Rolul Activ Al Judecătorului În Identificarea Și Calificarea Actelor Și Faptelor Deduse Judecății, H Țiț, 2021

You have downloaded a document from
The Central and Eastern European Online Library
The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers
Source: Revista Română de Drept Privat
Romanian Review of Private Law
Location: Romania
Author(s): Nicolae-Horia Ţiţ
Title: Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii.
Câteva consideraţii
The active role of the judge in identifying and classifying the actions and facts brought to
trial. Some considerations
Issue: 01/2021
Citation Nicolae-Horia Ţiţ. "Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor
style: deduse judecăţii. Câteva consideraţii". Revista Română de Drept Privat 01:174-199.
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=993608
CEEOL copyright 2023
Nicolae-Horia Ţiţ
Rolul activ al judecătorului în identificarea

şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii.
Câteva consideraţii
Lector univ. dr. NICOLAE-HORIA ŢIŢ1

Facultatea de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
LE RÔLE ACTIF DU JUGE DANS L’IDENTIFICATION

ET LA QUALIFICATION DES ACTES ET DES FAITS PORTÉS DEVANT
LE TRIBUNAL. QUELQUES CONSIDÉRATIONS
RÉSUMÉ
L’architecture du procès civil est variable : le rôle du juge dans la découverte de la
vérité, configuré dans l’art. 22 du Code de procédure civile, agit conformément à d’autres
principes fondamentaux applicables à l’activité juridictionnelle, ses formes et ses mutations
étant, dans la plupart des cas, imprévisibles. À cet égard, le législateur s’est inspiré du Code
de procédure civile français, en ligne avec la doctrine, afin de mettre en place une solution
législative suffisamment souple pour permettre l’application simultanée du principe de
disponibilité, qui confère aux parties le droit de fixer les limites du cadre procédural, et de
la recherche de la vérité, cadre dans lequel le juge, dans l’exercice de sa fonction judiciaire,
a le rôle principal. Combien dynamique devrait être ce rôle ? Il s’agit, probablement, d’une
question aussi ancienne que la procédure ou la notion de procès judiciaire. L’article analyse
une série de théories présentes dans la doctrine roumaine et française et tente de délimiter
une série de concepts, afin de remettre en cause certains sous-thèmes « classiques » d’un
débat traditionnel sur les limites du rôle actif du juge dans la qualification ou la
requalification des actes et des faits portés devant le tribunal.
Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii. Câteva consideraţii NICOLAE-HORIA ŢIŢ
Mots-clés: juge; rôle du juge; découverte de la vérité; invocation d’office; raisons de fait;
raisons de droit.
THE ACTIVE ROLE OF THE JUDGE IN IDENTIFYING AND CLASSIFYING

ACTS AND FACTS BROUGHT TO TRIAL. SOME CONSIDERATIONS
ABSTRACT
The architecture of the civil process is a variable one: the role of the judge in finding
out the truth, configured by art. 22 C. pr. civ., acts in accordance with other fundamental
principles applicable to jurisdictional activity, its forms and mutations being, in most cases,
unpredictable. In this regard, the legislator drew on the French Code of Civil Procedure, in
line with the doctrine, in order to set up a legislative solution flexible enough to allow the
simultaneous application of the principle of availability, which reserves the right to set the
limits of the procedural framework, and that of finding out the truth, in which the judge, in
the exercise of his judicial function, has the main role. How active this role should be is
probably a question as old as the procedure or the notion of process. The article analyses a
series of theories present in Romanian and French doctrine and tries to delimit a series of
concepts, in an attempt to re-discuss some of the “classic” sub-themes of a traditional
1 horia.tit@uaic.ro.
174

Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii
debates on the limits of the active role of the judge in the classification or reclassification of
acts and facts brought before the court.
Keywords: judge; the role of the judge; finding out the truth; invoking ex officio; reasons
of fact; reasons of law.
1. Puzzle-ul judiciar sau neîncetatul dans al faptelor

şi dreptului2
CALIFICAREA ACTELOR
Procesul civil nu este o simplă activitate de administrare mecanică a probelor şi
de stabilire a dreptului. Judecătorul nu este şi nu poate fi (decât, poate, în cazuri extreme
JURIDICE
şi, oricum, irelevante pentru noţiunea de jurisdicţie, în toate înţelesurile şi subtilităţile
sale) un computer care analizează date şi găseşte soluţii3. Prezenţa judecătorului în
procedură are cel puţin cinci ipostaze, fiecare dintre acestea fiind corespunzătoare unei
anumite faţete a noţiunii de jurisdicţie: „judecătorul care citeşte”, cel care, într-o primă
lectură a cererii, stabileşte dacă aceasta îndeplineşte condiţiile de regularitate prevăzute
de lege şi dacă îi oferă suficiente informaţii pentru a se declanşa procedura contradic-
torie4; „judecătorul care vorbeşte”, cel care, din perspectiva de participant la cercetarea
2 „Chaque procès est un roman où les faits et le droit dansent un ballet ensemble qui semble
ne jamais vouloir s’interrompre” A. Bolze, La notion de litige juridique, în „Etudes offertes à Jacques
Dupichot. Liber amicorum”, Bruylant, 2005, p. 49, apud F. Brus, Le principe dispositif et le procès civil,
teză de doctorat, p. 141, disponibilă la adresa http://www.theses.fr/2014PAUU2012 (accesată la 10
ianuarie 2021).
3 Pentru consideraţii cu privire la prezenţa inteligenţei artificiale în activitatea jurisdicţională,
a se vedea C. Drăguşin, Inteligenţa artificială în instanţe, publicat la adresa https://www.juridice.ro/

666569/inteligenta-artificiala-in-instante.html (vizitată la 15 ianuarie 2021).
4 Departe de a fi o operaţiune pur tehnică, verificarea şi regularizarea cererii de chemare în
judecată presupun elemente de analiză şi calificare juridică pe care doar judecătorul le poate face.
Mai întâi, judecătorul are de analizat competenţa de soluţionare a cererii, din perspectiva
competenţei materiale procesuale, ceea ce presupune, invariabil, o analiză a elementelor raportului
juridic dedus judecăţii [prin Decizia nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa
supremă a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti
şi a stabilit că „Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină
în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de
art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil, cu modificările şi completările ulterioare”; prin urmare, stabilirea competenţei completului
sau secţiei specializate trebuie să se raporteze la o calificare pe care judecătorul o face, prima facie,
în urma lecturării cererii de chemare în judecată, a motivării acesteia, în cuprinsul căreia trebuie să
identifice actul sau faptul juridic generator al raportului juridic dedus judecăţii, în funcţie de care va
putea determina competenţa materială procesuală; misiunea este ingrată şi, nu de puţine ori,
dificilă, pentru că această apreciere trebuie făcută de judecător fără a avea posibilitatea de a iniţia
un dialog cu părţile în acest sens, respectiv într-o etapă timpurie a procedurii, în care nu a apelat,
încă, nici măcar la posibilitatea de a solicita reclamantului să îşi completeze cererea, prin emiterea
adresei de regularizare; de aceea, verificarea competenţei în cadrul procedurii de verificare şi
regularizare a cererii de chemare în judecată este, de multe ori, intuitivă şi anticipativă, dacă cererea
reclamantului nu este suficient de exactă în a prezenta măcar elementele de fapt esenţiale pe baza
cărora judecătorul să poată identifica viziunea reclamantului asupra izvorului şi elementelor
raportului juridic dedus judecăţii]; apoi, judecătorul trebuie să citească cu foarte mare atenţie
cererea, pentru ca prin adresa de regularizare să solicite reclamantului să o precizeze, chiar să o
175

Nicolae-Horia Ţiţ
procesului, intră în dialog cu părţile, în vederea determinării tuturor elementelor de fapt

care intră în conţinutul dezbaterilor, a calificării juridice a actelor şi faptelor deduse
judecăţii; „judecătorul care ascultă”, cel care primeşte concluziile părţilor; „judecătorul
care judecă”, cel care, după dezbateri, deliberează şi dă o soluţie în cauză; în fine, „jude-
cătorul care scrie”, cel care, după pronunţarea soluţiei, trebuie să redacteze hotărârea,
arătând motivele de fapt şi de drept ale soluţiei date în cauză, precum şi considerentele
respingerii sau admiterii cererilor ori apărărilor formulate de părţi.
Aceste cinci ipostaze ale judecătorului se regăsesc în prerogativele pe care legiuitorul
le-a concentrat în art. 22 C. pr. civ.; în cuprinsul acestuia se regăsesc o serie de reguli
„clasice” ori, după caz, „moderne” ale rolului judecătorului în procesul civil: principiul iura
novit curia, potrivit căruia judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept
care îi sunt aplicabile art. 22 alin. (1) C. pr. civ., care trebuie corelat cu art. 5 alin. (3) şi cu
art. 252 alin. (1) C. pr. civ.; prerogativele judecătorului de a cere părţilor explicaţii sau de
a pune în dezbaterea lor contradictorie împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă
acestea nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare tezele a doua şi a treia ale
art. 22 alin. (2) C. pr. civ.; rolul judecătorului în propunerea probelor, respectiv posi-
bilitatea conferită acestuia de a dispune administrarea probelor pe care le consideră
necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc teza finală a art. 22 alin. (2) C. pr. civ., care
trebuie corelată cu art. 254 alin. (5) C. pr. civ.; obligaţia judecătorului de a da sau de
a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii art. 22 alin. (4)
C. pr. civ., prerogativă limitată de dreptul părţilor de a stabili o anumită calificare, în cazul
drepturilor de care părţile pot să dispună şi cu respectarea drepturilor terţilor art. 22
alin. (5) C. pr. civ.; obligaţia judecătorului de a se pronunţa asupra tuturor cererilor
şi apărărilor (omnia petita), cu respectarea limitelor cadrului procesual stabilit de părţi
art. 22 alin. (6) C. pr. civ.5.
completeze, acolo unde este cazul, cu elemente pe care judecătorul nu le-ar putea aduce în dezbatere
fără a rupe echilibrul procesual fragil pe care îl presupun contradictorialitatea şi egalitatea de arme;
altfel spus, aşa cum vom arăta şi în continuare, în etapa de verificare şi regularizare a cererii,
judecătorul trebuie să aibă viziunea repartizării sarcinilor pe care disponibilitatea şi rolul activ le
presupun, pentru a avea, încă din cel mai timpuriu stadiu al procedurii, suficient de bine conturată
întinderea cadrului procesual şi pentru a putea transmite pârâtului o cerere suficient de bine
redactată şi precizată, astfel încât acesta să poată formula apărări eficiente prin care să completeze
tabloul pretenţiilor şi apărărilor, respectiv al elementelor de fapt şi de drept pe care judecătorul le
va avea de analizat.
5 Dispoziţiile legale ante-citate, precum şi cele cuprinse în art. 129 alin. 4 şi 5 C. pr. civ. anterior,
au constituit obiectul a numeroase interpretări sau comentarii în doctrină, precum şi izvor pentru
o bogată jurisprudenţă. Au fost formulate veritabile teorii care analizează rolul judecătorului în
procesul civil, propuse clasificări ori distincţii, analizate situaţii concrete şi configurate soluţii de
interpretare. Literatura elaborată în jurul acestui subiect este bogată, unele studii constituind
contribuţii de referinţă la ştiinţa dreptului procesual civil român. A se vedea: E. Herovanu, Principiile
procedurei judiciare, vol. I, Bucureşti, 1932, pp. 344-347; Gr. Porumb, Codul de procedură civilă
comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, pp. 295-300; I. Stoenescu, Gr. Porumb,
Drept procesual civil român, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, pp. 59-62; I. Stoenescu,
S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Centrul de multiplicare al Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 1973, pp. 105-108; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria
generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, pp. 121-125; V. Negru, D. Radu, Drept
procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pp. 36-37; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic
şi practic de procedură civilă. Vol. I. Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, pp. 130-136;
C.A. Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rol activ şi arbitrar, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008,
pp. 511-525; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă,
176

Puse faţă în faţă cu dispoziţiile de la art. 9 C. pr. civ., în special cu cele ale alin. (2),
potrivit cărora „obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările
părţilor”, dispoziţiile art. 22 ridică probleme de interpretare şi de aplicare care privesc, în
principal, limitele manifestării rolului activ al judecătorului6 şi modalităţile în care acesta
îşi face simţită prezenţa pe parcursul litigiului, de la regularizarea cererii şi până la
redactarea considerentelor hotărârii. Având drept etalon adagiul da mihi factum, dabo tibi
ius, această problematică presupune clarificarea manifestării prerogativelor judecă-
torului cu privire la prezentarea şi lămurirea aspectelor de fapt, respectiv la calificarea
juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii. Cele două premise ale silogismului judiciar,
menţionate, de altfel, expres de art. 22 alin. (2) teza I, anume stabilirea faptelor pe baza
CALIFICAREA ACTELOR
probelor administrate şi aplicarea corectă a legii, apte să genereze calităţile hotărârii
judecătoreşti (temeinicia şi legalitatea) ce fundamentează efectele pe care acea hotărâre
le va produce, în special autoritatea de lucru judecat a acesteia, au drept punct de plecare
JURIDICE
învestirea instanţei cu un litigiu, ale cărui împrejurări şi detalii faptice trebuie să fie, ca
regulă, prezentate de părţi. Instanţa va stabili, pe baza probelor, realitatea faptelor ale-
gate, pe care trebuie să le încadreze în ipoteza normei juridice, pentru a stabili soluţia
corectă în cauză. Această operaţiune reprezintă, practic, ceea ce presupune „soluţionarea
fondului cauzei”; părţile transpun în cererile lor o anumită viziune asupra realităţii
juridice, pe care judecătorul o reconstruieşte şi, apoi, o recodifică7. Reclamantul pune pe
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 21-32; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ediţie revăzută,
completată şi actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 228-231; I. Leş, Noul Cod de
procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 35-39; A.-A. Chiş,
Gh.-L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
V.M. Ciobanu, Comentariu sub art. 22 C. pr. civ., în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod de
procedură civilă comentat şi adnotat. Vol. I. Art. 1-526”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016,
pp. 89-97; D.N. Theohari, M. Eftimie, Comentariu sub art. 22 C. pr. civ., în G. Boroi (coord.), „Noul Cod
de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-455”, ed. a 2-a revizuită şi adăugită,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, pp. 64-69; M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. I. Teoria generală,
ed. a 2-a, Ed. Solomon, Bucureşti, 2017, pp. 158-172; V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept
procesual civil, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită de Tr.C. Briciu şi C.C. Dinu, Ed. Naţional, Bucureşti,
2017, pp. 95-98; M. Dinu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, pp. 34-36; I. Leş,
D. Ghiţă (coord.), Tratat de drept procesual civil. Vol. I. Principii şi instituţii generale. Judecata în faţa
primei instanţe, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 39-41; Gh. Durac, Drept procesual civil.
Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, pp. 38-43.
6 Aşa cum s-a remarcat în doctrină (V.M. Ciobanu, Comentariu sub art. 22 C. pr. civ., loc. cit.,
p. 91), denumirea marginală a art. 22 C. pr. civ. nu utilizează cuvântul „activ”, acesta fiind menţionat
numai în legătură cu rolul activ al executorului judecătoresc (art. 627 C. pr. civ.), punându-se această
prudenţă pe seama faptului că „(…) după decembrie 1989 s-au auzit voci, îndeosebi dinspre
instanţe, care au proclamat că principiul rolului activ al judecătorului, înscris în fostul art. 129, este
un principiu comunist care trebuie abandonat. Nimic mai fals, deoarece principalele elemente din
art. 129 erau preluate din fostul art. 95, aplicabil înainte de republicarea Codului în 1948 (…)”
(ibidem). Or, în doctrina interbelică, importanţa rolului activ al judecătorului a fost evidenţiată, prin
raportare la funcţia jurisdicţională a statului: „În lumina principiilor moderne, judecătorul a încetat
a mai juca rolul pasiv preconizat altă dată. În numele Statului pe care-l reprezintă în îndeplinirea
funcţiunei jurisdicţionale – şi punând toată moderaţiunea cuvenită pentru ca nu cumva acţiunea sa
protectoare să devie cât de puţin tiranică – el e dator să vadă în fiecare litigiu privat un aspect par-
ticular al interesului public şi al ordinei sociale” (E. Herovanu, Legea pentru accelerarea judecăţilor
din 1929 explicată şi adnotată, Bucureşti, 1937, p. 57).
7 În doctrina anterioară actualului Cod de procedură civilă, s-a reţinut că stabilirea situaţiei de
fapt deduse judecăţii corespunde cercetării cauzei, iar aplicarea dispoziţiilor legale la starea de fapt,
soluţionării cauzei (V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 306; C.A. Alexe, op. cit., vol. I, p. 512). În contextul
177

Nicolae-Horia Ţiţ
masa judecătorului un puzzle, însă acesta are piese diverse: unele sunt cele prezentate de
reclamant, altele sunt cele ale pârâtului, iar unele dintre ele pot fi adăugate chiar de
judecător; judecătorul va folosi piesele pentru a construi o imagine, pe care apoi o va
compara cu „galeria” de imagini prezente în normele impersonale, pentru a conchide cu
privire la soluţia pe care o va adopta.
Primo, se ridică, aşadar, problema identificării acelor fapte pe care judecătorul le
poate pune în dezbaterea contradictorie a părţilor, deşi ele nu se regăsesc în cereri sau în
apărări, fără a se aduce atingere limitelor învestirii şi elementelor cadrului procesual,
respectiv fără a fi modificată cauza acţiunii civile cu care este învestită instanţa. În acest
sens, se impune a fi făcută o distincţie între faptele alegate esenţiale, cele care constituie
cauza acţiunii civile, de care judecătorul este ţinut şi pe care nu le poate modifica ori
suplimenta, şi faptele completatoare sau complinitoare, pe care judecătorul trebuie să le
ia în considerare pentru aflarea adevărului în cauză; acestea din urmă pot fi invocate şi de
instanţă, din oficiu, aceasta constituind una dintre principalele prerogative ale rolului
activ al instanţei în aflarea adevărului.
Secundo, în cel de-al doilea plan al raţionamentului, se ridică problema limitelor în
care judecătorul poate să facă sau să refacă fundamentul juridic al faptelor, a naturii
juridice a acestor limite şi a modalităţii în care instanţa ar trebui să se raporteze la ele. În
legătură cu această prerogativă a instanţei, reglementată de art. 22 alin. (4) C. pr. civ., se
ridică problema distincţiei între motivele de pur drept şi motivele „amestecate” de fapt şi
de drept, precum şi aceea a posibilităţii, reglementată de alin. (5) al aceluiaşi articol, ca,
prin acordul lor expres de voinţă, părţile să limiteze dezbaterile la anumite calificări sau
motive de drept, în măsura în care pot dispune de drepturile deduse judecăţii şi nu s-ar
aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale unor terţe persoane.
2. „Da mihi factum…” – faptele alegate esenţiale şi faptele

completatoare (complinitoare)
Din definiţia dată de art. 29 C. pr. civ. acţiunii civile rezultă cu claritate că aceasta se
referă la toate mijloacele procesuale puse de lege la dispoziţia părţilor, atât pentru reali-
zarea drepturilor subiective, cât şi pentru exercitarea apărării în procesul civil. Cu alte
reglementării actuale, pornind de la dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. pr. civ., reţinem că operaţiunea de
calificare sau, după caz, recalificare a actelor şi faptelor deduse judecăţii nu trebuie, neapărat,
asimilată soluţionării cauzei prin hotărârea prin care instanţa se dezînvesteşte; având în vedere
consecinţele calificării/recalificării asupra operaţiunilor de verificare a competenţei, precum şi
necesitatea realizării dreptului la apărare, s-a apreciat ca fiind necesar ca judecătorul să resta-
bilească sau să dea calificarea faptelor esenţiale într-o etapă timpurie a procedurii, printr-o înche-
iere interlocutorie (a se vedea A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, op. cit., p. 87). Se poate, aşadar, vorbi de o
calificare făcută în doi timpi: într-o primă ipostază, judecătorul pune în dezbaterea părţilor califi-
carea/recalificarea, pentru a respecta principiul contradictorialităţii, a efectua verificarea compe-
tenţei (atunci când aceasta ar fi determinată de calificarea/recalificarea faptelor), a da posibilitatea
pârâtului să formuleze apărări eficiente faţă de calificarea pe care judecătorul o va avea în vedere în
soluţionarea cauzei, respectiv pentru a da posibilitatea părţilor să propună probe raportat la
calificarea dată de instanţă; într-o a doua ipostază, plecând de la calificarea făcută cu privire la
temeiul cererilor şi apărărilor părţilor, instanţa va verifica dacă ipoteza normei enunţate se regă-
seşte în situaţia de fapt relevată de părţi, astfel cum aceasta a fost dovedită (sau nu) prin probele
administrate.
178

cuvinte, prin acţiune trebuie să avem în vedere atât ipostaza ofensivă, a celui care
formulează o cerere, o pretenţie, cât şi pe cea defensivă, a celui care se apără. Aceeaşi idee
poate fi desprinsă şi din dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. pr. civ., care, configurând unul dintre
elementele esenţiale ale principiului disponibilităţii, cel referitor la stabilirea cadrului
procesual şi a limitelor acestuia, precizează că respectivele limite sunt trasate de părţi,
atât prin cerere, cât şi prin apărări. Procedura de sesizare a instanţei are rolul de a stabili
limitele procesului, de a trasa judecătorului cadrul precis al jurisdicţiei, de a fixa, cu
caracter cvasi-definitiv, elementele acestuia8. Actele de procedură şi operaţiunile proce-
durale specifice etapei de sesizare a instanţei sunt menite să pună părţile în ipostaza de a
extrage din realitatea concretă elementele factuale pe care le consideră relevante şi de a
CALIFICAREA ACTELOR
le prezenta judecătorului, de o manieră suficient de clară şi de completă pentru ca acesta
să înţeleagă nu numai cu privire la ce se poartă litigiul dintre ele, ci şi de ce şi, mai ales,
pentru ce se poartă litigiul dintre ele9.
JURIDICE
În acest sens, art. 194 lit. d) C. pr. civ. impune reclamantului ca în cuprinsul cererii
sale de chemare în judecată să indice atât motivele de fapt, cât şi pe cele de drept, iar
art. 196 C. pr. civ. stabileşte că motivarea în fapt constituie unul dintre elementele
esenţiale ale cererii, lipsa acesteia atrăgând sancţiunea nulităţii. Corelativ, art. 205
alin. (2) lit. c) C. pr. civ. impune pârâtului ca prin întâmpinare să indice răspunsul la
pretenţiile, motivele de fapt şi de drept ale reclamantului, iar art. 209 alin. (3) C. pr. civ.,
stabilind că forma cererii reconvenţionale este similară celei introductive, impune pârâ-
tului, reclamant reconvenţional, aceeaşi obligaţie. Ca garanţie a principiului contradicto-
rialităţii, obligaţia părţilor de a prezenta, în mod corect şi complet, situaţia de fapt la care
se referă pretenţiile şi apărările lor, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cu-
noscute, este reglementată şi de art. 14 alin. (3) teza I C. pr. civ. Faţă de aceste texte de
lege, se impun câteva precizări şi distincţii.
Mai întâi, reţinem că prezentarea faptelor esenţiale pentru litigiu are caracterul unei
obligaţii a părţilor, pe care acestea trebuie să o aducă la îndeplinire în chiar faza de sesi-
zare a instanţei; în lipsa faptelor alegate esenţiale nu poate avea loc o sesizare veritabilă
a instanţei, deoarece nu pot fi stabilite limitele învestirii. Aceste fapte pot fi asimilate
noţiunii de cauză a acţiunii civile10, ele reprezentând elementele de fapt care constituie
8 Nu întâmplător, sesizarea instanţei de judecată este reglementată ca o sub-etapă procesuală,
nu ca un moment procesual, fiindu-i dedicat, în acest sens, Capitolul I al Titlului I din Cartea a II-a a
Codului de procedură civilă. Dispoziţiile acestui capitol vizează atât cererea de chemare în judecată,
cât şi întâmpinarea şi cererea reconvenţională, pentru că toate aceste acte de procedură contribuie
la stabilirea cadrului procesual şi fixarea limitelor judecăţii. De asemenea, capitolul include dispo-
ziţiile referitoare la verificarea şi regularizarea cererii de chemare în judecată (art. 200 C. pr. civ.),
comunicarea cererii şi a întâmpinării şi fixarea primului termen de judecată (art. 201 C. pr. civ.),
modificarea cererii de chemare în judecată (art. 204 C. pr. civ.), ceea ce ne poate conduce la concluzia
că întreaga etapă scrisă a procesului şi chiar, în anumite cazuri (spre exemplu, în ipoteza în care
modificarea cererii introductive are loc la primul termen la care reclamantul este legal citat,
determinând amânarea cauzei, pentru ca pârâtul să formuleze întâmpinare la cererea adiţională), o
porţiune din etapa dezbaterilor au drept finalitate sesizarea instanţei de judecată.
9 Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Drept procesual civil. Procedura în faţa primei instanţe şi în căile de atac,
Ed. Solomon, Bucureşti, 2020, pp. 17-18.

10 Cu privire la noţiunea de cauză a acţiunii civile, în mod tradiţional, se face distincţia între
causa petendi (cauza cererii) şi causa debendi (cauza raportului juridic sau a obligaţiei puse în
discuţie). Aceasta din urmă interesează atât sub aspectul stabilirii limitelor învestirii, cât şi pentru
determinarea litispendenţei, conexităţii, autorităţii de lucru judecat ori a limitelor efectului devo-
lutiv al apelului. Causa debendi este titlul sub care este formulată pretenţia sau apărarea şi are
caracter imutabil, stabilirea sa in limine litis fiind esenţială pentru stabilirea limitelor cadrului
procesual. A se vedea E. Herovanu, Principiile…, pp. 200-201.
179

Nicolae-Horia Ţiţ
temeiul pentru care este formulată o cerere sau o apărare şi pe care doar partea le poate
indica. Judecătorului îi este interzis să identifice faptele alegate esenţiale; el doar verifică,
pe baza probelor, realitatea lor, anume concordanţa dintre alegaţia părţilor şi realitatea
concretă.
Obligaţia părţilor de a face o prezentare corectă şi completă a faptelor alegate consti-
tuie, în acelaşi timp, o garanţie fundamentală a principiului contradictorialităţii, atât
instanţa, cât şi partea adversă putând astfel cunoaşte şi înţelege nu numai ce doreşte cel
care formulează o pretenţie sau o apărare, ci şi pe ce anume se fundamentează acestea.
Părţile au obligaţia de a-şi „dezvălui” toate pretenţiile, mijloacele de apărare şi temeiurile
acestora, precum şi probele pe care le doresc administrate în cauză. Fără indicarea
faptelor alegate esenţiale, judecătorul nu poate stabili competenţa nici competenţa mate-
rială procesuală, în sensul de competenţă specializată a completului sau a secţiei, în
temeiul art. 200 alin. (1) şi (2) C. pr. civ., nici, cu atât mai puţin, competenţa sub toate
formele sale, în condiţiile art. 131 C. pr. civ., nu poate determina limitele judecăţii, nu
poate aprecia admisibilitatea probelor solicitate, adică, practic, nu poate judeca. Acesta
este motivul pentru care indicarea motivelor de fapt este, în codul actual, prevăzută sub
sancţiunea nulităţii, cererea nemotivată în fapt neputând depăşi etapa verificării şi
regularizării ori, în cazul în care dispoziţiile art. 200 C. pr. civ. nu sunt aplicabile, fiind
sancţionată cu nulitatea11.
O astfel de situaţie este însă, dacă nu imposibil, greu de întâlnit în practică, deoarece
formularea unei pretenţii ori a unei apărări atrage de la sine, aproape în mod natural, şi
indicarea motivului care o fundamentează; este greu de închipuit că printr-o cerere ar fi
solicitată anularea unui act, fără să se precizeze care sunt motivele de nulitate, în viziunea
reclamantului; sau că ar fi cerută o sumă de bani, fără a se arăta ce reprezintă aceasta. În
foarte multe cazuri, faptele alegate esenţiale sunt indicate de reclamant în chiar petitul
cererii, făcând aproape corp comun cu pretenţia dedusă judecăţii: reclamantul solicită
obligarea pârâtului la o sumă de bani „cu titlu de restituire împrumut” sau „reprezentând
diferenţă de preţ neachitată” ori „daune pentru repararea prejudiciului cauzat” etc.; ba
chiar, în anumite cazuri, fundamentul pretenţiei ia locul acesteia, solicitându-se, de pildă
„drepturile salariale neachitate” pentru o anumită perioadă, „repunerea părţilor în situa-
ţia anterioară” sau „repararea prejudiciului”. Am putea considera, aşadar, că în „alegaţie”
se concatenează, în mod natural, organic, pretenţia şi motivul de fapt esenţial, adică ceea
ce reclamantul doreşte să obţină de la pârât sau în contradictoriu cu pârâtul şi faptul
juridic din care izvorăşte răspunderea pârâtului sau raportul juridic litigios.
Ca element constitutiv al acţiunii civile, confundându-se, practic, cu cauza acesteia,
determinarea faptelor alegate esenţiale constituie, aşa cum am arătat, atributul exclusiv
al părţilor; judecătorul nu poate pune, din oficiu, în dezbaterea contradictorie a părţilor
alte temeiuri ale cererilor sau apărărilor acestora. Art. 9 alin. (2) C. pr. civ. se referă, în
acest sens, la stabilirea „obiectului şi limitelor procesului” prin cererile şi apărările
părţilor12.
11 În doctrina recentă s-a reţinut, pe drept cuvânt, că „Faptele alegate de reclamant în

susţinerea pretenţiei sale configurează (…) limitele învestirii instanţei, întrucât aceste fapte nu pot
fi schimbate, nici depăşite (…)” (Gh.-L. Zidaru, Căi procesuale de invocare a nulităţii actului juridic
civil, în M. Nicolae (coord.), „Actul juridic în noul Cod civil. Probleme teoretice cu implicaţii practice”,
Ed. Solomon, Bucureşti, 2020, p. 472.
12 Stabilirea faptelor alegate esenţiale de către părţi este o regulă prezentă şi în Regulile model
europene de procedură civilă (Model European Rules of Civil Procedure), elaborate de ELI
(European Law Institute) şi UNIDROIT (disponibile la adresa https://www.unidroit.org/
instruments/civil-procedure/eli-unidroit-rules, accesată la 21 ianuarie 2021). Astfel, regula 24
180

Pe lângă faptele alegate esenţiale, procesul civil presupune şi identificarea faptelor

completatoare sau complinitoare; sursa acestora poate fi diferită – ele pot proveni fie de
la părţi, fie de la instanţă, fiind rezultatul administrării probelor ori al intuiţiei judecă-
torului. Cu alte cuvinte, ele pot fi invocate anterior administrării probelor, constituind
suportul admisibilităţii acestora (teza probatorie), sau pot fi emergente probatoriului.
Identificarea şi relevarea lor sunt esenţiale pentru aflarea adevărului în cauză. Din acest
motiv, pentru invocarea acestor fapte completatoare, nu există limită, cel puţin în faţa
instanţelor de fond; o limită indirectă poate fi însă determinată de necesitatea admi-
nistrării unor probe noi; dacă pentru dovedirea faptelor completatoare este necesară
administrarea unor probe care nu au fost solicitate prin cerere sau întâmpinare, partea
CALIFICAREA ACTELOR
trebuie să justifice una dintre situaţiile prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pr. civ. Cu alte
cuvinte, dacă faptele alegate esenţiale trebuie prezentate in limine litis, deoarece configu-
rează elementele acţiunii civile şi, deci, învestirea instanţei, fiind rezervate, din acest
JURIDICE
motiv, părţilor, faptele completatoare reprezintă toate detaliile cu relevanţă juridică pe
care raporturile dintre părţi le presupun, fără de care soluţionarea fondului pricinii nu ar
fi posibilă; dacă faptele alegate esenţiale trebuie să lămurească judecătorul cu privire la
ce anume are de judecat, faptele completatoare vor forma convingerea judecătorului şi
vor întemeia soluţia pe care acesta o va pronunţa în cauză, după ce vor fi stabilite prin
administrarea probelor13. Fără faptele alegate nu poate exista, aşadar, acţiune, iar fără
faptele completatoare nu poate exista hotărâre sau soluţie de fond.
Sunt importante două precizări în legătură cu faptele completatoare: prima vizează
legătura dintre acestea şi faptele alegate esenţiale, iar cea de-a doua rolul instanţei în
identificarea şi dovedirea lor.
Cu privire la prima chestiune, este de la sine înţeles că faptele completatoare nu pot
modifica, suplimenta sau înlocui faptele alegate esenţiale. Caracterul lor completator
înseamnă că ele întregesc imaginea pe care, la finalul judecăţii, judecătorul şi-o creează
asupra realităţii faptice a raportului juridic litigios, fără însă a aduce în discuţie un alt
temei faţă de cel indicat în cererea introductivă. De pildă, dacă prin cererea de chemare
în judecată s-a solicitat anularea unui act juridic pentru că la momentul încheierii lui
reclamantul a avut o percepţie greşită asupra unui element esenţial al respectivului act,
toate elementele factuale care ar clarifica acest aspect constituie fapte completatoare pe
care judecătorul, în virtutea rolului său în aflarea adevărului în cauză, trebuie să le
determine şi să le analizeze; dacă însă din administrarea probelor ar rezulta aspecte de
fapt care ar putea fi interpretate drept acte de violenţă psihică asupra reclamantului la
prevede la par. (1): „The parties must put forward such facts as support their claim or defence. The
court may invite the parties to clarify or supplement these facts” (Părţile trebuie să prezinte
motivele de fapt pe care se sprijină pretenţiile şi apărările lor. Instanţa poate pune în vedere părţilor
să clarifice sau să suplimenteze motivele de fapt), iar la par. (2): „The court must not consider facts
not introduced by the parties” (Instanţa nu poate lua în considerare motive de fapt care nu au fost
prezentate de părţi). Sunt vizate faptele alegate esenţiale, pe care instanţa nu le poate introduce în
dezbatere; faptele completatoare sunt menţionate la par. (3) al aceleiaşi reguli. A se vedea infra, nota
de subsol 14.
13 Să presupunem următoarea speţă: reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei
sume de bani, pretinzând că aceasta reprezintă daunele pentru prejudiciul cauzat printr-un fapt
juridic ilicit (reclamantul pretinde că a fost insultat de anumite afirmaţii făcute de pârât într-un
articol de presă). Pentru a stabili limitele învestirii, aceste menţiuni sunt suficiente; pentru a
soluţiona cauza, instanţa va trebui să stabilească însă toate faptele completatoare necesare, de la
cele referitoare la, de pildă, data publicării articolului, pentru a determina legea aplicabilă şi a face
calculul termenului de prescripţie, dacă pârâtul a formulat o astfel de apărare, până la cele
referitoare la veridicitatea celor afirmate prin acel articol de presă.
181

Nicolae-Horia Ţiţ
momentul încheierii actului, acestea nu pot fi avute în vedere de instanţă, deoarece ar

reprezenta fapte esenţiale, de natură să modifice cauza acţiunii; invocarea de către
reclamant a unor fapte alegate noi, care tind la modificarea temeiurilor cererii iniţiale, nu ar
putea fi făcută decât în condiţiile art. 204 alin. (1) C. pr. civ. (până la primul termen la care
reclamantul este legal citat) sau alin. (3) (cu acordul expres al tuturor celorlalte părţi).
Prin urmare, judecătorul trebuie să fie extrem de atent la calificarea elementelor de
fapt survenite pe parcursul judecăţii; acestea vor putea fi incluse în dezbateri numai în
măsura în care completează (complinesc) ceea ce, sub aspectul raporturilor juridice
deduse judecăţii, era deja cuprins în cererile sau apărările părţilor. Ba chiar, mergând cu
raţionamentul mai departe, se poate considera că faptele suplimentare erau deja prezente
în cererile sau apărările formulate de părţi, însă nu explicit; învestind instanţa cu o
acţiune, adică cu analizarea tuturor elementelor unui raport juridic, părţile, chiar dacă nu
au prezentat decât faptele esenţiale, au înţeles să pună în discuţie şi orice alt element de
fapt care ar avea caracter complinitor sau edificator, adică ar fi de natură să permită
judecătorului să stabilească imaginea corectă, completă şi cât mai exactă a „puzzle”-ului.
Faptele completatoare (complinitoare) sunt, aşadar, de la bun început în dezbatere, fie că
sunt explicitate în cererile părţilor, fie că sunt implicite aflării adevărului în cauză14.
Sub acest aspect, reţinem că, aşa cum am arătat şi mai sus, art. 14 alin. (3) impune
părţilor să facă o prezentare cât mai corectă şi completă a situaţiei de fapt, „fără a denatura
sau omite faptele care le sunt cunoscute”. Contradictorialitatea presupune, aşadar, nu
doar identificarea faptelor alegate, ci a tuturor faptelor, pentru ca, pe lângă stabilirea clară
a cadrului procesual, judecătorului să îi fie prezentate şi detaliile factuale pe baza cărora
poate stabili admisibilitatea probelor şi, după administrarea acestora, soluţia de fond. O
prezentare succintă a faptelor alegate va fi suficientă pentru învestirea instanţei, deoarece
permite judecătorului să identifice cauza acţiunii, dar s-ar putea să se dovedească insu-
ficientă pentru a obţine o soluţie favorabilă pe fond. Aceasta şi în condiţiile în care, aşa
cum vom arăta în continuare, identificarea tuturor faptelor completatoare constituie o
facultate, iar nu o obligaţie pentru judecător.
Din perspectiva reclamantului, prezentarea in limine litis a faptelor alegate esenţiale
constituie o cerinţă fundamentală referitoare la sesizarea instanţei; în lipsa acesteia,
cererea sa va fi, cel mai probabil, anulată în procedura de verificare şi regularizare ori, în
cazul în care procedura de judecată se desfăşoară fără regularizare, în temeiul art. 196
C. pr. civ.; pe lângă indicarea faptelor alegate esenţiale, reclamantul are obligaţia de a
prezenta şi faptele completatoare, din cel puţin două motive: în primul rând, pentru că
doar în acest fel poate fi realizată contradictorialitatea în procesul civil, relevarea tuturor
faptelor cunoscute nefiind o simplă facultate a părţilor; în al doilea rând, reclamantul este
ţinut, sub sancţiunea decăderii, de a indica prin cerere probele pe care le solicită, admi-
sibilitatea acestora urmând a fi analizată de instanţă prin raportare la faptele relevate;
prin urmare, dacă reclamantul nu prezintă şi faptele completatoare, este foarte posibil ca
o eventuală invocare a lor pe parcursul judecăţii să nu mai poată fi susţinută probator, în
măsura în care nu ar fi incidentă una dintre situaţiile de la art. 254 alin. (2) C. pr. civ.
14Paragraful (3) al Regulii 24 din Regulile model europene de procedură civilă elaborate de
ELI şi UNIDROIT prevede că „The court may consider such facts not specifically addressed by a party
but that are necessarily implied by matters of fact put forward by the parties or which are contained
within the case file. It may only do so if they are relevant to a party’s claim or defence and the parties
have been given a reasonable opportunity to respond” (Instanţa poate lua în considerare fapte care
nu sunt în mod expres prezentate de părţi, dar pe care motivele de fapt invocate de acestea le implică
în mod necesar sau care sunt conţinute în probele administrate în cauză. Instanţa poate face aceasta
numai dacă faptele respective sunt relevante pentru cererile şi apărările părţilor şi au fost puse în
dezbaterea lor contradictorie).
182

În majoritatea lor, faptele pe care pârâtul îşi întemeiază apărările sunt fapte
completatoare, deoarece prin ele prezintă o versiune a realităţii diferită de cea înfăţişată
de reclamant; în cazul în care pârâtul formulează apărări propriu-zise faţă de pretenţiile
reclamantului, limitele judecăţii stabilite de acesta rămân neschimbate; în acest caz,
faptele indicate de pârât sunt completatoare şi se raportează la faptele alegate esenţiale
arătate de reclamant în cererea de chemare în judecată. De pildă, reclamantul pretinde o
sumă de bani cu titlu de restituire împrumut, iar pârâtul susţine că suma împrumutată a
fost, în realitate, restituită ori că a intervenit o compensaţie legală. Din acest motiv, legea
nu decade pârâtul decât din dreptul de a dovedi, nu şi din acela de a invoca apărări;
apărările de fond presupun invocarea sau dezvoltarea unor fapte completatoare (compli-
CALIFICAREA ACTELOR
nitoare) pe care, chiar dacă nu le poate dovedi în condiţiile în care nu a solicitat probele
necesare în acest scop potrivit art. 208 alin. (2), respectiv art. 254 alin. (1) C. pr. civ., le
poate valorifica, art. 263 C. pr. civ. permiţându-i să discute temeinicia susţinerilor părţii
JURIDICE
potrivnice atât în fapt, cât şi în drept.
Cu toate acestea, unele dintre elementele de fapt prezentate de pârât prin întâm-
pinare pot avea caracterul unor fapte alegate esenţiale, în cazurile în care prin ele se deduc
judecăţii chestiuni litigioase diferite de cele reclamate prin cererea introductivă, care ar
avea ca efect paralizarea acesteia, chiar dacă acestea nu îmbracă forma unor pretenţii
formulate pe cale reconvenţională (spre exemplu, nulitatea actului juridic pe care
reclamantul l-a indicat ca fiind izvorul raportului juridic dedus judecăţii). Astfel de
apărări, care vor fi soluţionate de instanţă prin considerentele decizorii ale hotărârii, ce
se vor bucura de autoritate de lucru judecat potrivit art. 430 alin. (2) C. pr. civ., se înte-
meiază pe fapte alegate esenţiale diferite de cele prezentate de reclamant în susţinerea
cererii sale şi, prin urmare, sunt de natură să lărgească limitele cadrului procesual. De cele
mai multe ori, invocarea lor atrage şi sarcina pârâtului de a le dovedi, potrivit art. 249
C. pr. civ., astfel încât neindicarea lor prin întâmpinare, împreună cu probele apte să le
dovedească, va atrage, indirect, decăderea pârâtului din posibilitatea de a le invoca pe
parcursul procesului, deoarece, chiar dacă le-ar invoca, pârâtul s-ar afla în imposibilitatea
de a le dovedi, în măsura în care nu ar putea justifica una dintre situaţiile prevăzute de
art. 254 alin. (2) C. pr. civ.15. Desigur, în ipoteza în care pârâtul formulează cerere recon-
venţională, acesta va trebui să indice faptele alegate esenţiale care constituie temeiul
contra-pretenţiilor sale, fiind, în acest caz, ţinut de termenul de formulare a întâmpinării,
sub sancţiunea decăderii art. 209 alin. (4) C. pr. civ..
Deoarece nu conduc la modificarea cadrului procesual, faptele completatoare pot fi
invocate şi în faţa instanţei de apel, cu atât mai mult cu cât pentru dovedirea acestora ar
fi posibilă şi propunerea unor probe noi, chiar dacă acestea nu au fost solicitate la prima
instanţă16. În acest sens, regula referitoare la limitarea efectului devolutiv al apelului la
15 A se vedea Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 43, inclusiv nota de subsol 1, care îl indică pe
profesorul Traian Briciu ca autor al ideii potrivit căreia decăderea pârâtului din dreptul de admi-
nistrare a probei atrage, indirect, decăderea acestuia din posibilitatea invocării acelor apărări care
pun în discuţie chestiuni litigioase diferite de cele stabilite prin cererea introductivă, idee pe care
am preluat-o şi aplicat-o distincţiei între faptele alegate esenţiale şi faptele completatoare sau
complinitoare.
16 În acest sens, prin Decizia nr. 9/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru
soluţionarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 548 din 25 iunie 2020), s-a stabilit
că, „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479
alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de pro-
cedură civilă, în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât
probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi
acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor
prima instanţă de fond a constatat decăderea”.
183

Nicolae-Horia Ţiţ
cadrul procesual fixat în faţa primei instanţe nu se opune relevării în faţa instanţei de apel
a unor fapte completatoare noi; art. 478 alin. (2) C. pr. civ. menţionează, în acest sens, în
mod expres, posibilitatea ca pe calea apelului sau a întâmpinării la cererea de apel să fie
invocate motive sau mijloace de apărare diferite de cele arătate la prima instanţă; or, faţă
de formularea care nu face distincţie între motivele ori mijloacele de drept şi cele de fapt,
ar fi greşită interpretarea potrivit căreia în apel ar putea fi invocate doar primele.
În concluzie, indicarea faptelor completatoare in limine litis are importanţă în special
prin prisma principiului contradictorialităţii, părţile fiind obligate ca, înainte de începerea
judecăţii propriu-zise, să îşi „dezvăluie” una celeilalte toate aspectele de fapt pe care le
consideră relevante în cauză şi să indice mijloacele de probă prin care doresc să le
dovedească17; deşi nu se poate vorbi despre o decădere din dreptul de a releva fapte
completatoare pe parcursul procesului, dată fiind legătura dintre fapte şi probe, părţile ar
putea fi sancţionate indirect, în măsura în care nu ar putea proba respectivele fapte, decă-
derea din dreptul de a propune probe operând, ca regulă generală, odată cu epuizarea
etapei scrise a procesului; partea care nu a relevat in limine litis toate faptele pe care le
consideră relevante ar putea, prin urmare, să obţină o soluţie nefavorabilă pe fond.
Cu privire la cea de-a doua chestiune, anume aceea a invocării faptelor completatoare
de judecător, din oficiu, reţinem că, potrivit art. 22 alin. (2) C. pr. civ., „judecătorul are
îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind
aflarea adevărului în cauză (…)”, având, în acest scop, prerogativa de a pune în dezbaterea
contradictorie a părţilor orice împrejurări de fapt, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere
sau în întâmpinare18. În mod evident, textul de lege priveşte exclusiv faptele com-
pletatoare (complinitoare), nu şi pe cele esenţiale, deoarece, în caz contrar, s-ar considera
că judecătorul poate schimba cauza acţiunii, lucru pe care principiul disponibilităţii îl
interzice19. Identificarea de către judecător a unor fapte completatoare poate fi rezultatul
probelor administrate la cererea părţilor sau al intuiţiei acestuia. Legea instituie însă doar
o facultate în acest sens, judecătorul nefiind obligat decât să se convingă de veridicitatea
şi realitatea faptelor invocate de părţi, nu să identifice şi să pună în discuţie fapte com-
pletatoare noi. Mai mult decât atât, exercitarea acestei prerogative trebuie să fie făcută cu
prudenţă de judecător, pentru a nu aduce atingere principiului egalităţii; cu alte cuvinte,
judecătorul trebuie să releve doar acele elemente de fapt care ar ajuta la soluţionarea
cauzei în mod corect, fără însă ca acestea să fie exclusiv în favoarea unei părţi, în special
în acele cazuri în care partea respectivă este complet pasivă în conturarea poziţiei sale
procesuale şi construirea apărării20. În mod evident, judecătorul nu poate invoca acele
17 Părţile sunt obligate să „îşi arate cărţile”, simpla indicare a pretenţiilor sau apărărilor, la
modul generic, nefiind suficientă pentru garantarea contradictorialităţii, ci trebuind să fie însoţită
de relevarea faptelor şi prezentarea mijloacelor de probă. Potrivit Regulii nr. 3 din Regulile model
europene de procedură civilă elaborate de ELI şi UNIDROIT, prezentarea elementelor de fapt şi a
probelor constituie unul dintre elementele principiului cooperării.
18 Aşa cum s-a remarcat (I. Leş, Noul Cod de procedură civilă…, p. 36), dispoziţiile art. 22 au un
caracter eclectic, reunind ceea ce în doctrină era tratat ca principiul adevărului cu principiul rolului
activ al judecătorului.
19 „La modification de la cause est interdite au juge” – H. Motulsky, Le rôle respectif du juge et
des parties dans l’allégation des faits, p. 47, apud F. Brus, op. cit., p. 141.
20 Aşa cum s-a reţinut în doctrina clasică a dreptului procesual civil român, „(…) judecătorul nu
trebuie să uzeze de puterile aceste, decât cu neadormita grijă de a concilia interesul particular cu
interesul public şi cu clara înţălegere a misiunii sale de a tempera cât mai mult dezacordul constant
şi fatal dintre individ şi societate” (E. Herovanu, Principiile…, pp. 346-347).
184

elemente de fapt care ar fi rezervate exclusiv părţii interesate, cum ar fi cele referitoare la
stabilirea incidenţei în cauză a prescripţiei21.
Facultatea instanţei de a invoca din oficiu faptele completatoare (complinitoare)
trebuie, aşadar, raportată la principiul aflării adevărului şi corelată cu prerogativa
instanţei de a pune în discuţia părţilor necesitatea administrării unor probe noi. Şi în acest
caz, apreciem că este necesară o distincţie: trebuie observat că art. 254 alin. (5) C. pr. civ.
prevede în materia probelor că necesitatea suplimentării probatoriului, în ipoteza în care
judecătorul apreciază că probele administrate la cererea părţilor nu sunt suficiente,
trebuie adusă la cunoştinţa părţilor, formularea art. 254 alin. (5) C. pr. civ. fiind, în această
CALIFICAREA ACTELOR
ipoteză, imperativă; pe de altă parte, punerea în discuţia părţilor a necesităţii administră-
rii altor probe şi, în special, dispoziţia ca probele să fie administrate chiar dacă părţile se
împotrivesc au însă caracter facultativ, potrivit tezei a II-a a art. 254 alin. (5) C. pr. civ.
Corelativ, pornind de la observaţia că probele sunt încuviinţate pentru a fi dovedite
JURIDICE
anumite elemente de fapt, dacă judecătorul apreciază că pricina nu ar putea fi rezolvată
fără a fi discutat un anumit fapt completator, punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a
necesităţii relevării acestuia este obligatorie22. Aceasta deoarece, în cazul în care jude-
cătorul ar reţine direct în hotărâre că soluţia sa se bazează pe omisiunea părţilor de a
releva şi, implicit, de a dovedi acel fapt, ar fi încălcat principiul contradictorialităţii,
potrivit art. 14 alin. (5) şi (6) C. pr. civ. Practic, într-o astfel de situaţie, instanţa ar reţine
în motivarea hotărârii că soluţia sa se întemeiază pe omisiunea părţii de a prezenta şi
dovedi un fapt care, deşi are caracter completator (nu este chiar el temeiul pretenţiei),
este însă esenţial pentru soluţionarea cauzei. Este adevărat că art. 14 alin. (3) C. pr. civ.
impune părţilor ca prezentarea situaţiei de fapt să fie corectă şi completă şi să nu omită
sau să denatureze faptele cunoscute lor; în acelaşi timp, tot principiul contradictorialităţii
impune ca în hotărâre să nu apară elemente „surpriză” pentru părţi, adică aspecte pe care
judecătorul le-a considerat relevante, însă a omis să le pună în discuţia părţilor. Toate
motivele pe care judecătorul le prezintă în hotărâre trebuie să fi fost, în prealabil, aduse
la cunoştinţa părţilor, puse în dezbaterea lor contradictorie; „judecătorul care judecă” şi
„judecătorul care scrie” trebuie să fie, în toate cazurile, precedat de „judecătorul care
vorbeşte” (iar acesta, la rândul său, este precedat de „judecătorul care citeşte”).
Prin urmare, chiar dacă invocarea din oficiu a faptelor completatoare constituie o
facultate a judecătorului, acesta are, în acelaşi timp, obligaţia de a stărui, prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului în cauză, inclusiv
în ceea ce priveşte stabilirea completă şi corectă a situaţiei de fapt. Dacă indicarea faptelor
alegate esenţiale constituie atributul exclusiv al părţilor, ca element al învestirii instanţei,
identificarea şi, în plan secund, dovedirea tuturor faptelor completatoare trebuie să
21 Cu toate acestea, apreciem că, dacă pârâtul invocă prescripţia, judecătorul poate pune în
discuţia părţilor toate faptele completatoare, pe baza cărora să stabilească dacă, într-adevăr, este
incidentă sau nu prescripţia, cum ar fi cele care ar putea fi calificate drept cauze de întrerupere sau
suspendare a prescripţiei.
22 Aceasta mai ales în condiţiile în care judecătorul intuieşte prezenţa unui fapt care ar fi
relevant pentru soluţionarea pricinii, însă nerelevat expres de niciuna dintre părţi. O astfel de
conduită a părţilor poate fi întâlnită într-un proces simulat, prin care părţile tind la obţinerea unei
hotărâri care, ulterior, ar putea fi opusă unui terţ, graţie opozabilităţii acesteia. Or, aşa cum vom
arăta şi în secţiunea a treia a acestui articol, plecând de la teza finală a art. 22 alin. (5) C. pr. civ.,
obligaţia de imparţialitate a judecătorului nu este încălcată în cazul în care, prin invocarea din oficiu
a anumitor motive de fapt sau prin realizarea din oficiu a unei calificări juridice, tinde la protejarea
intereselor unui terţ care nu are calitatea de parte în proces.
185

Nicolae-Horia Ţiţ
constituie o preocupare permanentă a judecătorului, pentru a preveni pronunţarea unei

hotărâri pe o bază factuală incompletă sau chiar eronată23.
Interacţiunea principiului disponibilităţii cu cel al rolului activ al judecătorului în
aflarea adevărului ridică problema limitării dreptului instanţei de a pune în dezbaterea
contradictorie a părţilor fapte completatoare, printr-un acord expres al acestora, în
condiţiile art. 22 alin. (5) C. pr. civ. Este adevărat că acesta, aşa cum vom arăta în secţiunea
următoare, se referă la dreptul părţilor de a limita prerogativele judecătorului cu privire
la calificarea/recalificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii, însă, faţă de sintagma „au
înţeles să limiteze dezbaterile”, se poate ridica problema dacă această limitare ar putea fi
operantă şi în ceea ce priveşte invocarea elementelor de fapt. Apreciem că, faţă de
dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. pr. civ., o astfel de limitare nu este posibilă; în primul rând
pentru că identificarea tuturor elementelor de fapt relevante constituie principala ga-
ranţie a aflării adevărului în cauză, iar eventualul acord de voinţă al părţilor care ar
impune judecătorului să „nu vadă” anumite crâmpeie de realitate ar contraveni grav
acestei garanţii; în al doilea rând, potrivit art. 22 alin. (2) teza finală şi art. 254 alin. (5)
teza finală C. pr. civ., judecătorul poate să dispună administrarea unor probe, chiar dacă
părţile s-ar împotrivi; or, această prerogativă o presupune, în mod natural, şi pe cea refe-
ritoare la invocarea din oficiu a unor fapte completatoare, chiar dacă părţile s-ar împo-
trivi, deoarece probele dispuse din oficiu sunt administrate pentru a da posibilitatea
judecătorului să analizeze tocmai acele fapte pe care părţile nu le-au relevat sau pe care
le-au prezentat incomplet. Prin urmare, dacă, aşa cum vom arăta şi în continuare, în ceea
ce priveşte calificarea juridică, părţile pot, în condiţiile art. 22 alin. (5) C. pr. civ. (adică
dacă dreptul dedus judecăţii este unul de care părţile pot să dispună şi dacă nu se încalcă
drepturile sau interesele legitime ale unui terţ), să limiteze dezbaterile cu privire la o
anumită calificare juridică ori motiv de drept, în cazul faptelor completatoare, prerogativa
instanţei de a le invoca şi pune în dezbaterea contradictorie a părţilor nu poate fi înlătu-
rată prin acordul expres de voinţă al acestora. Aflarea adevărului în cauză impune ca, sub
aspectul faptelor, judecătorul să poată face orice „investigaţii” pentru a stabili dacă faptele
esenţiale se susţin sau nu.
Cu atât mai mult, apreciem că instanţa nu este legată de faptele necontestate, adică
nu ar trebui să considere, în mod automat, ca dovedite acele fapte relevate de una dintre
părţi, pe motiv că acestea nu au fost combătute de partea potrivnică. Art. 255 alin. (2)
C. pr. civ. precizează, cu privire la faptele necontestate, că instanţa poate decide că nu mai
este necesară dovedirea lor „ţinând seama de circumstanţele cauzei”. Judecătorul are,
aşadar, şi în aceste cazuri, prerogativa invocării unor fapte completatoare, prin care să
clarifice faptele necontestate; intuiţia judecătorului joacă, în astfel de situaţii, un rol
esenţial; dacă una dintre părţi relevă un fapt, tăcerea celeilalte părţi nu poate să genereze,
la modul absolut, o realitate factuală validă, pe care judecătorul să şi-o însuşească fără alte
verificări24. Poate deveni incidentă una dintre următoarele ipoteze: faptul relevat
necontestat se coroborează cu alte fapte, relevate şi dovedite; faptul relevat necontestat
trebuie confirmat prin alte fapte completatoare, dovedite (caz în care, practic, ne aflăm în
23 În doctrină s-a remarcat, în acest sens, tendinţa sistemelor procesuale de a adopta elemen-
tele specifice sistemului inchizitorial, în care judecătorul dispune de mijloace concrete şi eficiente
pentru aflarea adevărului în cauză, în detrimentul sistemului acuzatorial, în care judecătorul
analizează exclusiv elementele de fapt prezentate şi dovedite de părţi. A se vedea, în acest sens,
C.A. Alexe, op. cit., vol. I, pp. 513-514.
24 V. Dănăilă, Comentariu sub art. 255 C. pr. civ., în G. Boroi (coord.), op. cit., p. 680.
186

prezenţa unei prezumţii simple); faptul relevat necontestat trebuie dovedit, ceea ce face
ca el să redevină un fapt relevat obişnuit25.
Distincţia dintre faptele alegate esenţiale şi faptele completatoare (complinitoare)
are, aşadar, relevanţă deosebită în configurarea limitelor rolului activ al judecătorului în
procesul civil. „Da mihi factum…” trebuie înţeles, în special, ca impunând părţilor să indice
judecătorului faptele alegate esenţiale, temeiul pretenţiilor sau apărărilor lor, asimilate
noţiunii de cauză a acţiunii civile, parte componentă a cadrului procesual prin care se
stabilesc limitele judecăţii. Prezenţa judecătorului în această zonă este interzisă: el nu
poate nici stabili, nici modifica faptele alegate esenţiale, care îi sunt impuse de părţi ca
elemente ale cadrului procesual. Prerogativele stabilite de lege în vederea aflării adevă-
CALIFICAREA ACTELOR
rului în cauză permit însă judecătorului să invoce din oficiu şi să pună în dezbaterea
contradictorie a părţilor faptele completatoare (complinitoare), a căror clarificare este
impusă de imperativul pronunţării unei hotărâri temeinice. Deşi prevăzută de lege doar
JURIDICE
ca o facultate, exercitarea acestei prerogative are o importanţă deosebită, deoarece, în
lipsa punerii în dezbaterea contradictorie a părţilor a acestor fapte, simpla referire la ele
în motivarea hotărârii (chiar şi în sensul în care s-ar reţine că nu au fost dovedite) poate
atrage nulitatea acesteia pentru încălcarea principiului disponibilităţii art. 14 alin. (6)
C. pr. civ.. Desigur, invocarea trebuie făcută în aşa fel încât judecătorul să îşi păstreze
imparţialitatea, adică respectând egalitatea părţilor; în orice caz, simpla invocare a unui
fapt completator, chiar neindicat în cerere sau în întâmpinare, nu ar putea fi reţinută ca o
antepronunţare, dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 teza a doua C. pr. civ. fiind clare şi
neechivoce în acest sens.
3. „… dabo tibi ius” – calificarea/recalificarea actelor

şi faptelor deduse judecăţii
Cea de-a doua premisă a silogismului judiciar pe care judecătorul o are de stabilit în
vederea pronunţării unei hotărâri în concordanţă cu principiul aflării adevărului este cea
referitoare la calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii. Sub acest aspect,
art. 22 alin. (4) C. pr. civ. prevede că judecătorul dă sau, după caz, restabileşte calificarea
juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, indiferent de „denumirea” pe care le-au
dat-o părţile, operaţiunea urmând a fi efectuată, în toate cazurile, cu respectarea prin-
cipiului contradictorialităţii („judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor cali-
ficarea juridică exactă”). Rezultă din redactarea textului de lege, dincolo de orice îndoială,
că operaţiunea de calificare juridică reprezintă o obligaţie a judecătorului, acesta nefiind
ţinut, cu excepţia situaţiilor care intră sub incidenţa art. 22 alin. (5) C. pr. civ., asupra
cărora vom reveni mai jos, de calificarea juridică făcută de părţi. Aceasta înseamnă că
principiul iura novit curia, care impune judecătorului să soluţioneze litigiul conform
normelor de drept care îi sunt aplicabile, are o largă şi semnificativă aplicabilitate în
dreptul procesual civil român actual, partea neputând fi penalizată pentru greşita
calificare juridică ori pentru neindicarea temeiurilor de drept ale cererii sale. Concluzia
25 În doctrină s-a reţinut că dispoziţiile art. 255 alin. (2) C. pr. civ., referitoare la faptele necon-
testate, „lasă instanţei o largă discreţie în ceea ce priveşte necesitatea sau nu a probării faptelor
necontestate” (Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 39). Considerăm că la aceasta trebuie adăugată şi larga
discreţie în ceea ce priveşte invocarea de instanţă, din oficiu, a unor fapte completatoare faţă de
faptele necontestate.
187

Nicolae-Horia Ţiţ
este cu atât mai evidentă cu cât, prin Legea nr. 310/2018, au fost modificate dispoziţiile
art. 200 alin. (4) C. pr. civ., cererea de chemare în judecată nemaiputând fi anulată în
procedura de verificare şi regularizare pentru neindicarea de către reclamant a motivelor
de drept, ci numai pentru neindicarea celor de fapt26; dispoziţiile legale menţionate se
corelează, în acest fel, cu cele ale art. 14 C. pr. civ., care impun părţilor să prezinte şi să îşi
facă reciproc cunoscute atât motivele de fapt, cât şi pe cele de drept alin. (2), însă
accentul este pus în continuare, aşa cum am arătat şi mai sus, pe prezentarea corectă şi
completă a situaţiei de fapt alin. (3). Practic, se poate conchide că indicarea motivelor de
drept este facultativă pentru părţi, iar calificarea juridică propusă de părţi nu este
obligatorie pentru instanţă27.
Analizând aceste dispoziţii legale, observăm că legiuitorul român a îmbrăţişat teoria
conform căreia cauza acţiunii are preponderent caracter factual, fiind reprezentată de
faptul sau actul care constituie izvorul raportului juridic litigios sau al răspunderii pârâ-
tului. Reclamantul are, aşa cum am arătat, obligaţia de a indica faptele alegate esenţiale,
prin care stabileşte limitele judecăţii, judecătorului fiindu-i interzisă modificarea acestora.
Calificarea juridică este exterioară cauzei acţiunii şi presupune, ca regulă, obligaţia
instanţei de aplicare a legii; judecătorului îi este interzis să modifice cauza acţiunii (faptele
esenţiale), dar el este, în acelaşi timp, obligat să le califice juridic28.
Considerăm însă că încadrarea faptelor într-o anumită categorie juridică, ceea ce
constituie primul pas al calificării, nu ar trebui să fie complet expulzată din noţiunea de
cauză a acţiunii. Aşa cum am arătat şi mai sus, titlul sub care este formulată pretenţia face,
de cele mai multe ori, corp comun cu aceasta; dacă se solicită, de pildă, „repunerea părţilor
în situaţia anterioară”, partea nu face o simplă referire la un fapt juridic esenţial, care
constituie izvorul pretenţiei sale, ci, implicit, şi o calificare juridică a acestuia. Judecătorul
trebuie să analizeze dacă această „denumire” dată de parte faptului respectiv corespunde
mai întâi cu voinţa reală a acesteia (este perfect posibil ca partea să folosească în mod
greşit terminologia juridică, spre exemplu, atunci când nu este asistată de avocat; în
aceste cazuri, calificarea dată de parte nu este neapărat greşită în sensul indicării
categoriei sau a principiului juridic care stă în spatele pretenţiei sau apărării sale, ci
vorbim de o simplă utilizare incorectă a termenilor, pe care judecătorul o poate sesiza şi
26 A se vedea: Tr.C. Briciu, M. Stancu, C.C. Dinu, Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Comentarii asupra
modificării noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. Între dorinţa de funcţionalitate şi
tendinţa de restauraţie, disponibil la adresa https://www.juridice.ro/essentials/2901/comentarii-
asupra-modificarii-noului-cod-de-procedura-civila-prin-legea-nr-310-2018-intre-dorinta-de-functio
nalitate-si-tendinta-de-restauratie, accesată la 21 ianuarie 2021; N.-H. Ţiţ, R. Stanciu, Legea
nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2019, pp. 48-49.
27 Dispoziţiile art. 12 alin. (2) C. pr. civ. fr. sunt, din acest punct de vedere, clare: „Il doit donner
ou restituer leur exacte qualification aux faits et actes litigieux sans s’arrêter à la dénomination que
les parties en auraient proposée”. Rezultă că părţile propun judecătorului o anumită calificare, de
care acesta nu este ţinut.
28 Această concepţie îşi are bazele în teoria lui H. Motulsky asupra cauzei acţiunii în procesul
civil. A se vedea: I. Deleanu, Tratat…, pp. 885-886, inclusiv nota de subsol 2; A. Nicolae, Relativitatea
şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 78, nota
de subsol 1. În doctrina română recentă s-a reţinut, pornindu-se de la teoria lui Motulsky, că „(…)
motivarea în fapt, adică împrejurările de fapt pe care se întemeiază pretenţia formulată, capătă o
importanţă preponderentă, întrucât, pe de o parte, ele determină limitele învestirii instanţei şi nu
pot fi schimbate (faptele sunt, aşadar, elementul imutabil al cauzei, în timp ce calificarea juridică
este elementul mutabil), iar, pe de altă parte, lipsa lor este sancţionată cu nulitatea cererii, potrivit
dispoziţiilor exprese ale legii” (A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, op. cit., pp. 104-105).
188

corecta cu destulă uşurinţă), iar apoi dacă ea este „corectă” în sens juridic, adică dacă
faptele alegate se încadrează în ipoteza normei indicate de parte ori în ipoteza alteia. Prin
urmare, indicarea faptelor alegate esenţiale este insuficientă pentru a stabili cu claritate
cauza acţiunii. Trebuie ca, pe lângă indicarea lor de către parte, instanţa să stabilească, la
modul generic, categoria juridică în care se încadrează, doar în acest fel putând să anali-
zeze şi să aplice dispoziţii procedurale referitoare la, de pildă, prorogarea de competenţă
cu privire la cererile principale art. 99 alin. (2) C. pr. civ., excepţia de litispendenţă
(art. 138 C. pr. civ.), excepţia de conexitate (art. 139 C. pr. civ.), efectul negativ al autorităţii
de lucru judecat art. 431 alin. (1) C. pr. civ., limitele efectului devolutiv al apelului
(art. 478 C. pr. civ.). Observaţia se impune, cu atât mai mult, în cazul în care din cererea
CALIFICAREA ACTELOR
reclamantului ar lipsi cu desăvârşire orice fel de calificare juridică: reclamantul preci-
zează doar pretenţia şi descrie faptele fără să le dea nici cea mai vagă calificare (spre
exemplu, se solicită plata unei sume de bani şi se „povestesc” împrejurările de fapt, care
JURIDICE
ar putea fi calificate atât ca răspundere civilă pentru fapta proprie, cât şi ca răspundere
pentru lucruri). Calificarea juridică este, în aceste cazuri, necesară, pentru că de ea pot
depinde efecte procedurale, în anumite cazuri chiar într-un stadiu timpuriu al procedurii29.
Pornind de la această observaţie, remarcăm că, indiferent dacă părţile au dat sau nu
o calificare juridică actelor şi faptelor deduse judecăţii, judecătorul este obligat să facă o
astfel de calificare a faptelor relevate. Ar fi vorba, în primul rând, de calificarea faptelor
alegate esenţiale, pentru că de calificarea acestora depinde, aşa cum am arătat şi mai sus,
chiar stabilirea limitelor judecăţii şi a incidenţei anumitor instituţii sau excepţii pro-
cesuale, dar şi de calificarea faptelor completatoare, pentru a fi dată o soluţie pe fond. Faţă
de facultatea invocării de către judecător a unor fapte completatoare, suplimentar faţă de
cele invocate de părţi, se pune problema obligativităţii calificării în cazul în care nu toate
faptele sunt relevate de părţi în cererile şi apărările lor. Sub acest aspect, în doctrina
franceză, a fost făcută distincţia între situaţiile în care motivul pus în discuţie este de pur
drept şi cele în care motivul invocat este „amestecat”, adică presupune atât motive de fapt,
cât şi de drept30. În ipoteza motivelor de pur drept, judecătorul are obligaţia de a face
calificarea; această ipoteză poate fi întâlnită în trei categorii de situaţii: atunci când părţile
nu au dat o calificare juridică faptelor relevate; atunci când au dat o calificare juridică, iar
instanţa pune în discuţie modificarea acesteia; atunci când judecătorul apelează, pentru
corecta soluţionare a cauzei, la fapte completatoare31. Invocarea motivelor care constituie
un amalgam de fapte şi calificări juridice are însă caracter facultativ; acesta este dat de
caracterul facultativ al invocării de către judecător, din oficiu, a faptelor completatoare; în
măsura în care însă judecătorul face apel la această prerogativă, calificarea acestor fapte
va deveni obligatorie, aflându-ne în cea de-a treia situaţie enumerată anterior32.
29 Din acest motiv, pentru astfel de situaţii, în doctrină a fost propusă soluţia calificării juridice
printr-o încheiere interlocutorie, pe de o parte, pentru a fi posibilă efectuarea verificărilor care ar

decurge din respectiva calificare (spre exemplu, determinarea competenţei), pe de altă parte,
pentru a se da pârâtului posibilitatea formulării unei apărări eficiente, raportat la calificarea juridică
a faptelor alegate de reclamant.
30 S. Guinchard, C. Chainais, F. Ferrand, Procédure civile. Droit interne et droit de l’Union
européenne, 31e éd., Dalloz, 2012, pp. 428-429.

31 În doctrina română recentă s-a reţinut, în mod întemeiat, pornindu-se de la ideile generale
ale doctrinei franceze, că invocarea motivelor de pur drept poate fi făcută, inclusiv din oficiu, atât de
prima instanţă, cât şi de instanţa de apel, în special în cazul în care acestea vizează corecta calificare
a faptelor alegate esenţiale, dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (4) având caracter de ordine publică în
apel (a se vedea Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 453).
32 S. Guinchard, C. Chainais, F. Ferrand, op. cit., p. 429.
189

Nicolae-Horia Ţiţ
Calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii, făcută de judecător în temeiul art. 22

alin. (4) C. pr. civ., constituie, la rigoare, o operaţiune diferită de cea a calificării naturii
juridice a cererilor, făcută de instanţă în temeiul art. 152 C. pr. civ. Dacă, în prima situaţie,
judecătorul analizează elementele de fapt relevate de părţi (atât faptele alegate esenţiale,
cât şi faptele completatoare), precum şi pe cele pe care le-a pus în dezbatere din oficiu,
pentru a soluţiona cauza, în cea de-a doua, calificarea făcută de judecător vizează deter-
minarea naturii juridice a cererilor33. Se remarcă faptul că, dacă redactarea art. 22
alin. (4) C. pr. civ. impune judecătorului o obligaţie („Judecătorul dă sau restabileşte…”),
în ceea ce priveşte calificarea cererii dispoziţiile art. 152 C. pr. civ. nu mai sunt la fel de
clare, ridicându-se problema dacă stabilirea denumirii sau a temeiului juridic al pretenţiei
este o obligaţie sau doar o facultate pentru judecător34. Apreciem că, deşi distincte, cele
două prerogative ale judecătorului se află într-o legătură strânsă, ambele fiind subsumate
principiului legalităţii şi dictonului iura novit curia: natura juridică a cererii este deter-
minată, în majoritatea cazurilor, de natura drepturilor deduse judecăţii, a raportului
juridic litigios (de pildă, calificarea de către instanţa de control judiciar a unui raport
juridic ca fiind unul administrativ, nu civil, va avea consecinţe cu privire la competenţa
materială procesuală specializată a secţiei instanţei şi cu privire la calificarea căii de atac
pe care partea a exercitat-o; tot astfel, în cazul în care analiza motivelor invocate de parte
relevă existenţa unor pretenţii implicite, cuprinse în pretenţiile sau apărările formulate la
prima instanţă şi dezvoltate în faţa instanţei de apel, şi, în plus, s-ar impune şi o calificare
pe care prima instanţă a omis să o facă, este posibil ca această calificare să aibă conse-
cinţe şi sub aspectul stabilirii naturii juridice a cererii35). Stabilirea denumirii cererii şi
33 A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, op. cit., p. 85.

34 În jurisprudenţa franceză (Cour de cassation, Assemblée plénière, Arrêt n° 564 du 21
décembre 2007, disponibil la adresa https://www.courdecassation.fr/jurisprudence_2/assemblee_
pleniere_22/arret_n_11067.html, vizitată la 21 ianuarie 2021) se face distincţie cu privire la
prerogativele judecătorului între situaţia calificării sau recalificării actelor şi faptelor deduse
judecăţii, reţinându-se caracterul obligatoriu al acesteia („l’article 12 al. 2 oblige le juge à donner ou
restituer leur exacte qualification aux faits et actes litigieux invoqués par les parties au soutien de
leurs prétentions”), şi schimbarea denumirii sau a temeiului juridic al cererii, considerată ca având
caracter facultativ („il ne lui fait pas obligation, sauf règles particulières, de changer la dénomination
ou le fondement juridique de leurs demandes”). Soluţia a fost criticată în doctrină (S. Guinchard,
C. Chainais, F. Ferrand, op. cit., pp. 429-435), reţinându-se că distincţia este una artificială, opera-
ţiunile intelectuale efectuate de judecător în legătură cu stabilirea calificării cererii, respectiv a
actelor şi faptelor deduse judecăţii fiind intim legate (ibidem, p. 431).
35 Spre exemplu, instanţa de apel constată că în motivarea contestaţiei la executare se regăsesc
elemente de fapt a căror corectă calificare juridică conduce spre relevarea unor pretenţii implicite,
specifice unei contestaţii la titlu. O astfel de situaţie a fost analizată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 28/2015 (publicată
în M. Of. nr. 772 din 16 octombrie 2015), prin care s-a stabilit că, „În interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, explicitarea pretenţiilor implicite în apel
nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de
la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii
în prima instanţă”. În cauza în care a fost formulată întrebarea privind dezlegarea chestiunii de
drept, instanţa de apel a apreciat că cererea introductivă nu conţinea doar o contestaţie la executare
propriu-zisă, ci şi o contestaţie la titlu, care, în cazul în care ar fi fost calificată în mod corect de prima
instanţă, nu ar fi fost de competenţa acesteia. În acest context, instanţa supremă a subliniat impor-
tanţa corectei calificări a cererii introductive într-un stadiu incipient al procedurii, pentru a permite
instanţei să îşi verifice competenţa raportat la respectiva calificare, eventuala depăşire a momen-
tului prevăzut de art. 131 alin. (1) C. pr. civ. atrăgând decăderea, inclusiv a instanţei, din dreptul de
a mai invoca necompetenţa materială: „Împrejurarea că în conţinutul cererii de primă instanţă nu
190

calificarea temeiului juridic al pretenţiei pornesc de la determinarea calificării juridice a

faptelor alegate esenţiale; or, pentru a face o corectă soluţionare a litigiului cu care a fost
învestit de părţi, judecătorul nu se poate opri doar la calificarea actelor şi faptelor deduse
judecăţii, ci trebuie să stabilească temeiul şi denumirea corectă a pretenţiei, chiar dacă
partea a folosit o altă „denumire”. Prerogativa prevăzută de art. 152 C. pr. civ. emerge din
cea prevăzută de art. 22 alin. (4) C. pr. civ., practica judiciară referindu-se adesea la ele în
mod unitar36.
Obligaţia judecătorului de a da ori, după caz, de a restabili calificarea actelor şi
faptelor deduse judecăţii poate fi limitată în condiţiile art. 22 alin. (5) C. pr. civ., respectiv
dacă există un acord expres al părţilor în acest sens, dacă acordul vizează drepturi de care
CALIFICAREA ACTELOR
părţile pot să dispună şi dacă prin acesta nu sunt încălcate drepturi sau interese legitime
ale terţilor. Textul de lege este inspirat de dispoziţiile art. 12 alin. (3) C. pr. civ. fr. şi are în
vedere o latură a principiului disponibilităţii pe care procedura civilă română nu a
JURIDICE
cunoscut-o anterior: încheierea unui „contract judiciar” cu privire la stabilirea calificării
actelor şi faptelor deduse judecăţii37; părţile convin, printr-un acord prealabil sau expri-
mat chiar în cursul procesului, în faţa judecătorului, că faptul juridic lato sensu din care
izvorăşte raportul juridic litigios are o anumită calificare („denumire”), respectiv că
pretenţiile sau/şi apărările lor urmează a fi analizate prin prisma anumitor motive de
drept (temei juridic)38. În acest fel, se produce un efect de limitare a dezbaterilor, aşa cum
se exprimă şi textul de lege; instanţa nu mai poate pune în dezbatere o altă calificare a
faptelor alegate sau alte motive de drept, urmând să dea o soluţie de fond raportându-se
strict la calificarea şi temeiurile indicate de părţi39.
Putem spune că părţile încheie, în acest caz, o „mini-tranzacţie”: convin asupra
faptului alegat şi a naturii juridice a acestuia, convin asupra temeiurilor de drept pe care
s-a precizat expres că, separat de contestaţia la executare, se formulează şi contestaţie la titlu, deşi
din argumentarea pretenţiei referitoare la nelegalitatea actelor executorului rezulta că ceea ce se
contesta, prioritar, era modalitatea în care fusese înţeles titlul şi se trecuse la punerea lui în
executare, impunea obligaţia pentru instanţă de a proceda, astfel cum prevede art. 22 din Codul de
procedură civilă, la calificarea şi la stabilirea corectă a cadrului judecăţii (care presupunea inclusiv
aspecte legate de competenţă, faţă de jurisdicţiile diferite pe care le atrăgeau cele două forme de
contestaţie)” (par. 49 din Decizia nr. 28/2015).
36 Spre exemplu, în motivarea Deciziei nr. 19/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru dezlegarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 103 din 6 februarie
2017), s-a reţinut că, „(…)dacă partea îşi denumeşte greşit calea de atac, deşi aceasta a fost corect
indicată de către instanţă, devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (4) şi art. 152 din Codul de
procedură civilă, ca normă de drept comun”.
37 Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., p. 20.
38 Posibilitatea ca, printr-un acord de voinţă expres, părţile să „lege” instanţa de o anumită
calificare juridică este prevăzută şi de regula 26 par. (3) din Regulile model europene de procedură
civilă, elaborate de ELI şi UNIDROIT: „Where parties are free to dispose of their rights, they may
agree on the legal basis of the claim (…). Such an agreement must be explicit and must, even if it was
made before commencement of the proceedings, be set out in the pleadings. The agreement binds
the court” [În legătură cu drepturi de care pot să dispună, părţile pot conveni asupra motivelor de
drept ale pretenţiei (…). Acordul trebuie să fie explicit şi, chiar dacă a fost făcut înainte de declan-
şarea procesului, trebuie să fie susţinut prin concluzii. Acordul este obligatoriu pentru instanţă”].
39 Spre exemplu, în cazul în care părţile ar conveni printr-un acord expres, încheiat în condiţiile
art. 22 alin. (5) C. pr. civ., că motivul de nulitate invocat de reclamant prin cererea de chemare în
judecată este unul de nulitate absolută, instanţa nu ar putea recalifica respectivul motiv ca fiind unul
de nulitate relativă, astfel încât, în cazul în care ar aprecia că, în speţă, calificarea dată prin acordul
de voinţă al părţilor este incorectă, va respinge acţiunea ca neîntemeiată. A se vedea Gh.-L. Zidaru,
Căi procesuale de invocare a nulităţii actului juridic civil, cit. supra, pp. 480-481.
191

Nicolae-Horia Ţiţ
judecătorul trebuie să le ia în considerare, lăsând judecătorului doar sarcina ca, folo-

sindu-se de aceste instrumente, să dea soluţia litigiului dintre ele40. Desigur, în condiţiile
în care textul de lege nu face vreo distincţie, acordul de voinţă al părţilor poate să pri-
vească atât calificarea faptelor alegate esenţiale, cât şi a celor completatoare; spre
exemplu, părţile pot conveni că actul încheiat de ele este un contract de vânzare, însă pot
rămâne în dispută cu privire la natura juridică a unui act subsecvent; sau pot conveni cu
privire la faptul că o anumită prestaţie constituie o plată voluntară, dar rămâne în dispută
cu privire la natura actului în baza căruia a fost făcută respectiva plată.
Legea impune un acord expres al părţilor prin care acestea limitează prerogativele
judecătorului referitoare la calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii; prin urmare,
simpla necontestare de către pârât a unei calificări date de reclamant nu ar fi suficientă
pentru ca instanţa să considere că în cauză este incident un astfel de acord, chiar dacă
normele incidente ar avea caracter dispozitiv, având în vedere că, atât timp cât părţile nu
au derogat de la acestea, ele sunt aplicabile în cauză41. Judecătorul va restabili calificarea
juridică dată de reclamant şi într-o astfel de situaţie, evident, cu respectarea principiului
contradictorialităţii, dacă apreciază că norma dispozitivă aplicabilă în litigiu este greşit
interpretată de acesta ori, după caz, că ar fi incidentă o altă normă dispozitivă. De
asemenea, simplul fapt că părţile dau, prin cererile, apărările sau concluziile lor, aceeaşi
calificare juridică faptelor alegate nu trebuie neapărat să conducă la concluzia existenţei
unui acord de voinţă, de natură să limiteze dezbaterile cu privire la calificarea juridică şi
40 O figură juridică asemănătoare este cea prevăzută de art. 459 alin. (2) C. pr. civ., potrivit
căruia părţile pot ca, printr-un acord expres, manifestat în formă autentică, să convină ca hotărârea
primei instanţe să fie atacată direct cu recurs, la instanţa competentă să soluţioneze recursul, în
situaţia în care în cauză legea deschide ambele căi de atac, atunci când conflictul lor juridic vizează
exclusiv aplicarea normelor de drept substanţial la o situaţie de fapt necontestată (a se vedea:
Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., pp. 404-405; C. Roşu, Drept procesual civil. Partea specială, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2020, p. 12). Remarcăm distincţia între cele două reglementări: dacă, la art. 22 alin. (5)
C. pr. civ., părţile convin asupra calificării juridice şi restrâng dezbaterile cu privire la o anumită
calificare şi anumite motive de drept, în cazul reglementat de art. 459 alin. (2) C. pr. civ., părţile nu
au un conflict în ceea ce priveşte situaţia de fapt, ci exclusiv cu privire la aplicarea normelor de drept
substanţial la respectiva situaţie de fapt. Ambele reglementări se înscriu în tendinţa de a con-
tractualiza anumite instituţii ale procesului civil, dându-se disponibilităţii părţilor nu doar rolul
clasic, materializat în declanşarea ori stingerea procesului, ci şi un rol constând în configurarea unor
soluţii amiabile cu privire la diverse chestiuni litigioase. La exemplul dat în legătură cu dispoziţiile
art. 459 alin. (2) C. pr. civ. (care are o extrem de redusă aplicare în practică) putem adăuga şi
dispoziţiile art. 126 alin. (1) C. pr. civ., referitoare la alegerea competenţei teritoriale a instanţei în
cauzele referitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot să dispună; ale art. 139 alin. (3)
C. pr. civ., referitoare la alegerea instanţei în faţa căreia va continua judecata cererilor conexate, în
cazul în care instanţele sunt de acelaşi grad şi niciuna dintre instanţe nu are o competenţă exclusivă;
ale art. 204 alin. (3) C. pr. civ., referitoare la posibilitatea formulării peste termen a unei cereri
adiţionale la cererea introductivă, cu acordul expres al tuturor celorlalte părţi; ale art. 254 alin. (2)
pct. 5 C. pr. civ., referitoare la acordul expres al părţilor de a înlătura sancţiunea decăderii din
dreptul de a propune o probă; ale art. 256 C. pr. civ., referitoare la convenţiile asupra admisibilităţii,
obiectului sau sarcinii probei; ale art. 315 alin. (2) C. pr. civ., care prevăd posibilitatea ca prin acordul
părţilor (chiar şi tacit) să poată fi ascultată ca martor una dintre persoanele prevăzute la art. 315
alin. (1) pct. 1-3 C. pr. civ.; ale art. 411 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., referitoare la posibilitatea ca, prin
acordul lor, părţile să convină suspendarea judecăţii; ale art. 915 alin. (2) C. pr. civ., referitoare la
alegerea, prin acordul expres al părţilor, a instanţei competente teritorial să soluţioneze cererea de
divorţ, în cazul în care niciunul dintre soţi nu are locuinţa în ţară.
41 A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, op. cit., pp. 108-109.
192

să limiteze prerogativele judecătorului cu privire la acest aspect42. Aplicarea unei norme,

chiar dacă aceasta are caracter dispozitiv, nu ar putea fi înlăturată decât printr-un acord
expres, sens în care dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. pr. civ. trebuie corelate cu cele ale
art. 11 şi art. 1.169 C. civ.; or, un acord expres trebuie să fie explicit, nu implicit43. Prin
urmare, chiar dacă o calificare juridică dată de una dintre părţi nu este contestată de
cealaltă ori chiar dacă părţile, prin cererile sau concluziile lor, dau aceeaşi calificare
faptelor alegate, aceasta nu înseamnă că judecătorul nu va putea totuşi să pună în discuţia
lor contradictorie o calificare diferită44. Nu în ultimul rând, reţinem că dispoziţiile art. 22
alin. (5) C. pr. civ. devin aplicabile numai dacă există un acord expres al tuturor părţilor;
prin urmare, în cazul în care au fost încuviinţate în principiu cereri de intervenţie ori s-a
CALIFICAREA ACTELOR
dispus introducerea în cauză, din oficiu, a unui terţ, în condiţiile art. 78 C. pr. civ., nu este
suficient acordul reclamantului şi pârâtului pentru a fi impusă judecătorului o anumită
calificare45.
JURIDICE
Cu alte cuvinte, manifestarea de voinţă expresă a părţilor, în sensul art. 22 alin. (5)
C. pr. civ., trebuie să exprime extrem de clar voinţa acestora nu numai cu privire la o
anumită denumire ori calificare a unor fapte alegate esenţiale sau completatoare, după
caz, ci şi cu privire la intenţia de limitare a dezbaterilor în legătură cu respectiva calificare
şi, implicit, a posibilităţii ca judecătorul să pună în dezbaterea lor contradictorie, din
oficiu, o altă calificare. Prin urmare, acordul de voinţă expres reglementat de art. 22
alin. (5) C. pr. civ. reprezintă un veritabil act de dispoziţie al părţilor, pentru că prin el se
pune capăt unui aspect important al litigiului, părţile putând dispune de drepturile lor,
potrivit art. 9 alin. (3) C. pr. civ., atât prin actele procesuale de dispoziţie „clasice”, cât şi
„în orice alt mod permis de lege”. Pornind de la această observaţie, se ridică două pro-
bleme de interpretare şi aplicare a art. 22 alin. (5) C. pr. civ.: prima vizează forma în care
ar trebui să se exteriorizeze voinţa părţilor prin care acestea stabilesc calificarea juridică
a faptelor alegate, având în vedere că, deşi a preluat dispoziţiile art. 12 alin. (3) C. pr. civ. fr.,
legiuitorul român nu a încorporat în legislaţie şi posibilitatea părţilor de a formula
42 În jurisprudenţa franceză s-a reţinut că „une simple concordance entre les conclusions
des parties ne constitue pas l’accord exprès de l’article 12, al. 3” (Cass. 2e civ., 14 sept. 2006,
no 05-10.086, în Code de procédure civile annoté par Loïc Cadiet, LexisNexis, 2019, p. 35).
43 I. Deleanu, Tratat…, vol. I, p. 230, inclusiv nota de subsol 1.
44 În doctrină (Gh.-L. Zidaru, P. Pop, op. cit., pp. 19-20) s-a ridicat problema necesităţii
existenţei unui acord de voinţă al părţilor (act bilateral) în cazul în care acesta vizează calificarea
juridică a unui act unilateral, reţinându-se că, atât timp cât calificarea respectivului act unilateral
interesează ambele părţi în proces, efectele art. 22 alin. (5) C. pr. civ. nu s-ar putea produce decât
dacă există un acord expres al acestora. În legătură cu acest aspect, ar putea fi ridicată problema
aplicabilităţii art. 22 alin. (5) C. pr. civ. în materie necontencioasă, raportat la dispoziţiile art. 536
alin. (1) C. pr. civ. Apreciem că posibilitatea părţilor de a încheia un contract judiciar în temeiul
art. 22 alin. (5) C. pr. civ. constituie o prerogativă incompatibilă cu natura necontencioasă a
procedurii prevăzute de art. 527 şi urm. C. pr. civ., astfel încât o eventuală calificare dată de petent,
chiar cu privire la un act unilateral, nu ar putea fi impusă instanţei de judecată; reţinem şi faptul că,
în procedura necontencioasă, rolul activ al judecătorului este mult mai accentuat, astfel încât el are
obligaţia de a da sau de a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii indiferent
de situaţie.
45 A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, op. cit., pp. 37 şi 84. Se reţine de către autorii citaţi că, raportat la
dispoziţiile art. 67 alin. (2) C. pr. civ., în cazul intervenientului accesoriu, eventualul dezacord al
acestuia nu ar trebui să fie luat în considerare, deoarece el are o poziţie procesuală subordonată
părţii pentru care intervine, neputând efectua acte de procedură care ar contraveni intereselor
acesteia. În ceea ce ne priveşte, apreciem că raţionamentul ar trebui nuanţat, faţă de teza finală a
art. 22 alin. (5) C. pr. civ., aşa cum vom arăta mai jos.
193

Nicolae-Horia Ţiţ
o cerere de chemare în judecată comună, aşa cum este cea reglementată de art. 57
C. pr. civ. fr.46; cea de-a doua se referă la natura procurii pe care ar trebui să o deţină
reprezentantul convenţional al părţii, în cazul în care acordul este dat prin intermediul
unui astfel de reprezentant.
Referitor la forma pe care trebuie să o îmbrace acordul de voinţă al părţilor prin care
acestea limitează dezbaterile cu privire la o anumită calificare a faptelor alegate, în lipsa
unor menţiuni referitoare la forma scrisă, apreciem că acordul poate fi exprimat şi în faţa
instanţei, urmând a fi consemnat în încheierea de şedinţă47; aşa cum am arătat şi mai sus,
acordul trebuie să fie expres şi neechivoc, simpla concordanţă a concluziilor părţilor sau
necontestarea de către partea adversă a calificării juridice date de o parte nefiind
suficientă pentru a înlătura posibilitatea instanţei de a pune în dezbaterea contradictorie
a părţilor o altă calificare. În ipoteza în care părţile prezintă instanţei un acord scris cu
privire la calificarea juridică, apreciem că nu este necesară forma autentică a acestuia,
chiar dacă ar viza calificarea juridică a unui act cu privire la care legea impune forma
autentică, deoarece calificarea juridică nu echivalează cu o modificare a raportului juridic
iniţial; părţile nu contractează din nou, ci încheie un acord cu consecinţe în plan procesual,
un contract judiciar care limitează posibilitatea instanţei de a da o altă calificare actului
respectiv. În plus, acolo unde legiuitorul a înţeles să condiţioneze validitatea unui act
procesual de dispoziţie de forma autentică a acestuia, a făcut-o în mod expres spre
exemplu, la art. 408 alin. (3) C. pr. civ., în ceea ce priveşte renunţarea la însuşi dreptul
pretins, atunci când aceasta nu este făcută verbal în şedinţă, ori la art. 459 alin. (2)
C. pr. civ., în ceea ce priveşte situaţia în care părţile consimt ca hotărârea de primă
instanţă, susceptibilă de apel, să fie atacată direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost
competentă să soluţioneze recursul împotriva hotărârii instanţei de apel. În ipoteza în
care acordul expres al părţilor este exteriorizat direct în faţa instanţei, judecătorul trebuie
să chestioneze părţile cu privire la intenţia exactă şi neechivocă a acestora de a stabili
calificarea juridică, deoarece, odată consemnate în încheiere, respectivele menţiuni vor
avea forţa probantă a înscrisurilor autentice (art. 434 C. pr. civ.), nemaiputând fi ulterior
contestate de părţi decât, eventual, prin formularea unei cereri de înscriere în fals.
În situaţia în care acordul expres de voinţă al părţilor ar fi exprimat prin intermediul
unui reprezentant convenţional, dat fiind că ne aflăm în faţa unei forme de manifestare a
disponibilităţii în procesul civil, apreciem că este necesar un mandat special, în condiţiile
art. 81 alin. (1) C. pr. civ.; textul se referă nu doar la renunţare, achiesare şi tranzacţie, ci
şi la „orice alte acte procedurale de dispoziţie”; prin urmare, sunt avute în vedere toate
acele situaţii în care părţile dispun în procesul civil de drepturile lor, în modalităţile
46 În dreptul procesual civil român, o astfel de cerere comună este prevăzută numai în materia
divorţului, potrivit art. 930 C. pr. civ. Posibilitatea formulării unei cereri comune (joint application)
este prevăzută şi de regula 57 din Regulile model europene de procedură civilă elaborate de ELI şi
UNIDROIT, care prevede la par. (1) că „A joint application is a statement of claim in which parties
jointly may submit to the court their agreement according to Rule 26, their respective claims and
defences, the issue on which they disagree and which are to be determined by the court, and their
respective arguments on those disputed issues” (O cerere comună este o cerere de chemare în
judecată prin care părţile sesizează în comun instanţa, în baza acordului lor manifestat potrivit
Regulii 26, cu cererile şi apărările lor, chestiunile asupra cărora sunt în dezacord şi pe care instanţa
urmează să le stabilească, precum şi argumentele lor cu privire la aceste chestiuni). Aşa cum am
menţionat şi mai sus, regula 26 prevede la par. (3) posibilitatea părţilor de a conveni expres cu
privire la calificarea juridică a anumitor aspecte de fapt deduse judecăţii, în legătură cu drepturi de
care acestea pot să dispună.
47 A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, op. cit., p. 83, nota de subsol 2.
194

permise de lege art. 9 alin. (3) C. pr. civ. Or, aşa cum am arătat şi mai sus, acordul expres
al părţilor care limitează prerogativele judecătorului cu privire la recalificarea actelor şi
faptelor deduse judecăţii constituie o astfel de manifestare a disponibilităţii procesuale şi,
prin consecinţele pe care le produce cu privire la soluţionarea cauzei, nu ar putea fi
acceptat în lipsa unui mandat special al reprezentantului legal, care să menţioneze cu
exactitate elementele de fapt la a căror calificare se referă şi în ce sens urmează a fi
convenită respectiva calificare.
Acordul de voinţă al părţilor prin care acestea stabilesc o anumită calificare a actelor
şi faptelor deduse judecăţii este limitat, pe de o parte, de natura drepturilor deduse
judecăţii şi, pe de altă parte, de necesitatea protejării drepturilor ori intereselor legitime
CALIFICAREA ACTELOR
ale terţilor.
Referitor la prima chestiune, conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, respectiv
faptul că în acesta se regăsesc drepturi de care părţile pot să dispună, are implicaţii pro-
JURIDICE
cedurale nu doar în ceea ce priveşte posibilitatea părţilor de a stabili calificarea juridică,
ci şi în ceea ce priveşte, spre exemplu, posibilitatea lor de a încheia o convenţie atributivă
de competenţă art. 126 alin. (1) C. pr. civ. ori de a încheia convenţii asupra probelor
(art. 256 C. pr. civ.)48. Este de remarcat că, în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor
art. 22 alin. (5) C. pr. civ., acestea conferă părţilor doar dreptul de a stabili o anumită
calificare juridică şi de a determina motivele de drept la care judecătorul trebuie să se
raporteze pentru a le soluţiona cauza; prin urmare, judecătorul va analiza litigiul tot prin
raportare la regulile de drept aplicabile, doar că acestea nu vor mai fi determinate de el,
ci de acordul expres de voinţă al părţilor. Sub acest aspect, este de remarcat că legiuitorul
român nu a conferit părţilor şi posibilitatea de a conveni ca judecătorul să soluţioneze
cauza ca amiable compositeur, aşa cum o face art. 12 alin. (4) C. pr. civ. fr., o astfel de
posibilitate existând în dreptul românesc numai în materia arbitrajului art. 601 alin. (2)
C. pr. civ.49.
Acordul de voinţă al părţilor poate fi limitat la calificarea anumitor aspecte de fapt
ale cauzei; astfel, părţile pot conveni cu privire la natura juridică a faptelor alegate
esenţiale, dar pot rămâne în dezacord cu privire la calificarea unor fapte completatoare,
urmând ca judecătorul să dea calificarea pe care o consideră adecvată acestora din urmă
(spre exemplu, părţile cad de acord cu privire la natura juridică a contractului din care
izvorăsc obligaţiile pârâtului, însă nu şi cu privire la anumite fapte ulterioare încheierii
acestuia, de natură să modifice acordul lor iniţial; părţile cad de acord cu privire la natura
juridică a actului din care izvorăşte raportul juridic dedus judecăţii, însă nu şi cu privire
la semnificaţia juridică a unei plăţi făcute de debitor, reclamantul susţinând că aceasta
este de natură să întrerupă prescripţia, iar pârâtul că nu); de asemenea, pot exista un
conflict între părţi cu privire la chiar calificarea faptelor alegate esenţiale şi un acord cu
privire la fapte completatoare (spre exemplu, părţile cad de acord că o prestaţie efectuată
de pârât la un moment dat reprezintă o plată, însă sunt în litigiu cu privire la natura
răspunderii delictuale din care ar izvorî răspunderea pârâtului, cu consecinţe asupra
întinderii acestei răspunderi).
În legătură cu acest aspect, se ridică problema dacă un acord expres al părţilor ar
putea produce efecte şi în legătură cu stabilirea naturii juridice a cererii, nu numai cu
privire la calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii; cu alte cuvinte, dacă, raportat la
48 Vom analiza într-un studiu viitor înţelesul sintagmei „drepturi de care părţile pot să dis-
pună” şi implicaţiile în procedură ale acesteia.

49 V.M. Ciobanu, Comentariu sub art. 22 C. pr. civ., cit. supra, p. 92.
195

Nicolae-Horia Ţiţ
dispoziţiile art. 152 C. pr. civ., părţile ar putea impune, prin acordul lor de voinţă, o anu-
mită calificare a cererii sau dacă posibilitatea instanţei de a nu ţine cont de „denumirea”
dată de părţi este recunoscută de legiuitor în toate cazurile.
Aşa cum am arătat şi mai sus, operaţiunea de calificare pe care judecătorul o face în
temeiul art. 22 alin. (4) C. pr. civ. este diferită de cea de la art. 152 C. pr. civ. (prima vizează
calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii, adică a elementelor factuale ale raportului
juridic litigios, cea de-a doua – natura juridică a cererii şi fundamentul de drept al pre-
tenţiilor deduse judecăţii), însă între ele există o strânsă legătură50. În doctrină, s-a reţinut
aplicabilitatea criteriului referitor la caracterul dispozitiv al normelor pe care se înte-
meiază cererea şi în legătură cu posibilitatea părţilor de a conveni asupra naturii cererii
şi a temeiului pretenţiilor deduse judecăţii, reţinându-se că, în ipoteza unor norme de
ordine privată, un astfel de acord ar produce efecte, însă, în cazul în care este vorba despre
drepturi de care părţile nu pot să dispună, fie pe tărâmul dreptului substanţial, fie pe cel
al dreptului procesual, judecătorul va respinge acţiunea ca inadmisibilă în cazul în care
acordul de voinţă al părţilor relevă o calificare greşită a naturii cererii de chemare în
judecată51. În principiu, având în vedere legătura dintre art. 22 alin. (4) C. pr. civ. şi
art. 152 C. pr. civ., apreciem că acordul de voinţă al părţilor poate să producă efecte şi în
ceea ce priveşte temeiul de drept al pretenţiei, temei care „imprimă” şi natura juridică a
cererii, cu respectarea limitelor stabilite de art. 22 alin. (5) C. pr. civ. (natura dispozitivă a
drepturilor şi neprejudicierea terţilor)52. Este necesară însă o distincţie: în ceea ce
priveşte natura juridică procesuală a cererilor, acordul de voinţă al părţilor nu poate
produce efecte, chestiunea fiind considerată de ordine publică53 [spre exemplu, instanţa
va califica drept contestaţie la executare, întemeiată pe dispoziţiile art. 712 alin. (1) teza
finală C. pr. civ., o cerere formulată de creditor prin care se solicită obligarea executorului
să efectueze un act de executare, chiar dacă ar exista un acord al părţilor în sensul că
cererea introductivă este o plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea
nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti]. Constatarea este evidentă dacă ne referim
50 Aşa cum am arătat, în jurisprudenţa Curţii de Casaţie franceze, calificarea/recalificarea

actelor şi faptelor deduse judecăţii este obligatorie, în timp ce stabilirea denumirii cererii şi a teme-
iurilor de drept are caracter facultativ. A se vedea supra, nota de subsol 34.
51 A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, op. cit., pp. 38-39. Pentru prima situaţie este dat exemplul unei
acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, pe care instanţa o va soluţiona raportat la

această calificare (dată prin acordul expres al părţilor), chiar dacă judecătorul ar reţine că în cauză
sunt incidente regulile răspunderii civile contractuale; pentru cea de-a doua situaţie, este dat
exemplul unei acţiuni denumite de reclamant „evacuare”, pe care instanţa o califică drept una în
revendicare; în acest caz, dacă părţile ar conveni soluţionarea cererii ca fiind una în evacuare,
instanţa nu o va putea recalifica şi, faţă de caracterul imperativ al normelor, o va respinge ca inad-
misibilă. În acelaşi sens, a se vedea D.-N. Theohari, M. Eftimie, Comentariu sub art. 22 C. pr. civ., cit.
supra, p. 67. Este de remarcat că ambele lucrări analizează chestiunea în contextul art. 22 C. pr. civ.,
ceea ce este inexact, deoarece problemele ridicate vizează aplicarea art. 152 C. pr. civ., nu a art. 22
alin. (4) C. pr. civ. Practic, aşa cum am arătat, problema de interpretare este dacă dispoziţiile art. 22
alin. (5) C. pr. civ. vizează exclusiv calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii sau şi calificarea
cererilor.
52 Aşa cum s-a reţinut într-un studiu recent, în cazul în care calificarea stabilită prin acordul de
voinţă al părţilor este considerată de instanţă greşită, soluţia va fi de respingere ca neîntemeiată a

cererii de chemare în judecată (Gh.-L. Zidaru, Căi procesuale de invocare a nulităţii actului juridic
civil, cit. supra, pp. 480-481).
53 Pentru consideraţii cu privire la ordinea publică procesuală, a se vedea I. Deleanu, Tratat...,
vol. II, pp. 225-230.
196

la căile de atac, având în vedere principiul legalităţii căilor de atac (art. 457 C. pr. civ.)54;
părţile nu ar putea conveni cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva unei
hotărâri, cu excepţia situaţiei reglementate de art. 459 alin. (2) C. pr. civ.55.
Cea de-a doua limită este configurată de necesitatea apărării drepturilor şi intere-
selor terţilor, aspect pe care judecătorul trebuie să îl aprecieze în funcţie de împrejurările
cauzei56. Altfel spus, judecătorul trebuie să se asigure că, prin exercitarea dreptului
prevăzut de art. 22 alin. (5) C. pr. civ., părţile nu săvârşesc un abuz de drept, tinzând nu la
rezolvarea litigiului dintre ele, ci la generarea unei hotărâri judecătoreşti care ar putea fi
opusă unui terţ, graţie efectului prevăzut de art. 435 alin. (2) C. pr. civ. Este adevărat că
textul de lege permite terţului să facă dovada contrară celor reţinute printr-o hotărâre
CALIFICAREA ACTELOR
judecătorească pronunţată într-un litigiu în care el nu a fost parte, însă această dovadă
poate fi, în practică, greu de administrat, unele efecte ale hotărârii putând afecta semni-
ficativ siguranţa raporturilor juridice. Atât timp cât judecătorul analizează posibilele
JURIDICE
implicaţii ale hotărârii (spre exemplu, faptul că aceasta ar putea avea efecte tabulare,
faptul că, prin efectul hotărârii pronunţate, una dintre părţi ar pierde proprietatea asupra
unui bun etc.), acesta nu îşi încalcă obligaţia de imparţialitate, ci, din contră, manifestă rol
activ pentru pronunţarea unei hotărâri legale, date fiind efectele acelei hotărâri.
Ipostaza în care se găseşte judecătorul este, sub acest aspect, asemănătoare celei
prevăzute de art. 78 alin. (2) C. pr. civ., adică celei în care, tot în temeiul rolului activ,
judecătorul pune în dezbaterea contradictorie a părţilor necesitatea introducerii în cauză
a unui terţ, raportat la elementele raportului juridic dedus judecăţii, cu consecinţa regle-
mentată de acelaşi text de lege, anume aceea că, în cazul în care niciuna dintre părţi nu
solicită introducerea în cauză a terţului, iar instanţa apreciază că soluţionarea cauzei nu
ar putea fi făcută fără participarea respectivului terţ, cererea va fi respinsă fără a fi
analizat fondul. În ipoteza prevăzută de art. 22 alin. (5) teza finală C. pr. civ., raportat la
efectele pe care judecătorul intuieşte că hotărârea pronunţată în baza calificării juridice
54 Prin Decizia nr. 19/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
recursului în interesul legii, a stabilit că „Dispoziţiile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă
nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect
menţionată în dispozitivul hotărârii atacate. În ipoteza în care partea exercită o cale de atac
neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de
control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457
alin. (1) din Codul de procedură civilă, în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea
dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă”. Prin urmare, o
eventuală convenţie a părţilor cu privire la calificarea căii de atac nu poate produce efecte juridice,
instanţa urmând ca, în ipoteza vizată (exercitarea unei căi de atac diferite de cea menţionată în
hotărâre), fie să respingă ca inadmisibilă calea de atac declarată, fie să o recalifice, însă în condiţiile
dreptului comun, nu ale art. 457 alin. (4) C. pr. civ., adică fără ca această recalificare să poată
declanşa un nou termen de motivare sau declarare a căii de atac. A se vedea: Gh.-L. Zidaru, P. Pop,
op. cit., p. 399; C. Roşu, op. cit., p. 10.
55 A se vedea supra, nota de subsol 40.
56 Această a doua limită nu este prevăzută expres de art. 12 alin. (3) C. pr. civ. fr. Probabil
legiuitorul român, în acest demers de contractualizare a procesului, a simţit nevoia de a impune o

limită, intuind apetenţa justiţiabilului român de deturnare a scopului unei instituţii procesuale, în
scopul prejudicierii intereselor unui terţ şi al obţinerii unei consacrări judiciare a unei realităţi
juridice fictive. Părţile ar putea conveni în mod fraudulos cu privire la calificarea actelor şi faptelor
deduse judecăţii pentru a utiliza ulterior hotărârea prin care ar fi consacrată respectiva calificare în
raporturile cu terţii; intuind o astfel de „meteahnă”, legiuitorul a fost prudent şi a pus în mâna
judecătorului un instrument eficace de a înlătura aplicabilitatea acestei excepţii de la regula „… dabo
tibi ius”.
197

Nicolae-Horia Ţiţ
date prin acordul expres al părţilor le-ar avea asupra drepturilor şi intereselor legitime
ale terţilor, instanţa nu va ţine cont de acest acord şi va pune în discuţia părţilor o posibilă
recalificare; nu este exclus ca judecătorul, concomitent cu punerea în discuţia părţilor a
recalificării juridice prin raportare la drepturile sau interesele unui terţ, să procedeze şi
în maniera prevăzută de art. 78 alin. (2) C. pr. civ., adică să supună dezbaterii lor intro-
ducerea în cauză a terţului respectiv. În cazul în care devine parte în proces, ca urmare a
încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie ori ca urmare a introducerii acestuia în
temeiul art. 78 C. pr. civ., pentru a fi aplicabil art. 22 alin. (5) C. pr. civ., este necesar şi acordul
expres al terţului, aşa cum am arătat şi mai sus; în lipsa unui asemenea acord, instanţa poate
proceda la punerea în discuţia părţilor a recalificării juridice, potrivit alin. (4).
O situaţie specială este aceea a intervenientului accesoriu, deoarece acesta, raportat
la dispoziţiile art. 67 alin. (2) C. pr. civ., nu poate săvârşi acte care ar contraveni interesului
părţii pentru care a intervenit. Or, în aceste condiţii, la o primă vedere, un eventual
dezacord al intervenientului accesoriu, în condiţiile existenţei unui acord expres al celor-
lalte părţi cu privire la calificarea juridică, ar trebui să nu producă efecte şi, prin urmare,
să nu permită instanţei să facă recalificarea57. Analizând însă teza finală a alin. (5),
ajungem la concluzia contrară: dacă instanţa poate să nu ţină cont de acordul de voinţă al
părţilor cu privire la calificarea juridică atunci când acesta ar aduce atingere intereselor
unui terţ care nu este parte în proces, cu atât mai mult instanţa va putea să facă recali-
ficarea în cazul în care terţul formulează cerere de intervenţie accesorie, iar aceasta este
încuviinţată în principiu; intervenientul accesoriu, deşi susţine în proces poziţia
procesuală a unei părţi, urmăreşte protejarea propriului interes, care ar fi afectat indirect
prin hotărârea ce ar urma să se pronunţe în cauză; or, dacă acest interes ar fi afectat prin
convenţia părţilor originare, care tinde la a impune judecătorului o anumită calificare a
actelor şi faptelor deduse judecăţii, instanţa poate să nu ţină cont de aceasta (chiar dacă
ar privi drepturi de care părţile pot să dispună) şi să pună în dezbaterea contradictorie a
părţilor recalificarea58.
4. Concluzii
Interacţiunea principiului disponibilităţii cu cel al rolului activ trebuie privită pe cele
două coordonate specifice silogismului judiciar: cea referitoare la stabilirea situaţiei de
fapt şi cea referitoare la calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii. În ceea
ce priveşte prima componentă, este necesară distincţia între faptele alegate esenţiale şi
faptele completatoare (complinitoare) – faptele alegate esenţiale reprezintă cauza
acţiunii civile, indicarea lor fiind rezervată părţilor, in limine litis; instanţa este ţinută să
respecte limitele cadrului procesual stabilit de părţi, inclusiv în ceea ce priveşte faptele
57A se vedea, în acest sens, A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, op. cit., p. 84.
58Spre exemplu, un creditor care intervine într-un litigiu în care debitorul său este chemat în
judecată de un alt creditor poate să arate că nu este de acord cu calificarea dată de reclamant şi pârât
unui anumit aspect factual, dacă acea calificare ar fi de natură să îi afecteze interesele; de pildă,
debitorul pârât este de acord cu creditorul reclamant în ceea ce priveşte natura juridică a actului
încheiat între aceştia, în timp ce creditorul intervenient în interesul pârâtului susţine că actul
respectiv are o altă natură, ceea ce ar atrage consecinţe cu privire la soluţionarea fondului; în acest
caz, terţul intervenient, deşi susţine poziţia procesuală a pârâtului, urmăreşte propriul interes,
anume ca debitorul său să nu fie obligat prin hotărâre la efectuarea unei prestaţii faţă de un alt
creditor, sporindu-şi, în acest fel, şansele de a-şi vedea realizată propria creanţă.
198

esenţiale care reprezintă temeiul pretenţiilor sau apărărilor; faptele completatoare (com-
plinitoare) sunt acelea care, fără a modifica temeiul acţiunii civile, servesc judecătorului
la deplina stabilire a situaţiei de fapt, a temeiniciei cererilor sau apărărilor părţilor, adică
la aflarea adevărului factual în cauză; astfel de fapte pot fi invocate din oficiu de instanţă,
fără însă ca aceasta să constituie o obligaţie a judecătorului; spre deosebire de calificarea
juridică, părţile nu pot limita prerogativele judecătorului în ceea ce priveşte punerea în
discuţie a unor elemente de fapt suplimentare, completatoare, la fel cum nu pot limita
dreptul judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le-ar considera
necesare pentru soluţionarea temeinică a cauzei. Invocarea unor fapte alegate esenţiale
noi este interzisă în apel, deoarece ar conduce la o modificare a cadrului procesual şi, prin
CALIFICAREA ACTELOR
urmare, la încălcarea principiului tantum devolutum quantum iudicatum; în faţa instanţei
de apel ar putea fi însă invocate fapte completatoare, cu atât mai mult cu cât în faţa celei
de-a doua instanţe de fond este posibilă şi propunerea de probe noi, inclusiv probe care
JURIDICE
nu au fost cerute în faţa primei instanţe ori cu privire la care ar fi intervenit decăderea în
faţa acesteia.
Referitor la cea de-a doua componentă a principiului aflării adevărului, judecătorul
are obligaţia de a da sau, după caz, de a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor
deduse judecăţii; limitarea prerogativelor sale în acest sens poate fi făcută printr-un acord
expres al părţilor, numai dacă acesta priveşte drepturi de care pot să dispună, iar califi-
carea stabilită nu aduce atingere drepturilor sau intereselor terţilor. Acordul părţilor
trebuie să privească nu numai stabilirea calificării actelor şi faptelor deduse judecăţii, ci
trebuie să exprime neechivoc voinţa acestora de a limita dezbaterile la respectiva califi-
care şi la motivele de drept convenite de ele, adică de a interzice judecătorului să pună în
discuţie o altă calificare sau alte motive de drept. Limitarea dezbaterilor apare, în acest
context, ca fiind un veritabil act procesual de dispoziţie, impunând, prin urmare, ca, în
cazul în care acordul este exprimat printr-un reprezentant convenţional, acesta să fie
mandatat cu procură specială. Instanţa căreia i se prezintă un astfel de acord are de
verificat două limite: în primul rând, dacă în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii,
cu privire la care a intervenit acordul de voinţă al părţilor privind calificarea juridică, intră
drepturi de care acestea pot să dispună; în al doilea rând, care sunt implicaţiile acestei
calificări asupra situaţiei juridice a terţilor. În eventualitatea în care judecătorul identifică
una dintre cele două situaţii, acesta poate pune în discuţia părţilor o calificare diferită de
cea dată prin acordul lor de voinţă.
199

Rolul Activ Al Judecătorului În Identificarea Și Calificarea Actelor Și Faptelor Deduse Judecății, H Țiț, 2021

Transféré par

Informations du document

Titre original

Copyright

Formats disponibles

Partager ce document

Partager ou intégrer le document

Options de partage

Avez-vous trouvé ce document utile ?

Ce contenu est-il inapproprié ?

Droits d'auteur :

Formats disponibles

Rolul Activ Al Judecătorului În Identificarea Și Calificarea Actelor Și Faptelor Deduse Judecății, H Țiț, 2021

Transféré par

Droits d'auteur :

Formats disponibles

You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

Source: Revista Română de Drept Privat

Romanian Review of Private Law

Rolul activ al judecătorului în identificarea

Lector univ. dr. NICOLAE-HORIA ŢIŢ1

LE RÔLE ACTIF DU JUGE DANS L’IDENTIFICATION

THE ACTIVE ROLE OF THE JUDGE IN IDENTIFYING AND CLASSIFYING

CEEOL copyright 2023

Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii

1. Puzzle-ul judiciar sau neîncetatul dans al faptelor

a se vedea C. Drăguşin, Inteligenţa artificială în instanţe, publicat la adresa https://www.juridice.ro/

CEEOL copyright 2023

procesului, intră în dialog cu părţile, în vederea determinării tuturor elementelor de fapt

CEEOL copyright 2023

Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii

CEEOL copyright 2023

2. „Da mihi factum…” – faptele alegate esenţiale şi faptele

CEEOL copyright 2023

Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii

8 Nu întâmplător, sesizarea instanţei de judecată este reglementată ca o sub-etapă procesuală,

Ed. Solomon, Bucureşti, 2020, pp. 17-18.

CEEOL copyright 2023

11 În doctrina recentă s-a reţinut, pe drept cuvânt, că „Faptele alegate de reclamant în

CEEOL copyright 2023

Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii

Pe lângă faptele alegate esenţiale, procesul civil presupune şi identificarea faptelor

CEEOL copyright 2023

momentul încheierii actului, acestea nu pot fi avute în vedere de instanţă, deoarece ar

CEEOL copyright 2023

Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii

CEEOL copyright 2023

constituie o preocupare permanentă a judecătorului, pentru a preveni pronunţarea unei

CEEOL copyright 2023

Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii

3. „… dabo tibi ius” – calificarea/recalificarea actelor

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii

printr-o încheiere interlocutorie, pe de o parte, pentru a fi posibilă efectuarea verificărilor care ar

européenne, 31e éd., Dalloz, 2012, pp. 428-429.

CEEOL copyright 2023

Calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii, făcută de judecător în temeiul art. 22

33 A.-A. Chiş, Gh.-L. Zidaru, op. cit., p. 85.

CEEOL copyright 2023

Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii

calificarea temeiului juridic al pretenţiei pornesc de la determinarea calificării juridice a

CEEOL copyright 2023

judecătorul trebuie să le ia în considerare, lăsând judecătorului doar sarcina ca, folo-

CEEOL copyright 2023

Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii

să limiteze prerogativele judecătorului cu privire la acest aspect42. Aplicarea unei norme,

CEEOL copyright 2023

CEEOL copyright 2023

Rolul activ al judecătorului în identificarea şi calificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii

pună” şi implicaţiile în procedură ale acesteia.

CEEOL copyright 2023

50 Aşa cum am arătat, în jurisprudenţa Curţii de Casaţie franceze, calificarea/recalificarea

acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, pe care instanţa o va soluţiona raportat la