Oglinzi paralele: Este puterea de reprezentare o veritabilă putere?

Conf. univ. dr. RADU RIZOIU

Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

Motto: I’ve got the power to fly into the wind

The power to be free to die and live again
This power’s like fire, fire loves to burn
(...)
This power’s greater than love and of hate
This is the power of will and of fate1
1
Manowar, The Power, „Louder Than Hell” (1996).

MIROIRS PARALLELES: LE POUVOIR DE REPRESENTATION EST-IL UN VRAI POUVOIR ?

RESUME
Vues les dispositions (apparemment) claires de l’article 1295, la question contenue dans le titre semble
superflue. Quand-meme, la presente recherche a mis en evidence toute une serie de zones d’ombre
dans la theorie juridique du pouvoir, des ombres qui assurent une image nuancee du pouvoir de
representation. En fonction du sens que l’on attribue au terme «pouvoir» dans le contexte juridique, il
est possible que certaines formes de representation ne se concretisent pas dans un veritable pouvoir. Il
parait que seulement la representation legale de la personne morale (par le biais de ses organes
d’administration) remplie les criteres pour etre qualifiee comme un pouvoir au vrai sens du mot.
En analysant la representation de la personne morale sous l’angle du pouvoir (dans une approche
hohfeldienne), nous avons essaye de relever une serie de particularites destinees a offrir une image
plus claire du role des administrateurs de la personne morale. Cette qualification donne des reponses
aux problemes qui apparaissent frequemment dans la pratique judiciaire et pour lesquels les
mecanismes d’unification de la jurisprudence n’ont pas (encore) reussi d’offrir une solution.
La conclusion de l’etude va dans le sens qu’il faut faire une distinction claire entre le principe de la
protection du tiers de bonne-foi (qui fait que la representation agisse comme un pouvoir) et l’eventuelle
responsabilite du representant pour les actes ainsi conclus (valablement). La zone de depassement du
pouvoir de representation semble etre justement l’espace ou la representation releve vraiment sa nature
juridique de veritable pouvoir !
Mots-cles: pouvoir juridique; representation; administrateur; personne morale; mandat.
PARALLEL MIRRORS: IS THE POWER OF AGENCY A TRUE POWER?
ABSTRACT
Under art. 1295 of the Romanian Civil Code, the entitlement of a representative is qualified as a power.
Under these circumstances, the title seems to be a mere rhetorical question. However, the paper tries to
demonstrate that is not a black and white issue, but rather there are some shades of grey involved.
Depending on the meaning of what „power” should mean in legal terms, not all cases of agency could
meet the test of a true power. It appears that only the position of a director of a legal entity justifies the
qualification of power.
By analyzing the position of a legal representative of a legal entity (in a hohfeldian paradigm), we
emphasized several peculiar issues that shed a new light on the role of the director as agent. By using
this theory, frequent questions posed to the judiciary could be answered in a simpler manner and
conflicting case law could be reduced (a task that was not successful up to now through the efforts of
interpretive decisions).
The main thesis is that protection of bona fide third party (that enables the agency to act as a true
power) should be distinguished from the (potential) liability of the agent caused by concluding an (valid)
act. The area where the limits of the power are trespassed is exactly where agency truly shows itself as
a real power!
Keywords: legal power; agency; director; legal entity; power of attorney.

INTRODUCERE. Puterea este un concept 2 pe care dreptul privat încearcă să-l

oculteze. Încă din definiţia raporturilor de drept privat ca având la bază
egalitatea (juridică) dintre subiecte3, pare că dreptul privat este ostil ierarhiilor 4.
Or, puterea este un factor de ierarhizare, de aşezare a subiectelor după o ordine
a subordonării. Această viziune este însă înşelătoare 5. De exemplu, izvoarele
dreptului civil sunt ierarhizate (lege, uzanţe, principii) în chiar primul articol al
Codului civil6. În ceea ce priveşte persoanele, după ce art. 30 C. civ. exprimă
principiul egalităţii (ca o reflectare în planul dreptului privat a principiului
fundamental exprimat de art. 16 din Constituţie 7), se grăbeşte să adauge (cu
titlu de principiu general) interesul superior al copilului [art. 263 C. civ.]8 sau, la
modul general, primatul interesului persoanei ocrotite [art. 104 C. civ.]9. Putem
afirma, aşadar, parafrazându-l pe Orwell, că „toate persoanele sunt egale, dar
persoanele ocrotite sunt mai egale decât celelalte... ” 10.
2
Alte ştiinţe sociale consideră că puterea este atât de prezentă în societatea
contemporană, încât a devenit o realitate (aproape) palpabilă. A se vedea Ch. Ramond,
Le noeud gordien. Pouvoir, puissance et possibilite dans les philosophies de l’âge
classique, în J.-Ch. Goddard, B. Mabille (eds.), „Le pouvoir”, Vrin, Paris, 1994, p. 109:
„possede, desire ou redoute, le pouvoir est un objet si concret, si universel, qu’il en
deviendrait presque palpable”.

3
A se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Ed.
Solomon, Bucureşti, 2017, p. 13.

4
Conceptul de „ierarhie” este introdus de către Dionisie Presudoareopagitul în contextul
organizării bisericii creştine. A se vedea G. Agamben, Împărăţia şi gloria. Pentru o
genealogie teologică a economiei şi a guvernării, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2017, p. 202:
„Însăşi inventarea termenului de hierarchia (...) este grăitoare: (...) ea nu înseamnă
«ordine sacră», ci «putere sacr㻄.

5
„Putere înseamnă, în primul rând şi simplu spus, capacitatea de a influenţa
comportamentul altor oameni” (R. Neumann, Puterea puterii, Ed. Baroque Books & Arts,
Bucureşti, 2015, p. 6).

6
A se vedea M. Nicolae, op. cit., vol. I, pp. 321-331.

7
A se vedea S.E. Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999, passim, pentru o tratare monografică a acestui principiu. Pentru
distincţia dintre egalitatea formală şi cea materială, ibidem, pp. 19-28. Adde M. Nicolae,
op. cit., vol. I, pp. 256-258.

8
A se vedea M. Avram, Drept civil. Familia, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2016, pp. 477-478.

9
A se vedea V. Bîcu, Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil, în M.
Nicolae (coord.), „Drept civil. Persoanele”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p.
210.

10
A se vedea G. Orwell, Ferma animalelor, Ed. Polirom, Iaşi, 2012.

Dacă puterea ocrotitorului s-a transformat într-o autoritate 11, în cazul

reprezentării legea vorbeşte în continuare de „puterea de a reprezenta” 12 [art.
1.295 C. civ.]. Dar în ce constă această putere şi, mai ales, cum se exercită 13 ea
în planul dreptului (privat)? Vom încerca în cele ce urmează să răspundem
(parţial) la aceste întrebări pornind de la un excurs istoric în dezvoltarea
conceptului de „putere” (I), pentru a vedea în ce fel acesta a pătruns în sfera
dreptului privat (II), pentru ca apoi să ne concentrăm pe analiza puterii de
reprezentare (III) şi să reliefăm câteva consecinţe prin care (noua?) concepţie
adoptată de noul Cod civil elucidează câteva mistere ale reprezentării persoanei
juridice (IV).
11
A se vedea M. Avram, Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine: o incursiune în logica
autorităţii şi a puterii în dreptul privat, în M. Nicolae, R. Rizoiu, L. Toma-Dăuceanu
(eds.), „In honorem Valeriu Stoica. Drepturi, libertăţi şi puteri la începutul mileniului al
III-lea”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, pp. 959-971.
 12
A se vedea Gh. Buta, Reprezentarea, în M. Uliescu (coord.), „Noul Cod civil. Studii şi
comentarii”, vol. III, partea I, „Cartea a V-a, Despre obligaţii (art. 1164-1649)”, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 275-279.

13
Practic, o putere care nu se exercită pare să îşi rateze menirea. Cu privire la
distincţia între potestas şi exercitarea sa, a se vedea G. Agamben, Împărăţia şi gloria,
cit. supra, pp. 135-136. Altfel spus, puterea ca atare (potestas) se vădeşte doar în
exerciţiul său, altfel este o simplă autoritate (auctoritas) (ibidem, p. 140).

Prin urmare, nu ne propunem să analizăm diferitele forme ale puterii în planul

juridic14 şi nici să realizăm o monografie a reprezentării în dreptul privat 15. Ne
vom limita prezentarea la zona de interferenţă, unde reprezentarea (se)
foloseşte (de) o reală putere. După cum vom încerca să argumentăm, această
zonă este mai restrânsă decât ne lasă să credem dispoziţia generală din art.
1.295 C. civ.16. În definitiv, puterea pare a fi tot ce există în societatea
noastră17...
14
Pentru o încercare de sinteză a tematicii, a se vedea V. Stoica, Despre puterea de
reprezentare, în prezentul volum, p. 27 şi urm.

15
Pentru o prezentare mult mai detaliată, a se vedea I.F. Popa, Ipoteza falsus
procurator, în prezentul volum, p. 193 şi urm.

16
Pentru a oferi un exemplu de complexitate care se ascunde în spatele afirmaţiei
generoase din art. 1.295 C. civ., vom cita o afirmaţie extrem de percutantă:
„Reprezentarea este puterea unei persoane de a încheia acte juridice în numele altei
persoane. Întrucât reprezentarea este o putere, ea este concomitent atât un drept, cât şi
o obligaţie” (R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil. Note de curs, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 226). Vom încerca în prezentul studiu să
demonstrăm că reprezentarea nu este mereu o putere şi că, mai mult, nu poate fi în
acelaşi timp putere, drept şi obligaţie...

17
A se vedea M. Foucault, Histoire de la sexualite, vol. 1, La volonte de savoir,
Gallimard, Paris, 1976, p. 122: „Le pouvoir est partout; ce n’est pas qu’il englobe tout,
c’est qu’il vient de partout”. Adde S. Fuggle, Foucault/Paul: Subjects of Power, Palgrave
Macmillan, New York, 2013, p. 25: „there is nothing outside power” şi p. 100: „Power is
everywhere and in everything. There is nothing outside of power”.

I. La început a fost o forţă

1. PUTEREA...UN ÎNGER. Dacă verbul „a putea” este trasat etimologic în
latinescul potere18, forma substantivizată („putere”) are o provenienţă mai
eclectică. Dacă ar fi să urmăm pleiada de sensuri din dicţionar 19, observăm că
fiecare sens are o altă provenienţă. Dacă ne referim la capacitate, potenţial,
provenienţa pare a fi latinescul potentia; în ceea ce priveşte forţa de a (se)
impune, avem latinescul potestas; pentru forţa de convingere (a argumentelor)
ne putem raporta la latinescul auctoritas; iar pentru mişcare, transformare, pare
mai degrabă instructiv grecescul (de unde provine modernul „dinamică”). De
fapt, polisemia modernă ascunde o evoluţie presărată de dispute colosale şi
răsturnări de sens pe parcursul a vreo două milenii şi jumătate, pornind de la
filosofia greacă, trecând prin aplicaţiile juridice romane, apoi prin abstractizările
medievale şi revoluţia iluministă până la realismul socialist.
18
Conform definiţiei din DEX (2009), „PUTEA, pot, vb. II. Tranz. 1. A fi în stare, a avea
forţa, puterea (fizică, morală, intelectuală), a se simţi capabil de a înfăptui un lucru. -
Loc. adv. Cum poate (sau pot, poţi etc.) = pe măsura posibilităţilor. - Expr. Cât (sau ce)
îi poate (cuiva) capul (sau pielea, cojocul etc.) = cât (sau ce) este în stare să facă
cineva, ce posibilităţi, câtă rezistenţă are cineva. A nu mai putea (de...) = a) a fi copleşit
de un sentiment sau de o senzaţie puternică; b) (Fam.) a nu-i păsa, a nu se sinchisi de
ceva sau de cineva. 2. A avea posibilitatea, mijloacele, condiţiile necesare sau ocazia
de a înfăptui, de a face ceva, a-i fi ceva cu putinţă. 3. A exista posibilitatea sau
 probabilitatea, a fi posibil, a fi cu putinţă ca un lucru să se întâmple. - Expr. Ce (sau
când, unde) poate să fie? = ce (sau când, unde) să fie? - Refl. impers. Cum se poate să
nu înveţe? (Loc. adv.) De nu se mai poate (sau cât se poate, cum nu se poate mai mult)
= foarte; din cale-afară. (Expr.) Se prea poate = e (foarte) posibil. - (La prez. ind. pers.
3 sg., cu valoare adverbială) E posibil, e cu putinţă. - Loc. adv. Peste poate = cu
neputinţă, imposibil. Fără doar şi poate = neîndoielnic, sigur, precis. 4. A avea voia,
dreptul de a face ceva. - Refl. impers. A fi permis sau îngăduit. Se poate intra? 5. A
avea motive, a avea justificare, a fi îndreptăţit să facă, să spună, să creadă ceva. 6. A fi
indicat, nimerit, potrivit, a fi bine să..., a fi cazul să...; a se cuveni, a se cădea. [Prez.
ind. şi: (pop.) poci] - Lat. potere (=posse)”.

19
Conform definiţiei din DEX (2009), „PUTERE, puteri, s. f. I. 1. Faptul de a putea;
capacitate, însuşire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acţiona, de a realiza
ceva; putinţă. 2. Mare forţă fizică, tărie, puternicie. - Loc. adv. Din toate puterile = cu
toate forţele, cu toată râvna. - Loc. adv. şi adj. În putere (sau în puteri) = puternic,
sănătos, voinic. în (toată) puterea (vârstei) = în plină vigoare, în floarea vârstei. Cu
puterea = cu sila, prin constrângere. - Expr. A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere = a avea
capacitatea, posibilitatea sau experienţa (de a face ceva). 3. Intensitate. 4. Eficacitate,
tărie. - Grad mare de concentraţie. Puterea unei băuturi. 5. Valoare, valabilitate. -
Putere de circulaţie (sau circulatorie) a unei monede = însuşirea monedei de a servi la
vânzare-cumpărare. Putere de cumpărare (a banilor) = cantitatea de mărfuri şi de
servicii care poate fi obţinută în schimbul unei anumite sume de bani. II. 1. Autoritate,
stăpânire, dominaţie; p. ext. influenţă. - Mare putere = ţară, stat care dispune de o mare
forţă economică, militară, politică etc. Puterile Centrale = nume dat în Primul Război
Mondial Germaniei şi Austro-Ungariei. - Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de
voinţa, de bunul-plac al cuiva. - (Concr.) Stat, ţară (suverană). 2. Conducere de stat,
guvernare. - Putere de stat = atribut al clasei politice, care, folosind statul ca
instrument, înfăptuieşte conducerea societăţii. - Expr. A fi (sau a ajunge, a veni) la
putere = a deţine (sau a ajunge să deţină) guvernarea într-un stat. 3. Permisiune, voie;
drept, împuternicire legală de a face ceva. - Loc. prep. În puterea...= în virtutea..., în
baza...- Expr. A avea puteri depline = a avea dreptul nelimitat şi necondiţionat de a
acţiona în numele cuiva. Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod
abuziv. 4. Capacitate, potenţial. Creşterea puterii economice. - Putere de muncă =
capacitatea unui om de a lucra şi de a realiza anumite produse într-un timp determinat.
5. (Pop.) Mijloace materiale, bani, avere; stare materială şi socială a cuiva. 6. (Pop.)
Punct, moment culminant; toi. în puterea nopţii. - Expr. În (toată) puterea cuvântului = în
adevăratul înţeles al cuvântului. III. 1. (Mat.) Rezultatul înmulţirii unui număr cu sine
însuşi (de atâtea ori de câte ori arată exponentul). - Exponent care arată de câte ori
trebuie înmulţit un număr cu el însuşi. - Putere a unui punct faţă de un cerc = valoarea
absolută a diferenţei dintre pătratul razei cercului şi pătratul distanţei dintre punct şi
centrul cercului. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp;
energie primită sau cedată într-o unitate de timp; mărime caracteristică unui sistem
tehnic. - Putere instalată = suma puterilor nominale ale maşinilor unei instalaţii
producătoare de energie. Putere nominală = putere pentru care a fost construit un
sistem tehnic. - V. putea”.

Nu ne propunem aici să trasăm întreaga istorie a acestui concept 20. Totuşi,

unele repere pe lungul drum al puterii se pot dovedi utile în înţelegerea actualei
noţiuni. În limbajul filosofiei greceşti, ajunge să fie echivalat cu schimbarea 21, cu
mişcarea continuă a elementelor naturii. De la celebra afirmaţie a lui Heraclit
despre cum nu ne putem scălda de două ori în acelaşi râu, pentru că acesta s-a
schimbat22, ajungem la tema aristotelică a puterii văzute ca „putinţă” 23 sau
potenţial. Altfel spus, mişcarea este de esenţa lucrurilor şi, prin urmare, chiar
dacă nu se mişcă la un moment dat, ele au mişcarea implicită în natura lor.
Aristotel distingea, astfel, între mişcarea în potenţă (/dynamis 24) şi mişcarea în
act (/energeia)25. Ulterior, stoicii au pornit de la această concepţie şi au
considerat că putinţa pasivă (potenţa, cea care suferă schimbarea) este materia
(ousia), în timp ce putinţa activă (forţa, cea care determină schimbarea) este
divinitatea (logos)26. Vocabularul filosofiei greceşti a fost „tradus” în latină de
către Lucreţiu şi Cicero27, care au utilizat (alături de potentia) şi termenul
potestas pentru a-l traduce pe dynamis (în timp ce energeia a devenit actus) 28.
De aici, lucrurile s-au complicat29, pentru că filosofia romană era una profund
pragmatică30, iar echivalarea termenului filosofic cu unul utilizat şi în limbajul
juridic31 a condus la o „poluare” a sensurilor 32. Astfel, potestas (termen atestat
încă din Legea celor XII Table33) semnifica relaţia de putere34 dintre două
persoane şi includea atât capacitatea de a fi supraordonat unei alte persoane,
cât şi acţiunea prin care această potenţialitate era utilizată în planul realităţii 35.
20
Pentru o foarte interesantă sinteză a sensurilor termenilor dynamis, energeia şi
entelecheia la Platon şi Aristotel, a se vedea J.J. Cleary, ‘Powers that Be’: The Concept
of Potency in Plato and Aristotle, în J. Dillon, B. O’Byrne, F. O’Rourke, „Studies on
Plato, Aristotle and Proclus. Collected Essays on ancient Philosophy of John J. Cleary”,
Brill, Leiden, 2013, pp. 251-297.

21
Pentru unele reflexii în sensurile puterii, se vedea S. Fuggle, op. cit., p. 3, care
vorbeşte despre „[power’s] ability to bring about change in, rather than maintain, the
status quo”: „It is a power that constantly challenges ownership and authority, since it
denies the very possibility that power can ever be possessed”.

22
Citat după Platon; a se vedea A. Piatkowski, I. Banu (coord.), Filosofia greacă pînă la
Platon, vol. I, partea a 2-a, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 331.

23
„Putinţă se numeşte principiul mişcării sau schimbării ce se petrece în alt lucru sau în
acelaşi, considerat ca altul” (Aristotel, Metafizica, Ed. Univers Enciclopedic Gold,
Bucureşti, 2010, pp. 194-195, 1019a).

24
Am preferat grafia latină dynamis în locul mai exactului dunamis pentru a uşura
paralela cu limbajul modern.

25
A se vedea Aristotel, Metafizica, cit. supra, p. 196, 1019a-1019b (putinţă pasivă şi
putinţă activă), şi pp. 332-333, 1046a (IX.1). Pentru o istorie succintă a evoluţiei
conceptului de dynamis (văzut atât ca putinţă activă - putere -, cât şi ca putinţă pasivă -
potenţialitate), a se vedea F.E. Peters, Termenii filozofiei greceşti, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1993, pp. 69-73.

26
A se vedea H. von Arnim (ed.), Fragmentele stoicilor vechi, vol. I, Zenon şi discipolii
lui Zenon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 181, fragmentul 85.

27
Dacă Lucreţiu (un poet şi filosof) a utilizat potestas pentru unele ocurenţe ale lui
dynamis în filosofia epicuriană, Cicero (un jurist şi om politic) a preferat să utilizeze
termenul în sensul dat de legea romană. Din acest melanj, potestas a ajuns să cuprindă
ambele sensuri: filosofic şi politic. Spinoza este cel care a încercat, în zorii epocii
moderne, să redespartă cele două sensuri diferite. Unii autori susţin că aceste conotaţii
juridice au fost incluse chiar de către Lucreţiu: „Lucretius’ language is important, and
distinctly Roman. Where vis refers to something like strength or vigor (corresponding to
the Greek enargeia or dunamis), potestas connotes the appropriate or proper exercise
of one’s power or capabilities, an authority usually specified and circumscribed by law.
Potestas is associated with jurisdiction, a notion that combines both the power to do
something with the authority to do it. Lucretius, thus, gives the political term potestas a
natural jurisdiction” (D. Hammer, Roman Political Thought: From Cicero to Augustine,
Cambridge University Press, Cambridge, 2014, p. 123).

28
A se vedea G. Parietti, On the Concept of Power, în „Political Concepts”, Committee
on Concepts and Methods Working Paper Series, 2015, disponibil la adresa
www.concepts-methods.org, p. 18.

29
Pentru a analiză succintă, a se vedea E. Tassin, Pouvoir, autorite et violence. La
critique arendtienne de la domination, în J.-Ch. Goddard, B. Mabille (eds.), op. cit., p.
285.

30
„The Roman world is the world of the will, and, therefore, of law and politics. The will,
in such a world, on the one hand, is continuously seen in the controlling and inflexible
order of the State, and, on the other, begins to develop in the form of individual rights”
(L. Miraglia, Comparative legal philosophy applied to legal institutions, Gaunt, 1998, p.
5).
 31
Trebuie remarcat faptul că grecii utilizau termeni distincţi (arhe, kratos, oikos) pentru
diferitele forme de putere „funcţională”.

32
Pentru o analiză modernă a clivajului între potentia şi potestas în dreptul privat
modern, a se vedea Ph. Didier, De la representation en droit prive, LGDJ, Paris, 2000,
p. 53: „La notion de pouvoir est une notion difficile a maîtriser. La doctrine a mis en
evidence sa double nature. En effet, le mot pouvoir designe en realite deux choses:
d’une part, un type particulier de prerogatives, d’autre part, l’aptitude a mettre en
oeuvre ce type de prerogative”.

33
În fragmentele păstrate din Legea celor XII Table găsim mai multe referiri la potestas,
de fiecare dată fiind vorba despre o formă de putere de reprezentare: tutela dativă,
tutela femeii, tutela incapabilului.

34
La origine, potestas desemna o putere absolută (de viaţă şi de moarte) asupra
celuilalt. „Le droit de mort est de la sorte une definition abstraite du pouvoir. (...) Il
n’existe ni conditions ni limites a ce pouvoir. (...) la potestas est seulement caracterisee
comme superlative” [Y. Thomas, Vitae necisque potestas. Le pere, la cite, la mort, în
„Du châtiment dans la cite. Supplices corporels et peine de mort dans le monde
antique”, Table ronde de Rome (9-11 novembre 1982), Publications de l’Ecole francaise
de Rome, nr. 79, Roma, 1984, pp. 500-503].

35
A se vedea Gaius, Instituţiunile [dreptului privat roman], Ed. Academiei RSR,
Bucureşti, 1982, p. 80, I.55: „sub potestas a noastră se află copiii noştri (...). Acest
drept este specific cetăţenilor romani; căci aproape nu există alţi oameni care să aibă
asupra fiilor lor o astfel de potestas cum avem noi”. Era o formă de violenţă, de putere
asupra unei persoane (privite ca echivalentul unui lucru). A se vedea G. Deleuze,
Foucault, Les Editions de Minuit, Paris, 2004, p. 36: „la violence exprime bien l’effet
d’une force sur quelque chose, objet ou etre. Mais elle n’exprime pas la relation de
pouvoir, c’est-a-dire le rapport de la force avec la force, «une action sur une action». Un
rapport de forces est une fonction du type «inciter, susciter, combiner...»„. Este
interesant de observat că această putere (potestas) implica şi o relaţie de reprezentare:
persoanele aflate sub potestas puteau achiziţiona bunuri care deveneau ale stăpânului
lor (Gaius, op. cit., p. 144, II.86). Aici puterea era a reprezentatului, iar nu a
reprezentantului...

În perioada medievală, vocabularul filosofic grecesc a fost utilizat într-o

direcţie diferită36, pentru a putea fi folosit în dezbaterile pe marginea textelor
sfinte creştine37. În acest proces, o serie de termeni (între care şi dynamis) au
fost „personificaţi” ca denumiri ale intermediarilor între divinitate şi oameni -
îngerii. În momentul în care literatura patristică a fost tradusă din greacă în
latină, dynamis şi potestas au fost folosite pentru diferite clase îngereşti 38. Astfel,
puterea este amplasată39 în cadrul corurilor îngereşti pe o poziţie mediană 40 (în al
doilea cor41). Este interesant de remarcat cum teologia consideră că aceşti îngeri
(Puterile) au grijă de liberul arbitru al omului, adică de voinţa sa liberă 42. Altfel
spus, Puterile43 se opun forţelor răului44 (îngerilor căzuţi), care încearcă să
corupă sufletul uman, şi asigură astfel o zonă de libertate în care omul poate
alege calea pe care să o urmeze. Puterea este aici un melanj între potentia şi
potestas, în sensul în care puterea în act (potestas) asigură un echilibru pe
fondul căruia poate fi realizată puterea în potenţă (potentia). Omul îşi poate
pune în valoare potenţialul său divin tocmai pentru că forţele Binelui se opun
celor ale Răului şi-i asigură omului eliberarea de determinism.
36
Pentru o sinteză a sensurilor actuale, a se vedea C. Altini, Potenza, în „Filosofia
Politica” nr. 1/2017, p. 61: „«Potenza» [dynamis, potentia] rimanda al raggio d’azione
effettuale consentito da uno o piu motivi di forza, potere, autorita, ma e anche sinonimo
di possibilita, in quanto denota un movimento direzionale, un’attitudine a fare o a
diventare. In questa seconda accezione, in quanto contrapposta ad atto, potenza indica
- in un’ottica aristotelica - la capacita implicita in ogni ente di assumere una forma
determinata. Si tratta, percio, di una predisposizione, di una capacita virtualmente in
divenire, ancorche gia connaturata all’essenza dell’ente, che rimanda alla potenzialita,
cioe alla fase precedente la piena e completa attuazione, manifestazione, realizzazione
di una possibilita fino a quel momento disponibile ma inespressa, che attende di
manifestarsi in un processo dinamico diretto da una finalita, ma non necessario. Per
Aristotele un ente e in atto [ergon/ energeia/ entelecheia] quando possiede la propria
perfezione o determinazione rispetto a cio che e in potenza. (...) E chiaro che queste
due diverse, ma complementari, concezioni della potenza sono tangenti. Nel primo caso
l’idea di potenza viene definita attraverso il riferimento a una sfera semantica che
rimanda alla capacita di agire legittimamente, all’interno di un’area specifica e
delimitata, attraverso un intervento coercitivo dotato di autorita; nel secondo caso, essa
viene definita attraverso una sfera semantica che rimanda all’ambito della potenzialita,
cioe alla facolta di divenire conformemente all’essenza del soggetto”. Autorul
precizează şi precauţiile de a nu confunda dynamis cu potestas: „Mentre la prima
concezione esprime un’idea di potenza come potere, la seconda esprime un’idea di
potenza come possibilita. Senza dubbio potenza non equivale tout court a potere
[kratos, potestas]” (ibidem).

37
Nu este lipsit de relevanţă că textele Scripturii au utilizat şi ele vocabularul filosofiei
greceşti (neoplatonice şi stoice). Astfel, ousia se află în centrul disputelor iniţiale
privind natura trinităţii, iar logos este fundamentul noii lumi creştine („La început a fost
Cuvântul [logos]”). De asemenea, începând cu secolul al V-lea, Biserica se preocupă să
facă distincţia între putere (asociată zonei lumeşti) şi autoritate (rezervată Bisericii). A
se vedea E. Tassin, op. cit., pp. 280-281. Adde H. Arendt, What is Authority?, în
„Between Past and Future: Eight Exercises in Political Thought”, Penguin Books, New
York, 2006, p. 126: „The most conspicuous sign of this continuity is perhaps that the
Church, when she embarked upon her great political career in the fifth century, at once
adopted the Roman distinction between authority and power, claiming for herself the old
authority of the Senate and leaving the power - which in the Roman Empire was no
longer in the hands of the people but had been monopolized by the imperial household -
to the princes of the world. Thus, at the close of the fifth century, Pope Gelasius I could
write to Emperor Anastasius I: «Two are the things by which this world is chiefly ruled:
the sacred authority of the Popes and the royal power.»„. Adde S. Fuggle, op. cit., p. 99:
„[Saint] Paul uses the term power «» to explain God’s intervention in the world”.

38
A se vedea B. Tătaru-Cazaban, Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor
cereşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2017, p. 25: „puteri (dynameis, virtutes...), stăpânii
(exousiai, potestates...), începătorii (archai, principatus...), domnii (kyriotetes,
dominationes...), tronuri (thronoi, throni...)”. Am preluat in extenso clasificarea paulinică
pentru că aproape toţi termenii utilizaţi se regăsesc în discuţia modernă despre putere:
dinamica ţine de forţă, virtutea ţine de puterea interioară (de abţinere), exousia şi
potestas aduc aminte de putere ca putinţă activă ce acţionează din afara materiei, arche
şi princeps ţin de teoria politică a exercitării puterii, kyrios şi dominus au ieşit din sfera
puterii domestice şi au avut o utilizare extinsă în Evul Mediu românesc, iar tronul este şi
astăzi un simbol al puterii.

39
Pentru o schemă a acestei ierarhii, a se vedea A. Pleşu, Despre îngeri, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2015, pp. 274-276.

40
Elementul comun al acestor coruri îngereşti este puterea: „A doua ierarhie este
definită de putere, reflectată ca putere de a comanda în cazul domniilor, de a executa în
cel al puterilor şi de a lupta, când ne referim la stăpânii” (B. Tătaru-Cazaban, op. cit., p.
86).

41
„În lumea inteligibilă, puterea nu este doar suverană, ci respinge orice formă de
exercitare tiranică, aşa cum fac stăpâniile. Purificate, iluminate şi aduse la desăvârşire
prin capacitatea mediatoare a ordinelor superioare, ele primesc şi transmit puterea ca
generozitate a binelui. (...) fiinţele cereşti numite puteri manifestă forţa lucrărilor divine.
În dinamismul lor ascensional, puterile sunt chipul curajului, al inflexibilităţii, al
rezistenţei în faţa oricărei slăbiciuni, al refuzului oricărui abandon” (B. Tătaru-Cazaban,
op. cit., p. 61). Oare nu vedem aici implicată ideea că puterea se exercită în mod
responsabil şi în interesul celorlalţi?

42
„Oamenii consideră liberul-arbitru ca pe un fel de putere personală, care le permite să
facă ce vor” (D.M. Wegner, Iluzia voinţei conştiente, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013, p.
378).
 43
În alte variante, aceasta este „misiunea” Stăpâniilor (B. Tătaru-Cazaban, op. cit., p.
74).

44
A se vedea B. Tătaru-Cazaban, op. cit., p. 29.

De altfel, însăşi denumirea generică de „înger” are o conotaţie specială.

„Angelos, cuvântul grecesc care desemnează îngerul, înseamnă nici mai mult nici
mai puţin decât sol, mesager, ambasador” 45. Ca „fiinţă a intervalului” (A. Pleşu),
îngerul este, prin natura sa, un mijlocitor între divinitate şi oameni. El este un
reprezentant al lui Dumnezeu. Prin urmare, studiul uman al (activităţii) îngerilor
nu este altceva decât o analiză a teoriei reprezentării. Iar aici puterea şi
reprezentarea sunt net diferenţiate: puterea este a lui Dumnezeu
(reprezentatul), în timp ce reprezentantul nu are o putere proprie, chiar dacă
poartă acest nume (Putere!46)47.
45
A se vedea A. Pleşu, op. cit., p. 20.

46
A se vedea Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p.
26, Despre ierarhia cerească, VIII.1: „Iar numirea sfintelor Puteri exprimă o bărbăţie
puternică şi neclătinată în toate lucrările lor de asemănare dumnezeiască, o bărbăţie ce
nu slăbeşte deloc în primirea luminărilor dumnezeieşti ce li se împărtăşesc şi în urcuşul
puternic în imitarea lui Dumnezeu nepărăsind deloc prin vreo lipsă de bărbăţie mişcarea
lor spre asemănarea cu Dumnezeu, ci privind neclintit spre Puterea cea mai presus de
fiinţă şi întăritoare”. Dincolo de exprimarea arhaică, observăm reluarea obsedantă a
ideii de negare a oricărei ieşiri din limitele puterii acordate. În adnotarea părintelui
Stăniloae, „A doua ceată trăieşte puterea lui Dumnezeu, care o face şi pe ea puternică”
(ibidem, p. 66). Altfel spus, sursa puterii reprezentantului este dată de puterea
reprezentatului. Aici trebuie însă să facem precizarea că teoria difuzării puterii nu se
poate aplica tale quale şi în materie de reprezentare juridică, pentru că atotputernicia
lui Dumnezeu nu îşi are un echivalent mundan: „această răspândire nesfârşit de
puternică a lui Dumnezeu ajunge la toate existenţele şi nu e nici una din existenţe care
să fie cu totul lipsită de vreo putere, fie că are o putere înţelegătoare, fie raţională, fie
simţitoare, fie vitală sau fiinţială. Şi de e îngăduit să spunem, însăşi puterea de a fi o
are oricine de la puterea mai presus de fiinţă” (Sf. Dionisie Areopagitul, op. cit., p. 165,
Despre numirile dumnezeieşti, VIII.4).

47
Discuţiile despre liberul-arbitru al îngerilor sunt sugestive pentru această problemă.
Deşi se pare că Toma din Aquino (Summa Theologica, vol. I, Ed. Polirom, Iaşi, p. 510,
Q.59.3) susţine ideea liberului-arbitru angelic, argumentarea sa porneşte de la ideea că
îngerul (datorită perfecţiunii sale imanente) acţionează mereu cu o cunoaştere
nemediată a Adevărului, adică a voinţei lui Dumnezeu. Altfel spus, îngerul va realiza
mereu voinţa Domnului (sau, în termeni mireni, reprezentantul nu va acţiona niciodată
dincolo de puterea de reprezentare). Altfel spus, el rămâne un sol, un simplu nuntius
lipsit de voinţă proprie.

Analiza teoriilor angelologice nu reprezintă un simplu artificiu stilistic 48.

Terminologia ecleziastică este importantă din două motive. În primul rând,
construcţia instituţională a Europei (Occidentale 49) este tributară viziunii
augustiniene a cetăţii divine50 care trebuie replicată şi în cetatea terestră 51. În
acest fel, ierarhiile divine ale lui Dionisie constituie tiparul 52 birocraţiei53
administrative ulterioare54. Instituţiile construite independent de persoanele care
le alcătuiau constituie una dintre aplicaţiile mortale ale civilizaţiei occidentale 55.
Pe acest model se dezvoltă statul modern56. În al doilea rând, Biserica reprezintă
una dintre primele construcţii de persoană juridică (primatul său este pus în
umbră doar de stat57). Prin urmare, terminologia utilizată în cazul dreptului
(inclusiv al dreptului societar) rămâne tributară acestei origini ecleziastice 58.
48
„Denumirile puterilor cereşti indică simbolic rosturile pe care le împlinesc” (B. Tătaru-
Cazaban, op. cit., p. 56). „Dacă intelectul e partea noastră de înger, atunci reflexia
noastră despre îngeri e, totodată, o reflexie despre condiţia noastră intelectuală, despre
posibilităţile şi perspectivele ei. Istoria angelologiei e, prin urmare, o istorie a
 metabolismului nostru mintal, o poveste despre evoluţia (sau involuţia?) modului nostru
de a gândi” (A. Pleşu, op. cit., p. 223).

49
Pe de altă parte, şi Europa Orientală a avut o abordare similară în Evul Mediu
timpuriu, când tratatul despre Ierarhiile divine al lui Dionisie Pseudoareopagitul a
replicat într-o manieră similară organizarea celestă prin ierarhiile Bisericii. Din păcate,
invaziile păgâne de la finalul Evului Mediu răsăritean au făcut ca teoria instituţională să
nu se dezvolte în mod similar Occidentului european, preferând să se îndrepte spre
interior şi să caute mântuirea individuală pe calea isihasmului monastic (cu privire la
isihasm, a se vedea B. Tatakis, Filosofia bizantină, ed. a 2-a, Ed. Nemira, Bucureşti,
2013, pp. 319-340).

50
A se vedea Saint Augustin, La Cite de Dieu, vol. 3, Edition du Seuil, Paris, 1994, pp.
91-146, cartea a XIX-a, unde se descriu raporturile dintre cetatea lui Dumnezeu şi cea
lumească.

51
A se vedea D. Stăniloae, Introducere, în Sf. Dionisie Areopagitul, op. cit., p. 12:
„Occidentul creştin a dat operei mântuitoare a lui Hristos o interpretare pur juridică”.

52
A se vedea Sf. Dionisie Areopagitul, op. cit., p. 15, I.3: „începătorul desăvârşirii ne-a
rânduit preacucernica ierarhie bisericească, învrednicind-o de imitarea mai presus de
lume a ierarhiei cereşti”.

53
A se vedea Cicero, Despre Stat, în „Despre supremul bine şi supremul rău”, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 260, C. I, 27/43: „în cazul unui guvern
popular (...), egalitatea însăşi este inechitabilă, din moment ce nu există nici un fel de
ierarhie a demnităţilor”.

54
A se vedea G. Agamben, Împărăţia şi gloria, cit. supra, pp. 191-219, pentru această
apropiere între angelologie şi birocraţie, pornind de la ideea împărţirii acţiunii angelice
în contemplativă (îndreptată către Dumnezeu) şi administrativă (îndreptată către
oameni).

55
A se vedea N. Ferguson, Marele declin. Cum decad instituţiile şi mor economiile, Ed.
Polirom, Iaşi, 2014, p. 41: „e cât se poate de logic să explicăm succesul Occidentului de
după anii 1500 prin prisma instituţiilor şi îndeosebi a supremaţiei legii”. Adde D.
Acemoglu, J.A. Robinson, De ce eşuează naţiunile. Originile puterii, ale prosperităţii şi
ale sărăciei, Ed. Litera, Bucureşti, 2018, passim.

56
„Că angelologia coincide în mod imediat cu o teorie a puterii, că îngerul este figura
prin excelenţă a guvernării lumii rezultă deja din simplul fapt că numele angelice sunt
identice cu numele puterilor terestre: arkai, exoursiai, kyriotetes (în traducerea latină,
principatus, potestates, dominationes)” (G. Agamben, Împărăţia şi gloria, cit. supra, p.
217).

57
A se vedea L. Bojin, Personalitatea juridică în dreptul organizaţiilor, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2015, pp. 42-54.

58
Se afirmă, în acest sens, că „acest tip de relaţie de putere priveşte doar lumea
creată, care funcţionează ierarhic” (B. Tătaru-Cazaban, op. cit., pp. 80-81).

2. PUTEREA...UN RĂU NECESAR. Oarecum într-un cu totul alt registru (de

inspiraţie machiavelică59), într-un studiu general despre putere 60, pornind de la
observaţia că „[î]n toate celulele societăţii, în orice instituţie, ca şi în
comunităţile constituite ad-hoc puterea este prezentă”, profesorul Valeriu Stoica
afirma că „[p]uterea este (...) o componentă esenţială a oricărei societăţi (...),
iar conceptul de putere este unul dintre conceptele centrale în toate ştiinţele
sociale”. Într-adevăr, Puterea cu P mare61 pare a fi miza principală în organizarea
oricărei societăţi62. La nivel politic se afirmă că este definitorie pentru activitatea
politică încercarea de a dobândi şi menţine Puterea 63, la nivel economic se
vorbeşte despre „puterea banilor” 64 sau despre „poziţia dominantă pe piaţă”, la
nivel sociologic se vorbeşte despre „puterea maselor” 65, la nivel psihologic se
analizează „puterea asupra Sinelui”66.
59
Nu trebuie uitat că mari teoreticieni ai puterii au eşuat în încercările de a pune în
practică sistemele filosofice imaginate. Exemple celebre precum Platon şi emulul său,
Cicero, demonstrează că practica (exerciţiul) puterii poate reprezenta (!) ceva foarte
diferit de teoria puterii.

60
A se vedea V. Stoica, Puterea, un rău necesar, Ed. Allfa, Bucureşti, 2002, pp. 9-10.

61
Se pare că şi această Putere este, în definitiv, tot un produs individual. A se vedea S.
Fuggle, op. cit., p. 126: „It is possible, therefore, to see how Power with a capital «P»
functions in the same way as «I». The process that constitutes Power in terms of an
agency, as the property of one party to be used against another, is, in fact, the means
by which the real «workings» and «effects» of power are disguised”.

62
„În lipsa puterii, societatea este un corp inert, ea este incapabilă să-şi satisfacă
raţiunea de a fi. Puterea este necesară societăţii în aceeaşi măsură în care societatea
este necesară puterii” (I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol. I,
Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 60). Profesorul Deleanu consideră că puterea nu
poate exista în lipsa autorităţii...

63
Astfel, politica este definită (şi) ca „activitatea legată de exercitarea puterii” (S.
Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1993, p. 207), iar principalul actor politic, partidele politice, au ca
obiectiv „de a cuceri şi exercita puterea în societate” (ibidem, p. 202).

64
A se vedea N. Dodd, Sociologia banilor. Economia, raţiunea şi societatea
contemporană, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002, pp. 168-189. Este important de
precizat că puterea nu este a banilor, ci a deţinătorilor resurselor financiare...Ibidem,
pp. 322-323: „Trăsăturile simbolice ale banilor ca instrument economic dătător de putere
nu derivă din capacitatea lor de dobândire a bogăţiei şi proprietăţilor. Ei sunt sursa
acestei capacităţi şi se bazează pe capacităţile abstracte ale reţelelor monetare.
Trăsăturile esenţiale ale banilor nu se referă la puterea lor asupra anumitor bunuri şi
servicii (...), ci exprimă mai degrabă puterea de achiziţionare şi de luare în posesie în
forma ei ideală. (...) Capacitatea dătătoare de putere inerentă banilor constituie sursa
conflictelor de interese legate de distribuirea lor, ceea ce este inevitabil”. Conexiunea
se face în mod inerent cu conceptul economic de „putere de cumpărare” (pentru
explicarea acestuia, a se vedea C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu, Moneda. Mică
enciclopedie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pp. 225-226).

65
A se vedea E. Canetti, Crowds and Power, Continuum, New York, 1981, passim.

66
A se vedea S. Freud, A Difficulty in the Path of Psycho-Analysis, în „Standard Edition
of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud”, vol. XVII, „«An Infantile
Neurosis» and Other Works (1917-1919)”, Hogarth Press, Londra, 1955, pp. 135-144.
Adde B. Low, Psycho-analysis. A brief account of the Freudian theory, Routledge,
Londra, 2014, p. 48: „It has been seen that the primitive psyche in the human being
must, perforce, seek its gratification in despite of the prohibitions and modifications
which «Civilization» sets up. But since the more evolved psyche is also bent on the
gratification of its desires, it is a question of struggle, now one set of impulses, now
another operating, or, more often, a combination of both”.

Dar este oare puterea un rău (adică un înger căzut)? Din perspectiva libertăţii,
aşa pare: puterea creează un clivaj în urma căruia unele persoane (cei ce
exercită puterea, potentior, potestates) sunt supraordonate altora, iar acestea
din urmă îşi văd libertatea îngrădită de deciziile (arbitrare sau justificate) ale
primelor67. Dar oare libertatea lui potentior nu este, la rândul ei, limitată tocmai
prin aceea că, „la pachet” cu puterea, îi revin anumite responsabilităţi 68? În
definitiv, puterea reprezintă o relaţie (inter)umană 69, ea neavând o valoare etică
în sine. Modul în care actorii relaţiei de putere se folosesc de poziţiile lor relative
poate fi însă calificat ca „bun” sau „rău”. Este drept că puterea corupe, dar
această viziune extremă nu conferă puterii o aură malefică. În definitiv,
societatea (de altfel, orice grup mai mare de 100 de indivizi) nu poate
supravieţui în lipsa unei organizări formale. Principalul mijloc prin care se asigură
această organizare (i.e. ierarhie70) este stabilirea unor raporturi de putere. Dacă
acceptăm că omul este o fiinţă socială (zoon politikon), atunci traiul în cadrul
societăţii este, într-adevăr, o necesitate. Dar, dacă ne raportăm la dezvoltarea
fiinţei umane în actuala paradigmă, observăm că ea implică o fixare în cadrul
societăţii. Fericirea este adusă de contactul cu ceilalţi, chiar dacă numai virtual.
Aşadar, puterea se poate dovedi un bun, atât timp cât ea nu este „rezervată”
unor indivizi, ci „deschisă” tuturor, în funcţie de îndeplinirea anumitor criterii
transparente (şi, de preferinţă, meritocratice).
67
În acest sens, Foucault consideră că legea a apărut ca o formalizare a puterii. A se
vedea M. Foucault, La volonte de savoir, cit. supra, p. 110: „Le pouvoir serait
essentiellement ce qui (...) dicte sa loi. (...) Ce qui veut dire enfin que le pouvoir agit en
prononcant la regle”.

68
„With great power comes great responsibility” a devenit un loc comun, fiind
popularizată de replica inclusă în benzile desenate cu Spider-Man. Adde S. Fuggle, op.
cit., p. 105: „It is not that power is visible or invisible as such, but that power is
perceived as operating from above to below”; M. Foucault, Surveiller et punir. Naissance
de la prison, Gallimard, Paris, 1975, p. 204: „Celui qui est soumis a un champ de
visibilite, et qui le sait, reprend a son compte les contraintes du pouvoir; il les fait jouer
spontanement sur lui-meme; il inscrit en soi le rapport de pouvoir dans lequel il joue
simultanement les deux roles; il devient le principe de son propre assujettissement”.

69
„Power, unlike strength, force, or violence (...), is neither a property nor an
instrument, nor any sort of monadic phenomenon, but rather has its existence inter
homines, when people act together in public” (L.J. Penta, Hannah Arendt: On Power, în
„The Journal of Speculative Philosophy”, vol. 10, nr. 3/1996, p. 212).

70
Dreptul popoarelor la autodeterminare şi insurecţie provine din aceeaşi rădăcină a
ordonării societăţii într-o ierarhie.

Atât Statul (prin intermediul politicii), cât şi Biserica (prin monopolul

mântuirii) s-au preocupat îndeaproape de putere, văzută ca o verticală a
subordonării. Dar, în acest context general, ambele entităţi au înţeles că nu pot
ignora orizontala: politica a organizat grupurile (partidele), iar biserica s-a axat
pe familie. Primele sunt impersonale, celelalte sunt (uneori extrem de)
personalizate, dar ambele asigură un mediu de transmitere a puterii: să nu
uităm că marea victorie a creştinismului ecleziastic a fost convertirea împăratului
Constantin prin intermediul mamei sale 71. Puterea se poate exercita, aşadar, şi
pe orizontală, fără a exista o subordonare evidentă.
71
A se vedea P. Veyne, Când lumea noastră a devenit creştină (312-394), Ed. Tact,
Cluj-Napoca, 2010, pp. 17-24.

De asemenea, nu trebuie fetişizată puterea 72, în condiţiile în care ea este

mereu supusă unor constrângeri 73. Numai puterea divină este nelimitată şi
monadică74. Puterea (terestră) este esenţialmente limitată 75. De aceea vorbim de
limitele puterii76 şi depăşirea acestora. În plus, o putere prea largă este, de fapt,
atât de diluată, încât îşi pierde din forţă. Astfel, de exemplu, mandatul general
este doar pentru acte de conservare şi de administrare [art. 2.016 alin. (1) C.
civ.], nu şi pentru cele de dispoziţie. De asemenea, cel puţin în epoca modernă,
orice putere presupune o acceptare (chiar tacită) din partea celui supus puterii.
La Hegel, această ordonare între stăpâni (deţinătorii puteri) şi supuşi apare ca o
veritabilă ontologie a societăţii: primii au dorit să-şi asume riscul luptei, ceilalţi
au preferat să o evite, acceptându-şi situaţia de subordonare. Prin urmare,
raportul de putere nu este unul univoc, ci presupune o circulaţie a energiilor
între ambele părţi, cel supus puterii acceptând starea sa de supus (până când se
revoltă)77.
72
Puterea este, în definitiv, un atribut al societăţii umane, ea este lipsită de valoare
transcendentală. A se vedea G. Palayret, L’enigme et le detour. Le pouvoir dans le
Discours sur la servitude volontaire de La Boetie, în J.-Ch. Goddard, B. Mabille (eds.),
op. cit., p. 94. Ea nu (mai) este nici măcar magică. Ibidem, p. 101: „le pouvoir est
d’essence magique, mais d’une magie qui se dissipe a l’analyse”.

73
A se vedea V. Constantin, Constituţia României privită din perspectiva supremaţiei
dreptului (rule of law), în G. Andreescu, M. Bakk, L. Bojin, V. Constantin, „Comentarii la
Constituţia României”, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 204: „Rule of law nu recunoaşte
puterea discreţionară, ci doar puterea limitată”.

74
A se vedea G. Agamben, Împărăţia şi gloria, cit. supra, pp. 57-58.

75
De aceea puterea umană se deosebeşte esenţial de cea divină. Cel mult, puterea
umană poate reprezenta nostalgia omului după coexistenţa cu Unul. A se vedea G.
Palayret, op. cit., p. 97: „Le desir des domines est desir de l’un”. Adde M. Axinciuc,
Despre ierarhiile divine. Fascinaţia Unului şi lumile din noi - temeiuri pentru pacea
religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 87: „Ierarhia este prima consecinţă a
(auto)exilării, a depărtării de Unul. Ea se naşte în «distanţa» instituită prin întoarcerea
privirii de la Unul”. Or, ierarhia fiind construită în jurul puterii, rezultă că puterea apare
abia atunci când te depărtezi de divin...Uneori însă, pare că uităm acest lucru şi atunci
apar afirmaţii de genul „Puterea înseamnă control asupra evenimentelor” (R. Neumann,
op. cit., p. 98).

76
Sunt autori care consideră puterea un dat al fiecărui individ, ale cărui limite sunt
impuse doar de interacţiunea cu alţi indivizi similari. A se vedea H. Arendt, The Human
Condition, second edition, University of Chicago Press, Chicago, 1998, p. 201: „For
power, like action, is boundless; it has no physical limitation in human nature, in the
bodily existence of man, like strength. Its only limitation is the existence of other
people, but this limitation is not accidental, because human power corresponds to the
condition of plurality to begin with”. De fapt, aici se face confuzia între putere şi
libertate. Pentru distincţie, a se vedea V. Stoica, Dreptul material la acţiune în materia
drepturilor reale principale, în RRDP nr. 4/2018, p. 24. Observăm aici, de asemenea,
reflexiile termenului dynamis tradus ca putere.

77
A se vedea G. Palayret, op. cit., p. 96: „La Boetie elucide ainsi un secret essentiel du
pouvoir: le pouvoir nous domine avec nos propres forces (...). En cela [La Boetie] nous
dit ce que Machiavel avait commence a nous expliquer: le pouvoir n’existe pas comme
une force exterieure, divine ou humaine, il n’est que la resultante d’un ensemble de
forces, dont nous sommes les composantes”.

Toate aceste observaţii sunt utile prin aceea că ele tratează despre aceeaşi
realitate pe care o are în vedere şi dreptul: puterea ca relaţie 78 socială79. Deşi
pare contraintuitiv, studiul puterii juridice nu reprezintă un monopol al dreptului
public80, aşa cum pare la prima vedere81. Dreptul privat conţine şi el o foarte
detaliată teorie a puterii. Dreptul civil este, la bază, dreptul cetăţii, deci include
şi dreptul privat, şi pe cel public 82. De aceea, configuraţia puterii este (la origini)
una comună. Vedem în distincţia autoritate/putere reflexii ale discuţiilor
medievale privind natura puterii divine sau cea a puterii partajate între pontif şi
împărat83.
78
„La relation de pouvoir presuppose au moins deux personnes. (...) la relation de
pouvoir paraît de prime abord impensable quand une seule personne est concernee” [Fr.
Ildefonse, Le pouvoir interiorise, în J.-Ch. Goddard, B. Mabille (eds.), op. cit., p. 202].
Adde G. Liiceanu, A hotărî în privinţa cuiva, în „Despre limită”, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2019, p. 118: „Cel puternic este puternic în sine. (...) Dar pentru a-şi exersa
puterea, el trebuie să fi făcut dovada libertăţii sale prin raportare la altul”.
 79
Din punctul de vedere al naturii, puterea aparţine pe deplin arealului juridic: ambele
reprezintă metarealităţi construite cu ajutorul limbajului. Pentru domeniul juridic, a se
vedea J.L. Austin, Cum să faci lucruri cu vorbe, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, passim.
Pentru putere, a se vedea G. Palayret, op. cit., pp. 98-99: „le pouvoir est bien une
creation de l’imagination. (...) L’instrument essentiel de cette construction imaginaire est
le langage (...). Le pouvoir se cristallise dans le langage, ce sont les mots qui
constituent la base de la fascination”.

80
Le nivel politic, există însă abordări (precum cea a lui Hannah Arendt) care disting
între puterea socială (la nivelul comunităţii) (power) de puterea „privată” (strength). A se
vedea E. Tassin, op. cit., p. 284. „Power corresponds to the human ability not just to act
but to act in concert. Power is never the property of an individual; it belongs to a group
and remains in existence only so long as the group keeps together. When we say of
somebody that he is «in power» we actually refer to his being empowered by a certain
number of people to act in their name. The moment the group, from which the power
originated to begin with (potestas in populo, without a people or group there is no
power), disappears, «his power» also vanishes” (H. Arendt, On Violence, Harvest Book,
Orlando, 1970, p. 44). „[P]ower comes into being only if and when men join themselves
together for the purpose of action, and it will disappear when, for whatever reason, they
disperse and desert one another. Hence, binding and promising, combining and
covenanting are the means by which power is kept in existence; where and when men
succeed in keeping intact power which sprang up between them during the course of any
particular act or deed, they are already in the process of foundation, of constituting a
stable worldly structure to house, as it were, their combined power of action” (H. Arendt,
On Revolution, Penguin Books, Londra, 1990, p. 175).

81
A se vedea I. Vida, Parlamentul, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), „Constituţia
României. Comentariu pe articole”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 591.

82
A se vedea Cicero, Despre supremul bine şi supremul rău, cit. supra, pp. 147-148,
IV.5, unde se echivalează domeniul civil (civilis) cu grecescul politikon . Pentru o critică
a acestei echivalări (care însă a influenţat toată evoluţia occidentală), a se vedea H.
Arendt, The Human Condition, cit. supra, p. 23 sqq.: „justify the early translation of
Aristotle’s zoon politikon by animal socialis, already found in Seneca, which then
became the standard translation through Thomas Aquinas: homo est naturaliter
politicus, id est, socialis («man is by nature political, that is, social»)”.

83
A se vedea G. Agamben, Împărăţia şi gloria, cit. supra, pp. 135-140; E.H.
Kantorowicz, Cele două corpuri ale regelui, Ed. Polirom, Iaşi, 2014, p. 63, unde se
prezintă concepţia medievală privind natura divină a puterii, independent de persoana
care o exercită. Pentru o prezentare succintă a contextului „luptei pentru învestitură”
dintre papă şi împărat, a se vedea A.-F. Platon, L. Rădvan, B.-P. Maleon, O istorie a
Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri
geografice (secolele V-XVI), Ed. Polirom, Iaşi, 2010, pp. 223-233.

3. VOCABULARUL PUTERII. Importanţa 84 pe care puterea o are în organizarea

societăţii a făcut ca vocabularul puterii 85 să fie unul extrem de complex86. În
cadrul termenilor care pot fi subsumaţi ideii generice de putere putem enumera:
capacitate, violenţă87, dominare, forţă, potenţă, posibilitate, facultate, autoritate,
la care se adaugă, bineînţeles, puterea propriu-zisă. Aceste concepte nu trebuie
confundate între ele88. Conceptele capătă o semnificaţie proprie care le oferă o
forţă specială89, mai ales în drept. Orice societate umană necesită o anumită
ordine90; chiar şi anarhia presupune un set de reguli 91. Aceste reguli instituie o
ierarhie92 între oameni93. La baza oricărei ierarhii stă ideea de putere94.
84
A se vedea S. Fuggle, op. cit., p. 25: „Freedom from and resistance to power is futile”.

85
A se vedea E. Benveniste, Vocabularul instituţiilor indo-europene, I, Economia, Ed.
Paideia, Bucureşti, 2005, p. 96 sqq.

86
O parte din această complexitate s-a translatat şi în plan juridic, unde întâlnim:
capacitate, facultate, opţiune, drept potestativ, autoritate şi, bineînţeles, putere. Pentru
„o tendinţă de diversificare conceptuală, de natură să înlăture aşa-numitul «imperialism»
 al teoriei drepturilor subiective civile”, a se vedea M. Avram, Actul unilateral în dreptul
privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 114.

87
Nu vom analiza aici distincţia faţă de violenţă (pentru o prezentare extrem de
pertinentă, a se vedea H. Arendt, On Violence, cit. supra). Este însă interesant de
remarcat faptul că, deşi în societatea modernă violenţa a rămas un monopol al statului,
în continuare conţinutul său ridică probleme de legitimitate. Atât discuţiile pe marginea
intervenţiilor forţelor de ordine în cadrul unor manifestaţii publice, cât şi recentul
scandal legat de punerea în executare a unei hotărâri de încredinţare spre adopţie sunt
doar câteva exemple în acest sens.

88
A se vedea E. Tassin, op. cit., p. 266. „Meme si le pouvoir ne se manifeste que tres
rarement a l’etat pur, independamment d’ordres, d’injonctions, de commandements et de
dispositifs de coercition, meme s’il semble improbable sans assujettissement, ou tout au
moins sans obeissance, et inconsistant sans expression d’une souverainete, nous
devons pourtant ne pas le confondre avec l’un quelconque de ces phenomenes” (ibidem,
p. 267).

89
„If (...) terminology is the properly poetic moment of thought, then terminological
choices can never be neutral” (G. Agamben, State of Exception, The University of
Chicago Press, Chicago, 2005, p. 4).

90
Această ordine este tocmai ierarhia: „ierarhia înglobează toate treptele, fără rest, şi
aduce cu sine o ordine, care ni se înfăţişează, prin natura ei, ca armonie a treptelor” (M.
Axinciuc, op. cit., p. 103).

91
A se vedea Aristotel, Politica, Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2015, pp.
119-121, 1272b, unde este descrisă situaţia în care cretanii renunţă la oficiul cosmilor
(aleşi pe viaţă) drept o acosmie („desfiinţarea instituţiei cosmilor”) urmată de o perioadă
de anarhie. Pentru o interesantă analiză a acestui pasaj aristotelic, a se vedea A.
Laffon, The meaning of acosmia in Aristotle, Politics II, 1272b1-16, în „Sintesis. Revista
de Filosofia”, vol. I, nr. 1/2018, pp. 3-22. Adde L.-A. de Saint-Just, Theorie politique,
textes etablis et commentes par Alain Lienard, Seuil, Paris, 1976, p. 154: „si l’anarchie
nait de la confusion des pouvoirs, la ou il n’y aura point de pouvoirs il n’y aura point
d’anarchie”. Chiar şi poliarhia a fost văzută uneori ca o formă de anarhie. A se vedea
Eusebiu din Cezareea, Tricennalia, III.5, în V. Nistor (coord.), „Magistraţi şi eunuci.
Putere formală şi putere reală în antichitatea târzie”, Ed. Paideia, Bucureşti, 2016, p.
178: „bunăoară poliarhia, rezultând din egalitatea în drepturi capătă până la urmă chipul
anarhiei şi al discordiei civice”.

92
Termenul este o „invenţie” a lui Dionisie Pseudoareopagitul şi semnifică o ordonare în
clase subordonate unele altora, care conlucrează în scopul atingerii unui ţel comun. A
se vedea G. Agamben, Împărăţia şi gloria, cit. supra, p. 202.

93
Unii (preluând direct tratarea lui Dionisie Pseudoareopagitul) consideră chiar că
ierarhia este intrinsec legată de transcendenţa umană. A se vedea M. Axinciuc, op. cit.,
p. 65: „Ierarhiile reprezintă puntea deschisă dinspre principiu (...) către om şi invers”.

94
De altfel, /archi, radicalul utilizat în toate aceste instituţii, are semnificaţia de
„conducător”. Etimologia sa provine din /arche, care semnifica atât „început”, cât şi
„lider (militar)”. A se vedea P. Chantraine, Dictionnaire etymologique de la langue
grecque. Histoire des mots, t. I, Klincksieck, Paris, 1968, pp. 119-120: „Le type le plus
recent et le plus productif, et qui l’est meme devenu en latin et dans les langues
d’Europe, est «chef de» (...)”. Sau, aşa cum remarca un autor german (!): „ordinea
înseamnă întotdeauna şi putere” (R. Neumann, op. cit., p. 125).

Dintr-un anumit punct de vedere 95, evoluţia societăţii umane poate fi trasată
tocmai pe coordonatele transformării forţei (putere de fapt 96) în putere (limitată,
definită97 şi gestionată98 în plan juridic99, abstract)100. De altfel, primele atestări
documentare ale lui dynamis (la Homer şi Hesiod) au în vedere forţa fizică (în
special puterea militară)101. În mod similar, termenul a fost folosit în Septuaginta
pentru a traduce în Vechiul Testament diferitele referiri la forţa armată. Aceste
evoluţii sunt astăzi în mare parte ocultate de revoluţia ştiinţifică a secolelor
XVIII-XIX, care a conferit termenului forţă o conotaţie tehnică, drept acel
principiu al mişcării mecanice (extins ulterior şi în alte ramuri ale fizicii) 102.
95
A se vedea N. Polizu Micşuneşti, Dreptul şi forţa în concepţia kantiană, în RRES nr.
3/2018, p. 12 şi urm.

96
Se pare că forţa are nevoie de o perioadă de aşezare pentru a se transforma în
putere. A se vedea E. Canetti, op. cit., p. 263: „Power is more general and operates
over a wider space than force; it includes much more but is less dynamic”. Autorul oferă
o imagine extrem de sugestivă: când pisica prinde şoarecele, ea foloseşte forţa, dar
când se „joacă” cu el, ea foloseşte puterea (ibidem).

97
A se vedea M. Foucault, La volonte de savoir, cit. supra, p. 123: „le pouvoir, ce n’est
pas une institution, et ce n’est pas une structure, ce n’est pas une certaine puissance
dont certains seraient dotes: c’est le nom qu’on prete a une situation strategique
complexe dans une societe donnee”.

98
A se vedea M. Foucault, La volonte de savoir, cit. supra, p. 17: „le propre du pouvoir -
et singulierement d’un pouvoir comme celui qui fonctionne dans notre societe - c’est
d’etre repressif et de reprimer avec une particuliere attention les energies inutiles,
l’intensite des plaisirs et les conduites irregulieres”.

99
A se vedea G. Deleuze, op. cit., p. 37: „Postulat de la legalite, le pouvoir d’Etat
s’exprimerait dans la loi, celle-ci etant concue tantot comme un etat de paix impose aux
forces brutes”.

100
A se vedea M. Labrune, Platon et les devoirs de vacances, în J.-Ch. Goddard, B.
Mabille (eds.), op. cit., p. 11: „le dessein [de la philosophie] sera de transformer un
rapport de pouvoir et de force (...) en rapport de veritable maîtrise”. Adde S. Fuggle, op.
cit., p. 126: „puissance refers to power in a more abstract sense. It is used to describe
power as a force. Pouvoir, on the other hand, is subjectivized power. It is associated
with an authority or agent in possession of power or as the source of power”.

101
A se vedea P. Chantraine, op. cit., p. 301: „Nom d’action de premiere importance f.
«force» au sens le plus general”.

102
Pentru aceste curente, a se vedea B. Cassin, E. Apter, J. Lezra, M. Wood (eds.),
Dictionary of Untranslatables: A Philosophical Lexicon, Princeton University Press,
Princeton, 2014, pp. 343-347 (force).

Se pare că acest clivaj între forţă şi putere a fost sesizat cu pregnanţă la

începutul epocii moderne, când Etienne de la Boetie, în Discours de la servitude
volontaire ou le Contr’un103, a observat că persoanele care deţin puterea în epoca
modernă nu (mai) sunt (neapărat) persoane care deţin şi forţa. Puterea îşi
pierduse orice legătură (cantitativă sau calitativă 104) cu forţa. În schimb, ea se
„alimenta” din pasivitatea (şi dorinţa de conformare 105) a celorlalţi106. Spre
deosebire de forţă, care îşi trata obiectul ca obiect, puterea îi tratează pe ceilalţi
ca parteneri, fără de care nu poate exista107.
103
A se vedea E. de la Boetie, Despre servitute, Ed. All, Bucureşti, 2014.

104
A se vedea G. Palayret, op. cit., p. 95.

105
„Oamenii au tendinţa să se conformeze regulilor şi să imite comportamentul celorlalţi
membri ai grupului. Tendinţa de supunere indică apartenenţa la un anume grup” (R.
Neumann, op. cit., p. 27).

106
Mai târziu, Freud urma să considere această supunere (voluntară) faţă de putere ca
o formă a dorinţei de moarte. A se vedea Fr. Ildefonse, op. cit., pp. 221-222.
 107
„N’est-il pas vrai que la relation de pouvoir, a la difference de la violence «qui
exprime l’effet d’une force sur quelque chose, objet ou etre», est «le rapport de la force
avec la force», «une action sur une action» de meme que la volonte chez Nietzsche
s’exerce sur la volonte ?” (Fr. Ildefonse, op. cit., pp. 224-225).

Nu este lipsit de relevanţă să facem o mică incursiune în etimologia

termenului putere. Astfel, dacă ne raportăm la provenienţa latină (potestas),
observăm că este vorba despre un derivat al lui potere (a putea) 108: potus est,
adică eşti în putere, deţii puterea. Este drept că rădăcina indo-europeană
comună a dat în greacă despotes109 (tradus prin latinescul dominus), iar nu
archai (care reprezintă echivalentul cel mai apropiat al lui potestas). La fel de
interesant este faptul că (după cum se pare) provenienţa acestui sens (cel de
putere) a succedat sensul originar de referenţial la propria persoană 110. Prima
putere atestată (etimologic111) este puterea asupra sinelui; doar prin extindere
de sens s-a ajuns la puterea asupra altora 112. Rămăşitele acestui sens iniţial al lui
potestas le regăsim în gramatica pronumelui posesiv: el nu se aplică numai
lucrurilor, ci şi persoanelor (copilul meu, soţul meu, prietenul meu 113)...
108
A se vedea E. Benveniste, op. cit., p. 96: „În latină, în jurul acestui IE *potis, în
formă izolată sau în compunere, se alcătuieşte o mare familie etimologică. Pe lîngă
hospes, el mai alcătuieşte adj. impos, -potis, «care nu e stăpîn pe sine însuşi», şi
compos, -potis, «care e stăpîn pe sine însuşi», şi verbul *potere, din care a rămas pf.
potui, legat de flexiunea verbului care înseamnă «a putea», possum, alcătuit de la adj.
potis, -e în uz predicativ: potis sum, pote est, o expresie care s-a tradus la forme
simple, ca possum, potest”.

109
Ibidem, p. 95: „în greceşte posis (), «soţ», sau în compunere, ca în despotes (...) Cît
despre gr. posis, un termen poetic pentru «soţ», pe el îl găsim despărţit de despotes (),
la care sensul de «stăpîn al casei, al căminului» [aproape că] nu mai apare; despotes a
ajuns îndeobşte numai un calificativ cu conotaţii de «putere», avînd alături pe derivatul
său feminin despoina (), «stăpîna», cu o aură de «măreţie»„.

110
Ibidem, pp. 96-98: „în ce condiţii poate un cuvînt care înseamnă «stăpîn» să ajungă
la a semnifica «identitatea»? Înţelesul dintîi al lui *potis este bine definit şi răspicat:
«stăpîn», de unde «soţ» în căsnicie şi «căpetenie» a unei anumite unităţi sociale, fie ea
casă, clan sau trib. Dar şi înţelesul de «sine însuşi» este bine atestat. (...) Pe cît este
de dificil de conceput cum de un cuvînt care desemnează «stăpînul» a putut slăbi pînă
la a însemna «el însuşi», pe atît înţelegem mai uşor cum de un adjectiv care marca
identitatea persoanei, însemnînd «el însuşi», a putut să asume sensul propriu de
«stăpîn». (...) Pentru ca un adjectiv care înseamnă «el însuşi» să ia amploare pînă la a
ajunge la sensul de «stăpîn» este necesară o condiţie: existenţa unui cerc închis de
persoane, subordonat unui personaj central care să încarneze personalitatea,
identitatea însăşi a acelui grup, pînă în punctul de a-l cuprinde în sine însuşi: el singur
este cel care îl întrupează”.

111
Iar dreptul este o ştiinţă a limbajului...

112
„This well entrenched paradigm of power, which has a long history, claims that power
is the rule of an individual, group, or state over others. Power is understood to be power
over” (R.J. Bernstein, Hannah Arendt’s Reflections on Violence and Power, în „Iris” nr.
3/2011, p. 6).

113
Din acest motiv s-a afirmat că, exercitând puterea, potentior îi priveşte pe ceilalţi
drept obiecte, iar nu ca subiecte, el fiind singurul subiect. A se vedea G. Bataille,
Suveranitatea, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004, pp. 48-49.

În dicţionarele moderne se precizează că potestas ar fi echivalentul latin al lui

dynamis114. De fapt, în logica aristotelică, dynamis („puterea de a” 115) subîntinde
două aspecte complementare: puterea de a transforma (alt)ceva şi puterea de a
fi transformat de (alt)ceva116. Ea rămâne un concept abstract, de aceea romanii
au desemnat-o prin potentia117. Atunci când îşi şi produce efectul modificator
(dinamic), puterea devine energeia, adică acţiune (actus). Astăzi termenii au
fost „poluaţi” de utilizarea limbajului filosofic în ştiinţele naturii (din perioada
raţionalismului iluminist), dinamica a devenit o ramură a mecanicii care
analizează mişcarea, iar energia poate fi potenţială 118 sau cinetică. Aşadar,
terminologia modernă nu mai face distincţia clară între elementul pasiv
(dynamis) şi cel activ (energeia).
114
A se vedea A. Ernout, A. Meillet, Dictionnaire etymologique de la langue latine.
Histoire des mots, 4 e ed., Klincksieck, Paris, 2001, p. 528: „potestas: pouvoir, puissance
(= )”. Se observă că sunt indicate ambele accepţii ale lui dynamis, inclusiv potentia. În
alte surse se observă distincţia între conceptul filosofic (tradus ca potestas de către
Lucreţiu) şi cel juridic (utilizat de Cicero). A se vedea F. Gaffiot, Dictionnaire latin
francais, Gerard Greco, 2016, p. 1041: „[phil. c. ] propriete, faculte particuliere d’une
substance ou d’un etre, ou ensemble de leurs proprietes ou facultes caracteristiques:
Lucr. 2, 587; 2, 257; 2, 286; 3, 409; 1, 76; 1, 595; 3, 264 etc.”.

115
La bază, orice putere este o „puterea de a”, aşa cum indică şi textele referitoare la
puterea de a reprezenta pe cineva. A se vedea G. Parietti, op. cit., p. 7: „From a
conceptual perspective there is only one overarching notion of power, which is always a
«power to», regardless of its being over someone, with someone, or of its moral
significance in any given case. If your power over/with/from-whatever-source-you-want
is not the power to do (or abstain from doing) something, the power to obtain (or hinder)
something, then it is not power at all”. Versurile din motto sunt o dovadă în plus în acest
sens...

116
A se vedea J.-L. Chedin, La puissance et le pouvoir chez Aristote, în J.-Ch. Goddard,
B. Mabille (eds.), op. cit., p. 21.

117
A se vedea H. Arendt, The Human Condition, cit. supra, p. 200: „Power is what keeps
the public realm, the potential space of appearance between acting and speaking men,
in existence. The word itself, its Greek equivalent dynamis, like the Latin potentia with
its various modern derivatives or the German Macht (which derives from mogen and
moglich, not from machen), indicates its «potential» character. Power is always, as we
would say, a power potential and not an unchangeable, measurable, and reliable entity
like force or strength”.

118
Energia potenţială este o contradicţie în termeni, dacă ne raportăm la sensul originar
al termenului inventat de Aristotel (unde energeia se opunea lui dynamis).

Din această confuzie (între aspectul pasiv şi cel activ, atât de atent disjunse
de Aristotel, în Metafizica sa) au rezultat o serie întreagă de poluări de sens.
Puterea nu trebuie confundată cu posibilitatea (dynaton) sau cu autoritatea
(archai), aşa cum se întâmplă frecvent în limbajul modern 119. De exemplu, se
afirmă că „[p]ar definition, en effet, le «pouvoir» designe une «possibilite», une
«potentialite», une virtualite, une «capacite», autrement dit ce qui pourrait etre,
mais precisement n’est pas, ou pas encore” 120. Sau, într-un registru mai permisiv
(!): „Possibility is, of course, part of the meaning of disposition and capacity, and
thus coheres with the family of dispositional definitions. However, it is important
to expound a further distinction, which finally allows to properly differentiate the
concept of power as applied to human interactions. That is the distinction
between possibility and potentiality. In a sense, potentiality, understood in the
philosophical sense of potentia/dynamis, may represent the most refined result
of the discussion to date, being co-extensive with the dispositional character of
power and connecting it to its historical-philosophical roots” 121.
119
A se vedea J.-L. Chedin, op. cit., pp. 21-22.

120
A se vedea Ch. Ramond, op. cit., p. 109.
 121
A se vedea G. Parietti, op. cit., p. 17.

Puterea în drept se deosebeşte de potentia, care este o simplă facultate 122.

Uneori, posibilitatea este declarată ineficientă [aş putea dacă aş vrea - mă oblig
dacă vreau (art. 1.403 C. civ.)]; alteori, este inclusă într-o putere, ca bază a
acţiunii (opţiunea din dreptul potestativ). Într-adevăr, în plan juridic,
potenţialitatea123 este o marcă a capacităţii124, iar nu a puterii125. Totuşi, puterea
nu ar trebui confundată nici cu capacitatea (de exerciţiu) 126. Sunt însă voci care
pun semnul egalităţii între cele două concepte pornind oarecum de la polisemia
lui dynamis127. Această confuzie este pregnantă în cazul persoanei juridice, unde
reglementarea capacităţii face corp comun cu regulile privind reprezentarea, art.
209 C. civ. fiind un exemplu elocvent. Sensul „fuziunii” conceptuale trebuie găsit
în faptul că persoana juridică nu poate acţiona decât prin reprezentant. Altfel
spus, ea este lipsită de capacitate (de exerciţiu) în cazul în care nu are un
reprezentant. În schimb, dacă există mai mulţi reprezentanţi, capacitatea nu
este afectată, dar regulile privind reprezentarea pot diferi [art. 76 din Legea nr.
31/1990 a societăţilor].
122
Pentru o diferenţiere în planul filosofic, se consideră că Spinoza este principalul
exponent. A se vedea A. Negri, The Savage Anomaly. The power of Spinoza’s
metaphysics and politics, University of Minnesota Press, Minneapolis, 1991, p. 140:
„[Spinoza] poses potentia against potestas”.

123
Potenţialitatea (în sensul de abilitate abstractă) este ca gluma despre personajul
care îşi pune pe noptieră un pahar plin cu apă şi unul gol, pentru a fi pregătit atât
pentru posibilitatea să i se facă sete, cât şi pentru cea în care nu i se va face: este
absurdă (din punct de vedere juridic, cel puţin).

124
Pentru această paralelă, a se vedea Ph. Didier, De la representation..., cit. supra,
pp. 54-64. Mai poate fi uneori asociată şi cu libertatea: atunci când posibilitatea de a
face (sau a nu face) ceva este privită ca plajă de opţiuni din care individul poate să
aleagă. A se vedea G. Parietti, op. cit., p. 20: „If a person perceived herself as powerful,
while her possibilities were objectively very constrained, then she would just be
delusional. But if a person were unable to perceive her possibilities, even if all the
external conditions indicated she were powerful, she would still not have power in any
meaningful sense”. După cum se vede şi din acest comentariu, simpla echivalare a
puterii cu libertatea nu duce niciunde, golind conceptul de „putere” de orice sens.

125
A se vedea G. Deleuze, op. cit., p. 32: „Postulat de la propriete, le pouvoir serait la «
propriete» d’une classe qui l’aurait conquis”; M. Foucault, Surveiller et punir, cit. supra,
p. 31: „il s’exerce plutot qu’il ne se possede, il n’est pas le privilege acquis ou conserve
de la classe dominante, mais l’effet d’ensemble de ses positions strategiques”.

126
A se vedea G. Parietti, op. cit., pp. 18-19: „Often, it is the same thing to speak of
«possibility», «capacity», or «probability»: in many cases there is a nearly perfect
overlap, as evidenced by the use of the modal verb «can» to mean them all. Yet, the
concept of possibility carries some nuances that set it apart, making it a proper
category, and that are relevant to understand power. Roughly, «possibility» shares the
objective aspect that «probability» possesses, but «capacity» lacks - situations, facts,
and outcomes, may all be possible just as they may be probable, but they cannot «be
capable» - and at the same time it covers the subjective meaning that «capacity» has,
but «probability» lacks - an actor may have the capacity and the possibility of acting in a
certain way, but s/he cannot «have the probability» of doing something”.

127
A se vedea J.R. Searle, Making the Social World: The Structure of Human
Civilization, Oxford University Press, New York, 2010, pp. 145-146: „the notion of power
is the notion of capacity (...). power (...) names a capacity or an ability”. Adde S.
Fuggle, op. cit., p. 145: „the term can be translated as both power and possibility”.
 Puterea este irelevantă cât timp nu este pusă în act 128. De altfel, aici rezidă şi
diferenţa dintre putere şi facultate 129: pentru a ne limita tot la domeniul
reprezentării, facultatea de ratificare 130 este o „sabie a lui Damocles”, o opţiune
deschisă beneficiarului nereprezentat. Ea subzistă cât timp persistă situaţia
juridică supusă ratificării [art. 1.314 C. civ.]. Puterea, pe de altă parte, este
extrem de volatilă: ea poate fi retrasă intempestiv, dacă nu a fost pusă în act.
Mai mult, de multe ori legea instituie o îndatorire sau chiar o obligaţie a
reprezentantului de a acţiona131. Aşadar, puterea nu este o simplă posibilitate, ci
o prerogativă extrem de caracterizată. Facultatea, pe de altă parte, este
caracterizată prin probabilitatea de a fi activată, probabilitate care este mereu
subunitară.
128
Această consecinţă a fost dusă până la extrem de Spinoza, unde Puterea (ca
potentia) ajunge să se confunde cu divinitatea (B. Spinoza, Etica demonstrată după
metoda geometrică şi împărţită în cinci părţi, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981, p. 39, I.P.XXXIV: „Puterea lui Dumnezeu este însăşi esenţa lui”). Atunci când
aplică acest principiu fiinţei umane, ajunge la concluzia că „Prin virtute înţeleg acelaşi
lucru ca şi prin putere; cu alte cuvinte (...) virtutea, întrucît se referă la om, este însăşi
natura sau esenţa sa, întrucît el are puterea de a săvîrşi anumite lucruri care pot fi
înţelese numai prin legile naturii sale” (B. Spinoza, op. cit., p. 177, IV.D.VIII). Legătura
dintre cele două forme ale potentia este relevată de Antonio Negri: „Contingency is the
future, it is the indefinite that human praxis, as potentia, integrates into the positive
infinity” (A. Negri, op. cit., p. 157).

129
Pentru diferenţele dintre putere, facultate şi dreptul subiectiv, a se vedea R. Dincă,
Protecţia secretului comercial în dreptul privat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.
112 şi p. 136.

130
Asupra acestei instituţii, a se vedea R. Dincă, Ratificarea, prezentare susţinută în
cadrul conferinţei „Probleme dificile de drept civil (ediţia a 7-a). Reprezentarea în
dreptul privat român. Conferinţa Valeriu Stoica”, 26 octombrie 2018, disponibil la adresa
https://evenimente.juridice.ro/2018/09/drept-civil-2018.html.

131
Pentru situaţia mandatului, a se vedea I. Popa, Contractul de mandat, în RRDP nr.
5/2016, p. 169.

Leibniz a încercat să surprindă distincţiile dintre libertate, facultate şi putere

într-un sistem coerent: „L’objet du droit et de l’obligation est le corps, la
personne d’un tiers sujet. Le droit sur mon corps s’appelle liberte, celui sur ma
chose s’appelle faculte et il se divise en plusieurs especes: la propriete directe
sur la chose, la propriete utile ou le droit d’usufruit et d’usage, le droit de
servitude avec ses varietes, celui de possession, d’usucapion, etc. etc. Le droit
sur la personne s’appelle puissance, et il se divise, a son tour, en droit de vie et
de mort, de châtiment, de reprimande, etc. L’obligation consiste a ne troubler
personne dans ses libertes, facultes et puissances” 132. Concepţia (extrem de
interesantă) este însă greu de acceptat astăzi, pentru că premisa de la care
porneşte este aceea a corpului persoanei ca obiect de (drepturi şi) obligaţii. Or,
evoluţiile moderne au făcut ca aceste „obiecte” să fie supuse unor reguli de
inalienabilitate133 [art. 66 C. civ.].
132
A se vedea G.W. Leibniz, Nouvelle methode pour apprendre et enseigner la
jurisprudence, Mesnier, Nismes, Pouchon, Paris, 1830, p. 25.

133
Cu privire la natura regulilor de inalienabilitate (ca alternativă ternară la cele de
proprietate - corespunzătoare drepturilor reale - şi la cele de răspundere -
corespunzătoare drepturilor de creanţă), a se vedea G. Calabresi, A.D. Melamed,
Property Rules, Liability Rules, and Inalienability: One View of the Cathedral, în
„Harvard Law Review”, vol. 85 (1972), p. 1093: „Inalienability rules are thus quite
different from property and liability rules. Unlike those rules, rules of inalienability not
 only «protect» the entitlement; they may also be viewed as limiting or regulating the
grant of the entitlement itself”.

Puterea nu trebuie confundată nici cu dominaţia 134: stăpânul (dominus) îl

domină pe sclav135. Puterea nu se poate fonda (doar 136) pe dominaţie137. Cu toate
acestea, cel puţin în primele faze ale dreptului roman (şi în primele secole
creştine), organizarea familiei (văzută ca o societate în miniatură) a fost folosită
ca tipar al organizării politice şi juridice. Prin urmare, potestas aparţinea iniţial
lui pater familias în calitatea sa de dominus. Apoi, în epistolele paulinice (şi,
apoi, în întreaga patrologie creştină) Hristos este desemnat drept kyrios (tradus
dominus138), comportându-se faţă de „turma” sa aşa cum stăpânul casei avea
grijă de copii şi sclavi139.
134
„Domination (Herrschaft) is the probability that a command with a given specific
content will be obeyed by a given group of persons” (M. Weber, Economy and Society.
An Outline of Interpretive Sociology, University of California Press, Berkeley, 1978, p.
53). Adde G. Parietti, op. cit., p. 7: „This is not to deny the importance of studying, and
possibly oppose [to the concept of «power to»], some forms of «power over» or
domination”.

135
A se vedea D. Loayza, « Un pouvoir sans fin» (Virgile, Eneide, I, 279), în J.-Ch.
Goddard, B. Mabille (eds.), op. cit., p. 51: „Le maître n’a pas a traiter l’esclave
autrement que comme une chose inerte annexee a son domaine, dont l’action est
entierement determinee par une force qui se la soumet en la declenchant, ou comme
une extension de son propre corps”.

136
„Power (...) is not to be understood in a vertical hierarchical manner where it is taken
to mean control or domination over another individual or group. Power is a horizontal
concept: it springs up and grows when individuals act together, seek to persuade each
other, and treat each other as political equals” (R.J. Bernstein, op. cit., p. 10).

137
A se vedea D. Loayza, op. cit., p. 63: „La puissance ne peut se fonder elle-meme
comme pouvoir par la seule domination”.

138
Traducerea clasică era /despotes = dominus. A se vedea H. Arendt, What is
Authority?, cit. supra, p. 106, care adaugă „it is interesting to note that when the
destruction became a reality in the last centuries of the Roman Empire, the change was
introduced by the application to public rule of the term dominus, which in Rome (where
the family also was «organized like a monarchy») had the same meaning as the Greek
«despot». Caligula was the first Roman emperor who consented to be called dominus,
that is, to be given a name «which Augustus and Tiberius still had rejected as if it were
a malediction and an injury», precisely because it implied a despotism unknown in the
political realm, although all too familiar in the private, household realm”.

139
Pentru limbajul patristic, a se vedea G. Agamben, Împărăţia şi gloria, cit. supra, pp.
41-42.

În sfârşit, puterea nu se confundă cu autoritatea 140; cea din urmă obligă fără a
constrânge141. În plus, autoritatea presupune o superioritate cognitivă 142 (în
general, provenită din depozitarea istorică a unor informaţii 143) care dă naştere
unei ierarhii acceptate de majoritatea membrilor societăţii 144. Purtătorul
autorităţii nu se află pe aceeaşi treaptă cu ceilalţi 145. Există o imagine palpabilă a
acestei concepţii: tronul regal146. Persoana care ocupă tronul se află pe un
podium, este plasată deasupra celorlalţi. În acelaşi timp, ea rămâne aşezată, în
timp ce restul stau în picioare. Cu toate acestea, cei aflaţi într-o poziţie „de
forţă” îl ascultă pe cel aflat în poziţie „paşnică”. De ce? Pentru că îi recunosc
autoritatea147. Autoritatea exclude dezbaterea148, de aceea azi preferăm alegerea
democratică dintre mai multe opinii de experţi care pot argumenta în direcţii
diferite149. Devine cu atât mai important ca opiniile experţilor să aibă la bază o
minimă etică a onestităţii academice.
140
„Auctoritas and potestas are clearly distinct, and yet together they form a binary
system” (G. Agamben, State of Exception, cit. supra, p. 78). Dintr-un anumit punct de
vedere, auctoritas este „o putere fără execuţie efectivă”, în timp ce potestas este „o
putere de execuţie” (G. Agamben, Împărăţia şi gloria, cit. supra, p. 140). Adde M.
Avram, Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine..., cit. supra, p. 962; Fr. Terre, Cuvânt
înainte, în Al. Kojeve, „Noţiunea de autoritate”, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2012, p. 16:
„[auctoritas e] altceva decât manifestarea unei puteri”.

141
A se vedea E. Tassin, op. cit., p. 282. Adde H. Arendt, What is Authority?, cit. supra,
p. 105: „Authority implies an obedience in which men retain their freedom”. Aşadar, este
vorba despre persoane aflate într-o situaţie de egalitate juridică (având libertate
deplină), dar nu neapărat şi o egalitate de situaţie juridică. Pentru distincţia dintre
egalitate şi egalitarism, a se vedea S.E. Tănăsescu, op. cit. De altfel, Curtea
Constituţională reţine în mod constant că egalitatea este doar între persoane aflate în
situaţii similare...

142
„La notion d’autorite est generalement reconnue comme une qualite, non intrinseque
mais d’attribution, legitimant le pouvoir de commander et d’etre obei” (E. Giry, M.-A.
Torcheboeuf, L’autorite du pretre, în „Seneve. Journal des aumoneries de l’Ecole
Normale Superieure et de l’Ecole Nationale des Chartes”, 2010, L’autorite, p. 22).

143
„The Roman understanding of political authority, where the source of authority lay
exclusively in the past, in the foundation of Rome and the greatness of ancestors” (H.
Arendt, Authority in the Twentieth Century, în „The Review of Politics”, vol. 18, nr.
4/1956, p. 411). Teoria autorităţii a pornit de la celebra descriere a lui Cicero cu privire
la partajarea puterii în Republica Romană: magistraţii deţineau imperium, poporul roman
deţinea potestas, iar Senatul deţinea auctoritas [Cicero, Despre Stat, cit. supra, p. 280,
II.14-15; pentru un comentariu pertinent, a se vedea H. Arendt, What is Authority?, cit.
supra, p. 121: „The word auctoritas derives from the verb augere, «augment», and what
authority or those in authority constantly augment is the foundation. Those endowed
with authority were the elders, the Senate or the patres, who had obtained it by descent
and by transmission (tradition) from those who had laid the foundations for all things to
come, the ancestors, whom the Romans therefore called the maiores. The authority of
the living was always derivative, depending upon the auctores imperii Romani
conditoresque, as Pliny puts it, upon the authority of the founders, who no longer were
among the living. Authority, in contradistinction to power (potestas), had its roots in the
past, but this past was no less present in the actual life of the city than the power and
strength of the living. Moribus antiquis res stat Romana virisque, in the words of
Ennius”]. În Evul Mediu, Papa a utilizat o distincţie similară atunci când a ales să
reprezinte autoritatea şi să-i lase împăratului (şi prepuşilor săi, regii) imperium (E.H.
Kantorowicz, op. cit., pp. 180-190; A.-F. Platon, L. Rădvan, B.-P. Maleon, op. cit., pp.
228-229). Mai aproape de zilele noastre, poporul este considerat deţinătorul
suveranităţii, dar o exercită prin intermediul Parlamentului [art. 2 alin. (1) din
Constituţie] [I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Suveranitatea, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu
(coord.), op. cit., p. 22-24]. Pentru o istorie a modului în care suveranitatea s-a
„transferat” de la monarh către popor, a se vedea A.-F. Platon, „Corpul politic” în cultura
europeană. Din Evul Mediu pînă în epoca modernă, Ed. Polirom, Iaşi, 2017, pp. 266-
270. La nivelul dreptului privat, organul de conducere al unei persoane juridice deţine
autoritatea (în virtutea căreia poate autoriza anumite acte), în timp ce puterea de
reprezentare este acordată organului de administrare (infra, nr. 9). În acelaşi fel,
părinţii/tutorele deţin o autoritate, în timp ce puterea de a acţiona rămâne la persoana
ocrotită (care poate încheia acte care să producă efecte în raport cu terţii).

144
A se vedea E. Tassin, op. cit., pp. 273-274.

145
Autoritatea nu necesită putere formală. Celebra replică a lui Ion Iliescu în sensul că
nu are nevoie de funcţii în partid pentru a se impune este revelatoare.

146
A se vedea J. Charles-Gaffiot, Trones en majeste. L’autorite et son symbole, Cerf,
Paris, 2011, passim. Adde E. Canetti, op. cit., pp. 361-362: „The dignity of sitting is a
dignity of duration. (...) The downward pressure of his weight confirms his authority and
the more he makes it felt the more secure he appears”.
 147
Disoluţia autorităţii în epoca modernă ţine atât de negarea tradiţiilor (E. Tassin, op.
cit., p. 273), cât şi de renunţarea deţinătorului la poziţia sa (Interview with Jacques
Charles-Gaffiot, curator of the exhibition, în „The Palace of Versailles presents Thrones
in Majesty”, pp. 6-7). Adde H. Arendt, What is Authority?, cit. supra, p. 91: „authority
has vanished from the modern world. (...) the party system had lost its prestige and the
government’s authority [is] no longer recognized. (...) Practically as well as
theoretically, we are no longer in a position to know what authority really is”. „Fireşte,
Autoritatea nu există decât în măsura în care e «recunoscut㻄 (Al. Kojeve, op. cit., p.
60).

148
A se vedea H. Arendt, What is Authority?, cit supra, p. 92: „Authority, on the other
hand, is incompatible with persuasion, which presupposes equality and works through a
process of argumentation. Where arguments are used, authority is left in abeyance.
Against the egalitarian order of persuasion stands the authoritarian order, which is
always hierarchical. If authority is to be defined at all, then, it must be in
contradistinction to both coercion by force and persuasion through arguments. (The
authoritarian relation between the one who commands and the one who obeys rests
neither on common reason nor on the power of the one who commands; what they have
in common is the hierarchy itself, whose rightness and legitimacy both recognize and
where both have their predetermined stable place)”.

149
A se vedea B. Russell, Nevoia de scepticism politic, în „Eseuri sceptice”, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2015, pp. 136-153; H. Arendt, What is Authority?, cit. supra, pp.
91-92.

Uneori, pentru ca un act să fie valabil încheiat, el trebuie nu numai realizat, ci

şi autorizat. Această autorizare provine de la o persoană 150 dotată cu autoritate.
Este posibil ca acest mecanism să fie generalizat şi să se considere că
întotdeauna încheierea unui act presupune două condiţii: el trebuie să fie iniţiat
şi, de asemenea, confirmat151. De regulă, nu pot fi percepute aceste etape
pentru că ele se confundă în aceeaşi persoană152: autorul actului. Citit în această
cheie, art. 37 C. civ. evocă reunirea celor două atribute în aceeaşi persoană: cea
a persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu. Art. 41 alin. (2) şi art. 43 alin. (2)
C. civ. reglementează acele situaţii când autoritatea este plasată în altă
persoană (autoritatea parentală sau autoritatea tutelară 153) decât cea care este
parte a actului juridic154. Iar lipsa acordului acestei autorităţi conduce la nulitatea
actului [art. 44 C. civ.]. În mod similar, atunci când legea impune organului de
conducere al persoanei juridice să aprobe un anumit act (ce urmează a fi
încheiat de organul de administrare) [art. 218 alin. (3) C. civ.] sau impune o
autorizare externă pentru acel act [art. 207 C. civ.], lipsa acestora poate
conduce la nulitatea actului.
150
„Prin urmare, putem spune că «suportul» real al oricărei autorităţi e în mod necesar
un agent în sensul propriu şi puternic al termenului, adică un agent considerat liber şi
conştient” (Al. Kojeve, op. cit., p. 35).

151
„It is, then, as if for something to exist in law there must be a relationship between
two elements (or two subjects): one endowed with auctoritas and one that takes the
initiative in the act in the strict sense. If the two elements or two subjects coincide, then
the act is perfect. However, if there is a gap or incongruity between them, the act must
be completed with auctoritas in order to be valid” (G. Agamben, State of Exception, cit.
supra, p. 76).

152
„În orice caz, şi prin definiţie, nu poţi avea autoritate asupra ta însuţi, însăşi ideea
unei «reacţii» neavând aici niciun sens” (Al. Kojeve, op. cit., p. 61).

153
Pentru ideea autorităţii care este conferită părintelui sau tutorelui, a se vedea Fr.
Terre, op. cit., p. 13.

154
Autoritatea nu trebuie să fie confundată cu reprezentarea. Deşi părinţii/tutorele sunt
reprezentanţi (legali) ai minorului, ei nu au o autoritate totală: unele acte trebuie să fie
 autorizate de către instanţa de tutelă [art. 41 alin. (2) C. civ.]. Pentru detalii, a se vedea
infra, nr. 5.

II. Apoi a devenit un concept (juridic)

4. PUTEREA JURIDICĂ. Aparent, toate consideraţiile din prima secţiune nu au
legătură cu domeniul juridic sau par cel mult legate de domeniul dreptului
public155. De fapt, trăsăturile generale ale puterii sunt comune tuturor
activităţilor umane, fie ele politice sau poietice. Puterea este un fenomen
omniprezent156 în cadrul societăţii umane157, pentru că însăşi ideea de organizare
socială presupune stabilirea unor relaţii de putere între indivizi, categorii, clase,
funcţii. Puterea este strâns legată de persoană 158. Ea nu poate fi despărţită de
aceasta decât în circumstanţe excepţionale.
155
A se vedea V. Stoica, Dreptul material la acţiune..., cit. supra, p. 23: „Noţiunea
juridică de putere domină sfera dreptului public. În principal, puterile sunt de drept
public”.

156
„Puterea este omniprezentă” (R. Neumann, op. cit., p. 6).

157
Puterea ca liant social (M. Foucault, La volonte de savoir, cit. supra, p. 123: „Il faut
sans doute etre nominaliste: le pouvoir, ce n’est pas une institution, et ce n’est pas une
structure, ce n’est pas une certaine puissance dont certains seraient dotes: c’est le nom
qu’on prete a une situation strategique complexe dans une societe donnee”) se
confundă cu raportul juridic. Adde S. Fuggle, op. cit., p. 124: „To conceive of power as
something that does not belong to individuals but which invests itself in institutions and
discourses, like a mysterious force or spirit, is to present an understanding of power as
a form of transcendental subjectivity”; G. Deleuze, op. cit., p. 35: „Le pouvoir n’a pas
d’essence, il est operatoire. Il n’est pas attribut, mais rapport: la relation de pouvoir est
l’ensemble des rapports de forces, qui ne passe pas moins par les forces dominees que
par les dominantes, toutes deux constituant des singularites”.

158
„Le philosophe ne peut pas vouloir le pouvoir comme un objet (...), de la meme facon
qu’il n’aime pas le savoir comme un objet mais comme une «puissance qui s’applique a
des objets»„ (M. Labrune, op. cit., p. 12). Adde S. Fuggle, op. cit., p. 108: „Power
operates on and through individuals”.

Distanţa dintre puterea politică şi cea juridică este una extrem de mică.
Drumul de la puterea politică spre puterea legii este unul trasat de către
Constituţie. Astfel, după ce art. 1 alin. (3) teza iniţială stabileşte caracterul de
„stat de drept”159, alin. (5) al aceluiaşi articol statuează că „respectarea (...)
legilor este obligatorie”160. Puterea legii este evocată de art. 16 alin. (2) prin
celebra formulă „Nimeni nu este mai presus de lege” 161, iar legătura dintre
activitatea politică şi cea legislativă este asigurată de calitatea Parlamentului de
(unică) autoritate legiuitoare [art. 61 alin. (1) Constituţie].
159
A se vedea V. Constantin, Procesul judiciar modern este una dintre cele mai
remarcabile invenţii ale civilizaţiei umane, disponibil la adresa
https://www.juridice.ro/essentials/2749/ valentin-constantin-curtea-noastra-
constitutionala-nu-cred-ca-ar-putea-sa-asigure-coerenta-dreptului-public, pentru critica
acestei sintagme: „sintagma «stat de drept» este, pur şi simplu, inadecvată. Pentru că
trimite la germanul rechtsstaat (fiind de fapt o simplă traducere a acestuia) şi nu
semnifică nimic mai mult decît respectarea principiului legalităţii. (...) Problema
sintagmei «stat de drept» nu este o problemă de ordin lingvistic. Problema este că
utilizînd «stat de drept» îl înlocuieşti pe rule of law în Constituţie. Or, rule of law este
indispensabil în Constituţia democratică pentru că funcţionează acolo ca principala
directivă de interpretare a Constituţiei”.

160
Este interesant de observat că principalele comentarii ale Constituţiei României
ocultează partea finală a textului şi tratează doar despre supremaţia Constituţiei...
 161
A se vedea I. Muraru, Egalitatea în drepturi, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.),
op. cit., pp. 151-152, care totuşi afirmă maliţios că este vorba despre un „text care, într-
o desăvârşită tehnică juridică, putea desigur lipsi”.

Putem, astfel, să vorbim despre o putere primară 162 a legii civile163. În acest
sens, Curtea Constituţională a statuat că, „[p]rin definiţie, legea, ca act juridic
de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale
cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui
anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia” 164. Se are în vedere,
astfel, puterea generică a legii, care ne arată puterea care presupune o relaţie
de subordonare. „Nimeni nu este mai presus de lege” presupune ca legea să fie
deasupra tuturor, ca fiecare individ (sau structură colectivă, inclusiv statul) să fie
subordonat legii. Tot aici intră şi forţa actelor normative derivate, precum şi cea
a actelor administrative propriu-zise, care pun în lumină puterea publică (in
concreto) a Administraţiei165.
162
Foucault a observat că, „en face d’un pouvoir qui est loi, le sujet qui est constitue
comme sujet - qui est «assujetti» - est celui qui obeit” (M. Foucault, La volonte de
savoir, cit. supra, p. 112). Aşadar, puterea reprezintă un element intrinsec fundamental
al oricărui sistem juridic. Adde G. Deleuze, op. cit., pp. 37-38: „ce qui est commun aux
republiques et aux monarchies occidentales, c’est d’avoir erige l’entite de la Loi en
principe suppose du pouvoir, pour se donner une representation juridique homogene”.

163
Prin „lege civilă” înţelegem normele destinate reglementării societăţii umane, acelui
civitas care traduce grecescul polis, adică legea pentru care Codul civil constituie
dreptul comun [art. 2 alin. (2) C. civ.].

164
A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 68/2017, P. 78.

165
Aceasta se vede, de exemplu, în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică,
unde actul administrativ impune particularului un transfer forţat de proprietate. Practic,
Administraţia dobândeşte o putere prin care modifică un raport juridic (de proprietate) în
mod unilateral. Pentru analiza prerogativei statale de a expropria un imobil ca o
veritabilă putere în sens hohfeldian, a se vedea J.M. Cormack, Legal Concepts in Cases
of Eminent Domain, în „Yale Law Journal”, vol. 41 (1931), pp. 221-261.

Ideea de „puterea de lege” este una extrem de importantă, dar, fiind oarecum
externă raporturilor juridice (concrete), ea nu este o veritabilă putere, ci, mai
degrabă, o forţă. De altfel, se vorbeşte mai exact despre „forţa legii” 166. Legea
este tocmai cea care recunoaşte posibilitatea (potentia) existenţei unei puteri
(potestas) între persoane. Pentru a face asta însă, ea trebuie să se plaseze nu
numai în afara persoanelor, ci şi pe un plan supraordonat acestora; legea trebuie
să (se) impună subiectelor167.
166
Pentru o analiză (deconstructivistă) a forţei legii văzută ca o formă de violenţă
legitimă, a se vedea J. Derrida, Force de la loi: Le „fondement mystique de l’autorite”/
Force of Law: The „Mystical Foundation of Authority”, în „Cardozo Law Review”, vol. 11
(1990), pp. 920-1045. Adde M. Foucault, La volonte de savoir, cit. supra, p. 110: „la
prise du pouvoir (...) se ferait par le langage ou plutot par un acte de discours creant,
du fait meme qu’il s’articule, un etat de droit. Il parle, et c’est la regle. La forme pure du
pouvoir, on la trouverait dans la fonction du legislateur”.

167
„Behind the syntagma force of law stands a long tradition in Roman and medieval
law, where (...) it has the generic sense of efficacy, the capacity to bind” (G. Agamben,
State of Exception, cit. supra, p. 4). Adde P. Bourdieu, La force du droit. Elements pour
une sociologie du champ juridique, în „Actes de la Recherche en Sciences Sociales” nr.
64 (1986), p. 13: „ ces enonces performatifs sont des actes magiques qui reussissent,
parce qu’ils sont en mesure de se faire reconnaître universellement, donc d’obtenir que
nul ne puisse refuser ou ignorer le point de vue, la vision, qu’ils imposent. (...) Le droit
est sans doute la forme par excellence du pouvoir symbolique de nomination qui cree
les choses nommees et en particulier les groupes; il confere a ces realites surgies de
 ses operations de classement toute la permanence, celle des choses, qu’une institution
historique est capable de conferer a des institutions historiques”.

Această formă de putere normativă este „împrumutată” 168 şi convenţiilor,

astfel încât (tot) legea poate să afirme: „Contractul valabil încheiat are putere de
lege între părţile contractante” [art. 1.270 alin. (1) C. civ.]. Vedem aici evocată
ideea de putere derivată a legii private169, dar în acelaşi timp (prin trimiterea
făcută de text la puterea legii) este reluată teza puterii primare: actul privat
(rezultat al voinţei nomotete) primeşte de la lege o forţă obligatorie similară ca
putere, dar limitată ca întindere [art. 1.280 C. civ.]. Puterea „coboară” astfel din
sfera politicii, prin intermediul dreptului constituţional, până în urzeala dreptului
civil170.
168
A se vedea G. Deleuze, op. cit., p. 33: „Postulat de la localisation, le pouvoir serait
pouvoir d’Etat, il serait lui-meme localise dans un appareil d’Etat, au point que meme
les pouvoirs «prives» n’auraient qu’une apparente dispersion et seraient encore des
appareils d’Etat speciaux. Foucault montre au contraire que l’Etat apparaît lui-meme
comme un effet d’ensemble ou une resultante d’une multiplicite de rouages et de foyers
qui se situent a un niveau tout different, et qui constituent pour leur compte une
«microphysique du pouvoir»„.

169
Pentru actul juridic civil văzut ca sursă de normă privată, a se vedea P. Vasilescu,
Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept
privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, pp. 73-92.

170
De aceea considerăm că nu există o diferenţă calitativă între puterea publică şi cea
privată (din punct de vedere juridic, cel puţin). O opinie similară pare a fi împărtăşită de
profesorul Stoica, atunci când face paralela între principiul limitării puterii din dreptul
public (ca regulă) cu acelaşi principiu în dreptul privat (dar acţionând pe post de
excepţie). A se vedea V. Stoica, Dreptul material la acţiune..., cit. supra, pp. 23-24.
Contra, R. Schultze, La representation - propos introductifs, în G. Wicker, R. Schultze,
D. Mazeaud (coord.), „La representation en droit prive. 6 e journees franco-allemandes”,
Societe de legislation comparee, Paris, 2016, p. 9: „des concepts et des regles
specifiques se degagent suivant que l’on considere la representation dans la sphere
privee ou la representation du pouvoir publique”. Pentru o aplicaţie practică a acestei
tensiuni, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 196/2013, unde se schiţează un
criteriu de diferenţiere prin definirea trăsăturilor mandatului reprezentativ: „Revocarea
trebuie analizată în strânsă legătură cu conţinutul mandatului la care se referă,
respectiv cu caracterul imperativ sau reprezentativ al acestuia. În cadrul mandatului
imperativ, organul reprezentativ acţionează numai potrivit obligaţiilor stabilite de
alegătorii săi, el nu va putea acţiona nici în afara, nici împotriva acestora, depunând
toate eforturile necesare îndeplinirii lor. Alegătorii pot retrage împuternicirea acordată
fără vreo motivare. În baza mandatului reprezentativ, însă, [persoana] este alesul şi
reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial
din care ace[a]sta face parte şi nu poate fi revocat[ă] decât în condiţiile nerespectării
atribuţiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredinţat de alegătorii săi”. Pentru
explicaţii privind cele două categorii de mandate, a se vedea I. Muraru, Mandatul
reprezentativ. Mandatul imperativ şi Nulitatea mandatului imperativ, în I. Muraru, E.S.
Tănăsescu (coord.), op. cit., pp. 665-667.

5. FORME ALE PUTERII ÎN DREPT. În dreptul roman (clasic), puterea avea un

loc de cinste. Fie că vorbeam de potestas, fie că utilizam conceptul de dominus,
ideea de putere era prezentă în toate zonele dreptului 171. Astfel, pater familias
era titularul lui patria potestas, o forţă 172 care îi permitea (la începuturi) să
pretindă un ius vitae necisque asupra membrilor familiei aflaţi cu toţii sub
manus173. Raportul obligaţional era asemuit unor lanţuri prin care creditorul avea
un control direct asupra persoanei debitorului său 174. Reclamantul din procedura
legisacţiunilor avea la dispoziţie manus iniectio prin care îl forţa pe pârât să
compară în faţa judecătorului175. De asemenea, odată cu expansiunea viitorului
imperiu, teritoriile cucerite deveneau ager publicus literalmente prin forţa
armelor176.
 171
A se vedea M. Foucault, La volonte de savoir, cit. supra, p. 179: „Le pouvoir y etait
avant tout droit de prise: sur les choses, le temps, les corps et finalement la vie; il
culminait dans le privilege de s’en emparer pour la supprimer”.

172
A se vedea M. Foucault, La volonte de savoir, cit. supra, p. 177: „Longtemps, un des
privileges caracteristiques du pouvoir souverain avait ete le droit de vie et de mort.
Sans doute derivait-il formellement de la vieille patria potestas qui donnait au pere de
famille romain le droit de «disposer» de la vie de ses enfants comme de celle des
esclaves; il la leur avait «donnee», il pouvait la leur retirer”.

173
A se vedea St. Antim, Concepţia economică a dreptului, Ed. Cultura Naţională,
Bucureşti, 1925, p. 51: „Trebuinţa aceasta de braţe muncitoare a făcut ca familia
romană să fie viguros constituită, încă din primele timpuri ale existenţei cetăţii, iar
paterfamilias să fie stăpânul absolut al alor săi. Pe copii îi avea în patria potestas şi pe
femeie in manu. El avea dreptul de viaţă şi de moarte - jus vitae necisque - asupra
copiilor săi, asupra femeii in manu şi asupra sclavilor; îi putea vinde, expune sau
abandona noxal aceluia către care ar fi comis un delict. Paterfamilias era, într-un
cuvânt, tatăl, stăpânul, judecătorul şi călăul alor săi”. Adde S. Fuggle, op. cit., p. 52:
„Life and death are what is at stake for power”; Y. Thomas, loc. cit.

174
A se vedea M.D. Bob, Obligaţia contractuală în dreptul roman cu trimiteri
comparative la Codul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 30.

175
A se vedea E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Casa de editură şi presă „Şansa”,
Bucureşti, 1993, pp. 69-70.

176
A se vedea C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, p. 143.

Cu timpul, raporturile de putere s-au estompat în dreptul civil (mai ales odată
cu influenţa filosofiei creştine), astfel încât exercitarea puterii asupra persoanei
s-a diminuat până la dispariţie177. În această evoluţie, majoritatea puterilor
conferite persoanelor particulare au devenit prerogative şi s-au subsumat
drepturilor178. Efuziuni ale acestui proces istoric prin care puterile au fost
edulcorate sub forma unor atribute din conţinutul drepturilor subiective se mai
regăsesc (răzleţ) şi prin reglementarea modernă 179. Astfel, se mai vorbeşte încă
despre exercitarea prerogativelor „prin putere proprie” 180 [art. 917 alin. (1) C.
civ.].
177
Totuşi, mai există în dreptul modern forme de executare patrimonială asupra
persoanei debitorului. Astfel, în dreptul penal, repararea integrală a prejudiciului
constituie o circumstanţă atenuantă care poate „uşura” pedeapsa aplicată persoanei (F.
Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală. Curs universitar, vol. II, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2018, pp. 407-411), iar munca în folosul comunităţii continuă să
păstreze vestigii ale vechii executări personale. Pentru un exemplu din dreptul
comparat, a se vedea Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cauza C-97/18, Rechtbank
Noord-Nederland, decizia din data de 10 ianuarie 2019, unde este declarată compatibilă
cu dreptul european „privarea de libertate în scopul constrângerii la plata unei datorii
către stat, prin care se urmăreşte obţinerea executării unei hotărâri de confiscare”.

178
Pentru o analiză detaliată a dificultăţilor curente de a deosebi puterile de drepturile
subiective, a se vedea E. Gaillard, Le pouvoir en droit prive, Economica, Paris, 1985,
pp. 21-53: „aujourd’hui encore la these de la dissociation des droits subjectifs et des
pouvoirs n’a pas penetre nos conceptions juridiques de facon aussi profonde qu’on
pouvait s’y attendre ou qu’on l’affirme parfois” (p. 24).

179
Este interesant de observat că, la nivelul logicii limbajului (juridic), categoria verbelor
exercitive este utilizată atât de puteri, cât şi de drepturi. A se vedea J.L. Austin, Cum să
faci lucruri cu vorbe, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 140: „Exercitivele sînt acte de
exercitare a unor puteri, drepturi ori influenţe”.
 180
Este interesant de remarcat că expresia dă naştere unei bogate literaturi care
foloseşte sursa puterii pentru a distinge între drepturile subiective şi alte prerogative. A
se vedea R. Dincă, Protecţia secretului comercial..., cit. supra, p. 112; M. Nicolae, Drept
civil. Teoria generală, vol. II, Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon,
Bucureşti, 2018, p. 27; V. Stoica, Dreptul material la acţiune..., cit. supra, pp. 24-25. Alţi
autori evită discuţia, punând semnul egalităţii între dreptul subiectiv şi putere: „în
esenţă, [dreptul subiectiv] este puterea unui subiect de drept consacrată juridic (legal)
sau, altfel spus, (...) este o putere individuală recunoscută şi garantată de puterea
publică” (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 343). Se pare că aici „putere” este privită ca potentia mai
degrabă decât ca potestas...De altfel, s-a mai remarcat acest clivaj lingvistic:
„Considerînd «puterea» ca fiind capacitatea de a acţiona, ca fapt de a putea, termenul
poate fi reţinut în definiţia dreptului subiectiv, acesta conferind, într-adevăr, titularului
său o asemenea capacitate. Dar termenul «putere» se foloseşte cel mai adesea în
legătură cu sistemul funcţiilor şi înăuntrul acestora, semnificînd relaţiile dependente sau
de subordonare existente între persoane (...). Evident că nu o astfel de «putere» a fost
avută în vedere în formularea definiţiei dreptului subiectiv” (I. Deleanu, Drepturile
subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 39).

În cadrul acestui proces de osmoză, unele (dintre fostele) puteri au păstrat

caracteristici rebele, ceea ce a făcut ca şi drepturile subiective rezultante să se
comporte atipic, apărând astfel aşa-numitele drepturi potestative 181. Dacă ne
raportăm la definiţia dreptului subiectiv (şi facem distincţia faţă de putere),
observăm că însăşi noţiunea de drept potestativ este una oximoronică: pare a
desemna un drept care conferă titularului o putere 182. Iniţial, se pare că
adevăratele drepturi potestative au fost drepturile reale 183. Într-adevăr, ideea de
putere era specifică acestor drepturi (mai exact spus, prerogativelor titularului
unui ius in rem). Probabil că acesta este motivul pentru care astăzi analiza
drepturilor potestative le plasează la jumătatea distanţei dintre drepturile de
creanţă şi cele reale184.
181
Pentru problematica drepturilor potestative, a se vedea V. Stoica, Drept civil.
Drepturile reale principale, vol. 1, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 133-137; M.
Avram, Actul unilateral..., cit. supra, pp. 110-170; R. Dincă, Protecţia secretului
comercial..., cit. supra, pp. 391-394. Pentru distincţia faţă de puteri, a se vedea M.
Avram, Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine..., cit. supra, p. 962 (criteriul distincţiei
pare a fi faptul că drepturile sunt „egoiste”, iar puterile „altruiste”).

182
O analiză extrem de actuală a fost făcută recent în materia dreptului/puterii unui
consumator de a modifica termenii contractului de credit ipotecar printr-un act unilateral
(notificarea de dare în plată). A se vedea V. Stoica, Natura juridică a dreptului de a
stinge creanţa bancară ipotecară şi datoria corelativă, conform Legii nr. 77/2016 (Ce
pare să fie, dar nu poate fi; ce nu pare să fie, dar poate fi), în V. Stoica (coord.), „Legea
dării în plată. Argumente şi soluţii”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, pp. 3-29; M. Avram,
Notificarea declaraţiei unilaterale de stingere a datoriei prin darea în plată: un fenomen
juridic paranormal, eod. loc., pp. 30-73.

183
A se vedea R. Rizoiu, Conflictele dintre proprietari şi creditori: Despre proprietate şi
cvasiproprietate în economia de consum, în M. Nicolae, R. Rizoiu, L. Toma-Dăuceanu
(eds.), op. cit., pp. 456-458 (în special nota 56).

184
A se vedea V. Stoica, Drept civil, vol. 1, cit. supra, pp. 112-113; R. Dincă, Protecţia
secretului comercial..., cit. supra, p. 123.

Un alt motiv pentru care ideea de putere a cam dispărut din peisajul dreptului
privat se datorează unei confuzii care a făcut ca autoritatea să fie desemnată cu
termenul putere. În acest fel, s-a vorbit multă vreme despre puterea
părintească185, ca un reflex al fostei patria potestas din dreptul roman. Noul Cod
civil a venit să clarifice (şi) acest aspect, utilizând (în mod programatic 186)
conceptul de „autoritate părintească” [art. 483 alin. (1) C. civ.]. Din noua
definiţie legală observăm că nu mai este vorba despre o putere 187, ci despre o
categorie distinctă, în conţinutul autorităţii plasându-se drepturi şi îndatoriri ale
părintelui [art. 487 C. civ.], menite să asigure o dezvoltare corespunzătoare
copilului [art. 483 alin. (2) C. civ.]. Există, aşadar, o diferenţă între îndatorirea
părinţilor şi autoritatea părintească, care presupune şi ghidarea copiilor (prin
instituirea unor drepturi similare unor puteri 188). Puterea părintească nu mai este
o putere, pentru că şi copilul este o persoană, iar legea îi oferă o autonomie
sporită189.
185
În literatura mai veche se evita folosirea termenului „putere”, ceea ce făcea ca
reprezentarea minorilor să devină „dreptul şi îndatorirea de a reprezenta pe minor”. A se
vedea I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 506. Adde M.
Avram, Actul unilateral..., cit. supra, p. 114, nota 1.

186
A se vedea M. Nicolae, Codex Iuris Civilis, t. 1, Noul Cod civil. Ediţie critică, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. cxv; M. Avram, Drept civil. Familia, cit. supra, pp.
485-486.

187
Puterea poate fi folosită uneori în moduri atipice. Astfel, „puterea” părintească poate
să se exercite de către un părinte împotriva celuilalt părinte, în cadrul procedurilor de
încredinţare a minorului sau de stabilire a programului de vizitare. Înţelegerea noii
configuraţii a autorităţii părinteşti ar trebui să elimine aceste forme de putere. A se
vedea, pentru exemple concrete, M. Avram, Măreţie şi decădere din exerciţiul drepturilor
părinteşti: analiza unor soluţii din jurisprudenţă, în M. Avram (coord.), „Autoritatea
părintească. Între măreţie şi decădere”, Ed. Solomon, Bucureşti, 2018, pp. 432-468.

188
Din punct de vedere analitic, se poate afirma că obligaţiile privesc relaţia dintre
părinte şi copil, în timp ce drepturile privesc relaţia dintre părinte şi terţi; în dreptul
german, această idee de drepturi din cadrul autorităţii părinteşti a fost justificată de
prevenirea situaţiilor în care statul încearcă să intervină în raporturile dintre părinţi şi
copii. A se vedea G. Masch, La representation des personnes protegees en droit
allemand, în G. Wicker, R. Schultze, D. Mazeaud (coord.), op. cit., p. 68.

189
A se vedea M. Avram, Drept civil. Familia, cit. supra, p. 475. Adde R. Rizoiu, La
responsabilite du fait des mineurs et des interdits, în P. Jourdain, M. Bacache (eds.),
„Comparaison de la reforme du droit francais de la responsabilite civile avec le nouveau
Code civil roumain”, vol. 1, IRJS Editions, Paris, 2018, pp. 261-276.

Termenul autoritate nu este ales la întâmplare, justificarea acestor atribuţii

găsindu-se în noţiunea de auctoritas, în temeiul căreia părintele este socotit de
lege drept persoana care îşi impune în mod natural (prin experienţa de viaţă 190)
deciziile cu privire la dezvoltarea copilului 191. În acest sens, art. 485 C. civ.
instituie o îndatorire de respect în sarcina copilului, îndatorire care reflectă
tocmai premisele autorităţii parentale. De altfel, art. 508 C. civ. nu evocă o
veritabilă pierdere a autorităţii, ci, în consonanţă cu ipoteza evocată de art. 485
C. civ., face vorbire doar de o decădere din exerciţiul autorităţii. Altfel spus,
autoritatea nu se pierde, ci doar nu i se mai permite persoanei titulare a
autorităţii să îşi impună punctul de vedere asupra situaţiei minorului. Nu este
lipsit de relevanţă faptul că obligaţiile părintelui nu sunt afectate de această
decădere [art. 510 C. civ.]. De asemenea, autoritatea nefiind pierdută,
conţinutul ei se poate reactiva integral la un moment ulterior [art. 512 C. civ.].
Autoritatea este o stare, o fiinţă 192. Ea reprezintă o poziţie de superioritate între
două persoane. Exerciţiul autorităţii însă se poate realiza printr-o putere, aşa
cum acţiunea (energeia) presupune o putere de a acţiona (dynamis). Puterea
reprezintă punerea în act a autorităţii, prin intermediul voinţei. Autoritatea
preexistă ca sursă a puterii. Ea nu dispare niciodată, poate fi doar incapacitată,
adică puterea ei este restrânsă. De aceea, decăderea este din exerciţiul
autorităţii părinteşti, nu dispare autoritatea. Ea renaşte când dispare cauza de
incapacitare. Autoritatea ţine de natura relaţiilor dintre persoane: părinţii o au în
mod natural, ca efect al filiaţiei (legătura de sânge)193.
190
De altfel, puterea şi cunoaşterea au o istorie comună şi o relaţie de simbioză. A se
vedea M. Foucault, Surveiller et punir, cit. supra, p. 32: „il n’y a pas de relation de
pouvoir sans constitution correlative d’un champ de savoir, ni de savoir qui ne suppose
et ne constitue en meme temps des relations de pouvoir”; S. Fuggle, op. cit., p. 24:
„Power and knowledge exist in a relationship of mutual dependence”; G. Deleuze, op.
cit., p. 46: „Erreur, hypocrisie qui consiste a croire que le savoir n’apparaît que la ou les
rapports de forces sont suspendus. Il n’y a pas de modele de verite qui ne renvoie a un
type de pouvoir, pas de savoir ni meme de science qui n’exprime ou n’implique en acte
un pouvoir en train de s’exercer”.

191
Chiar şi aşa-numita disoluţie a familiei are la bază dispariţia autorităţii parentale,
pusă sub semnul întrebării de alienarea individului, care poate ignora regulile bunului-
simţ, şi e nevoie de autoritatea statului pentru a sancţiona derapajele (autoritatea
tutelară). Atunci când nici statul nu se mai bucură de autoritate, haosul adus de lipsa de
autoritate poate fi periculos.

192
În sens heideggerian.

193
Într-un schimb de replici din cadrul ultimei serii a serialului Game of Thrones, este
oferit următoarea pereche: „Love is the death of duty (maester Aemon)... And sometimes
duty is the death of love (Tyrion)”. Prima replică pare a sugera că, atunci când părinţii
îşi iubesc copiii (starea naturală), nu este necesară instituirea unei îndatoriri nici pentru
părinţi (de a îngriji la bunăstarea copilului), nici pentru copii (de a-şi respecta părinţii).
În partea a doua, supravieţuirea datoriei (chiar în cazul decăderii din autoritatea
părintească) pare a justifica dispariţia dragostei... Discuţiile nu sunt doar un apanaj al
lumilor inventate. Pentru o abordare extrem de prezentă, a se vedea dezbaterile recente
pe marginea aşa-numitei „Legi a recunoştinţei între generaţii”. Art. 3 alin. (1) din acest
proiect de act normativ afirma că „autoritatea [părinţilor] o precede (sic!), în mod
natural, pe cea a statului”...

În sfârşit, unele puteri au devenit în dreptul modern simple libertăţi. Astfel, nu

mai putem discuta astăzi despre puterea de a încheia un contract, ci despre
libertatea de a contracta [art. 1.169 C. civ.]194. Libertatea văzută ca deghizare
modernă a puterii explică de ce astăzi individul este mai interesat de propria
libertate decât de deţinerea puterii 195. Poate din această cauză teoria modernă a
libertăţii gravitează în jurul ideii de a putea face orice acţiune dorită 196.
194
Vedem şi aici „jocul” între potentia şi potestas.

195
Astfel se explică implicarea civică redusă a populaţiei sau prezenţa redusă la
scrutinele electorale, precum şi folosirea unor teme legate de libertate pentru a
convinge oamenii să vină la vot.

196
A se vedea I. Berlin, Two concepts of liberty, în H. Hardy (ed.), „Liberty”, Oxford
University Press, Oxford, 2017, pp. 181-187, unde se detaliază cum „retragerea în sine”
nu este o manifestare a libertăţii fiinţelor superioare, ci doar un efect al unei
constrângeri care nu poate fi evitată.

6. PUTEREA ÎN DREPTUL MODERN. În ciuda unei „epurări” a dreptului de

conceptele care sugerau ideea de forţă 197, puterea a rămas o parte esenţială a
dreptului modern. Faptul că ea s-a „deghizat” ca parte a unor alte instituţii
juridice198 nu a făcut-o să dispară cu totul din peisajul juridic. Dincolo de
existenţa aceasta „underground”, puterea a rămas prezentă şi sub forma sa
primară în unele zone „de nişă”. Atunci când dreptul administrativ vorbeşte
despre actele săvârşite cu putere publică 199 sau când dreptul constituţional
vorbeşte despre echilibrul puterilor în stat, asistăm la apariţii (ipostaze) ale
aceleiaşi instituţii.
 197
O parte din această „curăţare” a fost întreprinsă de dreptul canonic, care a pornit de
la premisa că orice putere este o emanaţie a divinităţii şi, deci, nu poate fi asociată unui
om. În epoca modernă, se încearcă o delimitare clară între forţă şi putere (H. Arendt,
What is Authority?, cit. supra, p. 92: „Since authority always demands obedience, it is
commonly mistaken for some form of power or violence. Yet authority precludes the use
of external means of coercion where force is used, authority itself has failed!”).

198
A se vedea supra, nr. 4.

199
Sau atunci când se discută de „puterea discreţionară” a Administraţiei (numită, mai
recent, „decizie de oportunitate”). A se vedea D. Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi
excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, passim.

Poate că cea mai articulată analiză sistemică 200 a puterii în drept este cea
întreprinsă de Hohfeld în cadrul celor două studii care i-au asigurat
celebritatea201. În cadrul schemei de corelare dintre principalele categorii
juridice, Hohfeld plasează puterea (power) ca un antonim al inabilităţii
(disability)202; altfel spus, contrariul unei puteri este o imposibilitate (de a
acţiona) determinată de o interdicţie legală. În schimb, în cadrul aceluiaşi raport
juridic, persoanei care deţine o putere îi va corespunde întotdeauna o altă
persoană care este ţinută de o răspundere (liability); adică persoana supusă
raportului de putere va răspunde în cazul în care nu se conformează acţiunii
impuse de către potentior.
200
„Puterea funcţionează doar într-un sistem” (R. Neumann, op. cit., p. 18).

201
A se vedea W.N. Hohfeld, Some Fundamental Legal Conceptions as Applied in Legal
Reasoning, în „Yale Law Journal”, vol. 23 (1913), p. 16 sqq.; idem, Fundamental Legal
Conceptions as Applied in Judicial Reasoning, în „Yale Law Journal”, vol. 26 (1917), p.
710 sqq. Studiile au fost reunite în idem, Fundamental Legal Conceptions as Applied to
Legal Reasoning and Other Legal Essays, W.W. Cook (ed.), Yale University Press, New
Haven, 1920. Referirile din continuare vor fi făcute la această colecţie postumă.

202
Pentru Foucault, puterea este o limită adusă libertăţii: „Le pouvoir, comme pure limite
tracee a la liberte, c’est, dans notre societe au moins, la forme generale de son
acceptabilite” (M. Foucault, La volonte de savoir, cit. supra, p. 114).

Analiza lui Hohfeld este una cu un înalt grad de generalitate şi, prin urmare,
este extrem de abstractă. De aceea, de exemplu, atunci când sunt oferite
exemple de puteri, sunt oferite particularizări din cele mai variate domenii.
Astfel, există o formă de putere în persoana proprietarului care poate (fără ca
altă persoană să i se poată opune) să transfere dreptul său de proprietate.
Astăzi am califica o astfel de putere drept o libertate [libertatea de a dispune
(art. 12 C. civ.)]. Dar, în unele situaţii, A (ca potentior) are puterea de a
transmite un drept de proprietate lui B (ca terţ) cu privire la bunul lui X 203. Aşa
se întâmplă în cazul vânzării bunului mobil în condiţiile art. 937 alin. (1) C. civ.
Tot în categoria puterilor, Hohfeld enumeră situaţia persoanei căreia i-a fost
adresată o ofertă şi care are puterea de a o accepta şi, astfel, de a da naştere
unui raport juridic obligaţional204. Deşi considerăm că exemplul este corect din
punctul de vedere al sistemului propus, nu trebuie scăpat din vedere că este
vorba de o relaţie „în devenire”; aşadar, acceptarea (odată exprimată) va face
să dispară ideea de putere, căci ea se confundă cu exprimarea voinţei 205
(consimţământul) la naşterea raportului juridic obligaţional 206. Evident, la un loc
de cinste între exemplele de puteri se (re)găseşte şi la Hohfeld puterea de
reprezentare (power of attorney) 207. În această ipoteză, A (reprezentantul, ca
potentior) are puterea să dea naştere unei obligaţii pentru B (reprezentatul) faţă
de X (ca terţ).
 203
A se vedea W.N. Hohfeld, op. cit., p. 8: „For example, one who owns a chattel may
«abandon» it. By doing so he confers upon each person in the community a legal power
to acquire ownership of the chattel by taking possession of it with the requisite state of
mind”.

204
A se vedea W.N. Hohfeld, op. cit., p. 8: „So also any person can by offering to enter
into a contract with another person confer upon the latter - without his consent, be it
noted - a power by «accepting» the offer to bring into existence new legal relations”.

205
„Voinţa nu este doar o experienţă, ci şi o forţă” (D.M. Wegner, op. cit., p. 26).

206
Pentru o analiză mai detaliată, a se vedea R. Rizoiu, În spatele oglinzii: voinţa ca
putere, în curs de publicare.

207
A se vedea W.N. Hohfeld, op. cit., p. 52: „The creation of an agency relation
involves, inter alia, the grant of legal powers to the so-called agent, and the creation of
correlative liabilities in the principal”.

În dreptul român actual, analiza puterii s-a realizat (mai mult incidental) din
perspective diverse. Astfel, doamna profesor Avram observă că puterea nu se
poate exercita asupra propriei persoane şi nici asupra propriului patrimoniu, ci
ea presupune întotdeauna urmărirea interesului unei alte persoane 208. Profesorul
Dincă identifică puterea posesorului de a continua posesia începută şi remarcă
faptul că nu posesia (ca putere) este protejată, ci prezumţia de proprietate 209.
Într-o încercare de sinteză, profesorul Stoica relevă trăsăturile principale ale
puterii în drept ca fiind „prerogative juridice (...) conferite titularului lor pentru
realizarea unui interes, cel puţin parţial distinct de al său, adică al altor
persoane, fiind supuse unui control judiciar pentru deturnare de putere” 210.
208
A se vedea M. Avram, Actul unilateral..., cit. supra, p. 114.

209
A se vedea R. Dincă, Protecţia secretului comercial..., cit. supra, pp. 142-150.

210
A se vedea V. Stoica, Dreptul material la acţiune..., cit. supra, p. 23. Adde G. Wicker,
La theorie de la representation dans les actes juridiques en droit francais, în G. Wicker,
R. Schultze, D. Mazeaud (coord.), op. cit., p. 53: „parce que le pouvoir se definit comme
la prerogative que son titulaire doit exercer dans un interet au moins partiellement
distinct du sien, le representant est tenu de l’exercer”.

Pe baza acestor observaţii, se pot desprinde câteva trăsături comune tuturor

formelor de putere. Astfel, în primul rând, esenţial este să se limiteze ideea de
putere (juridică) la conţinutul unui raport, adică al unei relaţii între persoane 211,
iar nu în „relaţia” dintre o persoană şi un bun. Puterea este întotdeauna un
raport între persoane212 (chiar dacă poate avea în vedere modul în care acele
persoane se raportează la un anumit bun). În această „cheie” trebuie citite
dispoziţiile art. 784 alin. (1) C. civ., care par să evoce ideea puterii unei
persoane (fiduciarul) asupra unor elemente patrimoniale. Pentru înţelegerea
textului trebuie făcută paralela cu regimul general al administrării bunurilor altei
persoane [art. 794 C. civ.], la care face trimitere chiar art. 784 alin. (2) C. civ.
Astfel, art. 801 C. civ. precizează faptul că puterea nu se exercită asupra
elementelor din patrimoniu, ci asupra persoanei în favoarea căreia acea masă
patrimonială este administrată (i.e. beneficiarul). Chiar dacă principiul unicităţii
patrimoniului [art. 31 alin. (1) C. civ.] nu a permis ca masa patrimonială
fiduciară să „rămână” fără titular, iar fiduciarul a „primit”-o în cadrul propriului
patrimoniu213, asistăm la o ficţiune juridică, de vreme ce fiduciarul rămâne
răspunzător faţă de beneficiar pentru modul în care o gestionează [art. 783-787
C. civ.]. Aşadar, puterea fiduciarului este opusă beneficiarului fiduciei, iar nu
patrimoniului fiduciar ca atare.
211
Pentru o analiză interesantă (din perspectiva istoriei dreptului românesc) referitoare
la exercitarea puterii (politice) asupra persoanelor (şi nu asupra teritoriului), a se vedea
M. Coman, Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Ed.
Polirom, Bucureşti, 2013, pp. 17-51.

212
„Conceptul de putere se referă la o relaţie de superioritate sau de dependenţă între
două sau mai multe persoane” (R. Neumann, op. cit., p. 13).

213
Separaţia este una destul de netă şi apropie această „diviziune” patrimonială de o
veritabilă separaţie de patrimonii [art. 786 C. civ.].

În al doilea rând, puterea presupune ca voinţa unei persoane (A) să se

impună asupra voinţei altei persoane (B)214. Această caracteristică a puterii face
extrem de dificilă analiza puterii ca instituţie de drept civil, unde egalitatea
părţilor este principiul fundamental. Prin urmare, impunerea trebuie înţeleasă
într-un mod destul de larg. Pornind de la argumentul foucaultian că puterea
acţionează în mod egal asupra ambelor părţi implicate în raportul de putere 215,
observăm că şi potentior (A) este ţinut de o serie de constrângeri (grija în
gestiune, evitarea conflictului de interese, promovarea interesului altei persoane
etc.).
214
Poate cea mai generală definiţie este cea dată de Max Weber: „«Power» (Macht) is
the probability that one actor within a social relationship will be in a position to carry out
his own will despite resistance, regardless of the basis on which this probability rests”
(M. Weber, op. cit., p. 53). Acel „despite resistance” nu trebuie să limiteze ipoteza: este
posibil să nu existe vreo rezistenţă din partea persoanei supuse puterii sau chiar să
existe cooperare. O definiţie similară întâlnim la Robert Dahl: „A has power over B to
the extent that he can get B to do something that B would not otherwise do” (R. Dahl,
The Concept of Power, în „Behavioral Science”, vol. 2, nr. 3/1957, pp. 202-203).

215
A se vedea S. Fuggle, op. cit., p. 132: „in the process of creating, power does not
remain unaltered by that which it produces”; G. Deleuze, op. cit., pp. 33-34; M.
Foucault, La volonte de savoir, cit. supra, pp. 121-122: „Par pouvoir, il me semble qu’il
faut comprendre d’abord la multiplicite des rapports de force qui sont immanents au
domaine ou ils s’exercent, et sont constitutifs de leur organisation; le jeu qui par voie de
luttes et d’affrontements incessants les transforme, les renforce, les inverse; les appuis
que ces rapports de force trouvent les uns dans les autres, de maniere a former chaîne
ou systeme, ou, au contraire, les decalages, les contradictions qui les isolent les uns
des autres; les strategies enfin dans lesquelles ils prennent effet, et dont le dessin
general ou la cristallisation institutionnelle prennent corps dans les appareils etatiques,
dans la formulation de la loi, dans les hegemonies sociales”.

De asemenea (şi aici observăm una dintre trăsăturile specifice puterii

„civile”216), mecanismul de exercitare a puterii impune necesitatea existenţei
unui terţ (X, din exemplele de mai sus), terţ care este implicat fără voie în
raportul de putere, în sensul în care anumite efecte derivate din acel raport au
legătură cu el217. Prin aceasta, puterea din dreptul civil se deosebeşte de cea din
dreptul public218, unde contează numai raportul de subordonare dintre potentior
şi subiectul supus puterii. Cum dreptul privat nu acceptă (cu uşurinţă) o relaţie
de subordonare pură [art. 30 C. civ.], raportul de putere presupune un complex
de relaţii juridice, iar situaţia juridică a terţului (care nu este subordonat
niciunuia dintre cei doi subiecţi implicaţi propriu-zis în raportul de putere) apare
în prim-planul analizei. Acest terţ este şi el subiect, dar într-un alt raport
(derivat fie dintr-un act juridic, fie dintr-un fapt juridic stricto sensu) în care
terţul se află cu unul dintre părţile raportului de putere.
216
A se vedea V. Stoica, Dreptul material la acţiune..., cit. supra, pp. 23-24.
 217
Tocmai de aceea, în dreptul modern ideea de putere care produce efecte doar între
părţile raportului de putere a fost „transfigurată” ca un drept subiectiv (drepturile
potestative) sau ca o simplă prerogativă (a unui drept subiectiv).

218
S-a afirmat chiar că „Oportunitatea acestei dihotomii rezidă din regimul funciarmente
diferit de care beneficiază reprezentarea în cele două mari ramuri de drept” (P.
Vasilescu, op. cit., p. 215). Considerăm că nu se poate totuşi vorbi despre un tratament
juridic „funciarmente diferit”, ci doar de variaţii ale aceleiaşi esenţe. Pentru un punct de
vedere care găseşte zonele de interferenţă, a se vedea V. Stoica, Dreptul material la
acţiune..., cit. supra, p. 23, unde, în esenţă, se explică de ce puterea este regula în
dreptul public şi excepţia în dreptul privat. Este însă doar o diferenţă de perspectivă,
fiind vorba despre acelaşi tip de putere.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, puterea fiind oarecum nespecifică dreptului

privat, pentru a produce efecte juridice este necesară o permisiune acordată de
lege în acest sens219. Din nou, dreptul privat pleacă de la premisa egalităţii
(juridice220) [art. 30 C. civ.] între toate subiectele de drept [art. 2 alin. (1) C.
civ.]. Prin urmare, simpla idee că un subiect ar fi „mai egal decât altul” îi
repugnă. În acelaşi timp, dreptul civil nu este unul rupt de realitate, ci este
poate cel mai apropiat de realităţile cotidiene. De aceea, reglementarea nu poate
ignora faptul că oamenii au niveluri diferite de discernământ şi interese diverse.
Prin urmare, tocmai pentru a rămâne un instrument util de organizare a
indivizilor în cadrul societăţii, dreptul civil este nevoit să accepte că şi raporturile
de putere trebuie recunoscute. Din cauza naturii lor controversate însă, ca şi în
alte cazuri similare, Codul civil preferă să le limiteze aplicabilitatea la acele
materii unde într-adevăr sunt necesare. Plecând de la premisa puterii generale a
legii, Codul civil instituie dispoziţii prin care recunoaşte expres (în mod direct sau
indirect) anumite puteri. Are însă grijă să stabilească faptul că această
prerogativă rămâne rezervată legiuitorului, părţilor fiindu-le interzis să creeze
noi zone în care să-şi impună puterea. Astfel, libertatea persoanei nu poate fi
restrânsă decât prin lege [art. 29 alin. (1) C. civ.], nici măcar limitarea
autoimpusă (dar lăsată la latitudinea altei persoane) nu este permisă 221 [art. 29
alin. (2) C. civ.]. Suntem aici tocmai pe tărâmul acelor norme de ordine publică
de la care subiectele de drept nu pot deroga [art. 11 C. civ.].
219
A se vedea M. Foucault, La volonte de savoir, cit. supra, p. 115: „Depuis le Moyen
Age, dans les societes occidentales, l’exercice du pouvoir se formule toujours dans le
droit”.

220
A se vedea M. Nicolae, op. cit., vol. I, p. 257.

221
Se previne astfel posibilitatea aşa-numitei „sclavii autoimpuse”. A se vedea E. de la
Boetie, loc. cit.

Tehnicile prin care legea limitează utilizarea puterii sunt însă extrem de
variate. Astfel, cea mai simplă modalitate este de a institui o regulă de putere
expresă. Exemplul tipic este cel al minorului sub 14 ani, care nu poate încheia
acte juridice în nume propriu, ci doar prin intermediul reprezentantului său legal.
Nu discutăm aici de autoritatea părintească, ci de un element care (poate) face
parte din acest concept mult mai larg. Astfel, în cazul în care copilul este supus
autorităţii parentale, gestiunea patrimoniului minorului se face după regulile
edictate în materia tutelei [art. 502 alin. (1) C. civ.]222. La rândul său, art. 142
alin. (1) C. civ. trimite la dispoziţiile din materia administrării bunurilor altuia,
deci şi la art. 813-815 C. civ., care se referă la faptul că administratorul are
conferite anumite puteri. Prin urmare, şi părinţii au anumite puteri legate de
administrarea patrimoniului copilului lor. Nu este mai puţin adevărat că aceste
puteri sunt extrem de limitate [art. 500 C. civ.], iar dispoziţiile din materia
administrării bunurilor altuia sunt evocatoare în acest sens 223. Astfel, prevederile
art. 795-799 C. civ. nu includ vreo referire (expresă) la puterea
administratorului, ci (dimpotrivă) la faptul că acesta este „ţinut” sau „obligat” să
facă ceva. Atunci când, prin excepţie, administratorul „poate” să facă ceva, are
nevoie de o „autorizare” [art. 799 alin. (1) C. civ.]. Doar persoana împuternicită
cu administrarea deplină pare să aibă conferită (în mod expres) o putere [art.
801 C. civ.]. La o citire „în oglindă” a textelor, observăm că legiuitorul foloseşte
aici verbul „a putea” pentru a desemna o putere (potestas), iar nu o posibilitate
(potentia) şi limitează această putere doar la actele de dispoziţie [art. 799/801
C. civ.]. Pentru actele de conservare sau de administrare stricto sensu, preferă
să se exprime în termeni de îndatorire/obligaţie [art. 795-798/800 C. civ.].
Atunci când reglementează însă efectul administrării asupra terţilor, legea revine
la limbajul puterii [art. 813-815 C. civ.], ceea ce aduce un argument
suplimentar pentru necesitatea implicării a (cel puţin) trei persoane în
reglementarea civilă a raporturilor de putere. Important este însă faptul că
puterea de acest gen este privită mai degrabă ca un element de pasiv
(îndatorire) pentru potentior, iar nu de activ 224.
222
Această normă de trimitere relevă faptul că puterea nu este un element sine qua non
al autorităţii, ci poate cel mult să fie o consecinţă a acesteia. În schimb, aceeaşi formă
de putere poate rezulta şi din alte surse [tutorele nefiind creditat cu autoritate, ceea ce
face ca actele acestuia să necesite încuviinţări sau autorizări din partea altor organisme
(art. 136-139 C. civ.)]. Pentru o distincţie mult mai nuanţată între autoritate şi putere, a
se vedea H. Arendt, What is Authority?, cit. supra, p. 92.

223
Cu privire la efectele pe care norma de trimitere din art. 142 C. civ. le poate produce,
a se vedea G. Wicker, Le droit commun de la representation dans le nouveau Code civil
roumain, în Fl.A. Baias, R. Dincă (eds.), „Le colloque international « Le nouveau Code
civil roumain: Vu de l’interieur - Vu de l’exterieur»„, vol. II, Ed. Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 2014, pp. 577-578. Autorul subliniază diferenţele dintre teoria
(germană a) reprezentării şi teoria (quebecoise a) administrării bunurilor altuia şi relevă
greutatea concilierii celor două instituţii. Pentru o prezentare a modului în care
administrarea bunurilor altuia funcţionează în Quebec, a se vedea M. Cumyn,
L’administration des biens d’autrui dans les Codes civils roumain, în Fl.A. Baias, R.
Dincă (eds.), op. cit., vol. II, pp. 393-416. Credem că distincţia trebuie făcută în ceea ce
priveşte tipul de organizare a „bunurilor altuia”. Dacă este vorba despre bunuri izolate
(sau despre mase patrimoniale), este, într-adevăr, greu de stabilit o relaţie de
reprezentare, pentru că nu se poate identifica reprezentatul. Dacă însă, cum este cazul
tutelei, este vorba despre un patrimoniu, acesta va avea întotdeauna un (singur) titular
[art. 31 alin. (1) C. civ.]; aşadar, devine evident că reprezentatul este titularul acelui
patrimoniu. Dificultăţile ridicate în Quebec de acceptarea unor patrimonii fără titular nu
se regăsesc în Codul civil român şi, prin urmare, se poate concilia relativ facil
administrarea bunurilor altuia cu teoria reprezentării. Nu în ultimul rând, de multe ori
reprezentarea „vine la pachet” cu administrarea. De exemplu, administrarea unei
persoane juridice presupune atât gestionarea unui patrimoniu, cât şi reprezentarea
persoanei juridice în actele încheiate cu terţii pentru acest scop. „[P]uterea de a
administra societatea este distinctă de puterea de a o reprezenta” (ICCJ, RIL nr.
24/2017, pct. 17). Pentru legăturile dintre administrare şi reprezentare (în cazul
mandatului), a se vedea D. Chirică, Probleme controversate privitoare la contractul de
mandat, în M. Nicolae, R. Rizoiu, L. Toma-Dăuceanu (eds.), op. cit., p. 843; I. Sferdian,
Mandatul expirat al administratorului şi administrarea societăţii. O altă perspectivă,
disponibil la adresa https://www.juridice.ro/619445/mandatul-expirat-al-
administratorului-si-administrarea-societatii-o-alta-perspectiva.html.

224
De fapt, trebuie să acceptăm că, de cele mai multe ori, reprezentarea implică şi un
anumit grad de gestionare a unor active. În toate aceste cazuri, avem procente diferite
de gestiune şi reprezentare implicate. De exemplu, când mandantul îi zice mandatarului
că are o libertate de acţiune mai mare, el îi dă şi gestiune, pe lângă reprezentare. Dar,
când îi dă mai multă libertate, el are mai puţină putere, pentru că mandatul general este
doar pentru acte de administrare. În ceea ce priveşte aceste atribuţii de gestiune, se
aplică dispoziţiile de la administrarea bunurilor altuia. Cu cât reprezentarea este mai
 generală, cu atât ea include mai mult o componentă de gestiune. Reprezentarea legală
este, de regulă, generală (cu excepţia curatelei speciale), ceea ce explică norma de
trimitere către regulile din materia administrării bunurilor altuia [art. 142 alin. (1) C.
civ.]. De cealaltă parte, reprezentarea convenţională este, de regulă, specială şi doar
prin excepţie se poate acorda un mandat general (care conferă mai mult o obligaţie de
gestiune decât o putere de reprezentare).

Situaţia executării silite este, de asemenea, predispusă la o discuţie specială.

Atunci când creditorul trece la executarea silită, el poate (potentia) să valorifice
bunul urmărit (aparţinând debitorului) prin încheierea unor acte juridice (de
adjudecare) cu terţii225. Atunci când face efectiv acest lucru, el îşi exercită o
putere (potestas) asupra debitorului său. Această putere este acordată de lege
fie în mod punctual (în cazul titlurilor executorii reprezentate de hotărâri
judecătoreşti), fie în mod generic (în cazul celorlalte înscrisuri declarate de lege
titluri executorii). În virtutea acestei puteri, creditorul va dispune de bunurile
(urmăribile ale) debitorului său, în condiţiile legii, dar cu o largă marjă de
apreciere226.
225
Intervenţia executorului judecătoresc este doar instrumentală şi nu afectează
raţionamentul. Dovada se regăseşte în cazul executărilor private, unde executorul
judecătoresc poate lipsi [art. 2.445 C. civ.]. Deşi actul de adjudecare este semnat de
executorul judecătoresc (în cazul executării de drept comun), acesta nu acţionează în
nume propriu, ci ca reprezentant (!) al creditorului. Acesta din urmă este cel care ia
decizia de a acţiona (prin sesizarea unui executor judecătoresc pe care tot el îl alege) şi
tot el va decide cu privire la bunurile ce urmează a fi valorificate. Cu privire la primatul
principiului disponibilităţii în executarea silită, a se vedea V. Bozeşan, Ipoteze practice
privind raportul dintre disponibilitatea părţilor şi rolul activ al executorului judecătoresc,
în E. Oprina, V. Bozeşan (coord.), „Executarea silită. Dificultăţi şi soluţii practice”, vol.
1, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pp. 28-34.

226
De exemplu, art. 2.446 alin. (2) C. civ. precizează expres că nu se impune
creditorului vreo obligaţie de a acţiona ca un bun proprietar...

În alte cazuri, legiuitorul pare a lăsa puterea la îndemâna părţilor. Situaţia

tipică este cea a contractului de mandat. La o privire mai atentă, observăm că
puterea (de reprezentare) este un aspect diferit de natura contractuală a
mandatului227. În acest sens, art. 2.012 alin. (3) C. civ. este explicit în a face o
trimitere la dispoziţiile din materia reprezentării (ceea ce semnifică faptul că este
vorba despre o altă instituţie 228), în contextul în care art. 2.011 C. civ. statuase
deja că reprezentarea este doar de natura, iar nu de esenţa mandatului 229.
Aşadar, părţile nu au o veritabilă libertate în a gestiona puterea, ci doar pot
alege să apeleze la instituţia reprezentării, fără a o putea altera. Tocmai de
aceea art. 2.031 C. civ. face o distincţie clară între încetarea efectelor
contractului (de mandat) şi încetarea puterii (de reprezentare) 230.
227
A se vedea I.F. Popa, Limitele reprezentării voluntare şi opozabilitatea, în RRDP nr.
2/2018, pp. 88-91.

228
De altfel, această disociere se vede şi din faptul că înscrisul constatator al puterii nu
este contractul de mandat, ci împuternicirea/procura [art. 2.012 alin. (2) C. civ.].

229
Pentru a exista reprezentare, este nevoie de formalizarea acesteia printr-o procură
[art. 2.012 alin. (2) C. civ.]. A se vedea G. Reiner, La theorie de la representation dans
les actes juridiques en droit allemand, în G. Wicker, R. Schultze, D. Mazeaud (coord.),
op. cit., p. 26. Adde Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a
actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 313; R. Dincă,
Contracte civile..., cit. supra, p. 226.

230
Pentru o analiză mai detaliată, a se vedea infra, nr. 8.
 În sfârşit, uneori legiuitorul instituie anumite prezumţii, dar şi atunci o face cu
mare precauţie. Astfel, în cazul solidarităţii active, legea instituie o prezumţie de
putere (de reprezentare) între creditori [art. 1.436 alin. (1) C. civ.], dar refuză
să extindă prezumţia şi în cazul indivizibilităţii [art. 1.431 alin. (1) C. civ.]231.
Aceste dispoziţii nu sunt altceva decât o consecinţă a faptului că legiuitorul nu
doreşte să acorde părţilor libertatea de a institui raporturi de putere 232.
231
A se vedea A. Almăşan, Obligaţiile plurale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 132-
133 şi pp. 376-377. Unii autori caracterizează sursa acestei puteri ca fiind un mandat
tacit [A. Almăşan, precit.; idem, Obligaţiile complexe, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 1599-1601; I.I. Neamţ, L. Toma-Dăuceanu, Drept
civil. Obligaţiile. Caiet de seminar, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2019, p. 202]. Este însă de discutat dacă nu cumva asistăm la o veritabilă
reprezentare legală...Ar putea fi o diferenţă de regim juridic în situaţia în care terţul
care contractează cu un co-creditor ar fi mai bine apărat de o eventuală convenţie între
creditori privind limitele puterii de reprezentare.

232
Din acest punct de vedere, credem că trebuie nuanţată afirmaţia profesorului Stoica
despre faptul că puterea (specială) este o formă de libertate pozitivă (V. Stoica, Dreptul
material la acţiune..., cit. supra, p. 24). În sistemul propus de Sir Isaiah Berlin,
libertatea pozitivă semnifică posibilitatea de a acţiona în orice mod îşi doreşte persoana
(chiar dacă autorităţile ar considera că o asemenea acţiune ar fi nepotrivită), iar
necesitatea recunoaşterii exprese prin lege nu este compatibilă cu ideea de libertate.
De altfel, însuşi mecanismul libertăţilor fundamentale recunoscute (în mod expres şi
punctual) în Constituţie dă naştere unei probleme axiologice care poate fi rezolvată doar
prin referirea de principiu din art. 1 alin. (3) din Constituţie la idealurile Revoluţiei din
decembrie 1989 (al cărei principal strigăt a fost cel de „Libertate!”). Considerăm că
explicaţia rezidă în faptul că puterea nu este o (formă de) libertate decât în măsura în
care este puterea fiecărui individ de a face ceea ce doreşte (ceea ce, din punct de
vedere juridic, nu este o putere, ci se numeşte voinţă - infra, nr. 7), iar nu când doreşte
să-şi impună voinţa asupra altei persoane (în contra voinţei acesteia).

După cum se poate observa, nu am menţionat faptul că puterea (juridică) se

exercită (şi) în interesul altei persoane 233. Este o omisiune asumată. În definitiv,
definiţia cea mai generală a puterii este că permite unei persoane să facă ceva
indiferent de voinţa altei/altor persoane 234. Nu este necesar ca acea persoană
(supusă puterii) să se opună/să nu fie de acord, ci este suficient ca opinia ei să
nu fie relevantă. Aducând această definiţie generală în plan juridic, rezultă că
puterea juridică este prerogativa acordată unei persoane în virtutea căreia
aceasta poate acţiona într-o anumită manieră pentru a produce un efect în plan
juridic (să dea naştere unei situaţii juridice noi) indiferent de voinţa uneia/unora
dintre persoanele implicate în acea situaţie juridică 235. Altfel spus, interesul
persoanei ignorate nu poate fi inclus ca o condiţie a puterii, de vreme ce el nu
contează. Este adevărat că, de cele mai multe ori, potentior-ul va răspunde
pentru modul în care a acţionat, dar nu este altceva decât o consecinţă a
existenţei puterii236. Important este că legea permite să existe consecinţe care
persistă237 chiar şi atunci când limitele puterii sunt depăşite: situaţia juridică nou
creată va continua să „supravieţuiască” şi în cazul în care este angajată
răspunderea lui potentior. Din punct de vedere obiectiv, în plan juridic se
produce o schimbare permanentă, independent de alte efecte asociate 238.
233
Pentru caracterul esenţial al acestei trăsături a puterii, a se vedea V. Stoica, Despre
puterea de reprezentare, în acest volum, p. 27 şi urm. Adde M. Avram, Nimeni nu vine la
Tatăl decât prin Mine..., cit. supra, p. 964: „Caracteristica puterii este dată de faptul că,
în domeniul respectiv, titularul puterii are posibilitatea de a acţiona pentru a configura o
relaţie/o situaţie juridică între subiectul pentru care (în interesul căruia) se exercită
puterea şi un terţ, adică subiectul faţă de care se exercită/exhibă puterea. Nu este
obligatoriu ca această relaţie sau situaţie juridică să se producă efectiv, aspect care
ţine de exercitarea puterii, ceea ce interesează este prerogativa pe care o are
titularul/purtătorul puterii de a acţiona în acest sens. În ceea ce priveşte chestiunea
 interesului ocrotit, trebuie să observăm că structura complexă a puterii civile poate să
releve faptul că modul în care este instituită şi exercitată ţine cont nu numai de interesul
subiectului pentru care/pe seama căruia se exercită puterea, ci şi de interesele legitime
ale terţilor faţă de care se exercită puterea, de nevoia de a asigura securitatea dinamică
a circuitului civil. Oricare ar fi însă raţiunea instituirii de către legiuitor a unei puteri
civile şi chiar în ipoteza puterii fără reprezentare, relaţia logică rămâne una
tridimensională din punctul de vedere al subiectelor implicate într-un asemenea
mecanism şi se confirmă ideea că interesul ocrotit în principal este altul decât cel al
titularului puterii civile”. Toate aceste opinii îşi au izvorul în afirmaţia tranşantă a
doctrinei franceze: „Alors que le droit subjectif se definit comme la prerogative juridique
reconnue a son beneficiaire dans son interet propre, le pouvoir se caracterise, au
contraire, par le fait qu’il est confie a son titulaire dans un interet au moins
partiellement distinct du sien” (E. Gaillard, op. cit., p. 21); „L’analyse vaut pour le
pouvoir, aptitude a exprimer un interet distinct du sien. (...) Dans tous les cas, le
titulaire du pouvoir exprime et actualise un interet qui ne se confond jamais totalement
avec le sien propre” (ibidem, p. 139). Pentru o critică a acestei condiţii (din perspectiva
faptului că şi drepturile subiective o îndeplinesc), a se vedea Ph. Didier, De la
representation..., cit. supra, pp. 65-66.

234
A se vedea R.A. Dahl, The Concept of Power, cit. supra, pp. 202-203: „A has power
over B to the extent that he can get B to do something that B would not otherwise do”.
Chiar şi definiţia arendtiană a puterii, deşi pare complet diferită (puterea este ceea ce
grupul supus puterii acceptă/consimte), are o conotaţie similară: este vorba despre o
acceptare pasivă a consecinţelor exercitării puterii, eventual de o ratificare ulterioară,
dar mereu vor fi persoane care nu vor fi de acord şi totuşi voinţa grupului li se va
impune. Altfel spus, aici grupul este cel care îşi impune voinţa (colectivă) asupra
individului. A se vedea H. Arendt, The Human Condition, cit. supra, pp. 200-201: „power
springs up between men when they act together and vanishes the moment they
disperse. (...) The only indispensable material factor in the generation of power is the
living together of people”. Adde L.J. Penta, op. cit., p. 213: „Power is not power over, as
the normal usage suggest, but power with, because it constitutes essentially the space
of action”.

235
„To say that A has a «power» as against B to do a thing is to say that under the rules
of law the legal relations involving A and B will change in some way if A exercises his
power” (A.D. Cullison, A Review of Hohfeld’s Fundamental Legal Concepts, în
„Cleveland State Law Review”, vol. 16, nr. 3/1967, p. 569). Adde M. Avram, Actul
unilateral..., cit. supra, p. 114: „Puterile (...) presupun imixtiunea în sfera juridică a altei
persoane. În absenţa acestui element nu se poate vorbi de putere, prerogativele pe care
le exercită o persoană asupra propriei sale persoane sau patrimoniu intrând în
conţinutul unor drepturi subiective”.

236
Exercitarea puterii presupune responsabilitate („with great powers come great
responsibilities”). De asemenea, acordarea unei puteri presupune asumarea unui risc
din partea celui reprezentat: cu cât puterea acordată este mai largă, cu atât riscul de
deturnare este mai mare. A se vedea Ph. Didier, De la representation..., cit. supra, p.
153.

237
A se vedea D.-Al. Sitaru, Consideraţii privind reprezentarea în Noul Cod civil român,
în RRDP nr. 5/2010, pp. 160-161: „de esenţa reprezentării este tocmai consecinţa
producerii de efecte în patrimoniul altei persoane prin încheierea de acte juridice prin
intermediar”.

238
Exemplul tipic aici este tocmai din materia reprezentării: actul încheiat de
reprezentant (potentior) cu terţul va fi valabil, chiar dacă reprezentantul va răspunde
faţă de reprezentat.

III. Puterea care (se) reprezintă

7. PUTEREA DE REPREZENTARE. Pentru a putea să formulăm un răspuns la
întrebarea din titlu, trebuie să analizăm ambii termeni propuşi („putere” şi
„reprezentare”). Până în acest punct am oferit câteva explicaţii cu privire la
prima noţiune; în continuare vom încerca să oferim câteva repere în analiza
reprezentării pentru a vedea apoi cum se conectează cele două concepte.
Reprezentarea (ca şi puterea) este unul dintre acei termeni care se pretează la o
multitudine de semnificaţii239. Deşi dreptul a încercat să epureze sfera largă a
acestei polisemii, reflexii ale acestor sensuri se regăsesc încă în discuţiile din
mediul juridic240.
239
Într-o definiţie de dicţionar (DEX 2009) găsim 6 sensuri principale: „REPREZENTA,
reprezint, vb. I. Tranz. 1. A avea forma sau înfăţişarea unui anumit obiect; a realiza (în
miniatură) un obiect. A înfăţişa, a evoca ceva prin procedee plastice, grafice sau prin
limbaj. 2. A interpreta pe scenă o lucrare dramatică în faţa publicului. 3. A acţiona în
numele unei persoane, al unei colectivităţi, al unui stat în temeiul împuternicirii primite
de la acestea sau de la lege; a avea un împuternicit sau un mandatar. A fi exponentul
unui curent, al unei şcoli etc., înfăţişând, întruchipând aspectele lor caracteristice,
esenţiale. 4. A constitui, a fi, a însemna. 5. A-şi readuce în conştiinţă imaginea
obiectelor sau a fenomenelor percepute anterior; p. ext. a-şi imagina, a-şi închipui. 6. A
exprima o legătură între mai multe mărimi printr-o relaţie matematică. - Din fr.
representer, lat. repraesentare”. De altfel, re-prezentare semnifică o re-interpretare a
realităţii, o imagine a fiinţei aşa cum este re-produsă de către un agent. Astfel, în latină,
repraesento (a reproduce, a fi imaginea a ceva) provine din praesento (a face să fie
prezent) cf. F. Gaffiot, Dictionnaire latin francais, cit. supra, p. 1055 şi p. 1151.

240
De exemplu, în vocabularul lui Schopenhauer, reprezentarea (subiectului asupra
obiectului) reprezenta întreaga lume: celebrul său opus magnum se deschide cu
cuvintele „Lumea este reprezentarea mea” (A. Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi
reprezentare, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 31). După cum vom încerca să
arătăm, în materia persoanei juridice, se pare că reprezentarea (acesteia prin organele
de administrare) este tot ceea ce contează din perspectiva voinţei sociale (văzută din
exterior).

Nu există o definiţie legală a reprezentării, deşi instituţia este reglementată în

mod detaliat în Codul civil [art. 1.295-1.314 C. civ.] şi reprezintă (sic!) un
element de bază al democraţiei constituţionale [art. 61 alin. (1) din Constituţie].
La modul general, reprezentarea presupune asocierea unui lucru (modelul) cu un
alt lucru (reprezentarea/copia) până în punctul în care din exterior nu se mai
face distincţia dintre model şi reprezentarea sa 241. De regulă, modelul este un
element al realităţii obiective, în timp ce copia sa poate aparţine aceleiaşi
realităţi sau poate fi un simplu simbol abstract. De exemplu, orice limbaj
(inclusiv limbajul artistic al artei) constituie, la bază, o modalitate de
reprezentare. Cum dreptul este o tehnică fundamentată pe limbaj, el însuşi
poate fi tratat in toto ca o formă de reprezentare.
241
A se vedea Toma din Aquino, op. cit., p. 335, I, Q.35.1: „numim propriu-zis imagine
ceva ce provine din similitudine cu un altul. Iar lucrul din similitudinea căruia provine
ceva este numit, în sens propriu, model, iar impropriu, imagine”. Adde B. Tătaru-
Cazaban, op. cit., p. 121: „Corpul [îngerului] este o reprezentare o «traducere»
perceptibilă a unei fiinţe inteligibile; o interpretare umanizată a unei naturi diferite,
incorporale”.

Limitându-ne la tematica studiului de faţă, vom discuta doar despre

reprezentarea văzută ca înlocuirea unei persoane (subiect de drept) cu o altă
persoană în cadrul unui raport juridic (civil). Cu toate acestea, trebuie observat
că ideea de reprezentare are valenţe mult mai largi. În temeiul art. 2 C. civ.,
dreptul comun al reprezentării (legale242) se poate aplica şi în dreptul public. Deci
se poate construi o teorie generală a reprezentării în drept. În cazul nostru,
modelul este o persoană, iar reprezentarea este asociată unei alte persoane.
Aşadar, nu vorbim de reprezentarea unor lucruri generice, ci a unor persoane.
Mecanismul reprezentării se păstrează: o persoană (reprezentantul) ia locul unei
alte persoane (modelul/reprezentatul) în cadrul unui raport juridic. Deşi
Secţiunea a 7-a din Capitolul I al Titlului II din Cartea a V-a a Codului civil este
amplasată după efectele contractului, reprezentarea nu ţine de efectele actului
juridic, ci de încheierea acestuia. Plasarea în topografia normativă ţine mai mult
de faptul că reglementarea reprezentării se concentrează pe efectele pe care
aceasta le produce cu privire la relaţiile dintre actorii implicaţi. Este vorba,
aşadar, despre efectele operaţiunii (actului) de reprezentare. În plus,
proximitatea topografică de cesiunea contratului permite o comparaţie între cele
două instituţii care au în vedere situaţiile în care părţile unui raport juridic nu
sunt în mod necesar cele care sunt prezente la momentul formării acelui raport.
Reprezentarea este amplasată în anterioritatea naşterii raportului (obligaţional)
în care ea operează o mutaţie între actorii prezenţi/aparenţi şi cei reali; cesiunea
contractului acţionează ulterior naşterii raportului contractual, prin înlocuirea
[substituirea - art. 1.315 alin. (1) C. civ.] unei părţi (originare) cu alta
(survenită).
242
Separată de hegemonia contractului de mandat, reprezentarea devine un drept
comun cu două ramuri: reprezentarea voluntară şi cea forţată. A se vedea G. Wicker, La
theorie..., cit. supra, p. 50.

Este, aşadar, necesar să facem distincţia între două raporturi juridice

distincte: raportul din care izvorăşte reprezentarea (raportul de reprezentare) şi
raportul pentru care este instituită reprezentarea (raportul final) 243. Din acest
punct de vedere, reprezentarea este doar un mijloc pentru a permite o naştere
în condiţii speciale a raportului juridic urmărit cu titlu de scop. Prin înţelegerea
acestui dualism se pot clarifica o serie de aspecte controversate din materia
reprezentării. În plus, în acest mod se poate înţelege condiţia ca raportul de
reprezentare să fie anterior raportului final244. Nu trebuie să ne inducă în eroare
faptul că există ipoteze în care reprezentatul are opţiunea (facultatea 245) de a
interveni în raportul final ulterior naşterii acestuia. În aceste situaţii nu există o
reprezentare (veritabilă), ci doar o situaţie juridică în contextul căreia se poate
admite o substituire contractuală [art. 2.040 alin. (2) C. civ.], ulterior naşterii
raportului final. Ipoteza este însă că terţul contractant nu a avut reprezentarea
că intră în relaţie cu o altă persoană decât cea cu care poartă discuţiile [art.
2.040 alin. (1) C. civ.] sau această reprezentare a fost una lipsită de fundament
[art. 1.309 alin. (1) C. civ.]. O ipoteză particulară este cea în care reprezentatul
nu există (încă), iar legea fixează ea însăşi limitele împuternicirii
reprezentantului; prin urmare, terţul nu poate pretinde că nu le-a cunoscut (fiind
vorba despre nemo censetur legem ignorare) [art. 205 alin. (4) C. civ.]. În
această ipoteză, prezumtivul reprezentat „preia” raportul juridic deja născut
între „reprezentant” şi terţ, deci asistăm tot la o substituţie contractuală, iar nu
la un raport de reprezentare.
243
Cele două raporturi se mai numesc raport intern şi raport extern. A se vedea G.
Reiner, op. cit., p. 42. Am preferat aici o terminologie diferită pentru a sublinia
cauzalitatea.

244
Aici, terminologia aleasă conduce la formulări ilogice, tocmai pentru că nu există un
raport de cauzalitate dinspre raportul intern spre cel extern.

245
Pentru analiza ratificării ca facultate, a se vedea R. Dincă, Ratificarea, cit. supra.

Aşa cum a demonstrat extrem de clar profesorul Ionuţ Popa 246, raportul de
reprezentare se bucură de abstractizare, în sensul în care este independent de
raportul final şi trebuie analizat în mod autonom. În plus, distincţia dintre izvorul
reprezentării şi „puterea” de reprezentare constituie un pas enorm în înţelegerea
mecanismului reprezentării. În special atunci când izvorul reprezentării se
găseşte într-o convenţie, abstractizarea face ca reprezentarea să se desprindă
nu numai de raportul final, ci şi de raportul din care ea izvorăşte 247. De aceea
art. 2.012 C. civ. evocă în mod separat contractul de mandat (izvorul) şi
procura248 (împuternicirea). Reprezentarea este astfel eliberată total de chingile
contractului249.
246
A se vedea I.F. Popa, Limitele reprezentării voluntare şi opozabilitatea, cit. supra,
pp. 91-93.

247
Cu privire la rădăcinile germane ale acestei autonomii, a se vedea R. Schultze, op.
cit., p. 15: „en droit allemand, [le] contrat doit etre distinguee de l’acte juridique de
represente accordant le pouvoir de representation (...). En d’autres termes, l’acte
juridique conferant le pouvoir de la representation est « autonome» ou « abstrait» par
rapport au contrat de base. En principe, la nullite ou limitation de ce dernier n’a aucune
influence sur le pouvoir de representation”. Adde D. Cosma, Teoria generală a actului
juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 77: „Din compararea celor două noţiuni -
mandatul şi reprezentarea - se mai desprinde ideea că în vreme ce mandatul se referă
la aspectul intern al raporturilor dintre reprezentant şi reprezentat, reprezentarea
priveşte aspectul extern al acestor raporturi, respectiv relaţiile dintre reprezentat şi
reprezentant, pe de o parte, şi terţul contractant, pe de altă parte”.

248
În mod eronat, practica notarială pare a considera procura o ofertă de mandat. A se
vedea A.-A. Moise, Câteva probleme ridicate de contractul de mandat în aplicarea
Noului Cod civil, în „5 ani de Cod civil. Perspectiva notarială”, Ed. Monitorul Oficial,
Bucureşti, 2016, p. 12. Este adevărat că procura este un act unilateral (G. Reiner, op.
cit., p. 28) şi revocabil („semne” ale unei oferte), dar el produce un efect specific:
acordă puterea de reprezentare [art. 2.012 alin. (2) C. civ.].

249
De vreme ce actul care conferă puterea de reprezentare este distinct de cel
obligaţional, puterea de reprezentare are o autonomie sporită faţă de voinţa
reprezentatului. Reprezentantul chiar dobândeşte o putere autonomă asupra
reprezentatului, pe care acesta nu o poate retrage decât cu greutate (ne referim la o
retragere a împuternicirii care să fie opozabilă terţilor, adică una care să influenţeze
raportul final).

Pandantul abstractizării este aparenţa. Astfel, reprezentantul trebuie să apară

ca fiind un simplu „surogat” al altei persoane (reprezentatul). În lipsa acestei
aparenţe, reprezentarea nu poate exista, pentru că lipseşte legătura (de
echivalare) dintre model şi copie250: terţul nu percepe copia drept model
(original), ci o percepe ca atare, ca pe un lucru (o persoană 251) având propria sa
identitate şi individualitate. Modul în care aparenţa influenţează în mod decisiv
reprezentarea se vede în textul art. 1.309 C. civ.252: pentru a fi în prezenţa
efectului reprezentării [adică încheierea actului între terţ şi reprezentat (art.
1.296 C. civ.)], este necesar ca relaţia dintre reprezentat (model) şi
reprezentant (copie) să fie vizibilă pentru terţ. Această aparenţă trebuie să
provină de la verus dominus (reprezentat), chiar dacă modul de operare poate fi
unul implicit, nefiind nevoie de o declaraţie expresă din partea acestuia. În lipsa
legăturii (chiar şi aparente), nu se poate discuta despre o figură a
reprezentării253. Acelaşi mecanism se regăseşte în cazul puterii administratorului
(bunurilor altuia), unde art. 814 C. civ. face referire tot la cunoaşterea de către
terţ a situaţiei de lipsă a puterii, doar că aici reprezentarea este implicită din
faptul că administratorul acţionează asupra unui alt patrimoniu. Putem, aşadar,
identifica două ipoteze diferite de aparenţă: una ex ante, care presupune
cunoaşterea existenţei unui raport de reprezentare/putere, şi alta ex post, care
presupune cunoaşterea limitelor acestui raport de reprezentare/putere. Se
pleacă, aşadar, de la regula conform căreia fiecare persoană acţionează în nume
propriu şi se derogă doar atunci când se creează premisele unei acţiuni în
numele altei persoane. Apoi, odată aflaţi în ipoteza derogatorie, ne putem
întoarce la regulă atunci când apar indicii suplimentare care conturează limitele
situaţiei de excepţie.
250
Uneori, copiile îşi dezvoltă o viaţă proprie, independentă de cea a originalului.
Fenomenul se vede în artă, unde copiile unor opere celebre devin ele însele exponate
cu o valoare intrinsecă, pentru că artistul copist a dobândit ulterior un stil propriu.
Alteori, chiar şi kitsch-ul (copia de prost gust prin excelenţă) devine propria sa formă
artistică (exemplele celebre fiind unele lucrări ale lui Andy Warhol sau Jeff Koons).

251
Pentru incluziunea lato sensu a persoanelor în noţiunea de lucru, a se vedea G.
Liiceanu, A hotărî în privinţa a ceva. Legătura cu lucrul, în op. cit., pp. 108-109: „Căci
atât «ceva», cât şi «cineva» sunt diferiţi de mine. Hotărârea în privinţa a ceva este deci
prima deschidere către altceva decât sunt eu însumi. (...) Întrucât numirea este o
preluare în proiect, ea este o formă a puterii”.

252
Pentru mai multe detalii despre ipoteza lui falsus procurator, a se vedea I.F. Popa,
Limitele reprezentării voluntare şi opozabilitatea, cit. supra, p. 97.

253
Pentru a continua paralela cu domeniul artei, edificator este exemplul de şcoală din
materia erorii ca viciu de consimţământ unde vânzătorul oferă o operă de artă (sau o
carte veche) la un preţ mai mare decât media, iar cumpărătorul pseudodidact consideră
că face o afacere pentru că el crede că a găsit o operă valoroasă nerecunoscută (încă).
Atunci când se dovedeşte că este vorba despre o simplă copie, cumpărătorul nu poate
invoca eroarea, pentru că s-a autopăcălit. A se vedea, pentru o discuţie mult mai
detaliată, G.-Al. Ilie, Condiţiile generale de fond şi de validitate ale actului juridic civil,
în lumina noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 224-230.

În acest context, puterea de reprezentare nu diferă prea mult de un drept

potestativ: reprezentantul poate întreprinde orice acţiune care se circumscrie
împuternicirii acordate. Se afirmă că, în toate situaţiile, reprezentantul trebuie să
urmărească protejarea interesului reprezentatului 254. Dar, dacă este exercitată în
limitele acordate, reprezentarea poate fi contrară interesului reprezentatului.
Observăm acest fapt în cazul actului cu sine însuşi 255 sau în cel al dublei
reprezentări256. Distincţia este deci artificială: fie în ambele cazuri se apără
interesul reprezentatului (doar că uneori se consideră că acesta a acceptat în
avans să renunţe la el), fie în niciunul dintre cazuri interesul nu este relevant
decât pentru răspunderea subsecventă a reprezentantului. De fapt, în toate
aceste situaţii, legiuitorul a preferat să acorde protecţie în primul rând terţului şi
doar în subsidiar să se preocupe de situaţia reprezentatului.
254
A se vedea V. Stoica, Dreptul material la acţiune..., op. cit., p. 23.

255
A se vedea Fr. Deak, op. cit., pp. 321-322.

256
A se vedea R. Dincă, Contracte civile..., cit. supra, pp. 236-237.

Manifestarea de voinţă pare aici separată de persoană, dar este doar o iluzie.
Reprezentatul îşi exprimă voinţa, iar reprezentantul este doar un mediu de
transmitere. Cât timp mesajul nu este denaturat, nu avem probleme. Când este
însă denaturat, se pune problema obligării debitorului în lipsa voinţei sale. Aici
protecţia terţului (de bună-credinţă) învinge şi debitorul primeşte la schimb doar
un remediu contra reprezentantului (aparent 257). Puterea apare aici ca
posibilitate a terţului de a-l obliga pe debitor în ciuda voinţei acestuia din urmă.
Dar puterea i-a fost acordată reprezentantului (chiar de către debitor ori de lege
- direct sau prin mijlocirea instanţei). Alegerea reprezentantului reprezintă o
manifestare de voinţă din partea debitorului, care dă naştere acestei
prerogative.
257
Răspunderea depinde însă de o lipsă de diligenţă a reprezentatului, care a lăsat să
se înţeleagă că a numit un reprezentant [art. 1.309 alin. (2) C. civ.].
 De aceea, s-a recunoscut autonomia decizională a reprezentantului în raport
cu voinţa reprezentatului258. Această autonomie este specifică noii reglementări a
reprezentării, care ţine seama de faptul că reprezentantul este el însuşi o
persoană259, un subiect de drept260. În această calitate, reprezentantul are
propria voinţă, nu este o simplă prelungire a voinţei reprezentatului, nu este un
simplu mesager261 al deciziei „în plic”. De multe ori accentul se pune pe faptul că
el acţionează „în numele” reprezentatului, dar se uită faptul că EL acţionează, iar
nu reprezentatul. Specificul reprezentatului este că acesta este absent 262 la
momentul săvârşirii acţiunii...Art. 1.299 C. civ. reflectă tocmai această
viziune263: consimţământul se analizează, de plano, în persoana
264
reprezentantului, deci acesta este agentul acţiunii . Doar în cazurile speciale (şi
extrem de limitate) în care acesta doar transmite un mesaj din partea
reprezentatului, voinţa sa devine irelevantă 265. De vreme ce reprezentantul
acţionează pe baza propriei voinţe266, este logic ca el să răspundă pentru
propriile acţiuni. Aici puterea „primită” nu face altceva decât să acorde un efect
specific puterii derivate din propria voinţă. Acest efect este tocmai impunerea
voinţei reprezentantului faţă de reprezentat 267. Acţiunile reprezentantului nu vor
mai produce efecte doar faţă de acesta, ci şi faţă de o altă persoană
(reprezentatul). Puterea de voinţă devine vizibilă tocmai prin această
juxtapunere, este o putere ridicată la putere (o putere „la pătrat” 268): puterea
voinţei reprezentatului este ridicată la alt nivel prin prelu(cr)area de către
puterea voinţei reprezentantului. Puterea este (astfel) o forţă (însă una
metafizică): forţa de a crea o obligaţie. Când este putere de reprezentare,
obligaţia este creată în numele celui absent. În loc să existe „forţa” internă de
abţinere (voinţa, în sens juridic269), ea este exprimată de altcineva. De aceea, de
fapt, acel cineva va fi ţinut să respecte ce a zis, dar nu faţă de terţ, ci faţă de
reprezentat.
258
A se vedea V. Stoica, Dreptul material la acţiune..., op. cit., p. 24: „puterea de
reprezentare (...) lărgeşte sfera libertăţii celui care reprezintă, astfel încât acesta din
urmă deliberează, decide şi acţionează în numele şi pe seama primului, desigur cu
respectarea limitelor şi a scopului puterii încredinţate”. Credem că aici accentul trebuie
pus pe faptul că reprezentantul acţionează el însuşi, folosindu-se de propriile capacităţi
voliţionale.

259
De aceea legea impune ca (şi) reprezentantul să aibă capacitate de exerciţiu [art.
1.298 C. civ.].

260
A se vedea I.F. Popa, Limitele reprezentării voluntare şi opozabilitatea, cit. supra,
pp. 89-91; G. Reiner, op. cit., p. 21: „Contrairement a un messager, qui pourrait etre un
pigeon voyageur ou un signe, le representant doit etre capable d’emettre une
declaration de volonte”.

261
Pentru prezentarea acestei teorii, a se vedea I. Popa, op. cit., pp. 155-156. Adde,
pentru o tratare clasică, M. Planiol, G. Ripert, Traite pratique de droit civil francais, t.
VI, Obligations, premiere partie, par P. Esmein, LGDJ, Paris, 1930, pp. 74-75.

262
Dacă ar fi prezent, nu ar mai fi nevoie să fie re-prezentat. Astfel, situaţiile în care
mandantul este prezent la încheierea actului (chiar dacă nu semnează el, ci mandatarul)
nu reprezintă veritabile reprezentări. Reprezentantul nu exercită nicio putere (fiind deja
„supravegheat” de reprezentat). Sau putem afirma că este o reprezentare şi o ratificare
simultane. Or, ratificarea distruge reprezentarea [art. 1.312 C. civ.], căci prin ratificare
reprezentatul devine parte a actului la care până atunci nu era parte (G. Wicker, La
theorie..., cit. supra, p. 64). Aceeaşi discuţie poate fi purtată şi în privinţa mandatului
avocaţial, atunci când avocatul răspunde cu formula devenită sacrosanctă „prezent şi
asistat/reprezentat prin avocat”...De altfel, un astfel de mandat nu relevă o reprezentare
judiciară, cum eronat se susţine uneori (pentru o detaliere a terminologiei, a se vedea
L.N. Pîrvu, Părţile în procesul civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pp. 193-194), ci o
reprezentare convenţională. Doar în cazul asistenţei judiciare obligatorii se poate vorbi
 despre o reprezentare judiciară, avocatul din oficiu fiind numit de către instanţă. Pentru
o foarte exactă distincţie între cele două forme de reprezentare, a se vedea D. Cosma,
op. cit., p. 80.

263
Pentru o analiză extrem de percutantă a jocului celor două voinţe (şi necesitatea unei
ficţiuni care să le lege), a se vedea P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil,
vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, pp. 68-69. Pentru critica teoriei ficţiunii, a se
vedea I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 443-458.

264
Reprezentantul este, de fapt, autorul actului, chiar dacă el nu este parte a actului
juridic respectiv. A se vedea G. Wicker, La theorie..., cit. supra, p. 58.

265
Deşi şi aici se poate pune problema unei erori de comunicare cauzate de
neînţelegerea exactă a mesajului de către reprezentant [art. 1.211 C. civ.]. Practic,
singura situaţie în care implicarea reprezentantului este una pur pasivă (nuntius) este
cea în care acesta trimite mesajul tel quel. Pentru o ilustrare celebră, a se vedea W.
Shakespeare, Hamlet, actul V, scena 2, unde Hamlet îi povesteşte lui Horatio cum au
fost trimişi cu el Rosencrantz şi Guildenstern purtând o scrisoare sigilată cerându-i
regelui Angliei să-l ucidă pe Hamlet. Hamlet schimbă textul cerând ca purtătorii
mesajului să fie ucişi, ceea ce se şi întâmplă. Iată cum purtătorul de mesaj poate să fie
complet străin de mesajul pe care îl poartă. În afară de miturile nordice aflate la baza
poveştii lui Hamlet, mitul grec al lui Belerofon este în acelaşi sens. În aceste situaţii
însă, se pune problema dacă există cu adevărat o reprezentare, de vreme ce
reprezentantul nu re-prezintă nimic, ci doar prezintă mesajul. Este ca şi cum poştaşul ar
fi considerat un reprezentant...

266
„Prima dintre condiţiile reprezentării este voinţa proprie a reprezentantului (...).
Existenţa acestei voinţe de a reprezenta diferenţiază reprezentantul de simplul purtător
de cuvânt sau «mesager» care exprimă opinia sau consimţământul altuia” (C. Murzea,
E. Poenaru, Reprezentarea în dreptul privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 6).

267
A se vedea G. Reiner, op. cit., p. 20: „La representation (...) opere une imputation
des effets de la declaration de volonte, prononcee ou recue par le representant, en
faveur et au detriment d’une tierce personne, le represente”.

268
Cu privire la disputele privind folosirea lui dynamis pentru a exprima şi conceptul
matematic al ridicării la putere, a se vedea J. Christianidis, J. Oaks, Practicing algebra
in late antiquity: The problem-solving of Diophantus of Alexandria, în „Historia
Mathematica”, vol. 40, nr. 2/2013, pp. 127-163.

269
A se vedea M. Foucault, La volonte de savoir, cit. supra, p. 108: „Le rapport de
pouvoir serait deja la ou est le desir”; H. Bergson, Essai sur les donnees immediates de
la conscience, PUF, Paris, 1970, p. 90: „nous sommes libres quand nos actes emanent
de notre personnalite entiere, quand ils l’expriment, quand ils ont avec elle cette
indefinissable ressemblance qu’on trouve parfois entre l’oeuvre et l’artiste. En vain on
alleguera que nous cedons alors a l’influence toute-puissante de notre caractere. Notre
caractere, c’est encore nous; et parce qu’on s’est plu a scinder la personne en deux
parties pour considerer tour a tour, par un effort d’abstraction, le moi qui sent ou pense
et le moi qui agit, il y aurait quelque puerilite a conclure que l’un des deux moi pese sur
l’autre”.

Principala problemă aici este că terţul nu are nicio vină în această

suprastructură de voinţe. El tratează ca şi cum ar fi vorba chiar de către
reprezentat. El nu vede în reprezentant o altă persoană, ci doar imaginea celui
cu care el doreşte să contracteze. Dacă toate aceste incertitudini ar fi puse în
sarcina terţului, reprezentarea nu ar mai putea funcţiona 270. Cât timp terţul ar
verifica identitatea dintre voinţa exprimată de reprezentant şi voinţa (reală? a)
reprezentatului, ar putea pur şi simplu să aştepte prezenţa reprezentatului.
Raţiunea de a fi a reprezentării ar dispărea. De aceea legea (protejându-l pe
terţ) nu face altceva decât să permită instituţiei reprezentării să existe,
considerând că avantajele aduse (fluidizarea circuitului civil) întrec dezavantajele
potenţiale (abuzul de putere)271.
270
Din punct de vedere filosofic, s-a observat (pe bună dreptate) că, pentru a putea lua
aceeaşi decizie ca o altă persoană, ar trebui să ne punem efectiv în persoana aceluia,
să ne identificăm cu el pentru a trece prin aceleaşi procese (fizice) volitive (H. Bergson,
op. cit., passim). Voinţa este, aşadar, strâns legată de persoană. De aceea, din această
perspectivă, reprezentarea este o simplă ficţiune: nu poţi reprezenta altă persoană
decât dacă eşti chiar tu acea persoană. Dreptul a trebuit să înfrângă aceste observaţii
pentru a putea permite o flexibilizare a mecanismelor de încheiere a actului juridic (iar
rezistenţa dreptului roman clasic la acceptarea reprezentării este o dovadă în acest
sens).

271
Abordarea prin prisma eficienţei este o tehnică de analiză normativă din ce în ce mai
uzitată şi la noi. Pentru o prezentare a contextului, a se vedea D.-A. Cărămidariu,
Everybody minding their own business. Perenitatea unui model: omul economic şi
relevanţa sa în drept, în RRDP nr. 1/2019, p. 17 şi urm. Adde E. Rasmusen, Agency Law
and Contract Formation, în „American Law and Economics Review”, vol. 6, nr. 2/2004, p.
406: „My unifying theme has been the view of the agent as an error-prone means to
reduce transaction costs, a role in which he is useful to both parties in the transaction,
the principal and the third party, both of whom can take care to prevent the errors”.

Dacă acceptăm acest tipar de citire a reprezentării ca putere, atunci vom

observa că elementul de putere este dat tocmai de acele acte încheiate de
reprezentant în lipsa/cu depăşirea puterii acordate sau acele acte care nu sunt în
interesul reprezentatului. În toate celelalte cazuri, atunci când voinţa exprimată
este identică cu puterea (de voinţă) încredinţată, practic, reprezentantul nu este
decât un simplu mesager272. Tocmai de aceea, în această zonă a transmiterii
(nealterate a) mesajului reprezentatului, reprezentantul are o veritabilă obligaţie
(faţă de reprezentat) [art. 2.009 C. civ.]. Dacă privim din perspectiva
răspunderii reprezentantului, în virtutea obligaţiei273, el răspunde pentru
neexecutare [art. 1.516 alin. (2) C. civ.], în timp ce, în virtutea puterii, el
răspunde tocmai pentru executare [art. 1.310 C. civ.]. Important este că
raportul de răspundere este doar o consecinţă care face parte din raportul
obligaţional. El nu este propriu raportului de putere, ci este remediul general
pentru orice prerogativă juridică. În schimb, la putere vorbim despre faptul că
acţiunea lui potentior cauzează o modificare în planul dreptului 274, iar această
modificare „supravieţuieşte” şi viciilor exercitării puterii. Aici vedem distincţia
faţă de dreptul subiectiv: în cazul abuzului de drept, efectul exercitării dreptului
este ignorat275 [art. 15 C. civ.].
272
Cu alte cuvinte, pseudo-„reprezentantul” nu acţionează în mod liber, ci din necesitate
(îndeplinindu-şi o obligaţie), iar necesitatea/obligaţia nu este numai antonimul libertăţii,
ci şi al puterii. A se vedea G. Parietti, op. cit., p. 23: „«Necessity», as the polar opposite
of power/possibility, is the key word. Even if we disagree on the specific contents falling
under the category of necessity (...) we could still agree that there are things that are
necessary and others that are not, and we should understand that necessity is by
definition (categorically) the opposite of power”. Adde H. Arendt, The Life of the Mind,
Harcourt, San Diego, 1978, I, p. 60: „The opposite of necessity is not contingency or
accident but freedom”.

273
Căreia îi corespunde dreptul reprezentatului.

274
„When A does a certain act, the law will either change legal relations or it will not. If
legal relations would be changed, we say A has a power” (A.D. Cullison, op. cit., p.
569).

275
A se vedea R. Rizoiu, Cine este de vină? Despre abuzul de garanţii în materie
ipotecară, în L. Bercea (ed.), „In honorem Ion Lulă. Abuzul de drept”, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2016, pp. 351-352. De aceea profesorul Stoica insistă asupra
 incorectitudinii terminologice a expresiei „abuz de putere”. A se vedea V. Stoica, Dreptul
material la acţiune..., cit. supra, p. 24.

8. „TRANSFERUL” DE PUTERE. O chestiune destul de importantă în privinţa

puterii de reprezentare vizează sursa şi, mai ales, „circulaţia” acestei puteri.
Textele de lege276 folosesc, de regulă, un termen specializat: puterea de
reprezentare este „încredinţată” reprezentantului. Reprezintă (!) oare această
încredinţare un transfer al puterii 277? Mai mult, de unde provine puterea care s-ar
„transfera” astfel?
276
Cu titlu de exemplu, amintim art. 1.302 C. civ., art. 1.308 alin. (1) C. civ., art. 1.310
C. civ. (texte din materia reprezentării), dar şi art. 815 C. civ. (în materia administrării
bunurilor altuia), art. 1.431 alin. (1) C. civ., art. 1.436 alin. (1) C. civ. (în materia
coordonării acţiunilor creditorilor solidari) sau art. 2.578 alin. (3) C. civ. (norma
conflictuală). Am ignorat cu bună ştiinţă utilizările termenului în materie de contract de
depozit, unde obiectul încredinţării nu este o putere, ci un bun, deşi se poate discuta
despre puterea (paza) asupra bunului. În cazul administrării bunurilor altuia însă, scopul
excedează simpla păstrare şi implică o putere de administrare specifică. De asemenea,
nu am amintit variatele texte unde se evocă încredinţarea unei funcţii, iar de multe ori
acea funcţie are şi o componentă de reprezentare. Dar poate că exemplificarea
edificatoare este cea a aşa-numitei „încredinţări” a minorului. Deşi noua reglementare
din art. 396-404 C. civ. evită în mod programatic să mai utilizeze această terminologie
(M. Avram, Drept civil. Familia, cit. supra, pp. 485-486), exercitarea autorităţii părinteşti
de către un singur părinte include şi ideea încredinţării către acel părinte a puterii de
reprezentare a minorului [art. 504/507 C. civ.]. Or, aici vedem cum contragerea
exprimării exacte („încredinţarea puterii de reprezentare a copilului”) prin exprimarea
lapidară („încredinţarea copilului”) a condus la o adevărată luptă pentru modificarea
reglementării.

277
A se vedea V. Stoica, Dreptul material la acţiune..., cit. supra, p. 23: „în aceste
raporturi de reprezentare se produce un transfer, o cedare de putere de la cel
reprezentat la cel care reprezintă”.

În majoritatea situaţiilor, puterea este dată de reprezentat reprezentantului

[e.g., art. 2.378 alin. (2) C. civ.]. Prin urmare, la modul general, puterea ar
trebui să (pre)existe în persoana reprezentatului, pentru ca acesta să aibă ce să
dea [nemo dat quod non habet - art. 17 alin. (1) C. civ.]. Uneori însă, puterea
nu este dată de către reprezentat, ci direct de către lege, cum se întâmplă în
cazul persoanelor cu capacitate (de exerciţiu) limitată. Astfel, art. 501 alin. (1)
C. civ. vorbeşte despre „dreptul şi îndatorirea” părinţilor de a-l reprezenta pe
copilul lor minor (sub 14 ani), iar art. 143 C. civ. evocă, la rândul său,
„îndatorirea [tutorelui] de a-l reprezenta pe minor” (tot până la 14 ani). În
primul caz, „puterea” de reprezentare derivă din lege, în timp ce în al doilea caz
vorbim despre o sursă mediată: dispoziţia legală este concretizată prin hotărârea
judecătorească de numire a tutorelui278 [art. 119 alin. (5) C. civ.].
278
Contra, C. Roşu, Contractul de mandat în dreptul privat intern, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 15: „[în sensul că puterea de reprezentare izvorăşte în temeiul legii,]
menţionăm situaţia prevăzută de art. 155 alin. (1) C. fam. de instituire a curatelei”.

Ipotezele trebuie însă analizate în mod distinct. În cazul reprezentării legale

(sau judiciare), raţiunea însăşi a instituirii puterii de reprezentare este lipsa unei
voinţe proprii a persoanei ocrotite 279. Prin urmare, puterea nu poate proveni
chiar de la persoana reprezentată. Cu toate acestea, acea persoană (dotată cu
capacitate de folosinţă) deţine un patrimoniu [art. 31 alin. (1) C. civ.], deci o
„colecţie” de drepturi şi obligaţii patrimoniale, precum şi o serie de drepturi
personal-nepatrimoniale [art. 58 C. civ.]. Se pune, aşadar, problema
„gestionării” acestor drepturi (subiective) şi obligaţii (civile). Persoana ocrotită
este considerată lipsită de capacitate de exerciţiu, deci nu i se recunoaşte
„puterea”280 de a încheia singură acte juridice [art. 37 C. civ.] cu privire la acele
elemente de activ sau de pasiv. Cercul vicios apare extrem de clar: cum poţi să
dobândeşti drepturi şi să-ţi asumi obligaţii dacă nu poţi să generezi izvorul [art.
1.165 C. civ.] acestora? Pentru a răspunde acestei contradicţii, legiuitorul a
stabilit el însuşi un mecanism practic: altă persoană 281 se va ocupa de încheierea
acestor acte282.
279
Trebuie făcută precizarea că, în cazul curatelei capabilului, trebuie făcută distincţie
între situaţiile în care este vorba despre un mandat (judiciar) şi cele în care curatela are
în vedere lipsa persoanei reprezentate [art. 178 C. civ.]. În prima ipoteză, instanţa nu
face altceva decât să valideze o convenţie [de vreme ce este obligată să ţină seama de
voinţa ocrotitului - art. 182 alin. (2) C. civ. - şi a curatorului - art. 182 alin. (3) C. civ.],
ceea ce relevă un veritabil mandat [art. 183 C. civ.]. În a doua ipoteză, asistăm la o
reprezentare judiciară similară tutelei, dar care poate fi desfiinţată oricând de persoana
reprezentată [art. 181 C. civ.].

280
Potestas necesită preexistenţa unei potentia: art. 37 C. civ. spune că prin
„capacitate” înţelegem abilitatea de a-şi asuma obligaţii. Or, pentru a face acest lucru ai
nevoie de puterea voinţei proprii...

281
Numai persoanele pot încheia acte juridice [art. 1.166/1.324 C. civ.].

282
Unii autori vorbesc în aceste cazuri despre o reprezentare necesară (G. Reiner, op.
cit., p. 32). Este interesant de remarcat faptul că de fiecare dată legea ţine să precizeze
că este vorba despre un patrimoniu distinct pe care reprezentantul trebuie să-l
gestioneze. Aşa se întâmplă la persoana fizică (incapabilă) [art. 500 C. civ.], dar şi la
persoana juridică (mereu) [art. 187 teza a II-a C. civ.][art. 214 C. civ.]. De aceea se
afirmă că, în aceste cazuri, reprezentantul are o dublă calitate: de reprezentare în
raporturile cu terţii, dar şi de administrare a patrimoniului (ibidem). Practic,
reprezentarea legală este, ca regulă, o reprezentare generală, în timp ce reprezentarea
convenţională este, în general, o reprezentare specială.

În definitiv, legea nu face altceva decât să stabilească un mecanism prin care

să fie identificată această „altă persoană”. Mergând pe tradiţia autorităţii, pentru
copil regula este constituită de părinţii minorului 283, iar în toate celelalte cazuri se
caută o persoană care să ofere încrederea necesară. Cum însă acest
reprezentant nu are o legătură volitivă cu reprezentatul (a cărui voinţă este, prin
ipoteză, irelevantă din punct de vedere juridic 284), reprezentarea legală (şi cea
judiciară) sunt privite mai degrabă ca sarcini impuse reprezentantului decât ca
veritabile puteri ale acestuia. Numai în acest fel se poate păstra structura
liberală a sistemului de drept democratic, care recunoaşte individualitatea
oricărei persoane285. Este dificil, în aceste condiţii, să vorbim despre o reală
putere a reprezentantului asupra reprezentatului...
283
A se vedea H. Arendt, What is Authority?, cit. supra, p. 118: „The relation between
old and young is educational in essence (...) it is true that the necessity for «authority»
is more plausible and evident in child-rearing and education than anywhere else”.

284
Evident, aici nu trebuie uitate situaţiile de excepţie, în special cazurile în care
minorul de 10 ani este audiat cu privire la unele acte, ceea ce arată că legiuitorul îi
recunoaşte o anumită autonomie volitivă. Tot aici intră şi cazurile evocate de art. 42
alin. (1) C. civ.

285
În dreptul roman, această problemă era practic inexistentă, de vreme ce pater
familias era unicul subiect de drept şi acţiona cu patria potestas, care era o veritabilă
putere, fără a trebui să dea socoteală nimănui.

În ceea ce priveşte reprezentarea convenţională, ea are, prin ipoteză, în

vedere un reprezentat capabil. Aici mecanismul „conferirii” puterii este cel al
transferului de putere. Ce fel de putere este cea transmisă reprezentantului de
către reprezentat? De vreme ce esenţa reprezentării constă în încheierea de acte
juridice în numele reprezentatului, înseamnă că vorbim de puterea de a încheia
acte juridice. Am arătat deja că nu trebuie confundată puterea cu libertatea de a
contracta. Aşadar, trebuie să fie vorba despre altceva. Singura putere pe care o
exprimă orice persoană atunci când încheie un act juridic este puterea asociată
voinţei sale286. Tocmai această putere este transferată reprezentantului. În
momentul în care puterea de a (se) obliga aparţine unei alte persoane decât cea
care se obligă, ea devine „vizibilă”, nemaifiind înglobată în consimţământ. Mai
mult, legea pare să evoce în aceste cazuri mai degrabă o obligaţie 287 în sarcina
reprezentantului de a exercita puterea conferită [art. 2.009 C. civ.].
286
Pentru detalii, a se vedea R. Rizoiu, În spatele oglinzii: voinţa ca putere, cit. supra.

287
Tocmai de aceea s-a considerat că ar exista un drept subiectiv „de a fi reprezentat
convenţional”, care ar reprezenta „posibilitatea persoanei, recunoscută de lege, de a-şi
delega numele atunci când interesele sale impun participarea sa la circuitul civil prin
intermediul altei persoane” (P. Vasilescu, op. cit., p. 209). Este de remarcat faptul că,
definită astfel, reprezentarea pare a fi o simplă libertate (potentia)...

Puterea, când este „transferată” altei persoane, presupune şi o obligaţie de

fidelitate (la persoana juridică o vedem în reglementarea conflictului de interese,
ca şi la tutore), care arată că scopul trebuie să fie cel al protejării celui ce se va
obliga. De fapt, puterea este dată în scopul de a se autoepuiza şi a reveni la cel
ce a dat-o. Mandatul încetează prin executarea sa, minorul devine major,
societatea se va întoarce la asociaţi (în fiecare an, când se aprobă raportul
administratorilor) etc.
Metafora transferului nu este însă una exactă 288, căci reprezentatul nu îşi
pierde puterea289. El va putea în continuare să încheie şi singur actul juridic
pentru care a conferit puterea de reprezentare 290. Este ca şi cum puterea s-ar
dedubla, ceea ce este nespecific puterii ca raport de impunere. Explicaţia este
dată de faptul că puterea ambelor persoane se exercită asupra uneia dintre ele -
reprezentatul. De aceea, în cazul voinţei proprii, nu putem discuta despre o
putere (lipsind al doilea subiect care să formeze raportul de putere). În schimb,
atunci când apare persoana (distinctă a) reprezentantului, acesta primeşte o
putere asupra reprezentatului. Altfel spus, puterea vizează încheierea actului-
obiect. Această putere aparţine în mod originar reprezentatului (care va fi parte
în acel act), doar că ea nu se poate manifesta din varii cauze 291. Cauzele pot privi
o incapacitate a reprezentatului, caz în care puterea este conferită de
lege/hotărârea judecătorească, dar ridicarea incapacităţii reactivează puterea
reprezentatului [art. 48 C. civ.]. Uneori, această putere poate fi (implicit)
recunoscută şi din alte tipuri de manifestări care probează existenţa faptică a
discernământului (şi elimină imperativul ocrotirii) [art. 45 C. civ.]. Într-o notă
marginală, faptul că răspunderea incapabilului în caz de desfiinţare a actului este
limitată [art. 47 C. civ.] poate fi privit ca o formă de menţinere (parţială) a
efectelor actului încheiat de către acesta. Practic, singura situaţie în care
reprezentatul nu păstrează puterea (pentru că nu o poate niciodată exercita de
unul singur) este cea a persoanei juridice, care nu poate acţiona decât prin
intermediul organelor de administrare292.
288
A se vedea E. Tassin, op. cit., p. 290: „Le pouvoir n’est pas une chose, il ne se
detient pas, ni ne s’acquiert ni ne se cede”.

289
Pentru o normă expresă în acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 181 C. civ.
 290
A se vedea Ph. Didier, Rapport de synthese, în G. Wicker, R. Schultze, D. Mazeaud
(coord.), op. cit., p. 225: „l’octroi du pouvoir de representation n’empeche pas le
represente de conserver l’exercice de ses droits”. Adde Gh. Buta, op. cit., p. 276.

291
Dacă s-ar putea exercita în mod direct, ar fi „invizibilă”, fiind absorbită în
consimţământ. A se vedea R. Rizoiu, În spatele oglinzii: voinţa ca putere, cit. supra.

292
Dar chiar şi în această situaţie se poate discuta în ce măsură fondatorii unei
persoane juridice pot să-i înlocuiască pe administratori cu unul dintre ei sau pot să
acţioneze ei ca administratori de fapt. În aceste ipoteze însă, persoana juridică tocmai
ce primeşte un organ de administrare...

Revenind la modalitatea de împuternicire, observăm că legea foloseşte, pe

lângă termenul specializat („încredinţează”), şi termenul (mai general)
„conferă”293. Puterea (de reprezentare) este conferită reprezentantului. Termenul
este unul oarecum neutru, în sensul în care nu implică un transfer: cel ce
conferă nu trebuie să deţină el însuşi acel atribut, ci trebuie doar să aibă
calitatea de agent. Astfel, când legea conferă puterea de reprezentare a unui
minor, nu înseamnă că legea poate lua decizii în numele minorului. În mod
similar, când mandantul conferă puterea de reprezentare mandatarului, el nu îşi
transferă puterea sa (ca element al libertăţii contractuale), ci doar îşi exercită
puterea în sensul că ia deja (prezumtiv) decizia de a contracta şi defineşte şi
limitele acelei decizii (atunci când fixează limitele împuternicirii).
293
Cu privire la conferirea de puteri, a se vedea textele art. 210 alin. (2), art. 218, art.
802, art. 808, art. 813-815, art. 1.077 alin. (1), art. 1.297, art. 1.309, art. 1.914 alin. (3),
art. 2.022, art. 2.378 alin. (2) C. civ. Acelaşi verb este însă folosit de multe ori pentru a
desemna conferirea unui drept şi, pasager, pentru conferirea valabilităţii sau a
personalităţii juridice. De vreme ce el determină atât o putere, cât şi un drept, nu este
suficient de specializat pentru a reprezenta esenţa puterii.

Aşadar, puterea acordată reprezentantului, deşi are la bază puterea

reprezentatului, nu este acelaşi lucru; puterea nu se transferă. Ceea ce primeşte
reprezentantul este doar o imagine a puterii reprezentatului, o reflexie a
personalităţii acestuia294. Astfel se explică puterea (!)295 suverană a
reprezentatului de a retrage puterea de reprezentare [art. 1.305 teza finală C.
civ.]. Această putere de a distruge puterea296 [art. 2.031 alin. (1) C. civ.] ar fi
suficientă pentru a explica de ce puterea de reprezentare nu este, de fapt, o
putere297. Deţinătorul unei puteri nu poate fi evins de puterea sa fără nicio
justificare. Practic, puterea sa (de reprezentare) se exercită ca putere doar în
ipotezele în care retragerea împuternicirii este ineficace, adică atunci când
acţionează ignorând o asemenea retragere a împuternicirii. În rest,
reprezentantul nu este altceva decât un homunculus al reprezentatului, o
prelungire a voinţei acestuia. El nu are nicio putere (proprie), ci doar o obligaţie
(sic!) de a executa ordinele sau de a urmări interesul reprezentatului.
294
„Imaginea este un model al realităţii” (L. Wittgenstein, Tractatus Logico-
Philosophicus, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 104, 2.12).

295
Dacă limităm conceptul de putere la urmărirea interesului altei persoane, prerogativa
revocării iese din limitele puterii, fără a fi însă un veritabil drept (eventual, potestativ).

296
Observăm aici (din nou) separarea netă între (contractul de) mandat (act bilateral şi,
deci, irevocabil) şi împuternicire sau procură (act unilateral şi revocabil - G. Reinier, op.
cit., p. 30). Puterea de reprezentare derivă din acest din urmă act (nu trebuie să-l privim
ca instrumentum, ci ca negotium) şi, de aceea, ea poate fi retrasă oricând şi fără vreo
justificare. El este un act suveran al titularului voinţei (reprezentatul), similar cu
testamentul (exprimarea „ultimei voinţe”), de unde şi paralela între reprezentarea ca
efect al mandatului şi reprezentarea succesorală. Eventuala răspundere pentru
 revocarea intempestivă (sau revocarea unui mandat declarat irevocabil) nu este
asociată cu retragerea împuternicirii, ci cu efectele acestei retrageri în planul
raporturilor contractuale (din contractul de mandat), care încetează în mod subsecvent.
A se vedea, pentru revocarea mandatului, D. Chirică, Unele probleme actuale referitoare
la contractul de mandat. Revocarea de către mandant, disponibil la adresa
https://www.juridice.ro/essentials/2312/unele-probleme-actuale-referitoare-la-contractul-
de-mandat-revocarea-de-catre-mandant. În cazul puterii de reprezentare a minorului, de
exemplu, retragerea calităţii de tutore nu dă naştere la vreun drept la despăgubiri,
pentru că acolo nu există în paralel şi un raport contractual. În schimb, în cazul
reprezentării persoanei juridice, între aceasta şi administrator există, de regulă, o
relaţie contractuală concretizată în plata unei remuneraţii pentru serviciile prestate. Prin
urmare, faptul că administratorul nu poate contesta decizia de revocare din funcţie nu
înseamnă că acesta nu poate solicita reparaţii pentru încetarea intempestivă a
raportului contractual [art. 216 alin. (2) C. civ.]. În definitiv, „răspunderea
administratorilor [este] reglementat[ă] de dispoziţiile referitoare la mandat” [art. 72 din
Legea nr. 31/1990], iar art. 209 alin. (3) C. civ. evocă o idee similară.

297
Nu poţi avea o putere reală faţă de o persoană care ţi-o poate retrage oricând.
Acesta e paradoxul: de fapt, reprezentatul este într-o poziţie de putere, el are un drept
potestativ de a revoca împuternicirea. În schimb, reprezentantul îl poate obliga, dar nu
faţă de el, ci faţă de un terţ şi numai pentru că reprezentatul a acceptat (în avans)
această posibilitate: potestas apare, astfel, ca o simplă potentia...

9. RAPORTUL DE PUTERE. Vom încerca în continuare să vedem în ce măsură

trăsăturile unei puteri se regăsesc în cazul raportului de reprezentare. Evident,
punctul de plecare este cel al calificării legale, care vorbeşte despre o putere de
a reprezenta [art. 1.295 C. civ.]. Aplicând tiparul puterii, vom observa că
puterea derivă (la modul originar) din lege, dar ea poate fi asezonată cu o
hotărâre judecătorească dată în aplicarea legii sau chiar cu o normă derivată de
sorginte privată - convenţia.
În ce constă această putere? Art. 1.296 C. civ. tranşează chestiunea,
afirmând că efectul reprezentării constă în naşterea unui raport juridic „direct
între reprezentat şi [terţ]”. Dar unde este puterea? Putem spune că puterea
constă în prerogativa reprezentantului de a genera o obligaţie în sarcina
reprezentatului298. Aşadar, reprezentantul ar avea o putere asupra
reprezentatului. Această putere nu îi profită însă lui potentior (reprezentantul), ci
terţului (cocontractant). Mai mult, puterea nu este una veritabilă, de vreme ce
subiectul puterii şi-a dorit acest efect atunci când a conferit împuternicirea 299.
Practic, reprezentantul nu are o putere discreţionară, aşa cum are
administratorul bunurilor altuia [art. 829 alin. (2) C. civ.]; el trebuie să aducă la
îndeplinire instrucţiunile reprezentatului, chiar dacă acestea sunt contrare
intereselor acestuia. El nu are autonomie de decizie 300, ci doar pune în operă
voinţa reprezentatului. Orice depăşire a acestor limite va conduce la o ieşire din
limitele puterilor „conferite”, deci orice acţiune autonomă a reprezentantului
excedează puterii sale301. Prin urmare, exact atunci când pare să-şi exercite o
reală putere, reprezentantul se plasează în afara „puterii” de reprezentare.
Acesta este paradoxul puterii de reprezentare, care nu este, de fapt, o putere, ci
doar un mecanism (o tehnică) de facilitare a încheierii raporturilor juridice.
298
„Another complicating feature of powers is that they can change legal relations
between people other than the holder of the power. (...) Analytically, the agent has at
least two powers in this kind of situation: a power as against his principal and a power
as against the third party” (A.D. Cullison, op. cit., p. 571).

299
Am putea vorbi (în context foucaultian) de o putere masochistă. A se vedea S.
Gearhart, The Taming of Michel Foucault: New Historicism, Psychoanalysis, and the
Subversion of Power, în „New Literary History”, vol. 28, nr. 3/1997, p. 464: „Foucault
stresses the critical and theoretical «advantages» of viewing power relations from the
perspective of a generalized sadomasochism”.
 300
Nu înseamnă că actele făcute cu depăşirea puterilor nu vor fi valabile sau că nu vor
fi opozabile reprezentatului (în condiţiile art. 1.309 C. civ.), ci că ele reprezintă o
patologie a reprezentării. Pentru detalii privind schimbarea de paradigmă care a făcut ca
procuratorul să nu mai fie un simplu nuntius, a se vedea I.F. Popa, Limitele
reprezentării voluntare şi opozabilitatea, cit. supra, pp. 89-91.

301
Se poate reproşa acestei concepţii o viziune extrem de restrânsă a noţiunii de
putere. Ce se întâmplă în cazul unui mandat în care mandantul precizează expres că
mandatarul va acţiona cum crede el de cuviinţă? Există aici o voinţă a mandantului?
Tindem să răspundem administrativ la această întrebare, căci în aceste cazuri
mandantul pur şi simplu prezumă că deciziile luate de mandatar vor fi în acelaşi sens cu
cele care ar fi fost luate de el însuşi. Dispoziţiile art. 2.017 alin. (2) şi art. 2.018 alin. (1)
C. civ. par să confirme această teză: mandatarul are o zonă de „libertate” circumscrisă
însă acţiunilor oricărei persoane rezonabile (adică mandantului tipic). Nu este o
veritabilă putere, căci mandatarul nu îşi impune propria voinţă, ci doar acţionează aşa
cum presupune el că ar fi acţionat mandantul în locul său, utilizând un standard comun
ambilor: persoana rezonabilă.

O ipoteză extrem de interesantă este cea în care „reprezentantul” acţionează

după dispariţia reprezentatului. Este vorba despre instituţia executorului
testamentar, persoana care este împuternicită să ducă la îndeplinire dispoziţiile
cuprinse în testament după deschiderea succesiunii [art. 1.077 alin. (1) C. civ.].
În acest caz, atribuţiile executorului testamentar se plasează la graniţa dintre
reprezentare [împuternicirea fiind acordată de către testator - art. 1.082 alin.
(2) C. civ.] şi administrarea bunurilor altuia [art. 1.079 C. civ.]. Aici, actele
reprezentantului nu îl obligă pe cel care a conferit puterea, ci pe succesorii
acestuia [art. 1.296 C. civ.]302.
302
A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. II, Moştenirea
testamentară, ed. a 3-a actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, pp. 196-204. În conformitate cu doctrina majoritară, autorii califică această formă
de reprezentare drept un „mandat special” (p. 198), având însă grijă să releve
deosebirile faţă de mandat (p. 200). Alţi autori se mulţumesc să apeleze la calificarea
drept mandat, dar indică şi opiniile care apropie instituţia de fiducie (D. Chirică, Tratat
de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017,
pp. 282-283).

Explicaţiile de mai sus pun în lumină diferenţa dintre „puterea de voinţă” şi

„puterea ca voinţă”303: când „puterea” este exercitată de autorul voinţei, ea este
invizibilă (întrucât se confundă cu consimţământul304); când aceeaşi „putere”
este transferată altei persoane, ea îşi păstrează forţa de constrângere faţă de cel
căruia îi aparţinea şi devine vizibilă, dar nu se desprinde (nu se autonomizează)
de persoana de la care a provenit. Este, de fapt, puterea acelei persoane
(reprezentatul) transmisă prin intermediul altei persoane (reprezentantul). Ea
rămâne, în definitiv, puterea unei persoane de a se obliga (pe ea însăşi), adică
de a-şi limita libertatea implicită. Am tratat în alt loc despre voinţa individuală ca
sursă a obligaţiei305. Aici vom discuta despre o formă delegată de manifestare a
voinţei, prin intermediul altei persoane. Cum voinţa este izvor de obligaţii, iar
raportul obligaţional presupune (cel puţin) două părţi, reprezentarea adaugă aici
încă o persoană (care, în principiu, nu este parte). Avem, aşadar, trei persoane:
debitorul, reprezentantul şi creditorul (sau reprezentatul, reprezentantul şi
terţul). Fiind vorba despre trei persoane, avem trei relaţii interpersonale
(combinaţii de trei luate câte două). În cazul reprezentării legale, pare să
lipsească relaţia dintre reprezentat şi reprezentant, dar ea este doar ocultată de
regimul legal. O vedem când se discută despre conflictul de interese sau despre
soarta actului încheiat de reprezentant (care poate fi confirmat de reprezentat
când are voinţă suficientă).
 303
În termeni nietzscheeni, puterea de voinţă implică faptul că voinţa îşi doreşte
puterea, dar şi că elementul declanşator al voinţei este însăşi puterea. A se vedea Fr.
Ildefonse, op. cit., p. 204. În viziunea lui Nietzsche, „stările de drept nu pot fi decât stări
de excepţie, în măsura în care ele reprezintă parţiale restricţii ale propriu-zisei voinţe
de viaţă, tinzând spre putere” (Fr. Nietzsche, Genealogia moralei, ed. a 2-a, Ed.
Contemporanul, Bucureşti, 2016, p. 112). Altfel spus, puterea este un obiectiv natural al
fiinţei umane, iar legea intervine doar pentru a gestiona această dorinţă (iar nu voinţă)
de putere, pentru a o canaliza către interesul general.

304
A se vedea G. Wicker, La theorie..., cit. supra, p. 56: „La volonte juridique, d’ou
procede le consentement, recouvre deux elements: un element substantiel, l’interet
exprime, qui determine l’engagement du sujet; un element formel, la volonte prise en
tant que faculte individuelle, laquelle est seulement representative de la liberte de
decision du sujet et de son pouvoir d’initiative”. Se observă aici că facultatea de a-ţi
exprima voinţa este compusă dintr-o libertate (ca fundament: potentia) şi o putere (ca
punere în act a libertăţii: potestas).

305
A se vedea R. Rizoiu, În spatele oglinzii: voinţa ca putere, cit. supra.

Rezumând, considerăm că reprezentarea legală sau judiciară nu relevă o

putere, ci doar o soluţie „de avarie” 306 pentru a permite accesul persoanelor
incapabile în circuitul civil ca premisă a faptului că şi aceste persoane deţin
drepturi şi obligaţii (patrimoniale sau nepatrimoniale) proprii. De aceea, actele
permise reprezentantului legal au în vedere doar conservarea sau administrarea
acestor patrimonii, orice acte de dispoziţie (actele care pun în evidenţă cu
adevărat o putere) fiind, de cele mai multe ori, supuse unor verificări ex ante
(încuviinţări, autorizare) sau ex post (descărcare de gestiune). Cât priveşte
reprezentarea convenţională, aceasta nu transferă o veritabilă putere, ci doar
oferă persoanei dotate cu voinţă proprie [eficientă din punct de vedere juridic
(art. 37 C. civ.)] un mijloc de a-şi prelungi puterea dincolo de sfera sa fizică prin
utilizarea unei alte persoane ca „vector” al propriei voinţe.
306
Pentru o optică diferită, dar care converge către aceeaşi concluzie, a se vedea M.
Avram, Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine..., cit. supra, p. 968: „Puterea de
reprezentare care revine părinţilor, respectiv tutorelui sau altor persoane care exercită
autoritatea părintească este un mecanism juridic destinat, în principal, întregirii
capacităţii de exerciţiu a minorului lipsit de capacitate de exerciţiu, care, aşadar, este
distinct de autoritatea părintească”.

De fapt, puterea de reprezentare apare abia atunci când nu există sau când
limitele unei „puteri” existente sunt depăşite. Abia în aceste ipoteze oximoronice
reprezentantul acţionează în mod autonom şi poate să-şi impună voinţa asupra
reprezentatului. După cum sugerează şi ipotezele evocate de art. 1.309-1.310 C.
civ., ne aflăm pe tărâmul unei patologii a reprezentării, în sensul în care
reprezentantul a acţionat în lipsa sau dincolo de limitele „puterii” sale. Din
această perspectivă nominalistă am afirmat că „puterea” de reprezentare
evocată de lege nu este o veritabilă putere, pentru că ea se naşte abia în afara
limitelor legale.
Este însă puterea de reprezentare o simplă putere de fapt, care excedează
dreptului? Adică reprezentantul acţionează cu putere doar atunci când o face în
afara legii? Reglementarea din art. 1.309-1.310 C. civ. este menită tocmai să
rezolve acest paradox: atunci când acţionează în afara împuternicirii, falsus
procurator îl poate angaja totuşi pe (aparentul) reprezentat din punct de vedere
juridic. Aşadar, vorbim în continuare de efecte în planul dreptului, nefiind vorba
doar despre o putere de fapt. Justificarea acestei soluţii este dată tocmai de
aparenţa pe care cel prezentat (de către falsus procurator) ca fiind re-prezentat
(sic!) o lasă să planeze asupra unei veritabile relaţii de reprezentare. De aceea
legea alege să dea prevalenţă siguranţei circuitului civil 307 şi să valideze actul în
cauză. Interesant este că această prelungire a puterii în planul faptelor juridice
stricto sensu este generalizată308 în cazul persoanei juridice [art. 219 C. civ.].
307
Nu este o simplă întâmplare că această instituţie a fost preluată (pe filiera Codului
civil italian) din dreptul german, unde siguranţa circuitului civil este o valoare supremă.
A se vedea B. Fages, La representation en droit des groupements, în G. Wicker, R.
Schultze, D. Mazeaud (coord.), op. cit., p. 129: „La securite juridique des tiers est une
preoccupation extremement presente dans tout le droit prive allemand. Il n’y a qu’a voir
comment elle a permis s’elabore le principe general de Vertrauensschutz, de protection
de la confiance legitime. Or en matiere de societes, le droit commun du mandat n’est
pas suffisant pour assurer ce Vertrauensschutz. Si l’on analyse les pouvoirs du
representant de la societe sous le seul angle du mandat au sens du droit civil, la
consequence peut etre en effet tres douloureuse pour les tiers: le representant ne peut
engager la societe que dans la limite du mandat qui lui a ete confie; et s’il conclut un
acte qui outrepasse ses pouvoirs, la societe n’est pas engagee: les tiers se retrouve
sans contrepartie solvable”.

308
După cum vom arăta (infra, nr. 10), cazul reprezentării persoanei juridice este unul
particular, în care situaţiile de excepţie din dreptul comun al reprezentării devin regulă.
Dar discuţia se poate prelungi şi în sfera persoanelor fizice (care acţionează ca
profesionişti): cum va fi tratat cerşetorul care desfăşoară o „activitate lucrativă”
organizată şi supravegheată de un „şef” care „colectează” veniturile acumulate la
sfârşitul zilei? Oare cerşetorul nu este un reprezentant al „şefului”?

În acelaşi timp însă, reprezentatul aparent primeşte un remediu sub forma

regresului contra lui falsus procurator. Astfel, ceea ce face legea este doar să
transfere riscul309 de la terţ (care a acţionat cu bună-credinţă) către
reprezentatul aparent (care a fost cel puţin neglijent când a lăsat să pară că este
de acord cu reprezentarea sa de către falsus procurator). Singura zonă delicată
unde echitatea soluţiei este pusă sub semnul întrebării constă în actele prin care
se transferă un drept (real) asupra unui bun determinat. În aceste situaţii,
reprezentatul aparent pierde bunul în cauză şi nu poate obţine decât o reparaţie
prin echivalent de la falsus procurator. Pentru restabilirea echităţii, trebuie să
facem apel la caracterul de economie de piaţă al circuitului civil modern şi să
acceptăm că orice bun poate fi echivalat printr-o valoare bănească. Astfel,
inclusiv legătura emoţională dintre persoană şi bunurile sale poate fi evaluată ca
un cost de oportunitate sau ca o valoare idiosincratică 310.
309
Pentru analiza riscurilor în cadrul reprezentării, a se vedea I.F. Popa, Ipoteza falsus
procurator, în prezentul volum, p. 193 şi urm.

310
Pentru mai multe detalii, a se vedea R. Rizoiu, Conflictele dintre proprietari şi
creditori..., cit. supra, p. 482.

Nu trebuie scăpat însă din vedere faptul că ipoteza menţinerii eficacităţii

actului dintre reprezentat şi terţ este una de excepţie [art. 1.309 alin. (2) C.
civ.]. Regula rămâne cea a ineficacităţii actului faţă de reprezentat [art. 1.309
alin. (1) C. civ.], cu consecinţa naşterii unei răspunderi311 a reprezentantului în
raport cu terţul contractant [art. 1.310 C. civ.].
311
Este de discutat dacă această răspundere este de sorginte contractuală sau
extracontractuală (pentru o discuţie similară, a se vedea R. Dincă, Contracte civile...,
cit. supra, p. 236). Fără a intra aici în detalii, considerăm că este vorba despre o
răspundere contractuală, în sensul în care între terţ şi falsus procurator s-a încheiat un
act juridic (extrinsec valabil) şi care poate fi cel mult anulabil pentru error in personam
la cererea terţului. În acest fel ar trebui citite dispoziţiile art. 1.311 alin. (1) C. civ., care
fac referire la respectarea condiţiilor de valabilitate: se au în vedere doar cerinţele
privind consimţământul aparentului reprezentat (care altfel rămâne terţ faţă de actul
valabil încheiat). Din acelaşi motiv, părţile actului iniţial pot decide desfiinţarea acestuia
(mutuus dissenssus) [art. 1.314 C. civ.]. Pentru detalii, a se vedea R. Dincă, Ratificarea,
 cit. supra. Pentru o discuţie mai nuanţată, a se vedea I.F. Popa, Ipoteza falsus
procurator, în prezentul volum, p. 193 şi urm.

IV. Cine deţine puterea?

10. REPREZENTAREA PERSOANEI JURIDICE. Persoana juridică se vădeşte a fi
principala beneficiară a teoriei reprezentării 312, dar modelul acestei reprezentări
specifice trebuie căutat în teoria statului 313 şi, apoi, a Bisericii314, persoanele
juridice (proto)tipice315. Astfel, reprezentantul persoanei juridice este
întotdeauna un „organ” al acesteia [art. 209 alin. (1) C. civ.], adică o parte
componentă a însuşi subiectului de drept. În acelaşi timp, această componentă 316
este, la rândul său, un subiect de drept, dotat cu o voinţă proprie 317. Din cauza
acestui dualism, natura reprezentării persoanei juridice este una complexă, fiind
implicate atât dispoziţii legale (derogatorii), cât şi voinţe individuale, în cadrul
unei instituţii specifice.
312
A se vedea B. Fages, op. cit., p. 128: „La representation permet l’action de la
personne morale. A moins que la personne morale ne veuille durablement se mettre en
sommeil, la representation est l’indispensable condition de son existence”.

313
A se vedea L. Bojin, op. cit., pp. 42-54.

314
A se vedea E.H. Kantorowicz, op. cit., pp. 180-190.

315
A se vedea R. Rizoiu, Persoana juridică, în M. Nicolae (coord.), „Drept civil.
Persoanele”, cit. supra, pp. 284-287.

316
Sau, mai exact, membrii care compun organul de administrare.

317
Contra, G. Reiner, op. cit., p. 33: „il ne s’agit pas d’une representation dans le sens
de Stellvertretung parce que l’organe n’ayant pas de personnalite juridique n’est pas
une autre personne qui se prononcerait au lieu de l’entite a laquelle il appartient”.
Argumentul este oarecum de tip sofist: nu este reprezentare pentru că nu există un
reprezentant. Dacă însă coborâm la nivel practic, observăm că, la încheierea actului cu
terţul, va fi prezentă întotdeauna o persoană fizică, membru al organului de
administrare, iar nu organul însuşi. Trivializând, nu persoana juridică (sau organul său)
semnează contractul, ci o persoană fizică. Aşadar, reprezentantul este întotdeauna o
persoană fizică, membru al organului de administrare. De altfel, există o evocare directă
a acestei idei în art. 153 1 3 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care precizează că este
necesară desemnarea (şi menţinerea) unei persoane fizice cu titlul de „reprezentant
permanent”.

Pentru a putea explica aceste particularităţi, este necesar să subliniem

legătura indisolubilă318 dintre reprezentare şi capacitate (de exerciţiu) care este
specifică persoanei juridice [art. 218 alin. (1) C. civ.]. La persoana juridică,
reprezentarea ţine de funcţionarea însăşi 319 a persoanei juridice320. Ea se
suprapune peste capacitatea de exerciţiu, ceea ce face ca puterea sa fie aici
potentia321. În ipoteza persoanei juridice vorbim, în sens strict, de un veritabil
incapabil, pentru că ea nu are o voinţă proprie (ea nu este un agent propriu-zis).
Chiar dacă persoana juridică este o realitate 322, voinţa socială este o ficţiune323.
La limită, ea este întotdeauna reprezentată de una sau mai multe voinţe
individuale. Iniţial sunt fondatorii sau organizatorii de fapt [art. 205 C. civ.],
apoi sunt administratorii [art. 209 C. civ.], la final este lichidatorul324 [art. 248
C. civ.]. Doar printr-o ficţiune voinţa lor este agregată într-o voinţă unică [art.
212 alin. (1) C. civ.], iar, prin definirea lor ca „organe” (părţi componente) ale
persoanei juridice, aceasta voinţă (compusă, dar nu compozită) este asociată
persoanei juridice [art. 218 alin. (1) C. civ.]. De aici conflictele frecvente legate
de divergenţele de opinie dintre membrii organelor persoanei juridice [art. 216
C. civ.]...
318
Nu înseamnă că se va confunda reprezentarea cu capacitatea (pentru distincţie, a se
vedea V. Stoica, Despre puterea de reprezentare, în acest volum, p. 27 şi urm.), ci doar
că aici reprezentarea persoanei juridice este cea care asigură nu numai funcţionarea
acesteia, dar însăşi capacitatea ei de exerciţiu, căci persoana juridică nu poate încheia
acte juridice decât prin intermediul reprezentantului său [art. 218 alin. (1) C. civ.].
Pentru distincţii mai generale, a se vedea supra, nr. 3.

319
A se vedea G. Deleuze, op. cit., p. 34: „C’est toute l’economie, c’est par exemple
l’atelier, ou l’usine, qui presupposent ces mecanismes de pouvoir agissant deja du
dedans sur les corps et les âmes, agissant deja a l’interieur du champ economique sur
les forces productives et les rapports de production”; M. Foucault, La volonte de savoir,
cit. supra, p. 124: „Les relations de pouvoir ne sont pas en position d’exteriorite a
l’egard d’autres types de rapports...[elles] ne sont pas en position de
superstructure...elles ont la ou elles jouent un role directement producteur”: puterea
este un element prezent în orice organizaţie (lucrativă).

320
Pentru a evita „poluările” de sens, trebuie amintit aici că funcţionarea persoanei
juridice implică două tipuri de operaţiuni: operaţiuni de gestiune (în care este vorba
despre administrarea unui patrimoniu) şi operaţiuni de reprezentare (unde se pune
problema formării actului juridic între persoana juridică şi un terţ). Or, aspectele care ţin
de reprezentare vizează în principal efectele faţă de terţi, în timp ce cele legate de
administrare au în vedere mai degrabă raporturile cu fondatorii. „It is, of course, true
that a corporation can only act through some agent” (F.R. Mechem, Notice to, or
knowledge of, an agent, în „Michigan Law Review”, vol. 7, nr. 2/1908, p. 137).

321
A se vedea G. Parietti, op. cit., p. 13: „power is (almost) synonymous with capacity”.
Pentru unele clarificări conceptuale, a se vedea supra, nr. 3.

322
A se vedea R. Rizoiu, Persoana juridică, cit. supra, pp. 260-261.

323
A se vedea I. Deleanu, Ficţiunile juridice, cit. supra, pp. 438-442; C. Gheorghe,
Societăţi comerciale. Voinţa asociaţilor şi voinţa socială, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003,
pp. 6-7; L. Bojin, Conceptualizări confuze din dreptul nostru societar, uşor de observat
din perspectiva analizei sale economice, în RRDP nr. 1/2019, p. 53 şi urm.

324
Pentru situaţia administratorului/lichidatorului judiciar, a se vedea V. Stoica, R.
Dincă, Asupra câtorva probleme juridice incidente în Decizia nr. 3556/2006 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială. Depunerea acţiunii în anularea hotărârii
arbitrale. Distincţia între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei
juridice. Inadmisibilitatea cumulului daunelor-interese moratorii cu cele compensatorii,
în RRDP nr. 1/2009, pp. 196-206.

Doctrina română a sesizat de multă vreme aceste incongruenţe şi a încercat

să ofere răspunsuri, atât în dreptul public, cât şi în cel privat. În dreptul public,
modificarea din anul 2001 a Legii administraţiei publice locale a fost prilejul unei
vii dezbateri cu privire la reprezentarea statului şi a unităţilor sale administrativ-
teritoriale325. Discuţia a fost atât de aprinsă, încât dreptul comun 326 a generalizat
regulile din materia reprezentării persoanei juridice şi pentru persoanele juridice
de drept public327 [art. 192 C. civ.]. Cu toate acestea, discuţia este departe de a
fi închisă328, jurisprudenţa având în continuare dificultăţi în a găsi o direcţie clară
în această privinţă329.
325
A se vedea A. Iorgovan, Noua Lege a administraţiei publice locale şi personalitatea
de drept public a unităţilor administrativ-teritoriale, în Dreptul nr. 9/2001, pp. 26-40; M.
Nicolae, Consideraţii asupra calităţii de subiect de drept civil a unităţii administrativ-
teritoriale, în Dreptul nr. 5/2002, pp. 26-49; idem, Discuţii privind calitatea şi
reprezentarea procesuală a unităţilor administrativ-teritoriale, în Dreptul nr. 6/2002, pp.
75-95; idem, Consideraţii generale asupra calităţii de subiect de drept civil a statului
român, în PR nr. 3/2002, pp. 211-233.
 326
Pentru o aplicaţie recentă a regulilor de drept comun în materia persoanelor juridice
de drept public, a se vedea ICCJ, s. cont. adm. fisc., dec. nr. 3370/2018, disponibilă la
adresa www.scj.ro, unde se constată că actele interne ale unui partid politic (referitoare
la excluderea unui membru) sunt acte de natură civilă, iar nu acte administrative.

327
A se vedea R. Rizoiu, Persoana juridică, cit. supra, p. 265.

328
Ba chiar se deschid zone noi de discuţie. A se vedea, pentru o cauză care a ţinut
prima pagină a ziarelor, ICCJ, s. cont. adm. fisc., dec. nr. 1263/2019, disponibilă la
adresa www.scj.ro, unde se reţine că „ceea ce este esenţial este ca semnatarii
protocolului să fi fost împuterniciţi în acest sens de partidele în discuţie, prin organele
lor de conducere” (s.n., R.R.), adică asistăm la un mandat (nu o reprezentare legală) în
care mandantul persoană juridică este reprezentat de organul de conducere, iar nu de
cel de administrare...

329
A se vedea, cu titlu exemplificativ, o serie de decizii ale aceleiaşi secţii (a II-a civilă)
a instanţei supreme din acelaşi an (2012): unele acceptă că unitatea administrativ-
teritorială este singurul subiect de drept (dec. nr. 1274/2012; dec. nr. 1956/2012); altele
admit că şi organele sale pot avea această calitate (dec. nr. 190/2012; dec. nr.
3153/2012). Deciziile sunt disponibile la adresa www.scj.ro.

În dreptul privat, discuţia este una destul de veche şi porneşte de la

dispoziţiile privind natura juridică a poziţiei administratorilor unei societăţi în
contextul Legii nr. 31/1990330. Astfel, în mod tradiţional, situaţia
administratorului a fost echivalată cu cea a unui mandatar 331. Pornind de aici,
literatura juridică şi jurisprudenţa fac în mod continuu o paralelă între calitatea
administratorului de reprezentant şi poziţia sa de mandatar, fără a fi foarte clar
dacă este un mandatar al societăţii sau al asociaţilor/fondatorilor acesteia 332.
330
Pentru un scurt excurs, a se vedea M. Şcheaua, Legea societăţilor comerciale nr.
31/1990 comentată şi adnotată, ed. a 2-a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, pp. 108-110;
Gh. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale. Noţiuni
elementare, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 63 („Raporturile juridice dintre societate şi
administrator sunt, deci, în primul rând raporturi de mandat comercial, iar nu de
reprezentare legală, raportul de reprezentare fiind, în realitate, un raport accesoriu
raportului de mandat”); St.D. Cărpenaru, Funcţionarea societăţilor comerciale. Dispoziţii
comune, în St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, „Legea societăţilor
comerciale. Comentariu pe articole”, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 278-
281: „Deci, raportul juridic dintre societate şi administrator este un contract de mandat,
iar nu un raport de reprezentare”; S. Bodu, Legea societăţilor comentată şi adnotată,
Ed. Rosetti, Bucureşti, 2017, pp. 296-298; I.T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Natura
raportului juridic dintre societăţile comerciale şi administratorii sau directorii acestora,
în RRDP nr. 1/2009, pp. 50-54; C. Roşu, op. cit., p. 15: „Se impune sublinierea că
raporturi juridice specifice mandatului pot izvorî nu numai dintr-un contract, ci şi în
temeiul legii. (...) Un alt caz care poate fi amintit se referă la raporturile dintre persoana
juridică şi cei ce alcătuiesc organele sale”. Practic, o singură opinie a susţinut, în
epocă, teoria organicistă: Fl. Baias, S. David, Răspunderea civilă a administratorilor
societăţii comerciale, în Dreptul nr. 8/1992, p. 21 sqq. Este extrem de interesant de
remarcat cum un comentariu recent al art. 209 C. civ. pendulează între cele două teorii
şi tratează pe larg puterea de reprezentare (pa care o asociază însă numai primelor
două alineate ale textului de lege) pentru a reveni apoi la calificarea drept mandat a
raportului dintre persoana juridică şi organul de administrare [S. Bodu, Capacitatea de
exerciţiu a persoanei juridice, în M. Şcheaua (coord.), „Codul civil comentat şi adnotat.
Despre legea civilă, Despre persoane. Art. 1-257”, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2018, pp.
425-431]. Jurisprudenţa era în acelaşi sens: „Raporturile dintre administrator şi
societate sunt raporturi de mandat” (C. Ap. Piteşti, s. a II-a civ. cont. adm. fisc., dec. nr.
1327/R din 10 aprilie 2013, în Al. Florescu, C.-P. Lospa, Legea societăţilor adnotată,
ed. a 2-a, Ed. Rosetti International, Bucureşti, 2015, p. 71).

331
Se menţionează astfel un „mandat recunoscut de lege” (S. Bodu, Organul
administrativ şi reprezentarea legală a societăţii comerciale, în RRDA nr. 6/2017, pct.
2). Adde I. Sferdian, op. cit.
 332
Pentru o critică percutantă a acestei echivalări, care nu reprezintă altceva decât o
permanentă sursă de confuzii, a se vedea Ph. Didier, Rapport de synthese, cit. supra, p.
229.

Se afirmă, în acest context, că reprezentarea este de esenţa mandatului 333, de

parcă art. 2.011 C. civ. nu ar exista334. Or, conform textului menţionat,
mandatul poate fi şi fără reprezentare, adică reprezentarea este doar de natura,
iar nu de esenţa mandatului335, de vreme ce mandatul poate supravieţui şi fără a
da naştere unei puteri de reprezentare. În sfârşit, există o amplă analiză a
raportului dintre administrator şi persoana juridică în sensul de a se vedea dacă
este vorba despre un mandat propriu-zis sau un contract special (de
administrare)336. Discuţia este centrată pe dreptul din Quebec (art. 321 C. civ.
Q.337), fără a se remarca faptul că ipoteza acestui text nu a constituit o sursă de
inspiraţie pentru legiuitorul român, care a preferat un sistem germanic atunci
când a adoptat art. 209 C. civ.
333
A se vedea T. Prescure, B. Teodorescu, Despre natura juridică a contractului de
administrare dintre o societate comercială şi administratorii acesteia, în RRDA nr.
4/2017, passim.

334
Pentru o critică de factură teleologică a echivalării reprezentării cu mandatul, a se
vedea M. Planiol, G. Ripert, op. cit., pp. 72-73.

335
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 335; D. Chirică, Probleme controversate..., cit.
supra, pp. 830-831: „În dreptul nostru, lucrurile sunt tranşate din acest punct de vedere
de C. civ., mandatul fără reprezentare (reprezentarea imperfectă) fiind reglementat(ă) în
mod expres (...). De asemenea, din prevederile art. 2009 C. civ., care defineşte
contractul de mandat, rezultă că, pentru a ne afla în prezenţa unui asemenea contract,
se cere, şi este suficient, ca mandatarul să acţioneze «pe seama» mandantului, adică în
contul acestuia, el fiind cel care va suporta costurile şi riscurile operaţiunii, fără a fi
angajat direct în acest caz în raporturile juridice cu terţul, ceea ce este marca
reprezentării imperfecte [art. 1297 alin. (1) C. civ.], nu şi în numele lui, adică cu
angajarea directă a acestuia în raporturile juridice cu terţul, ceea ce este marca
reprezentării perfecte (art. 1296 C. civ.), care, iată, nu se mai confundă cu mandatul”.
Adde D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 146.

336
A se vedea T. Prescure, B. Teodorescu, op. cit.

337
Conform acestui text, „L’administrateur est considere comme mandataire de la
personne morale. Il doit, dans l’exercice de ses fonctions, respecter les obligations que
la loi, l’acte constitutif et les reglements lui imposent et agir dans les limites des
pouvoirs qui lui sont conferes”.

În „tabăra” civiliştilor, profesorul Chirică realizează o critică 338 (meritată, din

punct de vedere epistemologic) a distincţiei dintre mandat şi puterea de
reprezentare, dar comentariul rămâne tributar arhetipului mandatului ca raport
dintre administrator şi societate. Într-o serie de studii, este relevată distincţia
netă dintre mandat şi puterea de reprezentare 339. Se omite însă să se ducă
această observaţie până la consecinţele sale, continuându-se prezentarea teoriei
mandatului aparent (acum reglementată expres în art. 1.309 C. civ.) ca şi cum
ar fi aplicabilă şi în materia reprezentării persoanei juridice 340, unde, de fapt,
prerogativa reprezentării derivă din lege341. Nici măcar în situaţia expirării
„mandatului” administratorului nu putem discuta despre un mandat aparent, ci
cel mult despre o aparenţă a puterii de reprezentare (legală) 342.
338
A se vedea D. Chirică, Consideraţii critice referitoare la Decizia ÎCCJ nr. 24/2017 de
soluţionare a recursului în interesul legii formând obiectul dosarului nr. 1699/1/2017,
disponibil la adresa https://www.juridice.ro/essentials/2332/consideratii-critice-
referitoare-la-decizia-iccj-nr-24-2017-de-solutionare-a-recursului-in-interesul-legii-
formand-obiectul-dosarului-nr-1699-1-2017.
 339
A se vedea D. Chirică, Probleme controversate..., cit. supra, pp. 830-831.

340
A se vedea D. Chirică, Probleme controversate..., cit. supra, pp. 849-851; I. Popa,
op. cit., p. 163.

341
„Raporturile de mandat [sic!] care guvernează relaţia dintre administrator şi societate
diferă de regulile mandatului de drept comun - tocmai în considerarea dublei naturi
juridice, contractuală şi legală” (ICCJ, RIL nr. 24/2017, pct. 20). Şi această afirmaţie a
fost criticată de profesorul Chirică: „Dacă, după ajungerea mandatului la termen,
administratorul continuă să gereze şi să reprezinte societatea, el nu se poate prevala de
tacita reconducţiune a acelui mandat, el fiind doar un simplu gerant de fapt sau
mandatar aparent care angajează societatea doar prin excepţie, în condiţiile în care
terţii cu care intră în raporturi contractuale în numele şi pe seama societăţii ignoră «în
mod rezonabil» că acesta nu este deţinătorul puterii de a reprezenta societatea. De
esenţa mandatului aparent este tocmai lipsa puterii de a reprezenta societatea (...),
neputându-se admite nicidecum că administratorul care la împlinirea termenului pierde
puterea de a reprezenta societatea ar fi o persoană care ar «deţine prerogativele
reprezentării», aşa cum fără niciun temei a reţinut Instanţa Supremă” (D. Chirică,
Consideraţii critice..., cit. supra, pct. 2).

342
Suntem însă de acord cu profesorul Chirică în aceea că nu persoana
juridică/administratorul/asociaţii pot invoca această aparenţă, ci doar terţul
cocontractant, pentru că doar faţă de acesta se produc efectele puterii de reprezentare.
Din această perspectivă, raţionamentul Înaltei Curţi este deficitar, pentru că ignoră
situaţia de fapt din speţă, unde conflictul opunea pe asociaţi administratorului (al cărui
mandat expirase).

Ceea ce comentariile amintite par să omită este că textul analizat (actualul

art. 72 din Legea nr. 31/1990) reglementează o ipoteză specifică: textul are în
vedere doar „[o]bligaţiile şi răspunderea administratorilor”. Or, administratorii
răspund faţă de societate [art. 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990; art. 220 alin.
(1) C. civ.], iar nu faţă de terţi. Prin urmare, textul face trimitere la „dispoziţiile
referitoare la mandat” doar în ceea ce priveşte raporturile dintre mandatar şi
mandant [art. 2.017-2.024 C. civ.]. În orice caz, aşa cum s-a remarcat 343,
trimiterea este una parţială, de vreme ce se face vorbire şi despre regimul juridic
special al administratorilor.
343
A se vedea L. Tuleaşcă, Drept comercial. Întreprinderile comerciale, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2016, p. 259.

În această dispută de interpretare de text, sunt extrem de bine-venite

dispoziţiile art. 209 C. civ. În ciuda faptului că acest text pare a fi inutil în
materie de administrare a societăţii, căci sfera sa generală de aplicare este prea
difuză pentru a spune ceva în plus faţă de textele specializate din Legea nr.
31/1990 [art. 138 LPA], redactarea textului de drept comun [art. 209 alin. (3)
C. civ.] este mult mai clară decât cea a textului special [art. 72 din Legea nr.
31/1990]. În consecinţă, dispoziţia generală conţine o nuanţă care îi lipseşte
textului special şi, astfel, ea se va aplica în completarea textului special tocmai în
sensul clarificării acestuia. Ipoteza celor două texte este virtual identică, de
vreme ce am arătat că şi textul special are în vedere tot raporturile dintre
administrator şi persoana juridică. Ceea ce aduce în plus 344 art. 209 alin. (3) C.
civ. este precizarea în sensul că dispoziţiile de la mandat se aplică „prin
analogie”345. Or, analogia presupune existenţa unor „situaţii asemănătoare” (nu
identice) [art. 1 alin. (2) teza a II-a C. civ.]346 sau instituţii „care se aseamănă”
[art. 1.168 teza finală C. civ.]347. Ca un corolar al principiului identităţii (conform
căruia un lucru este identic doar cu sine însuşi), asemănarea presupune
existenţa a două instituţii distincte între care se realizează o relaţie de
asemănare. Prin urmare, raportul dintre administrator şi persoana juridică doar
seamănă (parţial) cu un raport de mandat, dar, de fapt, nu este un astfel de
raport juridic348.
344
„În plus” este un fel de-a spune, pentru că o prevedere similară exista în art. 36 din
Decretul nr. 31/1954. Din păcate, literatura juridică dezvoltată pe temeiul acestui act
normativ a avut multe ezitări în a analiza natura raportului dintre reprezentant şi
persoana juridică. În prima fază, analiza era pur şi simplu ocultată pe motiv că „La
persoana juridică problema se pune altfel. Odată îndeplinite condiţiile de existenţă (...),
ea are nu numai capacitate de folosinţă, ci şi capacitate de exerciţiu. La persoana
juridică, apariţia capacităţii de exerciţiu nu este condiţionată de un proces de
dezvoltare. Ea coincide cu apariţia capacităţii de folosinţă” (I.I. Christian, Teoria
persoanei juridice, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1964, p. 319). Altfel spus,
capacitatea de exerciţiu este un simplu efect al capacităţii de folosinţă şi nu merită
multe detalii. În plus, o analiză a puterii de reprezentare ar fi deschis „cutia Pandorei” în
privinţa unei anumite autonomii a directorului întreprinderii de stat. Pentru o critică
fermă a „teoriei directorului”, a se vedea Y. Eminescu, Teoria generală a personalităţii
juridice, în Y. Eminescu (coord.), „Subiectele colective de drept în România”, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti, 1981, p. 25. Abia la finalul perioadei comuniste începe să se
vorbească direct despre „organele care au dreptul să o angajeze [pe persoana juridică]”
[T. Pop, Raportul juridic civil, în P. Cosmovici (coord.), „Tratat de drept civil”, vol. I,
„Partea generală”, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1989, p. 68]. Extrem de puţine au fost
opiniile care au pus „punctul pe i” şi dintre acestea se distinge demonstraţia amplă
făcută de profesorul Beleiu (Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, TUB, Bucureşti, 1982,
pp. 482-484 şi pp. 514-523) şi sintetizată astfel: „în raporturile juridice cu terţii, organul
persoanei juridice, învestit prin lege sau statut cu atribuţia reprezentării persoanei
juridice (...) este reprezentantul legal al acesteia” (Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele,
TUB, Bucureşti, 1987, p. 295).

345
A se vedea Gh. Buta, op. cit., p. 263. Opinia este cu atât mai importantă cu cât
autorul exprimase anterior o opinie contrară ca judecător în celebra decizie nr.
1964/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială...

346
Cu privire la analogie, a se vedea M. Nicolae, op. cit., vol. I, pp. 328-329.

347
Cu privire la faptul că art. 1.168 C. civ. nu face altceva decât să ofere o
exemplificare particulară a regulii generale din art. 1 alin. (2) C. civ., a se vedea M.
Nicolae, Dreptul comun al contractelor nenumite, în L. Bercea (ed.), „Contractele
nenumite în afaceri”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 27-30.

348
Pentru un raţionament similar, a se vedea M.D. Bob, Are nevoie de forma autentică
hotărârea AGA pe baza căreia administratorul unei societăţi comerciale consimte la o
garanţie ipotecară?, notă critică la decizia nr. 1964/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, secţia comercială, în RRDP nr. 1/2008, pp. 262-265. Adde R. Rizoiu, Persoana
juridică, cit. supra, pp. 385-387.

De aici derivă o serie de consecinţe extrem de importante. În primul rând,

dacă acceptăm că nu suntem în prezenţa unui mandat, înseamnă că relaţia nu
este una (în mod necesar) convenţională, nefiind vorba (întotdeauna) de un
contract, cum se întâmplă în cazul mandatului. Mai degrabă, relaţia este una
instituţională, de vreme ce administratorii reprezintă una dintre structurile
obligatorii [ca parte din „organizarea de sine stătătoare” (art. 187 teza I C.
civ.)] ale oricărei forme de persoană juridică. Altfel spus, o persoană juridică nu
poate să funcţioneze349 dacă nu are organe de administrare [art. 209 alin. (1) C.
civ.]. Faptul că, uneori, între administrator şi societate se încheie un contract nu
schimbă deloc aceste observaţii. Rolul acestui contract 350 este acela de a stabili
anumite reguli de conduită pe care administratorul trebuie să le respecte în
raport cu societatea şi, în contrapartidă, modul în care societatea va evalua şi
aprecia (inclusiv sub forma retribuţiei) activitatea administratorului. Contractul
nu are nicio influenţă asupra puterii de reprezentare (care rămâne una legală) 351
şi a consecinţelor privind actele încheiate de reprezentant cu terţii.
 349
Persoana juridică poate să existe [art. 205 alin. (1) C. civ.], dar nu poate încheia
decât o serie extrem de restrânsă de acte juridice, prin intermediul fondatorilor [art. 205
alin. (3)/(4) C. civ.].

350
La un moment dat, legiuitorul a reglementat în mod formal obligativitatea încheierii
unui asemenea contract pentru societăţile cu capital majoritar de stat prin Legea nr.
66/1993 a contractului de management.

351
A se vedea G. Wicker, La theorie..., cit. supra, p. 52: „s’agissant de la representation
legale des societes par leur dirigeant designe par les associes[, il s]’agit d’une
representation legale - les pouvoirs sont definis par la loi - ou d’une representation
conventionnelle - le dirigeant est choisi et designe par les associes -. En realite, il s’agit
de l’une et l’autre, car il faut distinguer entre rapport externe avec les tiers, qui releve
d’une representation legale, derivee du systeme allemand de la prokura, et ordre interne
ou la relation du represente et du representant releve de la convention”.

În al doilea rând, numirea persoanei care să exercite funcţia de administrator

nu reprezintă în mod neapărat o sursă convenţională a puterii de reprezentare 352.
Sursa acestei puteri rămâne una de sorginte legală 353 [art. 209 alin. (1) C. civ.].
Ca regulă, administratorul unei persoane juridice are puteri depline în ceea ce
priveşte activitatea acelei persoane juridice (încheierea de acte juridice cu terţii),
de vreme ce numai el poate reprezenta persoana juridică. Faptul că o anumită
persoană este numită (prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a organului de
conducere) în funcţia de administrator nu face altceva decât să dea conţinut
organizării persoanei juridice prin numirea unui organ al acesteia. Este adevărat
că, uneori, organul de conducere poate dispune ca un anumit administrator să
nu aibă şi puterea de reprezentare [art. 75 teza finală din Legea nr. 31/1990],
dar o astfel de alegere presupune faptul că există cel puţin un administrator care
să aibă putere de reprezentare (deplină). Puterea este dată de lege 354, doar
persoana împuternicită să o exercite este aleasă de fondatori (iar aceştia nu pot
să ocolească această cerinţă fără a comite o fraudă la lege)355.
352
Contra, A.-A. Moise, op. cit., p. 29: „administratorul, de regulă, are calitatea de
reprezentant legal datorită voinţei asociaţilor dublată de înregistrarea la registrul
comerţului şi respectarea condiţiilor legale privind persoana administratorului”. Autorul
critică însă (pe bună dreptate) cu câteva rânduri mai înainte (în nota de subsol 44)
cerinţa absurdă de a exista o hotărâre a adunării generale pentru orice act de dispoziţie
al societăţii...

353
A se vedea B. Fages, op. cit., p. 130. Se oferă exemplul unui administrator (persoană
fizică) devenit incapabil şi pus sub tutelă. Casaţia franceză a decis că tutorele nu poate
acţiona ca reprezentant (legal) al persoanei juridice (Cass. fr., s. I civ., dec. din 12 iulie
2012, nr. 11-13161).

354
Tocmai de aceea este impropriu să se discute despre o veritabilă „împuternicire” în
cazul administratorilor. Simpla calitate de administrator este suficientă, de aici derivând
direct puterea lor de reprezentare. Dacă este să formulăm o „regulă” pragmatică,
reprezentantul persoanei juridice nu deţine o procură, ci se identifică prin faptul că
deţine ştampila...De altfel, până la dispariţia obligativităţii aplicării ştampilei, acesta era
rolul ei (nescris): de a confirma că persoana care semnează un act are puterea de a
reprezenta persoana juridică.

355
Această confuzie privind sursa (legală sau convenţională a) puterii de reprezentare
continuă să afecteze dreptul autohton. Astfel, într-o recentă modificare adusă art. 1 din
Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 (prin Legea nr. 150/2019) se includ în definiţia
reprezentantului legal atât rudele pacientului, cât şi „orice persoană (...) pe care
pacientul o desemnează în acest scop prin declaraţie încheiată în formă autentică”.
Altfel spus, un reprezentant ales (deci, convenţional) devine o specie de reprezentant
legal prin simplul fapt că legea permite o astfel de alegere!
 În cazul în care, în fapt, niciun administrator nu are puterea de a reprezenta
persoana juridică, se poate pune problema existenţei unui administrator de
fapt356, care să controleze „din umbră” activitatea persoanei juridice respective.
În această situaţie este evident că nu există niciun raport contractual între
administrator şi persoana juridică şi, totuşi, mecanismul reprezentării
funcţionează. Aşadar, voinţa fondatorilor persoanei juridice nu este de esenţa
numirii administratorului, ci doar de natura acestei numiri. Administratorul (fie el
şi de fapt) este o realitate, el fiind organul fără de care persoana juridică nu
poate funcţiona. Tocmai de aceea legea precizează că singura situaţie admisibilă
în care persoana juridică este lipsită de organe de administrare este cea de la
momentul constituirii [art. 210 alin. (1) C. civ.]. Ulterior, ori de câte ori, faptic,
persoana juridică rămâne fără niciun administrator, ea va trebui să numească un
administrator provizoriu sau instanţa va numi un curator în acest sens [art. 58
C. pr. civ.].
356
Problema este extrem de acută în cazul insolvenţei persoanei juridice. A se vedea S.
Al Hajjar, Administratorul de fapt, în RRDA nr. 5/2010, passim. Pentru alte aplicaţii
jurisprudenţiale, a se vedea C. Ap. Craiova, dec. nr. 521/2016, cu notă de L. Săuleanu,
în RRDA nr. 9/2016, passim.

În acest context, este util să precizăm faptul că poziţia administratorilor este

una specială în economia funcţionării persoanei juridice. Astfel, ei pot angaja
persoana juridică în orice acte (mai puţin cele prohibite expres de lege),
indiferent de existenţa unor limite ale puterii lor de reprezentare [art. 218 alin.
(2) C. civ.]357. Alte organe nu au această putere. Este relevant să observăm că
un eventual înlocuitor al administratorului (fie el şi fondator) are o marjă de
manevră mult mai redusă, el acţionând doar în limitele gestiunii de afaceri [art.
210 alin. (2) C. civ.]. Aşadar, el va răspunde personal pentru actele care nu
sunt utile persoanei juridice [art. 1.336 alin. (2) C. civ.]358, în timp ce actele
inutile (sau chiar vătămătoare) încheiate de administrator vor obliga persoana
juridică [art. 218 alin. (2) C. civ.]359. Deşi părea la prima vedere că puterile
reprezentantului ad hoc sunt reale 360, se observă că, de fapt, ele sunt doar
aparente, neputându-l obliga pe reprezentat decât în măsura utilităţii.
357
Prin urmare, se poate spune că administratorul persoanei juridice nu acţionează
niciodată (faţă de terţi) cu depăşirea puterii de reprezentare. De aici rezultă că este
inutil ca terţul să solicite administratorului procura, adică justificarea puterii sale de
reprezentare. Este suficient ca acesta să prezinte calitatea sa de administrator. A se
vedea G. Wicker, La theorie..., cit. supra, p. 65.

358
A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015, pp. 279-280.

359
Practic, distincţia se şterge doar în ipoteza ratificării de către persoana juridică,
moment la care se consideră că aceasta şi-a dat consimţământul ex post pentru
încheierea actului. Este important de precizat că ratificarea (act juridic în sine) trebuie
făcută tot de către administrator!

360
A se vedea G. Agamben, Împărăţia şi gloria, cit. supra, p. 173: „gestio este termenul
juridic ce arată caracterul discreţionar al acţiunilor îndeplinite de un subiect în numele
altuia”.

În al treilea rând, în ciuda unei opinii comune în sensul că organul de

conducere este supraordonat celui de administrare (întrucât fondatorii sunt cei
care au dat „naştere” persoanei juridice), organul de conducere nu poate
prelua361 tale quale reprezentarea persoanei juridice 362. Altfel spus, membrii
organului de conducere nu pot pretinde o putere originară de reprezentare 363.
Este adevărat că, în unele situaţii, puterile administratorului sunt limitate (uneori
chiar de către lege) şi li se cere aprobarea organului de conducere 364. În aceste
situaţii însă, organul de conducere deţine doar o autoritate 365 (el trebuie să
autorizeze actele organului de administrare 366), în timp ce organul de
administrare îşi păstrează puterea367 (de reprezentare)368. Este important de
precizat faptul că autorizarea ţine de modul de formare a voinţei juridice în
interiorul persoanei juridice [art. 212 C. civ.] şi, prin urmare, sancţiunea care
intervine în cazul nerespectării acestor reguli este (cel mult) nulitatea relativă. În
orice caz, organul de conducere nu poate să se substituie în funcţiunile organului
de administrare şi să încheie actul cu terţul. Cel mult, el poate să
împuternicească o altă persoană să încheie acel act, acţionând în acest fel prin
intermediul unui contract de mandat care dublează reprezentarea legală 369.
361
A se vedea B. Fages, op. cit., p. 131. Se oferă exemplul unui administrator decedat
şi al asociatului (neadministrator) care a încheiat acte juridice în numele societăţii.
Casaţia franceză a decis că asociatul nu poate acţiona ca reprezentant (legal) al
persoanei juridice (Cass. fr., s. a II-a civ., dec. din 21 martie 2013, nr. 12-17107).

362
Singura excepţie este cea a administratorului de fapt, menţionat mai sus, cu
precizarea că aici fondatorul este considerat el însuşi ca un veritabil administrator.

363
A se vedea ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 1463/2016, disponibilă la adresa www.scj.ro,
unde s-a reţinut că: „Valabilitatea contractului nu are legătură cu structura
acţionariatului de la un moment dat, ceea ce interesează este dacă la momentul
semnării contractului societatea B. SA a fost legal reprezentată”.

364
Exemplul cel mai frecvent întâlnit în practică este cel al încheierii de către o
societate pe acţiuni de acte a căror valoare depăşeşte un anumit prag de relevanţă
[50% din activul contabil net pentru societăţile închise (art. 153 2 2 din Legea nr.
31/1990), 20% pentru cele listate (art. 90 din Legea nr. 24/2017)].

365
A se vedea supra, nr. 3, in fine. O paralelă poate fi făcută cu organizarea Imperiului
Roman. După preluarea puterii, Octavian devine Augustus, preluând de facto autoritatea
care aparţinuse Senatului (M. Beard, SPQR. A History of Ancient Rome, Profile Books,
Londra, 2016, p. 354 şi p. 369). Pentru afirmaţia aparţinând lui Octavian însuşi, a se
vedea P.A. Brunt, J.M. Moore (eds.), Res Gestae Divi Augusti. The Achievements of the
Divine Augustus, Oxford University Press, Oxford, 1967, pp. 35-37, 34: „For this service
of mine I was named Augustus by decree of the senate (...) After this time I excelled all
in influence, although I possessed no more official power than others who were my
colleagues in the several magistracies”. Apoi, împăratul numea guvernatorii din
provincii, acordându-le o largă putere de reprezentare limitată doar de sumare
instrucţiuni (mandata), ceea ce le permitea guvernatorilor o mare libertate de acţiune
(M. Beard, op. cit., pp. 488-489).

366
Lipsa autorizării (prealabile) poate reprezenta o cauză de nulitate (relativă), dar
organul de conducere poate confirma actul printr-o ratificare ulterioară. A se vedea T.
Bucureşti, s. a IV-a civ., sent. nr. 4921 din 28 decembrie 2017, disponibilă la adresa
http://rolii.ro/hotarari/5b5d2796e49009300e0001ca, unde situaţia a fost chiar mai
complexă: organul de conducere (adunarea generală) a decis desfiinţarea actului
(printr-o nulitate amiabilă), iar nu confirmarea acestuia (raţionamentul este însă unul
similar, de vreme ce nulitatea amiabilă se bazează tot pe voinţă): „majoritatea
acţionarilor unei societăţi pot vota pentru a se constata nulitatea anumitor acte emise de
societate cu nerespectarea prevederilor legale sau a actului constitutiv. (...) tribunalul
reţine că, şi în situaţia în care nu s-ar putea constata de către adunarea generală
ordinară a asociaţilor nulitatea unor acte emise de societate, adunarea generală ar
putea desfiinţa respectivele acte”.

367
„Administratorul cu puteri de reprezentare este purtătorul voinţei sociale, de vreme
ce, prin intermediul său, societatea se manifestă în planul relaţiilor juridice ca subiect
de drept” (ICCJ, RIL nr. 24/2017, pct. 19).
 368
„It has been rightly noted that auctoritas has nothing to do with representation (...).
The auctor’s act is not founded upon some sort of legal power vested in him to act as a
representative (...): it springs directly from his condition as pater” (G. Agamben, State of
Exception, cit. supra, p. 77).

369
A se vedea ICCJ, s. pen., dec. nr. 141/2014, disponibilă la adresa www.scj.ro, unde
ambii asociaţi (dintre care doar unul era şi administrator) ai unei societăţi cu răspundere
limitată au împuternicit un terţ să încheie anumite acte. Pentru un comentariu care nu
priveşte problema menţionată aici, a se vedea A.-A. Moise, op. cit., pp. 22-23.

În al patrulea rând, nu trebuie confundată puterea de reprezentare (legală) a

membrilor organelor de administrare cu cea (derivată) a persoanelor cărora li se
delegă această putere370. Dacă în cazul societăţii pe acţiuni legea însăşi evocă
posibilitatea delegării generice a puterii de reprezentare către directori(i
executivi) [art. 143 din Legea nr. 31/1990], limitele acestei puteri delegate
sunt mai restrânse decât generalitatea puterii administratorilor. În plus, atunci
când este numită o anumită persoană (inclusiv un angajat/prepus al persoanei
juridice) pentru a încheia un anumit act juridic, ne aflăm deja pe terenul unui
contract de mandat pentru o operaţiune determinată, iar nu al unei delegări de
atribuţii.
370
A se vedea R. Rizoiu, Persoana juridică, cit. supra, pp. 385-387. Problema nu este
deloc una nouă, ea aflându-şi originea (tot) în dreptul (public) roman, unde s-a ridicat
problema naturii juridice a tribunilor: sunt ei simpli delegaţi ai poporului, care le poate
oricând retrage „mandatul”, sau sunt veritabili reprezentanţi, cu o autonomie sporită pe
durata mandatului? Discuţia se purta în anul 133 î.H. (M. Beard, op. cit., pp. 225-225).
Pentru efuziuni moderne (şi autohtone), a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.
196/2013 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55
alin. (4) şi (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: „în
activitatea individuală, membrul Consiliului trebuie să se bucure de o reală libertate de
gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient”.

În acest context, sunt extrem de importante dispoziţiile art. 197 alin. (4) din
Legea nr. 31/1990, prin care se face o distincţie clară între administrarea
societăţii pe acţiuni şi cea a societăţii cu răspundere limitată. Altfel spus,
structura reprezentării unui SRL va fi una „pe un singur nivel” - administratorii.
Delegarea atribuţiilor nu este, aşadar, posibilă în cazul societăţii cu răspundere
limitată (sau al societăţilor de persoane). Discuţia este una importantă, pentru
că există o diferenţă calitativă între delegarea de atribuţii (chestiune care ţine de
organizarea corporativă) şi împuternicirea unei persoane (chestiune care ţine de
tehnica mandatului). Confuziile provin din utilizarea de către dreptul german
(„inventatorul” societăţii cu răspundere limitată) a conceptului de prokura pentru
a desemna actul de autorizare a administratorului (Geschaftsfuhrer) 371. Or, în
dreptul român (sub fostul Cod civil), procura era marca existenţei unui contract
de mandat372. Acum, art. 2.012 alin. (2) C. civ. pare a menţine aceeaşi legătură
noţională, dar exprimarea generică din art. 1.302 C. civ. ne face să credem că
noţiunea de „procură” s-a emancipat de sub hegemonia mandatului 373. Prin
urmare, „mandatul” administratorului sau al directorului căruia i-au fost delegate
o parte dintre atribuţiile consiliului de administraţie nu mai este o formă a
contractului de mandat, ci o veritabilă reprezentare legală a persoanei juridice 374.
371
A se vedea J.K. Speer, Is a German Limited Liability Company a Corporation?, în
„The International Lawyer”, vol. 10, nr. 2/1976, p. 345.

372
A se vedea A.-A. Moise, op. cit., p. 12. Totuşi, au existat autori care au sesizat în
mod corect că „Reprezentarea şi mandatul nu pot fi identificate pentru că există
reprezentare fără mandat, precum şi mandat fără reprezentare” (D. Cosma, op. cit., pp.
76-77).
 373
De altfel, şi în contextul contractului de mandat s-a demonstrat că procura a căpătat
o autonomie sporită. A se vedea I.F. Popa, Limitele reprezentării voluntare şi
opozabilitatea, cit. supra, pp. 91-93; această idee a existat în dreptul german încă de la
început (R. Schultze, op. cit., pp. 12-17).

374
De fapt, aceasta a fost miza dezbaterilor furtunoase care s-au soldat cu introducerea
art. 70 1 din Legea nr. 31/1990 în siajul deciziei nr. 1964/2007 a ICCJ, s. com. Acest text
nu evocă, aşadar, o „excepţie de la principiul simetriei formelor” (D.-Al. Sitaru, op. cit.,
p. 153), ci o recunoaştere a plenitudinii de putere a administratorului, căruia puterea îi
este conferită nu de asociaţi, ci de lege.

11. CONSECINŢE. Din configuraţia specifică a puterii de reprezentare pe care

legea o conferă organului de administrare rezultă o serie de consecinţe pe care
practica judiciară a avut în numeroase ocazii prilejul să le constate. Vom încerca
în continuare să prezentăm o selecţie a acestor probleme practice şi modul în
care analiza (teoretică) de până acum poate fi utilă în rezolvarea acestor situaţii.
Am arătat că noua configuraţie a reprezentării ca instituţie distinctă de izvorul
din care provine a adus şi independenţa raportului de reprezentare de cel din
care acesta derivă. Astfel, în cazul reprezentării, terţul cocontractant se poate
baza exclusiv pe aparenţa împuternicirii pentru a considera valabil contractul
încheiat [art. 1.309 C. civ.]. Pentru a fi însă în prezenţa acestui efect este
necesar ca puterea de reprezentare să fie aparentă, adică reprezentatul să fi
acţionat (sau să se fi abţinut de la a acţiona) în aşa fel încât să lase impresia
existenţei unei împuterniciri [art. 1.309 alin. (2) C. civ.]375. Altfel spus, regula
este lipsa reprezentării, iar reprezentarea aparentă este doar o excepţie.
375
Se poate reproşa ipotezei textului că nu este foarte probabilă, de vreme ce terţul
poate oricând să ceară dovada împuternicirii [art. 1.302 C. civ.]. În practică însă, de
multe ori reprezentantul nu are interesul să ofere această dovadă. De exemplu, ce se
întâmplă în situaţia în care devoalarea conţinutului procurii poate fi defavorabilă
reprezentatului atunci când puterea este dată pentru negociere şi sunt menţionate
limitele de negociere? Această situaţie nu este specifică numai dreptului privat, ci este
mult mai întâlnită în dreptul public, unde reprezentanţii unor instituţii publice care
reprezintă interesele acelor instituţii în diferite organe de conducere şi administrare ale
unor societăţi acţionează mereu pe baza unui mandat specific.

În cazul persoanei juridice însă, regula este cea a puterii (depline) de

reprezentare a organelor de administrare [art. 209 alin. (1) C. civ.], iar doar
prin excepţie această putere poate fi limitată [art. 218 alin. (3) C. civ.]. De
regulă, limitările conţinute în actul constitutiv nu pot fi opuse terţilor [art. 218
alin. (2) C. civ.]376. Mai mult, nici măcar viciile puterii de reprezentare nu
influenţează soarta actelor încheiate de persoana juridică respectivă cu terţii de
bună-credinţă377. În noul context normativ378 este exagerat să se mai discute cu
atâta evlavie despre „teoria mandatului aparent” 379, câtă vreme în materie de
persoane juridice nu mai discutăm de un veritabil mandat, ci de o reprezentare
legală. Mai degrabă potrivită ar fi denumirea de „principiul puterii depline de
reprezentare a organului de administrare”.
376
Această regulă a fost generalizată în cazul societăţilor la nivel european, prin
dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Directiva 2009/101/CE. A se vedea şi art. 9 alin. (1) din
Directiva (UE) 2017/1132. În dreptul românesc, dispoziţiile sunt preluate de art. 55 din
Legea nr. 31/1990.

377
De exemplu, ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 2089/2016, disponibilă la adresa
www.scj.ro, unde s-a reţinut că: „lipsa hotărârii adunării generale în situaţia în care ea
trebuia să existe, nu afectează răspunderea societăţii faţă de terţi pentru obligaţiile
asumate prin reprezentanţii săi, depăşirea mandatului legal şi convenţional putând să
atragă numai răspunderea administratorilor cu puteri de reprezentare, faţă de societatea
comercială, ea neconstituind o cauză de nulitate absolută a convenţiilor încheiate în
aceste condiţii de societate cu terţii. (...) Prin Legea societăţilor comerciale există o
 consacrare a teoriei mandatului aparent, caz în care, deşi voinţa mandantului de a fi
reprezentat lipseşte (mandatarul a depăşit împuternicirea ori mandatul a încetat ori nici
nu a existat în realitate), terţii contractează cu credinţa scuzabilă şi legitimă că
mandatarul aparent are putere de reprezentare. (...) Normele din Legea nr. 31/1990 care
consacră legislativ această teorie a jurisprudenţei şi doctrinei sunt cuprinse în
dispoziţiile art. 55 care prevăd angajarea societăţii prin organele sale, afară dacă terţii
cunoşteau sau trebuiau să cunoască depăşirea limitelor acesteia, precum şi art. 54 care
stabilesc inopozabilitatea neregularităţilor în numirea reprezentanţilor, administratorilor
sau a altor persoane care fac parte din organele societăţii, pentru a se sustrage de la
obligaţiile asumate”.

378
La limită, concepţia nu este una adusă de noul Cod civil, câtă vreme art. 54-55 din
Legea nr. 31/1990 puteau fi citite în această cheie şi anterior, dacă dispoziţiile art. 72
din Lege ar fi primit o interpretare care să excedeze cadrul noţional al contractului de
mandat. De asemenea, art. 36 din Decretul nr. 31/1954 conţinea dispoziţii (extrem de)
similare: „Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt
supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege,
actul de înfiinţare sau statut”.

379
„În raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar
dacă ele depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege. În condiţiile lipsei unui mandat
ori atunci când limitele acestuia sunt depăşite, terţii de bună-credinţă sunt ocrotiţi,
devenind aplicabilă teoria mandatului aparent” (ICCJ, RIL nr. 24/2017, pct. 48). A se
vedea D. Chirică, Probleme controversate..., cit. supra, pp. 849-851. Deşi autorul se
referă la (contractul de) mandat, unele dintre exemplele furnizate au în vedere
reprezentarea persoanei juridice...

De asemenea, efectul retragerii împuternicirii funcţionează diferit în acest

context. Puterea de revocare (care distruge caracterul de putere al reprezentării
convenţionale380) este mult mai diluată în context instituţional. Este nevoie de o
decizie a organului de conducere (luată după o procedură caracterizată printr-un
anumit formalism), decizie care să fie publicată şi, eventual (în cazul în care
persoana juridică ar rămâne fără organ de administrare), însoţită de o decizie
prin care să fie numit un înlocuitor. Abia după ce aceste acţiuni sunt finalizate,
persoana juridică nu va mai putea fi angajată valabil de (fostul) administrator,
dar numai cu condiţia ca formalităţile de publicitate să fie eficace 381 [art. 1.306
C. civ.]. Aşadar, retragerea puterii de reprezentare în context instituţional nu
este o simplă revocare a împuternicirii, ci necesită şi parcurgerea unei serii de
paşi procedurali (instituţionali) pentru a fi eficace. Explicaţia este destul de
simplă: administratorul este un reprezentant al persoanei juridice, nu al
organului său de conducere. Cu toate acestea, revocarea vine de la acesta din
urmă. Prin urmare, legea trebuie să se asigure că decizia acestui organ
reprezintă chiar voinţa persoanei juridice382.
380
A se vedea supra, nr. 8 in fine.

381
Cu titlu de exemplu, în cazul societăţilor, art. 50 din Legea nr. 31/1990 instituie
prezumţia de cunoaştere a menţiunilor efectuate în registrul comerţului.

382
Nu sunt puţine situaţiile în care revocarea unui administrator dă naştere unui
adevărat „război” în cadrul persoanei juridice, mai ales atunci când structura organului
de conducere este paritară sau, din contră, pulverizată în mici deţineri.

Apare destul de clar că, în context societar, administratorii chiar deţin o

veritabilă putere383 de reprezentare a persoanei juridice, putere prin care pot
angaja (nelimitat) răspunderea societăţii în raporturile cu terţii [art. 1.914 alin.
(1) C. civ.]. Prin urmare, devine o problemă de maximă importanţă să se
analizeze criteriile după care persoana juridică îşi numeşte (şi îşi controlează)
organele de administrare, pentru că puterea acestora poate fi foarte uşor
deturnată. Se consideră însă că, din punctul de vedere al eficienţei economice,
este mai simplu pentru organele de conducere şi control ale persoanei juridice să
acţioneze decât ar fi pentru terţi să verifice de fiecare dată ce puteri au organele
de administrare ale contractantului persoană juridică384.
383
Pentru o discuţie privind definirea problemei interesului diferit al administratorului de
cel al asociaţilor, a se vedea J. Micklethwait, A. Wooldridge, Compania. Scurtă istorie a
unei idei revoluţionare, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2015, pp. 120-123.

384
Pentru o foarte interesantă analiză economică (pe criterii de eficienţă) a regulilor
edictate în materia reprezentării (legale şi convenţionale), a se vedea E. Rasmusen, op.
cit., pp. 369-409. Una dintre tezele articolului citat este că (de cele mai multe ori)
persoana reprezentată (sau organele sale de conducere) se află mai bine situate în
raport cu reprezentantul pentru a-i controla activitatea şi, în consecinţă, pentru a
răspunde de depăşirea puterilor acordate acestuia.

Practic, singura limită a puterii de reprezentare a administratorilor (care să fie

opozabilă terţilor) este cea care derivă direct din lege [art. 218 alin. (3) C. civ.].
De vreme ce puterea este conferită prin lege, este logic ca tot prin lege să fie
conferite şi principalele limite. Sursa puterii este cea care îi desenează şi
conturul. În plus, regula care prezumă cunoaşterea legii de către toate
persoanele385 permite şi regula opozabilităţii erga omnes a acestor limitări. Se
observă aici faptul că rolul fondatorilor este unul secundar (în raporturile cu
terţii), de vreme ce limitările incluse în actele persoanei juridice nu pot fi opuse
terţilor [art. 1.914 alin. (3) C. civ.], nici măcar dacă au fost făcute publice [art.
218 alin. (2) C. civ.]. Altfel spus, aceste limitări (convenţionale) au relevanţă
doar pentru raporturile dintre persoana juridică şi organele ei de administrare,
care vor răspunde pentru depăşirea limitelor împuternicirii [art. 220 C. civ.].
385
A se vedea I. Deleanu, Ficţiunile juridice, cit. supra, p. 138 sqq.

Şi în cazul limitărilor consacrate de lege trebuie făcute unele precizări. Astfel,

unele limitări vor fi mereu opozabile terţilor, fără a fi nevoie de o analiză
detaliată. Aşa se întâmplă, de exemplu, în situaţiile în care legea păstrează
monopolul unor decizii la nivelul organului de conducere 386. Lucrurile devin mai
complicate atunci când limitarea este inclusă în lege, dar termenii în care este
exprimată nu sunt atât de clari. Exemplul tipic este cel al dispoziţiilor art. 153 22
din Legea nr. 31/1990, care impune o limită valorică actelor pe care
administratorii unei societăţi pe acţiuni le pot încheia fără autorizarea adunării
generale a acţionarilor. Limita are în vedere o referinţă care depinde de activul
contabil al societăţii, iar această informaţie nu este una publică 387. În schimb,
societatea pe acţiuni este obligată să îşi exhibe public nivelul capitalului social
[art. 74 alin. (3) din Legea nr. 31/1990], iar art. 15324 din Legea nr. 31/1990
are ca scop asigurarea unui paralelism valoric între activul contabil şi capitalul
social. Prin urmare, pe baza acestor date, terţul poate să îşi formeze o opinie cu
privire la raportul dintre valoarea contractului ce urmează a fi încheiat şi limita
legală a puterilor administratorilor, pornind de la nivelul capitalului social. Dacă
se dovedeşte că societatea era într-o situaţie anormală, cu activ contabil mult
inferior capitalului social, terţul de bună-credinţă va putea să pretindă că nu a
cunoscut această situaţie şi, astfel, să salveze soarta contractului încheiat cu
administratorul388.
386
De exemplu, terţii nu vor putea pretinde că nu au ştiut că administratorii nu puteau
lua decizii dintre cele menţionate de art. 111 din Legea nr. 31/1990, mai ales având în
vedere dispoziţiile art. 114 din Lege, care prevăd în mod limitativ ce decizii pot fi
delegate. Chiar şi pentru acestea din urmă, este nevoie ca administratorii să prezinte
actul de delegare, pentru că ei pot acţiona în acele arii doar în mod excepţional.
 387
De aceea s-a reţinut că „Nerespectarea cerinţei aprobării AGEA pentru înstrăinarea
imobilului nu constituie motiv de nulitate a antecontractului de vânzare-cumpărare,
aceasta fiind sancţionată în principal, cu antrenarea răspunderii administratorilor pentru
eventualele daune. (...) Faţă de terţi, valabilitatea actului nu poate fi pusă în discuţie
decât în situaţia în care se face dovada că aceştia cunoşteau că valoarea activelor
depăşe[şte] jumătate din capitalul social, iar administratorii nu au avut aprobarea
adunării generale” (ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 2089/2016, disponibilă la adresa
www.scj.ro).

388
Evident că administratorul va răspunde faţă de societate, întrucât el nu poate
pretinde că nu cunoştea situaţia activului contabil al societăţii. A se vedea ICCJ, s. a II-
a civ., dec. nr. 1463/2016, disponibilă la adresa www.scj.ro, unde s-a reţinut că:
„administratorii răspund în condiţiile art. 144 2 raportat la art. 72 şi 73 din Legea nr.
31/1990, societatea având la îndemână o acţiune în răspundere contra administratorilor
în măsura în care aceştia, prin activităţile desfăşurate în această calitate, au produs
pagube societăţii”.

Dar poate cele mai multe dificultăţi au fost ridicate de situaţiile în care
limitarea este una extremă: încetarea „mandatului” de administrator, ceea ce ar
echivala şi cu încetarea puterii de reprezentare [art. 1.307 alin. (4) C. civ.]. Cu
toate acestea, practica judiciară a observat în varii situaţii că puterea de
reprezentare nu încetează odată cu încetarea mandatului. Întrucât puterea de
reprezentare derivă din lege, iar nu din actul de numire, încetarea raporturilor
dintre administrator şi persoana juridică nu reprezintă în mod necesar şi
momentul încetării aparenţei de reprezentare faţă de terţi. Atunci când o
persoană a deţinut poziţia de administrator al unei persoane juridice, s-a creat o
aparenţă faţă de terţi că acea persoană reprezintă persoana juridică. Atât timp
cât această reprezentare (în sensul de „imagine” către exterior) nu este
înlocuită, terţii vor fi îndreptăţiţi să se bazeze pe aparenţa de putere de
reprezentare a acelei persoane.
Prin urmare, revocarea administratorului nu poate să conducă la invalidarea
actului încheiat cu terţul, cât timp acesta din urmă a fost de bună-credinţă, în
sensul în care nu a cunoscut existenţa revocării. Este indiferent dacă revocarea
este rezultatul unei decizii a organului de conducere sau al unei hotărâri
judecătoreşti389. Simpla publicare a deciziei de revocare nu este suficientă pentru
a asigura o publicitate eficace a măsurii. Explicaţia este dată de faptul că accesul
la aceste registre de publicitate nu este atât de facil încât să permită o verificare
rapidă a reprezentanţilor legali actuali ai persoanei juridice pentru a nu impieta
asupra circuitului comercial caracterizat printr-o dinamică accentuată.
389
A se vedea ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 1463/2016, disponibilă la adresa www.scj.ro,
unde s-a reţinut că: „cât timp, la data încheierii contractelor ce fac obiectul litigiului de
faţă, societatea B. SA a fost legal reprezentată, înseamnă că la acea dată a existat
consimţământul valabil exprimat al acestei societăţi. Faptul că ulterior încheierii acestor
contracte reprezentanţii legali ai acestei societăţi au fost revocaţi din funcţie, în urma
unor hotărâri judecătoreşti, nu poate conduce la concluzia vicierii consimţământului
societăţii, anterior, la data încheierii contractelor, ci dă doar dreptul la o eventuală
acţiune în răspundere contra administratorilor, în condiţiile art. 155 din Legea nr.
31/1990, respectiv art. 155 1 din aceeaşi lege”.

Aparent, aceeaşi soluţie este adoptată şi în cazul în care încetarea puterii de

reprezentare survine ca urmare a expirării „mandatului” administratorului.
Problema este însă mai complexă decât pare. Totul porneşte de la dispoziţiile
legii, care, în unele situaţii, limitează durata mandatului administratorului (de
exemplu, în cazul societăţilor pe acţiuni - art. 153 12 din Legea nr. 31/1990). În
aceste situaţii se pune problema dacă nu ne aflăm, de fapt, în prezenţa unei
limitări legale a puterii de administrare, dar nu cu privire la conţinutul puterii, ci
la durata acesteia. Dificultatea este dată de faptul că terţul nu poate cunoaşte
(în mod facil) nici momentul la care a început mandatul şi nici dacă nu cumva a
fost reînnoit. În consecinţă, în interesul stabilităţii dinamice a circuitului civil, în
aceste situaţii se consideră că administratorul al cărui mandat a expirat continuă
să funcţioneze ca un reprezentant aparent al societăţii.
Trebuie însă precizat faptul că această aparenţă funcţionează doar în
raporturile cu terţii390 (de bună-credinţă391). În niciun caz ea nu poate funcţiona
în raporturile cu acţionarii (care cunosc foarte bine situaţia). Or, tocmai pe acest
teren lunecos s-a dat o bătălie epică, finalizată prin deja evocata decizie în
recurs în interesul legii (RIL nr. 24/2017). În speţa care a generat decizia de
aplicare generală, acţionarii unei societăţi ajunseseră într-o situaţie de blocaj
decizional care a făcut ca mandatul administratorului să nu mai poată fi reînnoit
în momentul expirării. Problema este că, în litigiul avut în vedere, acest
administrator reprezenta societatea tocmai în raporturile cu acţionarii, iar nu în
raport cu terţii. În RIL, s-au văzut cele două aspecte ale puterii de reprezentare:
reprezentantul a primit o putere, dar aceasta i-a fost retrasă, deci nu mai exista
în raport cu reprezentatul, ci doar în raport cu terţii. Or, litigiul purta între
reprezentat şi reprezentant... În aceste condiţii, deşi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a făcut o analiză excelentă a distincţiei dintre mandat şi puterea de
reprezentare, a omis să observe că aici nu se punea problema unei puteri de
reprezentare, ci cea a puterii reprezentantului contra reprezentatului...Aşadar,
aici într-adevăr se aplică (prin asemănare!) regulile din materia mandatului,
adică reprezentatul nu poate fi reprezentat împotriva voinţei sale. Este adevărat
că blocajul decizional a făcut ca societatea să nu ia nicio decizie, dar lipsa unei
decizii reprezintă în sine o decizie: mandatul expirând, societatea a devenit
lipsită de organ de administrare. În asemenea cazuri, societatea putea fi
reprezentată de către fondatori [în condiţiile gestiunii de afaceri (art. 210 C.
civ.)], dar aceştia se aflau în conflict de interese (fiind părţi în litigiul respectiv),
ceea ce îi făcea incompatibili cu luarea de decizii [art. 215 C. civ.]. Prin urmare,
soluţia acestei situaţii cu totul particulare ar fi fost ca instanţa să numească un
curator judiciar [art. 58 C. pr. civ.]. De fapt, datele speţei relevă faptul că nu
puterea de reprezentare era pusă în discuţie, ci situaţia raporturilor dintre
administrator şi fondatori ca urmare a încetării raportului de administrare prin
ajungere la termen.
390
„În schimb, în ceea ce priveşte puterea de reprezentare, aceasta se manifestă în
raporturile societăţii cu terţii, în care prevalează principiul ocrotirii terţilor de bună-
credinţă” (ICCJ, RIL nr. 24/2017, pct. 45).

391
„Stabilirea măsurii în care un terţ este sau nu de bună-credinţă - şi, astfel, poate fi
ocrotit sau nu - este atributul exclusiv al instanţelor de judecată, care vor aprecia în
funcţie de particularităţile fiecărei situaţii” (ICCJ, RIL nr. 24/2017, pct. 46).

O situaţie specială este cea a nulităţii actului în temeiul căruia o persoană a

devenit administrator al persoanei juridice 392. În principiu, efectul (retroactiv al)
nulităţii ar trebui să conducă la desfiinţarea tuturor actelor încheiate de către
acel falsus procurator. Cu toate acestea, s-a reţinut (recunoscându-se astfel
principiul abstracţiunii reprezentării) că actele încheiate de un administrator
nelegal numit vor continua să fie valabile, întrucât acesta este un veritabil
reprezentant al persoanei juridice, iar „efectul nulităţii nu se răsfrânge asupra
consimţământului locatorului SC B. SA, ci asupra calităţii de reprezentant a lui E.
al reprezentantului legal SC H. SA. Din această perspectivă, instanţa supremă
apreciază că modalitatea în care a apreciat instanţa de apel asupra excluderii
contractelor cu executare succesivă de la principiul retroactivităţii nulităţii, şi
dacă ar fi eronată, nu are consecinţe asupra soluţiei pronunţate, întrucât efectul
retroactiv al nulităţii poartă asupra reprezentării, şi nu asupra
393
consimţământului” . Prin urmare, modul în care o persoană ajunge să fie
numită administrator este irelevant pentru terţii care au contractat cu aceasta
bazându-se pe calitatea sa de reprezentant (legal) al persoanei juridice 394. În
consecinţă, „executarea necorespunzătoare a mandatului constituie motiv de
desocotire între mandant şi mandatar, şi nu motiv de nulitate care să poată fi
invocat de un terţ de contract”395.
392
Unii autori susţin chiar că în aceste ipoteze nu putem vorbi despre o reprezentare
legală, căci quod nullum est nullum producit effectum, dar acceptă că ne aflăm în
ipoteza unei reprezentări aparente pe care terţul de bună-credinţă se poate baza (G.
Reiner, op. cit., p. 41).

393
A se vedea ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 1843/2016, disponibilă la adresa www.scj.ro.

394
Pentru mai multe exemple, a se vedea seria de procese care au urmat constatării
nulităţii absolute a deciziei de numire a administratorului Fondului Proprietatea (prin
dec. nr. 1677/2012 a C. Ap. Bucureşti, s. a V-a civ., disponibilă la adresa
http://rolii.ro/hotarari/5897bc62e49009281c00265b): T. Bucureşti, s. a V-a civ., sent. nr.
56/2014 (http://rolii.ro/hotarari/587b93c2e49009dc3400326a); T. Bucureşti, s. a VI-a
civ., sent. nr. 5696/2013 (http://rolii.ro/hotarari/587b3caae49009703f006c99); T.
Bucureşti, s. a VI-a civ., sent. nr. 7015/2013
(http://rolii.ro/hotarari/587b7f9ae49009dc34000c4d); T. Bucureşti, s. a VI-a civ., sent.
nr. 5790/2015 (http://rolii.ro/hotarari/587df2f0e4900948110007ee).

395
A se vedea ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 1843/2016, disponibilă la adresa www.scj.ro.

În sfârşit, situaţia administratorului special (în procedura insolvenţei) este

explicată prin aceea că el nu (mai) reprezintă persoana juridică, ci organul său
de conducere. Mai exact, persoana juridică fiind supusă lichidării, fondatorii sunt
„degradaţi” la poziţia unor simpli creditori (subordonaţi) ai patrimoniului social.
Administratorul special (care, de regulă, este aceeaşi persoană care a fost
anterior organul de administrare) nu este acum decât un reprezentant al
intereselor acestor creditori (speciali)396. El nu mai are nicio legătură cu
societatea ca atare. Aşa cum legea îi conferă administratorului (statutar) puterea
de reprezentare, tot legea îi retrage această putere în cazul insolvenţei.
396
A se vedea ICCJ, s. cont. adm. fisc., dec. nr. 248/2018, disponibilă la adresa
www.scj.ro: „conform legii, administratorul special nu este reprezentantul debitorului în
insolvenţă (...), ci este reprezentantul asociaţilor/acţionarilor debitorului şi exercită
activitatea de administrare doar în procedura insolvenţei şi condiţionat de păstrarea
dreptului de administrare al debitorului”.

O situaţie particulară se întâlneşte într-o procedură specială de insolvenţă:

rezoluţia instituţiilor de credit. Întrucât o astfel de persoană juridică îşi clădeşte
întreaga activitate pe încrederea pe care o insuflă publicului, o procedură
prelungită de incertitudine cu privire la soarta sa poate fi dezastroasă din cauză
că ar eroda până la distrugere tocmai această încredere. De aceea, după
experienţa crizei financiare din 2007-2009, legiuitorul european a căutat soluţii
pentru acest tip special de probleme. În România, soluţiile europene au fost
implementate prin intermediul Legii nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia
instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative în domeniul financiar. Din perspectiva discuţiei
de faţă, această lege aduce unele aspecte interesante (chiar dacă exprimarea
este una deficitară, ca un reziduu al preluării unei reglementări redactate într-o
altă limbă397). Astfel, declanşarea procedurii de rezoluţie conduce automat la
transferul atribuţiilor adunării generale a acţionarilor către o altă entitate (Banca
Naţională a României). În acelaşi timp însă, organul de administrare 398 păstrează
atribuţiile de administrare, doar că limitele puterii acestui organ sunt definite nu
numai de actul constitutiv, ci şi de acte administrative, emise în regim de putere
publică de către noul organ de conducere (BNR). Există însă şi opţiunea ca BNR
să numească un administrator special [art. 194 din Lege], care, de această dată,
este chiar reprezentantul legal al persoanei juridice.
397
Pentru o critică (pe care o considerăm nejustificată) a acestei reglementări, a se
vedea Gh. Piperea, Principiile (uitate) ale procedurii insolvenţei (III), disponibil la
adresa https://www.juridice.ro/471080/principiile-uitate-ale-procedurii-insolventei-
iii.html.

398
Legea vorbeşte despre „organul de conducere” [art. 194; art. 251 alin. (1) lit. b); art.
383 alin. (1) lit. b) şi l)] în mod eronat, fiind evident că se referă, de fapt, la organul de
administrare al (inclusiv la conducerea executivă a) instituţiei de credit.

Alegerea legiuitorului este destul de clară: de vreme ce actele încheiate de o

persoană juridică afectată de o cauză de nulitate (chiar absolută) rămân valabile
[art. 199 C. civ.], atunci cu atât mai mult399 actele încheiate în lipsa (sau cu
depăşirea) puterilor conferite de un reprezentant al unei persoane juridice valabil
constituite vor rămâne valabile [art. 218 C. civ.]. Dar, în aceste condiţii, putem
vorbi realmente de un act al persoanei juridice înseşi sau de o consecinţă
derivată din puterea acordată organului de administrare?
399
Să ne amintim că nulitatea sancţionează nici mai mult, nici mai puţin decât
încălcarea legii înseşi [art. 1.246 C. civ.] (G.-Al. Ilie, Dreptul la acţiunile având ca obiect
nulitatea actului juridic, în RRDP nr. 4/2018, pp. 179-180). Aşadar, încălcarea unui act
(constitutiv) cu forţă (normativă) relativă nu poate avea efecte mai grave decât
încălcarea normei juridice primare.

12. CONCLUZIE. Prezentul studiu nu şi-a propus să ofere o imagine globală a

puterii de reprezentare, ci doar să propună o abordare diferită (şi, poate,
globalizatoare) a acesteia. Prin urmare, concluziile nu pot fi decât relative, mai
mult un punct de plecare pentru cercetări mai profunde ale conceptelor
enumerate aici. După cum am încercat să arătăm, problema calificării naturii
puterii de reprezentare nu este una (doar) teoretică, ci poate avea consecinţe
practice extrem de importante. Prin urmare, o „arheologie” a puterii din
perspectiva dreptului civil se poate dovedi o zonă extrem de interesantă de
cercetare. Numărul dedicat al Revistei române de drept privat este o dovadă a
multiplelor faţete pe care reprezentarea le poate genera în dreptul privat.
Principalul rezultat al acestei cercetări „arheologice” a fost acela că singura
zonă unde reprezentarea îndeplineşte criteriile pentru a fi calificată drept o
(veritabilă) putere este cea a reprezentării (legale a) persoanei juridice prin
organele sale de administrare (în timp ce organul de conducere deţine doar o
autoritate). În rest, reprezentarea legală a persoanei fizice reflectă mai degrabă
o autoritate decât o putere, iar reprezentarea convenţională îndeplineşte
criteriile unei puteri numai în zona marginală a lui falsus procurator.
Reprezentarea nu este o putere atunci când este exercitată în limitele acordate.
Ea este fie o îndatorire (la reprezentarea legală şi judiciară), fie chiar o obligaţie
(la cea convenţională).
Puterea de reprezentare este similară cu puterea de voinţă a reprezentatului,
fiind o putere a reprezentantului asupra reprezentatului în sensul că îl va obliga
pe acesta din urmă într-un alt raport (cel cu terţul). Ei i se opune o imposibilitate
(a reprezentatului) de a-şi manifesta voinţa 400. Această imposibilitate poate fi o
incapacitate [art. 41, 43 C. civ.], o imposibilitate fizică401 [art. 1.045 alin. (3) C.
civ.] sau o imposibilitate morală (atunci când se aseamănă cu o simplă
autoritate). Urmând aceeaşi schemă hohfeldiană, puterii de reprezentare îi
corespunde o îndatorire402 (iar nu o obligaţie403) a reprezentatului de a respecta
noua situaţie (juridică) creată prin încheierea actului cu terţul. Această îndatorire
este specifică modalităţii prin care se asigură respectul „legii private” care este
contractul încheiat între reprezentant şi terţ. Ea nu trebuie confundată cu
respectul datorat unei libertăţi [art. 1.349 C. civ.] sau unei autorităţi: părinteşti
[art. 258 alin. (1), art. 261, art. 483 alin. (1), art. 487 sqq. C. civ.], a tutorelui
[art. 119 alin. (5), art. 134, 142, 143 C. civ.], a rudelor sau instituţiilor de
ocrotire [art. 399 alin. (1) C. civ.], a adoptatorului [art. 471 C. civ.], a soţilor
[art. 309 alin. (1) C. civ.]. În schimb, ea poate rezulta dintr-o putere de fapt, ca
în cazul răspunderii pentru faptele organelor persoanei juridice [art. 220 alin. (1)
C. civ.], a administratorului bunurilor altuia [art. 818 alin. (1) C. civ.] sau a
titularului unui dezmembrământ [art. 713, 718, 720 C. civ.]. Obligaţii propriu-
zise pot apărea însă ca un „produs secundar”: atât între reprezentat şi terţ (din
noul raport juridic), cât şi între reprezentant şi reprezentat (din nesocotirea
condiţiilor împuternicirii).
400
În antinomia posibilitate-imposibilitate putem (!) vedea unele efuziuni ale puterii ca
potentia...

401
O excepţie de la această regulă rezultă implicit din teza finală a art. 1.916 C. civ.,
dar acest text nu este aplicabil societăţilor cu personalitate juridică, unde art. 76 alin.
(2) din Legea nr. 31/1990 permite derogări de la regula unanimităţii.

402
A se vedea terminologia utilizată de art. 1.350 alin. (2) şi art. 2.373-2.374 C. civ.
pentru această distincţie.

403
Pentru distincţie, a se vedea N. Hage-Chahine, La distinction de l’obligation et du
devoir en droit prive, Editions Pantheon-Assas, Paris, 2017, passim.

În final, rămâne întrebarea: este oare puterea de reprezentare o putere în

sensul tradiţional? Doar dacă acceptăm teza foucaultiană 404 a puterii care
influenţează ambele părţi implicate în raportul de putere 405: reprezentatul are
puterea de a da şi de a retrage împuternicirea, iar reprezentantul are puterea de
a-l obliga direct pe reprezentat. Aşa cum am văzut, originea puterii
reprezentantului rezidă în puterea (internă a) reprezentatului de a (se) obliga.
Puterea (care este irelevantă cât timp este înglobată în consimţământ 406) devine
vizibilă abia în reprezentare (unde vorbim de două consimţăminte distincte), aşa
cum îngerul poate fi perceput doar sub forma unei reprezentări 407. În acelaşi
timp, reprezentarea alterează inevitabil modelul original 408; la fel şi
reprezentarea ca putere alterează puterea şi îi adaugă o serie de „impurităţi”
care o fac greu de discernut. Aşa cum îngerii sunt mesagerii Domnului,
reprezentantul îl reprezintă pe reprezentat: atât timp cât face ce vrea (şi)
reprezentatul, există armonie; când îşi depăşeşte puterile şi devine autonom,
este precum îngerii revoltaţi şi (în consecinţă) decăzuţi409.
404
A se vedea S. Fuggle, op. cit., p. 102: „According to Foucault the body is indelibly
marked by power”; G. Deleuze, op. cit., p. 35: „«Le» pouvoir a pour caracteres
l’immanence de son champ, sans unification transcendante, la continuite de sa ligne,
sans une centralisation globale, la contiguite de ses segments sans totalisation
distincte: espace seriel”; M. Foucault, La volonte de savoir, cit. supra, p. 121.

405
Puterea presupune existenţa unui sistem de recunoaştere mutuală a regulilor după
care urmează să se exercite. A se vedea D. Loayza, op. cit., p. 65.

406
Atunci când ambii subiecţi sunt aceeaşi persoană, puterea nu se mai vede, ci doar
rezultatul ei - forţa obligatorie a voinţei. Când însă una dintre persoane „transferă”
 această putere altei persoane, ea devine vizibilă. Puterea se va exercita însă asupra
celui care a „transferat”-o, nu asupra terţilor.

407
A se vedea G. Peers, Trupuri imateriale. Reprezentări bizantine ale îngerilor, Ed.
Nemira, Bucureşti, 2011, p. 110: „Filoxen afirma că apariţiile îngerilor nu erau «reale»,
ci de natură spirituală. Aceste epifanii constau dintr-o apariţie () sau formă () accesibilă
intelectului într-o anumită măsură” şi p. 115: „Deoarece, prin natura lor, îngerii sunt atât
de dificil de perceput, reprezentările lor sunt fundamental şi în mod necesar înşelătoare,
dar şi degradante”.

408
Ibidem, p. 165: „Icoana este o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte de el prin
natură; icoana şi prototipul se aseamănă, dar nu printr-o relaţie fiinţială, din punct de
vedere material sau vizual, ci prin corespondenţă şi echivalare”.

409
Puterea „bună” (angelică) se transformă în antonimul său şi devine una „rea”
(demonică). Dar efectul este unul similar cu privire la terţul vizat: ea îi transformă
acestuia viaţa.

Metafora oglinzii (utilă în explicarea voinţei ca putere) poate fi adaptată

pentru înţelegerea reprezentării. Atunci când (de)dublezi oglinda, poţi obţine
oglinzi paralele în care imaginea se repetă la infinit până la a genera un paradox.
Dacă le translatezi şi le înclini la 45 de grade, obţii un periscop, adică un
dispozitiv care îţi permite să vezi fără să fii văzut. Reprezentarea este tocmai
acest periscop: reprezentatul poate acţiona „la distanţă”, cu riscurile aduse de
eventualele aberaţii optice (depăşirea puterii), atunci când periscopul are o
voinţă proprie...
Publicat în "REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT PRIVAT" cu numărul 2 din data de
30 aprilie 2019