelor. Se poate
spune că, în majoritatea cazurilor, adevărul judiciar corespunde cu cel material, dar evi-
dent că nu în toate cazurile se întâmplă astfel. De altfel, astfel cum s-a remarcat, adevărul
judiciar este cel care rezultă dintr-o sentinţă a judecătorului, în timp ce adevărul material
este cel care se identifică cu „realitatea faptelor”41.
Totuşi, în planul realităţilor procesuale, unele mijloace de probă pot ridica şi unele
dificultăţi practice deosebite. Iar în acest context ne vom referi pe scurt, în continuare, la
două mijloace de probă cu privire la care o parte a doctrinei exprimă rezerve. Unul dintre
cele mai importante mijloace de probă este expertiza, aceasta având ca fundament şi
justificare faptul că ea se întemeiază pe cunoştinţele de specialitate ale expertului în
privinţa unor elemente de fapt care trebuie să fie determinate de judecător. În doctrină,
s-au manifestat uneori rezerve serioase cu privire la credibilitatea constatărilor făcute de
experţi. Astfel, de pildă, un celebru profesor brazilian a atras atenţia asupra necesităţii ca

38A se vedea, în acest sens, A. Camacho, Manual de derecho procesal civil. Teoría general del
proceso, Tomo I, Quinta edición, Temis Santa Fe de Bogotá, 1995, p. 66.
39 A se vedea S. Guinchard, Nouveau Code de procédure civile, Dalloz, Paris, 1999, p. 37.
40 I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, pp. 30-31.
41 C. Berbell, Y Rodríguez, La verdad judicial y la verdad material no son las misma cosa siempre,

apud https://confilegal.com/20180826-la-verdad-judicial-la-verdasd-material--no-la-misma-cosa-
siempre/.

262

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Implicaţiile principiului adevărului în cadrul procedurilor judiciare: realităţi şi perspective

judecătorul să acorde o atenţie deosebită constatărilor expertizei şi credibilităţii exper-

ţilor, neputându-i-se acorda expertizei o valoare absolută. Autorul la care ne referim mai
afirma că adeseori constatările tehnice, deşi sunt fundamentale, sunt distorsionate inte-
gral de către „profesionişti corupţi”42. O constatare similară a fost făcută şi de marele
civilist francez René Savatier, care remarca faptul că „nu trebuie să credem că expertiza
va fi folosită numai în favoarea adevărului; în aceeaşi măsură, tehnicile pot fi folosite şi în
beneficiul erorii şi minciunii”43. Totuşi, nu putem să nesocotim o altă afirmaţie semni-
ficativă a lui René Savatier, anume aceea că expertiza este un mijloc probatoriu particular,
în sensul că ea este un instrument moralmente neutru.
Asemenea aprecieri doctrinare, deşi unele sunt mai recente, nu trebuie exagerate,
dar pot constitui un avertisment pentru judecători pentru a proceda la aprecierea
expertizei cu maximă prudenţă. În dreptul nostru procesual, un ansamblu de prevederi
legale îi conferă judecătorului ample puteri de apreciere, dar şi posibilitatea de a dispune
măsuri corespunzătoare, cum ar fi completarea unui raport de expertiză sau chiar o
contraexpertiză, astfel că pericolul la care se referă autorii anterior evocaţi este unul cu
totul redus, deşi nu trebuie exclus cu desăvârşire. Legat de expertiză, mai trebuie să
adăugăm faptul că unii autori îi contestă caracterul de mijloc de probă. În acest sens, s-a
evocat de către un autor latino-american că expertiza, la fel ca prezumţiile, nu reprezintă
decât unul din multiplele elemente care integrează un ansamblu de operaţiuni intelec-
tuale ce sunt necesare a fi realizate în scopul pronunţării unei sentinţe44.
Una dintre cele mai fragile probe este poate cea testimonială, întrucât declaraţiile
unor persoane străine de proces pot fi influenţate de multipli factori, unii subiectivi, iar
alţii chiar obiectivi. Deşi este considerată cea mai umană dintre probe, ea este şi cea mai
controversată45. Potrivit unui autor portughez, trei sunt cauzele ce determină o neîn-
credere în proba testimonială, respectiv erorile de percepţie (a faptelor), erorile de
reţinere a faptelor (în memoria martorului) şi viciile de parţialitate (interes, relaţii de
rudenie, corupţie etc.)46.
De aceea, rezervele faţă de administrarea probei testimoniale ne pot apărea justi-
ficate, dar, în ultimă instanţă, problema esenţială este una legată de aprecierea depozi-
ţiilor martorilor. Iar, din acest punct de vedere, şi în jurisprudenţa occidentală s-au
manifestat rezerve faţă de credibilitatea unor martori. S-a considerat, de pildă, că un
factor nefavorabil credibilităţii martorului este predispoziţia acestuia de a se sustrage
obligaţiilor fiscale47. Alţi factori defavorabili şi care sunt menţionaţi de un autor canadian VARIA
se referă la moralitatea martorului48. Şi în doctrina franceză s-a arătat că, spre deosebirile
de procedurile anglo-saxone, procedura civilă franceză este reticentă faţă de proba
testimonială, iar aceasta nu doar datorită unei priorităţi a înscrisurilor (care vizează doar
actele juridice). Autorul la care ne referim consideră că acest lucru se datorează, printre
altele, „pe drept sau nu, memoriei sau sincerităţii martorilor”49. Poate este un motiv să

42 E. Moniz de Aragao, Exegese do código de processo civil, vol. IV-2, art. 400-443, p. 130
43 Apud V. Denti, Scientificità Della Prova e Libera Valutazione del Giudice, Rivista di Diritto
Processuale, 1972, XXVII/16.
44 E.J. Couture, Fundamentos del derecho procesal civil, Tercera edición, Ediciones Depalma,

Buenos Aires, 1981, p. 266.

45 E. Moniz de Aragao, op. cit., p. 7.
46 J. Alberto dos Reis, CPC Adnotado, IV/341 şi 344, apud E.Moniz de Aragao, op. cit., p. 12.
47 A se vedea L. Ducharme, op. cit., p. 168.
48 Ibidem.
49 H. Croze, Le proces civil, Dalloz, Paris, 1997, p. 89.

263

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Ioan Leș

reflectăm şi asupra aserţiunii lui Stendhal, conform căreia: „La parole a été donnée à
l’homme pour cache sa pensée”. Dar probele, indiferent care ar fi ele, ar trebui, astfel cum
spunea Jean Domat, să facă „adevărul acceptabil”.
În privinţa probei cu martori, s-a mers, uneori, prea departe, propunându-se chiar
renunţarea la acest mijloc de probă, în esenţă, pentru motive de genul celor menţionate
deja. Propunerea este, la cunoştinţa noastră, una izolată şi a fost formulată în doctrina
braziliană. O atare abordare, în pofida oricărei argumentări, nu poate fi reţinută pentru
mai multe considerente, asupra cărora nu vom insista însă. În primul rând, astfel cum am
remarcat în majoritatea sistemelor procesuale, probele sunt lăsate la libera apreciere a
judecătorilor. În al doilea rând, judecătorul are la dispoziţie mijloacele necesare pentru a
înlătura acele declaraţii care nu sunt conforme cu realitatea (de exemplu, confruntarea
martorilor, sesizarea organului de urmărire penală pentru mărturie mincinoasă etc.). În
al treilea rând, şi în materie civilă există cauze în care faptele pricinii nu pot fi dovedite
într-un alt mod decât prin probe testimoniale (de pildă, în cazul delictelor civile). Şi nu în
ultimul rând, teza pe care nu o împărtăşim porneşte de la o premisă greşită, anume a unei
prezumţii de rea-credinţă a martorului, ceea ce nu poate fi admis.
Problema atât de complexă a probelor şi a stabilirii adevărului este greu de analizat
în detalii în cuprinsul unui studiu teoretic, dar, în pofida acestui fapt, o scurtă „privire”
asupra prezumţiilor nu poate fi evitată nici în contextul de faţă, cu atât mai mult cu cât
acestora li se contestă adeseori caracterul de mijloc de probă. Iar din acest punct de
vedere se cuvin mai multe observaţii. În ceea ce ne priveşte, continuăm să apreciem că
prezumţiile constituie un mijloc de probă. Iar din punct de vedere strict normativ, această
soluţie nu face nicio îndoială, după părerea noastră, astfel cum aceeaşi concluzie se
impune şi în privinţa expertizei.
Din punct de vedere doctrinar, abordările pot fi diferite fără îndoială şi acestea se
datorează modului de „operare” a prezumţiilor, ele fiind raţionamente ale legii sau ale
judecătorului care trage anumite consecinţe de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 327 C. pr. civ., care ne oferă o definiţie legală a
prezumţiilor, realizând şi o clasificare a acestora în prezumţii legale şi judiciare. Ele se
întemeiază pe raţionamente de logică elementară. Textul este inspirat din art. 1.199 C. civ.
anterior50.
Prezumţiile sunt asociate sau chiar identificate adeseori şi din punct de vedere nor-
mativ, dar şi din punct de vedere doctrinar cu indiciile. Astfel, de pildă, Codul general de
procedură columbian (Legea nr. 1564/2012) consacră trei articole indiciilor: art. 240-242.
Dar aceste texte nu conţin nicio referire la prezumţii. Din modul de reglementare rezultă
fără îndoială că, în concepţia legiuitorului, indiciile sunt sinonime cu prezumţiile. Dispo-
ziţia cuprinsă în art. 242 este lămuritoare în acest sens, dar şi semnificativă din punctul
de vedere al modului de apreciere a indiciilor. Textul dispune în acest sens că: „Judecă-
torul va aprecia toate indiciile împreună, luând în considerare importanţa lor, concor-
danţa şi convergenţa dintre ele, precum şi conexiunea lor cu celelalte probe administrate
în cauză” (t.a.). O atare soluţie este logică şi caracteristică modului de apreciere a pre-
zumţiilor, iar situaţia nu poate fi alta nici în dreptul nostru.
Şi în doctrina franceză şi canadiană se pune semnul egalităţii între indicii şi
prezumţii51. Un autor canadian, comentând dispoziţiile art. 2.846 C. civ. din Quebec,
observă că definiţia legală scoate în evidenţă faptul că „prezumţia este o probă care se

50 A se vedea, în acelaşi sens, art. 2.846 C. civ. Q.

51 A se vedea J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 734.

264

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Implicaţiile principiului adevărului în cadrul procedurilor judiciare: realităţi şi perspective

întemeiază pe o inducţie”52. Şi în doctrina noastră s-a remarcat, de către profesorii Ilie

Stoenescu şi Savelly Zilberstein, că prezumţia este mai degrabă un „indiciu, o ipoteză pe
care judecătorul trebuie să o examineze cu toată perspicacitatea, în raport de celelalte
probe”53.
Unele legislaţii procesuale nici nu se referă la un atare mijloc de probă, ceea ce nici
nu poate fi surprinzător. Nici art. 97 C. pr. pen., care evocă mijloacele de probă, nu se referă
expres la prezumţii. Dar el conţine o prevedere referitoare la „orice alt mijloc de probă ce
nu este interzis prin lege”. În categoria codurilor de procedură civilă ce nu enumeră
prezumţiile printre mijloacele de dovadă se înscrie şi cel al Republicii Moldova.
Prezumţiile legale joacă un rol important în procedură, dar ele nu sunt expresia unui
adevăr judiciar. Hotărârea pronunţată pe baza unor prezumţii legale nu exprimă decât un
adevăr legal. Un autor francez a făcut o apreciere interesantă şi exactă despre adevărul
impus prin prezumţiile legale, considerând că, în cazul lor, „Adevărul vine de sus, se
impune părţilor şi limitează, în grade variabile, libertatea de apreciere a judecătorului”54
(t.a.). În dreptul anglo-american, se face distincţie între prezumţiile discutabile (contro-
versate) şi cele nediscutabile (necontroversate), în sensul că cele din urmă nu pot fi
combătute în niciun mod55. Iar aceasta este considerată ca o distincţie fundamentală.
Potrivit unui autor portorican, prezumţiile indiscutabile nu au loc „în dreptul procesual
probatoriu, căci sunt, în mod riguros, norme de drept substanţial”56. Soluţia autorului este
argumentată prin faptul că Norma (Regula) 13 (C) din Regulile Probatorii reglementează
numai prezumţiile discutabile.
În acest context, trebuie să facem o remarcă şi în privinţa hotărârilor bazate pe
acordul părţilor, în sensul de a pune capăt procesului dintre ele. De data aceasta, putem
vorbi despre un adevăr convenţional. Profesorul uruguayan Eduardo Couture caracteriza
astfel procedura voluntară în care se pronunţă o atare sentinţă: „În mod normal, sentinţa
adoptată în cadrul jurisdicţiei voluntare se pronunţă pe răspunderea petiţionarului.
Judecătorul nu cunoaşte alt adevăr, decât adevărul pe care îl spune partea interesată, ceea
ce reprezintă o modalitate foarte relativă de a cunoaşte adevărul”57 (t.a.). Am adăuga
totuşi că nici în cadrul acestei proceduri judecătorul nu poate fi un simplu spectator; cu
toate acestea, acordul părţilor este decisiv.

3. Câteva repere finale VARIA

În finalul acestor consideraţii, se impune o primă concluzie importantă, anume aceea

că studiul de faţă a avut în vedere, cu deosebire, stabilirea adevărului în cauzele civile (lato
sensu). Specificul procedurii penale implică şi unele particularităţi importante în materie

52 L. Ducharme, op. cit., p. 173.

53 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1977, p. 397. A se vedea, în acelaşi sens: C. Murzea, op. cit, p. 636; E. Couture, op. cit.,
pp. 265-266. A se vedea, de asemenea, L. Mihai, Natura juridică a prezumţiilor, în Studii şi Cercetări
Juridice nr. 1/1979, pp. 49-53.
54 M. Mekki, op. cit., p. 818.
55 E.L. Chiesa Aponte, în Derecho procesal penal de Puerto Rico y Estados Unidos, vol. II, Editorial

Fórum, Santa Fe de Bogotá, 1992, p. 47.

56 Ibidem.
57 E.J. Couture, op.cit., p. 49.

265

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Ioan Leș

de probaţiune. Dar şi interesele în conflict sunt extrem de diferite în privinţa celor două
categorii de procese.
Nimeni nu poate afirma azi că în materie civilă avem o justiţie perfectă, deşi aceasta
este mai puţin criticată decât cea penală. Oricum, chiar dacă ne-am propune, ne-ar fi greu
să identificăm erori judiciare grave în materie civilă, iar dacă ele apar, privesc, în general,
raporturile dintre particulari. Acest fapt nu înseamnă că erorile judiciare sunt permise în
vreo materie supusă judecăţii. Situaţia este mult diferită în materie penală, domeniu în
care se pot identifica cu multă uşurinţă unele soluţii discutabile sau soluţionarea cu foarte
multă întârziere a unor procese (procesul privind evenimentele din decembrie 1989, eve-
nimentele din august 2018, pretinsa fraudă de la alegerile locale de la sectorul 1 Bucureşti
etc.). Şi este greu să facem abstracţie de soluţiile divergente pronunţate de instanţa
supremă în privinţa rejudecării cauzelor în temeiul unei decizii a Curţii Constituţionale
(referitoare la compunerea legală a completelor de judecată). Dar, în materie penală,
abordările pot avea uneori şi conotaţii politice însemnate.
În materie penală, sistemul procesual este unul esenţialmente inchizitorial, aici
disponibilitatea procesuală nu poate constitui decât o excepţie. Dar, în general, există o
anumită înclinaţie a organelor de urmărire pentru a administra probe care să nu permită
o eventuală absolvire a învinuitului sau inculpatului de răspundere, chiar dacă unele
circumstanţe îi sunt favorabile acestuia. Iar această tendinţă trebuie recunoscută ca una
legitimă, în general, dar ea nu trebuie să conducă la folosirea unor dovezi inacceptabile
sau contrare adevărului şi care să nu facă posibilă descoperirea în întregime a acestuia.
În Statele Unite ale Americii, de peste o jumătate de secol, Curtea Supremă a decis că
folosirea unei mărturii false de către ministerul public constituie o violare a dreptului la
apărare. Aceasta nu înseamnă doar faptul că ministerul public nu poate folosi probe false,
ci şi că acesta are obligaţia de a scoate în evidenţă în favoarea apărării orice indicii care
sugerează folosirea unor probe neconforme cu adevărul58.
Din păcate, lipsa de încredere în tribunale vizează întreaga justiţie, ceea ce, din multe
puncte de vedere, este discutabil, căci generalizarea este cel mai adesea nedreaptă. Ea este
provocată şi de procesele intense de globalizare, care au generat multe nemulţumiri în
societate şi care au legătură, probabil, şi cu criza sanitară, alimentară şi de energie.
Profesorul Roger Perrot, în una dintre lucrările sale, remarca faptul că de mulţi ani
se vorbeşte despre crizele din justiţie, iar afirmaţia marelui procedurist a fost făcută în
urmă cu mai bine de trei decenii. Acesta concluziona însă că: „Adevărata criză din justiţie
este poate o criză morală care afectează opinia publică la fel ca şi pe judecător”59. Consta-
tările sunt, din păcate, după părerea noastră, de o maximă actualitate.
Cea mai gravă problemă a justiţiei civile rămâne însă cea legată de lentoarea proce-
durilor judiciare, iar uneori această constatare este valabilă şi în materie penală. Această
realitate de necontestat are o anumită conexiune şi cu stabilirea adevărului. Într-adevăr,
ne putem întreba şi noi la ce foloseşte o judecată bună care intervine la două decenii de la
sesizarea instanţei, căci, cum spunea un procedurist latino-american, autor al unui cod de
procedură civilă din ţara sa, „(...) în procedură timpul este ceva mai mult decât aur: este
dreptatea. Cine dispune de timp are în mână cartea triumfului. Cine nu poate aştepta se
ştie dinainte învins”60 (t.a.). Dar, aşa cum am subliniat deja, în descoperirea adevărului

58 Idem, p. 29.
59 R. Perrot, op. cit., p. 514.
60 E.J. Couture, în Expunerea de motive la Codul de procedură general, Montevideo, 1988, p. 10.

266

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Implicaţiile principiului adevărului în cadrul procedurilor judiciare: realităţi şi perspective

sunt implicate toate principiile fundamentale ale procesului, dar şi unele instituţii impor-
tante, legate atât de judecata în fond, în căile de atac, cât şi în faza executării silite.
Justiţia poate triumfa numai într-o societate în care legea este mai presus de om şi de
structurile politice şi la adăpost de orice injoncţiuni exterioare. De aceea, una dintre direc-
ţiile cele mai importante de acţiune ale legiuitorului trebuie îndreptată înspre asigurarea
statutului de deplină independenţă şi imparţialitate a judecătorului. O societate fără justi-
ţie este una lipsită de orice perspectivă de dezvoltare şi chiar de supravieţuire. Pe bună
dreptate, scriitorul francez Antoine Claude Gabriel Jobert afirma că: „nu există nimic mai
durabil decât ceea ce este fondat pe adevăr, justiţie şi virtute”, iar filozoful şi matema-
ticianul grec Pitagora, cu mai bine de două milenii în urmă, spunea că „fără justiţie niciun
tărâm nu poate progresa”.

VARIA

267

CEEOL copyright 2023